Marian Vișescu: Lumină

                 poezie                   

Nu arunca

în zare resturile

trunchiului tău

înainte de a fi făcut scrum,

mi-e gura numai miere

de rugile

înălțate de mult

să te aștepte

pentru greutatea unei morți

ce alții o vor duce în locul tău.

Și-acum să-mi spui:

Cine e mai rușinos în agonie?

Prin trupul tău firav

în care se scaldă lumina,

tu ne redai continuu zorile

pe care se scurg lacrimile

tuturor...

Zeilor!

Firoiu Cristina Maria: Semplicemente

===========================================================

Prefă-te că adormi, iar rochia-ți de bună seamă
Dezbrac'-o lent în palma mea să fie-atinsă-'n rană!
N-aș respira spre buza ta, căci s'-ar așterne clipa
Văzduhului din ochiul meu să îți sărute frica...

Dar stai, iubită vie,
Ascunde-te în chipul meu
Și când mă uit la tine
Să simți că-i loc în chipul tău...
Că-i loc și pentru mine!

Pe urmă, când nu e senin și norii te mai cheamă
Să le arăți cum beau eu vin și că-i poftesc în cramă!
Aș astepta să vină cerul să-mi certe îndrăzneala
C-am îmbătat toți norii lui și nu-și mai fac damblaua!
Dar stai, iubită vie,
Ascunde-te în chipul meu
Și când mă uit la tine
Să simți că-i loc în chipul tău...
Că-i loc și pentru mine!

Ce stai, așa... departe?
Aștepți să vină cerul să-mi certe îndrăzneala
C-am îmbătat toți norii lui și nu-și mai fac damblaua?
Ascunde-te în chipul meu
Și dacă ai și ploaie,
Las-o-'n absența norilor și-'nchide-o în odaie,
Voi strecura un suflet grav, cu dalta... să-ți cioplească
Un sentiment din chipul meu ce-a stat să te iubească!

============================================================

Carmen-Naria Mecu: ***

hai să ne scoatem din cap fricile
de moarte
de viața de după moarte
de întuneric de monștri de singurătate

ele stau acolo fiindcă
le ține lipite frica de frică

m-a învățat un copil
astăzi
să le scutur bine din minte pe toate
apoi să le țintuiesc una câte una
pe o coală albă
cu creioane colorate

Atila Racz: Nu știm

    poezie    

când închidem ochii
nimeni n-o să ne vadă

nimeni

nu vorbesc despre moarte
nu

când închidem ochii
nu vedem

nici lumina prinsă
pe ziduri
nici oamenii
ce trec

aplecați tot mai aplecați
în gândul lor

nu facem prea multe
în viața asta

nu știm prea multe

nu de multe ori
suntem fericiți
că ne atinge dimineața
cu aripa ei încă
purtând leagănul nopții

încă nu știm
dacă am iubit vreodată
dacă merităm
să fim împăcați.

Teodor Dume: Semne de la mama

             (mamei mele, Ana!)       

În închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța
oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun
știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

Gheorghe Grigurcu: Poezii

Melodrama

Atat de plapanda mana ta cum ploaia mangaind mormintele

pare-un amestec de doua lumi cum muzica
atat de inocenta incat nu cuteaza a apuca nimic
interpretandu-si propria ezitare cum
o lalea care pe nesimtite-n vaza se-apropie de viitor.

Două decenii

Doua decenii
din viata mea
au pierit
in raul
Amarului
Targ
aidoma unor catei
inecati de o mana haina
(dar nu exista oare
o mila-a necrutarii
un
Bine al raului?)
aidoma unor catei
care n-au deschis macar ochii

                                                                                                                               

Savu Popa:***

Atâta liniște
În mine.

Sângele
Se poate apuca
Să-și scrie
Memoriile.

***

Noaptea trecută,
Oraşul şi-a uitat în casa mea
Ziua aprinsă.

***

O liniște
În urma căreia
Au rămas
Doar ruine.

Marcel Vișa: Un războinic?

Mai degrabă un individ cu pacea în mânecă.
Un farseor.
Un actor talentat (mai demult regizor de vieți).
Trag linie, mă îndepărtez de redute,
escaladez munții din cocoloașe de hârtie,
adorm în inima copacului.
Eu și omul de mâine.
Iod pe rănile cusute cu catgut.
Vindecarea pornește din interior,
dar uită să se oprească în straturile superficiale ale pielii
subțiate de prea multele evadări.
Vindecarea trece granițele,
se oprește în ziduri,
iar zidurile se năruie.
De sub ele țâșnește șarpele casei,
mușcă din cărămizi,
se lungește ca într-un joc Tetris.
Șarpele casei rămas fără casă.
Eu războinicul.

Dumitru Ichim:***

Gumă de Șters

Am fost han
drumului
ducând spre nicăieri;
la răscruci -
același castan la cerșit
și-o mulțime de ieri.
Cămilarii
pustiul din mine-au băut
şi s-au ascuns după oala de lut.
Chiar și umbra lor
a murit.
Într-o seară
le-am strâns chiuiturile,
dar și geamătul greu,
și am deschis o gară
ca să-L aștept pe Dumnezeu.
...parcă-L și văd cum coboară
pe scara ultimului vers.
Mă voi topi în brațele Lui
ca luna plină în alb de cais:
- Doamne,
deși nu mi-ai promis,
pentru nașterea mea,
nu cumva ai uitat să-mi aduci
tot ce-o moarte întreagă-am cerut?
O gumă de șters.
Nimic altceva...

Melania Briciu Atanasiu: Ostila epistolă

                                                            

Naso
fiecare are un mal de care se îndepărtează
uneori mai adânc alteori mai înalt
peștilor tăcuți nu le vor crește aripi
nici algele nu vor avea rădăcini
smulse vor fi mereu din nisipuri străine
dintre toate stihiile niciodată nu alegem uraganul
care răscolește în noi mai puțin

tiparul nostru este același doar
retușările sunt prea bruște
ori de câte ori împrumutăm un cal troian
și-l vârâm creduli în cetate

Naso
dacii de azi nu se mai delectează cu moartea
se chinuiesc voluptos cu viața
masochiștii

Violetta Petre: Un ultim necuvânt...

versuri                                                            

Lasă-mi ploile să-mi curgă, pe-un versant al coapsei stângi,
Unde tu, nici chiar cu gândul, nu mai poți să mai ajungi.
Crește piatra-n drumul mare și ce greu e să mă minți,
Că ești stâncă la hotare într-un cer cu nori cuminți.

Chiar de ți-a-mpietrit lumina la fereastra dinspre nord,
Mai deschide-un ochi în frunte, cu bătăi fine de cord,
Să nu sperii dimineața ce-mi mângâie ochii triști!
Mai aud tic-tac-u-n iriși, cât în gândul meu exiști.

Lasă-mi merii să-nflorească și să ningă-amestecat
Pe rărunchii gleznei mele cu nevină și păcat.
Nicio vară nu-i orfană de obsesia din rai,
Numai tu nu ai, de unde, mere roșii să-mi mai dai.

Lasă-mi macii să mai cânte, sângerând amețitor,
La o margine de viață, când de dorul nostru mor!
Eu mă voi trezi în vise, ca în vise să te am
Și cu tine în Parnasul muzelor să mă destram.

Și-o să plouă cu poeme zdrențuite pe pământ-
Prinde tu, iubite,-o rimă, dintr-un ultim necuvânt!

Alexia Badescu:***

             poezie                                                                                                     

nu mă face să plâng
sunt nebunul acela frumos care adună tot apusul din stele
sunt fata morgana de la pagina șapte
sufletul meu este un sprinter care nu ajunge niciodată la capăt de linie
un adolescent plin de coșuri
nu mai am iluzii de aruncat pe apa sâmbetei
nici tăceri vinovate de gânduri
am doar o mie de cai putere de tristețe încrustată în piele
copacii mi-au albit prematur plutind în derivă
și dacă tu nu înțelegi atunci cine
cine ar putea știi că eu visez doar în culorile verii
și inima mi-o țin mereu deasupra cerului

Vasilisia Lazăr Grădinariu: Scrisoare lui Paler

Paisprezece ani fără Octavian Paler. În memoriam

mereu ai spus, maestre, că Pământul
e singurul loc unde se poate crea Paradisul
acum te-ai mutat într-o stea
ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu
şi poate să-I iei un Interviu

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte
fiindcă, după cum spuneai,
nu ai fost niciodată un rac autentic
au rămas în urma ta mări şi cuvinte,
şi îndoieli, şi certitudini...

Cioran credea că la judecata de apoi
se vor cântări doar lacrimile
dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată
oricât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine…
chiar şi atunci când ţi-au murit părinţii
ai crezut că moartea e o izbăvire

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit
şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea
şi cum să plantăm trandafiri în suflet
ori să le ducem ucigaşilor crini,
declarându-i inocenţi...

de multe ori erai intrigat de poporul acesta
de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă
dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ
pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

şi ai plecat
crezând că viaţa e mai importantă ca orice…
fie şi pe un peron...
şi dragostea…
iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

acum
ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte,
e pasul nostru absent…
tu stai pe un mal, noi pe altul…
şi între noi curge noaptea…
(autor Vasilisia Lazãr Grãdinariu)

Ion Lazăr da Coza: Masim Țiganu

                                        (povestire)                                                               

de soartă, precum sunt ciulinii purtaţi de vânturi prin bărăganuri, au prins rădăcini unde au găsit un loc prielnic şi, slavă Domnului, românul e tolerant de felul lui şi nu-i pasă dacă la margine de sat, într-un colţ mai sterp de imaş, pe o bordură de prund, nişte nomazi obosiţi bat niscaiva ţăruşi.
Probabil că şi căsuţa lui Masim fusese la marginea satului, dar cum sătucul s-a întins ca o pecingine, ograda cu cel mai dărăpănat gard se găsea acum undeva aproape de mijlocul aşezării. Masim a rămas singur în acea locuinţă, fiindcă toate surorile lui s-au măritat prin alte sate, cu lăieţi de seama lor. Cum vezi bine, dacă o casă putea fi încropită uşor într-o rână de sat, de către orice venetic, nu la fel de uşor aceştia puteau intra în posesia vreunui capăt de ţarină, din care să-şi tragă traiul zilnic, deoarece ogorul, acaparat de veacuri, arid sau roditor, reprezenta pentru localnici un fel de totem şi nimeni n-ar fi renunţat nici măcar la un hat din el, aşa că aceşti intruşi erau obligaţi să se apuce de diverse meserii, unele dintre ele de-a dreptul trebuincioase şi căutate.
E adevărat că harul lui Masim nu era vital pentru comunitate, dar cum românul boceşte de se ascund vârcolacii după Lună, doar nu i-o mai auzi jeluirea, tot aşa lui îi place să petreacă mult de se bucură până şi puiul de cuc în cuib străin. Vioara o moştenise. Era averea fără de preţ ce trecea de la tată la fiu. Dacă ar fi să credem că talentul se moşteneşte, am putea spune că Masim a agonisit măiestria tuturor înaintaşilor. Totuşi, pentru el, mai presus decât vioara şi decât orice comoară de pe lume, era Mariora, soţia lui. O găsise, fată săracă, într-un sat de peste şapte văi şi şapte coline, şi fără vorbă multă o aduse la el în cocioabă. Mariora făcea parte din clanul Măcenilor şi nu s-ar fi cuvenit să ia de soţ pe un vântură-lume fără de clan, fără de castă, dar i se făcuse milă de acel flăcău voinic şi frumos la chip ce părea pripăşit pe lângă cotlonul lor ca un câine ocărât. Odată cu Mariora, tot de prin acele părţi, aduse şi o tobă mare şi trainică. Nici măcar o săptămână nu-i trebui Mariorei să înveţe să se ţină după vioara lui Masim. Acesta se trezi deodată pricopsit. Dacă în primele duminici veseliră, pe rând, crâşmele din sat, doar pentru un urcior cu vin şi-o turtă-două, ca să le arate crâşmarilor că, acolo unde cântă el, deverul e mare, fiindcă acolo se întemeia hora satului, mai pe urmă, se lăsa rugat de crâşmari să vină să le cânte în curte. Aici intervenea Mariora şi le cerea pe loc un pol de parale şi un urcior cu vin, ca să aibă Masim al ei cu ce să-şi ungă sufletul. La început crâşmarii au refuzat-o, dar când au văzut că Masim şi Mariora cântau departe de crâşmele lor, undeva pe un colţ de izlaz, şi că-n zilele de sărbătoare aveau chiar mai puţini muşterii decât în zilele de rând, s-au răzgândit. Cel care oferea pe lângă polul de parale mai multe urcioare cu vin avea pentru proxima sărbătoare hora în curtea lui, deci mai mulţi clienţi, desfacere mai mare. Fireşte, Mariorei i-ar fi plăcut ca în locul urcioarelor cu vin să fie câteva părăluţe în plus la plată, dar se vede treaba că şi crâşmarii erau solidari între ei. I-ar mai fi plăcut ca Masim să fie înclinat şi spre treburile gospodăreşti. În vara aceea a fost un adevărat chin pentru el să facă chirpici pentru o odaie în plus. Ca un veritabil virtuoz, el se ferea să-şi rănească în vreun fel degetele. Dacă un leaţ se desprindea din gard, el ori îl lega ţigăneşte cu un hamei, ori o punea pe Mariora să bată cuiul.
Nu trecuse bine anul de când s-au luat, că Masim se văzu nevoit să cânte iarăşi de unul singur la petrecerile pe la care era tocmit. Şi lui nu-i plăcea. Nu doar că plata îi fusese înjumătăţită dar, neavând-o alături pe Mariora ca să-l ţină din scurt la băutură, de multe ori îl aduceau flăcăii târâş acasă. Oricum, lăuzia trecu repede şi, în zilele de sărbătoare, spre crâşme, pe lângă tobă, Masim căra şi o copaie unde avea să doarmă puradelul, în timp ce el şi Mariora cântau. Faima, ca şi familia, le creştea an de an. Al patrulea copil nu împlinise o lună când murise şi ei au văzut în asta un semn. Primul născut, Nilu, crescuse bine, arăta sănătos şi vânjos, ca orice copil iubit. Nu împlinise încă şase ani când îi luase locul Mariorei, întâi în joacă sau din fală, apoi îi reveni obligaţia de a bate toba, căci Masim găsise, de pleaşcă, un ţambal portabil. Ambiţioasă cum era, Mariora a învăţat numaidecât mânuirea ciocănelelor, făcându-le să ţopăie, pe coardele întinse, ca doi drăcuşori aruncaţi cu copitele pe agheasmă. Pe jar încins păreau că joacă toţi cei care se prindeau în hore şi sârbe când Masim, Mariora şi Nilu se puneau pe cântat.
Ca orice bărbat, Masim era vizionar. Vedea bine că satul prosperă şi odată cu el pretenţiile sătenilor erau din ce în ce mai anevoie de îndeplinit. Nu a aşteptat ca Nilu să facă doisprezece ani că i-a şi cumpărat un acordeon micuţ şi l-a trimis la verişorii lui din clanul Măcenilor să deprindă tainele instrumentului cu burduf şi clape. La fel de ambiţios ca mama lui, Nilu fusese pe dată îndrăgit de starostele lăutarilor şi, când Masim s-a dus să-şi aducă băiatul acasă, îndrăcitul de staroste a refuzat pur şi simplu să i-l dea. În zadar a plâns el pe la uşi, degeaba şi-a smuls părul bogat din cap, că tot cu mâinile goale s-a întors. A fost nevoie de intervenţia clonţoasă a Mariorei, pentru ca Nilu să ajungă iarăşi în sânul iubitoarei familii.
Mândru era Masim de taraful lui şi-l convoca zilnic la repetiţii. În sărbători, şi el se minuna de unde izvora atâta farmec din ritmurile contopite ale celor patru instrumente. Flăcăii şi codanele care nu se prindeau în horă ascultau extaziaţi. Babele îşi făceau semnul crucii, că parcă nu venea de la Cel Bun această muzică. Moşii zâmbeau cu superioritate pe sub mustăţile lor albe şi îşi ziceau în sine că mai cu foc jucau ei. Şi asta numai sub trilurile unui singur fluier.
Nici măcar prins în obadă şi afumat cu ardei iute, Masim n-ar fi acceptat faptul că cel de-al doilea copil al său, Faneli, suferea de dor amar de ducă. Venea ultimul şi pleca primul de la repetiţii. Prin sat nu ar fi purtat toba atârnată de gât, chiar dacă ar fi fost biciuit. În zadar tot spera Masim să-l vadă punând mâna pe vioara sa ori pe acordeonul frăţâne-său. Faneli era un copil bălan şi tare frumos. Dacă s-ar fi amestecat printre copiii de români, ai fi putut jura că-i pui de român. De multe ori pe Masim îl înghioldea gelozia şi se întreba dacă a fost vreodată atât de beat încât Mariora lui să fi plecat de lângă el şi să-şi fi desfăcut betele pentru vreun moşnean, căci mulţi îi făceau ochi dulci. Dar tot el îşi alunga acest gând ca pe o rătăcire vinovată: „Mariora mea n-ar face de râs neamul Măcenilor!”
Blânzi de felul lor, pentru mezin, Masim şi Mariora aveau o slăbiciune aparte. Acesta se născuse cu un tic nervos: clătina fără încetare capul spre stânga şi spre dreapta, ca şi cum îşi exprima o nemulţumire perpetuă. Mai avea şi buzele foarte mari şi vineţii pe care le uita deschise chiar şi în pauza dintre două propoziţii, ca şi cum de fiecare dată vedea câte o stea căzătoare. De mic şi-a conştientizat defectul şi spunea orişicui, netam-nesam, că abia aşteaptă să mai crească puţin pentru ca să poată face operaţie la buze, să le micşoreze, iar în zona cervicală avea să-şi implanteze „un electrod care să-i înţepenească gâtul”. Deşi avea multă minte, n-a vrut să treacă de clasa a patra la şcoală. Dacă era să-i placă ceva, asta era, fără îndoială, muzica. Se juca la tobe ore în şir ori îşi agăţa de grumazul uşor încovoiat acordeonul, ca pe cea mai de preţ podoabă. În marea lui încăpăţânare, Masim îi tot făcea silă lui Faneli şi-l tot chema la repetiţii, dar taraful prindea un altfel de viaţă când toba era bătută de mezin.
Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat niciodată la aşa ceva, deşi tocmai acesta era coşmarul lui zilnic, Masim plânse avan în casa prietenului său, Petrică, atunci când primise vestea că au mai fost tocmiţi doi muzicanţi din satul vecin pentru nuntă, fiindcă taraful lui nu mai făcea faţă:
– Cum măi Petrică, cum măi frăţioare, mă’, să-mi faci tocmai tu una ca asta?
– N-am ce face! Nunul vrea muzicanţi, cumătrul vrea şi el. La mine e musai, că aici se joacă nunta…
– Da’ nu-i aşa că la nun şi la tine cânt eu?…
Petrică îi spulberă şi această speranţă, precum adierea destramă sfera unei păpădii în pragul serii.
– Păi bine măi frăţioare, când ai fost mire, nu Masim vioristu’ ţi-a cântat?...
– …Şi nea Ştefan a cântat din fluier, la naşul meu! căută Petrică să-i îndulcească amărăciunea.
– Păi, la nunta băiatului tău – Doamne, băiat frumos, aşezat şi harnic mai ai, da’ şi eu i-am găsit mireasă frumoasă, mulţi ani să vă trăiască! – nu tot eu cu Mariora mea şi cu Niluţu meu v-am cântat? Nunta primei tale fete, nu am făcut-o eu cu Mariora, Nilu şi Faneli? Acum de ce să nu mă descurc?
– Nunul şi-a tocmit deja muzicanţi. Eu n-am ce face! îi scurtă Petrică lamentaţia lui Masim.
La următoare nuntă, Petrică nici nu-l mai angajă pe Masim să-i cânte. Ginerele îi era de undeva de la şes şi aduse el muzicanţi cu alămuri, cu acordeoane şi cu viori, ba chiar şi cu un solist vocal.
Masim refuza să accepte realitatea. Ca primă reacţie începuse să nu-i mai vorbească lui Petrică atunci când îl întâlnea pe uliţele strâmte ori mai largi ale satului, însă clocea şi alte planuri, or, ce nu ştia el, acestea erau curcubeie la sfârşitul furtunii – frumoase dar efemere.
Orânduirea socio-politică de la putere închisese de mult crâşmele. Doar bufetul de stat rămase locul unde molcomiţii mai puteau să vadă, pe fundul paharului, pui de urşi albi în deşert jucându-se cu vulpile argintii. Dar acolo, Masim cu taraful lui nu avea ce căuta. Chiar dacă încălca adesea consemnul, gestionarul nu-i dădea vreo plată. Doar marinarii debarcaţi în oaze îi prindeau câte o bancnotă micuţă în arcuş ori i-o lipeau pe frunte ca să le cânte dorurile nenăscute, melancoliile închipuite. Oricât ar fi fost ei de adămiţi, nu ar mai fi pus aceleaşi bancnote şi în sânul oacheşei muieri, aşa cum făceau cândva. Horele şi balurile se răriseră şi ele. Tineretul migra spre oraş, ademenit de himere flămânde. La sărbătorile mari, dacă se închega o horă întregită, Masim putea să fie bucuros. Putea, ca un ecou al timpurilor sale, să-şi mai arate din măiestrie. Se întrista mult şi când păşea pe uliţe. Dacă înainte vreme el făcea repetiţii în curte cu taraful său, nu era doar ca să se perfecţioneze, ci dăruia muzică trecătorilor. Ştia că pentru câteva momente, ca atins de aripa unui înger, cel ce trecea prin faţa casei lui uita de nevoi şi de griji. Acum, cumpărate din marile magazine din oraş, picupurile cântau a doagă spartă mai la toată fereastra.
Afurisită lume, îi luase chiar şi bucuria de a dărui.
Anul acela fusese cel mai cumplit din viaţa lui – se făcuse seara de Ajun şi niciun flăcău verde nu-i călcase pragul ca să-l tocmească la cântat, în sărbători. Totuşi adormi cu inima voioasă, doar era noaptea miracolelor. Dimineaţa se trezi optimist. Îşi sculă feciorii şi-i puse să se spele cu apă rece pe faţă. Mariora gătea grăbită o tochitură din carne proaspătă de porc, achiziţionată de la un vecin. „Lasă, îşi zise Masim ascultând pofticios sfârâitul tigăii, că de poimâine îi colind pe prietenii mei cu nume de sfinţi şi mi s-o umple culmea din pod cu şunci şi pecii…” Dar micul dejun fusese apăsător. Dacă în blide ar fi fost fasole fiartă în zeama ei, tot li s-ar fi părut mai gustoasă decât tochitura din acea zi. Doar Masim, ca să mai alunge puii de buhă din gândurile lor, mormăia din când în când de plăcere:
– Gustoasă carne!… Bună-bună!… Fragedă…
De bine de rău, dejunul copios, ca pentru o zi lungă şi grea, luă sfârşit. Nilu şi Faneli ieşiră pe prispă la o ţigară. Masim nu le înţelegea obiceiul celor doi fii mai mari ai lui, dar nu-l interzise. Nu mai înţelegea, şi chiar ura faptul că cei doi se ridicau de la masă fără să facă semnul crucii. „Ca animalele!” îşi zicea nemulţumit şi, ca să-i stimuleze, după ce mânca, el închipuia o cruce mare ducând mâna sa dreaptă pe umerii laţi, pe fruntea transpirată şi pe buricul îngropat în osânză. Gestul era imitat aproape simultan de către Mariora şi de către mezin. Aşa făcuse şi în dimineaţa aceasta, rostind solemn:
– Mulţumesc Doamne!
După ce oftă de câteva ori, mai mult ca să se aşeze mâncarea în burtă decât din vreo supărare, se duse spre lampa atârnată într-un cui din perete, îi luă sticla – burloiul, cum îi ziceau ei – şi o aşeză pe un colţ mai ferit al patului ca nu cumva să se aşeze cineva din neatenţie pe ea, apoi îşi privi chipul îmbujorat în reverber. Făcu câteva grimase pe care le analiză atent. Luă pieptenele din locul ştiut şi începu să-i treacă meticulos dinţii prin chica bogată, ondulată şi albă – albise de tânăr. Odată cu părul căută să-şi ordoneze şi gândurile: „Dacă aş fi avut mai mulţi feciori… Dar şi o fată cu voce de înger să fi avut, Doamne! Am băieţi buni. Nilu şi Faneli sunt ei cam sfrijiţi. Îi seamănă Mariorei. Prâslea îmi seamănă mie. E cât un taur! Ehe…” şi gândurile lui cam aici se opriră. Îşi mai aruncă o privire în oglinda mică şi rotundă. Părea mulţumit de ceea ce vedea. Anii n-au făcut ravagii pe chipul său.
– Eşti frumos, tată!
Zâmbind, îşi întoarse capul spre mezin şi-i înturnă complimentul:
– Şi tu, bărbate! Şi tu!
Mezinul zâmbi nostalgic. Uitase parcă, şi-i lăsase şi pe cei din jur să uite de operaţia estetică şi de electrodul minune. Cu zâmbetul întârziat pe buze şi clătinând din cap, ieşi la fraţii lui pe târnaţul atât de lat cât să doarmă pe el vara, comod, un câine. Aceştia nu-l mai luară peste picior, cum făceau de obicei, ci îi zise pe nume şi-i făcură loc lângă ei. Mezinul se procopsise cu o poreclă pe când era micuţ – Trii Lii – şi cu ea rămase. Porecla i se trăgea din ziua când, în praful uliţei, a găsit o monedă de trei lei, şi nu se ştie bine dacă a pierdut-o sau i-a fost şterpelită, cert este că urlase toată ziua după ea. Ca să-l împace, Mariora îi dăduse din bocceluţa ei trei monede a câte un leu fiecare; dar nu, el bocea după moneda lui, ca şi cum aceea i-ar fi fost pusă de ursită în scăldătoare. Într-un târziu, scos din sărite, Masim îi poruncise, cum rar făcea cu plozii săi:
– Taci din gură, măi Trii Lii!
Vorba rea pluteşte mai uşor peste zăplaz decât un fulg de găină şi umple repede satul mai ceva ca dangătul clopotului sfinţit. De atunci, pe mezinul lui Masim, toţi sătenii îl strigau pe poreclă şi prea puţini îi mai ştiau numele de botez.
La acea oră, Masim luă ţambalul, îl puse pe genunchi şi începu să-l acordeze. Aşa făcea el înainte de reprezentaţie: se ocupa cu meticulozitate de vioară şi de ţambal. Acum, mai mult ca oricând, insista pe fiecare coardă, pe fiecare notă. Aştepta ca din clipă în clipă uşa ghimirliei să se deschidă şi pe ea să intre vătaful, iar el, cu prefăcută supărare, să-i reproşeze:
– Vezi dacă nu m-ai anunţat din timp? N-am ştiut că faceţi horă!…
– Hai, măi nea Masime, de parcă ar mai fi alţi muzicanţi, ce naiba?…
– Ei, asta cam aşa e…
O coardă plesni. Ecoul ei haotic îl trezi pe Masim la realitate. Pentru câteva clipe, acesta se uită dezorientat prin odăiţa lui cu pereţii afumaţi. Îl căuta pe vătaf, dar vătaful venise doar în imaginaţia lui. Scăpă un oftat profund.
– Hei, nu-i gata ţambalu’ ăla?! se arătă Mariora nerăbdătoare.
– Olecuţă… zise Masim, ciupind o coardă.
Sunetul ei subjugă odăiţa precum fumul de smirnă supune un templu.
Băieţii intrară şi se înghesuiră pe pat, având grijă să nu îl stingherească pe tatăl lor din munca lui gingaşă. Faneli era bosumflat. Cu toate acestea, prefera să tacă din solidaritate cu familia. Bănuia că în curând vor veni vremuri seci şi nu vedea ce rost ar fi avut să le trâmbiţeze tocmai acum. Masim trăgea discret cu coada ochiului la ceasul de la mână ca la un duşman prea puternic pe care nu vroia să-l stârnească. Doamne, ora se făcuse de plecare – vioara şi ţambalul erau acordate, acordeonul, închingurat, aştepta cuminte, iar toba avea pielea întinsă ca obrazul de fecioară.
– Nu mergem!?
– Să mai aşteptăm oleacă.
Trecu o jumătate de oră, apoi încă un sfert. Mariora îşi puse pardesiul ponosit, dar curat. Luă vioara şi o ascunse la piept, aşa cum făcea întotdeauna când ieşea pe vreme rea. Acesta era semnalul că toţi ceilalţi trebuiau să se îmbrace gros şi să o urmeze. Doar vântul hain şi câte un fulg de nea adus din vârf de munte şi purtat bezmetic în cale te făcea să crezi că e Crăciunul. Poate frigul, poate presimţirea unei nenorociri îi făcea pe toţi să meargă în şir indian. Altădată ar fi mers în grup, iar Masim s-ar fi întreţinut zgomotos cu vătaful ca să atragă atenţia asupra lor. Cu cât se apropiau de căminul cultural, cu atât mai dese erau grupurile de tineri care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Degeaba căuta Masim să ţină pasul cu ei, să intre în vorbă cu ei – îl depăşeau şi gata.
– Hai, grăbiţi-vă! poruncea des Masim, şi îndesându-şi degetele adânc în buzunarele paltonului începu să le mişte sacadat ca să le încălzească.
– Tată! încercă Faneli să-l atenţioneze pe capul familiei, deoarece i se năzărise ceva. Nu cumva…
– Taci şi-ntinde pasul! porunci vesel acesta, cu ochii aţintiţi spre uşa căminului cultural.
Chiar dacă ar fi căzut un trăsnet la picioarele lor, atunci în herbul iernii, chiar dacă ar fi fost cei mai dresaţi câini de vânătoare şi ar fi primit comanda „Arrète!”, făcută cu voce de tun, tot nu i-ar fi încremenit pe toţi deodată ca acea clară frântură de muzică, furată de la cămin şi purtată de crivăţ pe aripa lui stearpă. Cu greu s-au urnit din loc. Uluiţi şi prevăzători, îşi continuau drumul. Ajunşi în curtea largă, o muzică stridentă, neînţeleasă de ei, îi asurzea. Nu era vals, tangou, polcă, mazurcă sau vreun alt dans domnesc. Pe acestea le-ar fi cunoscut, că doar le mai exersau şi ei din când în când. Îşi adunară tot curajul de care mai dispuneau şi pătrunseră în sala de dans. Cândva intrarea le era întâmpinată cu chiote. Acum nimeni nu-i remarca. Mai bine zis, fiecare se silea, simţindu-se stânjeniţi de prezenţa lor, să-i ignore. Pe scenă, acolo unde altădată dădeau spectacolul, se afla o masă din scânduri de brad prost geluite, pe masă erau două aparate conectate cu multe cabluri. Luminiţele aparatelor clipeau ca nişte licurici ameţiţi de vânt. În părţile laterale ale scenei tunau două cutii mari, negre, asurzitoare ca două guri de infern. Iritaţi că intruşii nu mai pleacă, unii tineri, dintre cei ce, păgubos poate, rămăseseră în sat, începură să treacă pe la Masim, să-i stângă mâna şi să-i ureze de bine în aceste sărbători sfinte.
– Ce mi-aţi făcut măi flăcăi, mă’!? îi întâmpina Masim.
– Eu nu ştiu nimica, bre. Ăştia au făcut ce-au făcut… Asta-i horă?!... îi răspundeau depărtându-se cât mai iute de lângă el, ca de lângă un muribund însetat de viaţă.
Năucit, Masim privea ca şi cum ar fi căzut în altă lume. Zbânţuiala tinerilor era orice, numai dans, nu! Urgia aceea de zgomote era orice, numai muzică nu! Se înspăimântă de-a dreptul când constată că nu-i mai cunoştea pe tineri. Pe majoritatea lor. El, care ştia ce flăcău face curte şi cui; el, care trecea pragul fetei de măritat şi începea, la îndemnul flăcăului, demersurile de peţitor pe lângă părinţii şi rudele fetei; el, care intuia, cu cel puţin o jumătate de an înainte, cine cu cine o să se căsătorească, acum n-ar fi fost capabil să însăileze nici măcar trei perechi.
Difuzoarele tăcură deodată, surprinzându-i pe cei de pe margine ţipând unii la alţii. După câteva clipe de tăcere confuză, rumoarea reîncepu. Masim, dându-şi seama că şi aparatele acelea trebuie să se odihnească, să se răcorească, socoti că e momentul lui. Se strecură cu grijă printre cei din sală şi urcă pe scenă, urmat de ai săi. Îşi lepădă paltonul, luă vioara din mâinile Mariorei şi, cât timp ceilalţi îşi găsiră locul, încercă dibaci corzile instrumentului. Când văzură că totul e gata, dădu tonul. Primele acorduri fură întâmpinate cu chiote stridente. La auzul acelei muzici vivace, cristaline ca trilurile păsărelelor slobode, chipul mamelor ce însoţeau flăcăii sau fetele se înseninară, pierdute în amintiri. Doi flăcăi se prinseră de după umeri şi începură să joace în faţa scenei. De ei se prinseră alţi doi, şi-apoi alţii, şi alţii, încât de la o bătută pe loc, se văzură nevoiţi să facă un cerc, o horă. Masim le zâmbea încurajator şi poate recunoscător celor ce se prindeau în joc. Trăia din nou clipe de glorie alături de Mariora, de Nilu şi de mezin. Îşi simţea transpiraţia curgându-i valuri-valuri pe spate şi asta îl bucura şi mai mult. Chiar fetele, dintre cele plecate la oraş, se prindeau nechemate în hora ameţitoare. „Vă arat eu cine-i Masim lăutarul!” gândea Masim, zâmbind cu gura până la urechi. Clipa de graţie părea încremenită sus, sus de tot. Era un iureş de armonii nesfârşit. Notă discordantă făcu piuitul unei coarde ce se rupse şi se încurcase în arcuşul înstrunat. Ţambalul, acordeonul şi toba tăcură derutate. Un mucalit strigă pe cât putu de tare:
– Scârţâie tu, Marioro, că mie mi s-a rupt coarda!…
Moment de delir şi ilaritate pentru întreg auditoriul. Masim întârzie o secundă cu gestul de a-şi îndemna familia să cânte fără el, întârziere ce se dovedi fatală: disc-jockey-ul se urcă la masa de pe scenă şi porniră aparatele. Muzica sacadată izgoni tot fiorul liric din încăperea imensă. Masim realiză că nu se putea lua la întrecere cu atâţia decibeli infernali. Îşi apucă vioara, o puse la subsuoară şi, cu ochii plini de lacrimi, se îndreptă spre ieşirea din cămin, ca Napoleon spre poarta castelului Fontainebleau. În faţa lui, oamenii îi deschideau cale largă, precum unui învins plin de onoare ce era. Abia în drum l-a prins Mariora şi l-a făcut să se oprească. Ajutată de Faneli, i-a luat vioara de sub braţul rigid şi a reuşit să-l îmbrace cu paltonul. Pierduţi, paşii îl purtau spre casă. Mariora, alături de fiii ei, păşea deznădăjduită în urmă-i. Din apăsătoarele gânduri o trezi vocea rugătoare a lui Nilu:
– Mamă, eu plec la unchiul Gherman. Poate mai are nevoie de încă un acordeonist…
În loc de răspuns, Mariora scoase câteva bancnote şi le întinse către Nilu.
– Lasă mamă, am bani de dus.
„Ăştia sunt bani de venit, dragul mamei!” gândi Mariora îndurerată.
– Mamă, îl conduc pe Nilu pân’ la autobuz.
Mariora privi cum cei doi fii se depărtează.
Pentru întâia oară îşi purta pe umeri ţambalul. Până acum i-l cărase numai Masim. Era vorba lui de dragoste.
Ajunşi în căsuţa lor micuţă, în magherniţa lor – şi dacă n-ar fi fost atât de mâhniţi, ar fi observat că fisurile din uşă, de pe la ferestre, au fost ospitaliere cu gerul, lăsându-l să intre în voie – cei trei se fereau să se privească în ochi. Mezinul aşeză cu grijă toba la locul ei şi intră în odăiţa pe care o împărţea cu fraţii săi, clătinând şi mai tare din cap, căutând parcă să se opună realităţii, să o refuze şi el cu încăpăţânare. Sleit de puteri, Masim se răstigni în pat. Mariora agăţă cu gingăşie vioara în cuiul destinat. La fel făcu şi cu ţambalul, însă acestuia, din greşeală, i-a atins câteva coarde care au început să se tânguie.
– Ce ne-au făcut?… Ce ne-au făcut?!… începu Masim să se lamenteze, preluând tonul de la ţambal.
Mariora se aşeză în faţa vetrei şi se apucă să caute cu vătraiul ros de foc vreun cărbune viu prin spuză.
– Dac-aş avea bani, aş mai cumpăra o trompetă, un saxofon, poate chiar şi o vioară, şi încă un acordeon… De-am fi avut mai mulţi copii, ce taraf aş fi trântit… Şi neapărat o fată să fi avut, să ne fi cântat din gură ca un înger… Ehe, ce aş fi fost eu acum?!...
– Degeaba, uncheş. Nu vezi ce vremuri vin peste noi?...
Mariora îi zicea „uncheş” lui Masim de fiecare dată când vroia să-l aducă în lumea reală, să-i arate că visa prea mult şi prea departe:
– Mai bine ai zice să facem o casă.
– Nouă ne e de ajuns asta… mormăi Masim fără să gândească la ce spune.
– Şi ce, crezi că am să-mi las copiii să se împrăştie prin lume?! Sau nurorile or să doarmă cu noi în pat?
Tonul ferm al Mariorei fusese pentru Masim ca apa ce picură din ţurţurii streşinii. Ştia că are dreptate şi mai ştia că îşi va transpune în realitate gândurile.
– Ehe, băbuţo, o abordă Masim cu aceeaşi tactică pe Mariora, n-avem noi putere să facem ditamai casa…
– Ba chiar azi mergem să dăm arvună.
– Arvună?… Bani!? De unde să avem noi bani?...
Mariora se duse la cufărul în care îşi ţinea albiturile, scotoci cât scotoci şi scoase un teanc micuţ de bancnote. Uluit, Masim începu să se bâlbâie:
– Şi… şi-n tot timpul ăsta ne-ai lăsat să facem foame?!
– Ei, hai că nu-i chiar aşa. Nici cu pantalonii rupţi în tur nu prea v-am lăsat. Cui să dăm arvună?
– Eu zic să discutăm după sân’ Vasile… zise Masim, trăgând cu ochiul să vadă unde piteşte Mariora banii.
În a treia zi de Crăciun, profitând de câteva momente în care se afla singur în casă, Masim şterpeli banii din cufăr, îi îndesă în buzunarul pantalonilor, se încălţă în grabă, îşi luă paltonul pe mână şi se îndreptă, ca purtat de vânturile cele rele, spre staţia de autobuz. Cu cât se depărta de bătătura lui, de cuibuşorul lui, cu atât furtuna din suflet i se estompa, iar pasul îi era mai şovăielnic, mai speriat… În amurg, o găsi pe Mariora lui stând, cu mâinile în poală, pe marginea patului, la lumina flăcărilor din vatră. Nu avusese putere să se urce în autobuz, dar nici treaz n-ar fi avut curajul să revină acasă, aşa că acum, clătinându-se bine de tot, ţinea mâna întinsă cu banii spre Mariora. Aceasta ascunse şi mai bine bancnotele în palma imensă a lui Masim. Cât era el de malac, îngenunche lângă femeia dragă şi, punându-şi capul în poala ei, începu să plângă mai ceva ca un copil. Mariora îi mângâie părul alb, lung şi răvăşit. Oftă:
– Crezi că nu ştiu?...
În ziua când preaslăvim prepuţul Domnului, împreună căutară un antreprenor şi tocmiră construcţia casei. Toamna târziu, mult după ziua sfântului Dumitru, un autocamion plin ochi cu porumb curat ca aurul intra pe poarta antreprenorului şi îşi vărsa povara pe o prelată militară. Era munca de o vară întreagă la o fermă agricolă a familiei lui Masim şi constituia contravaloarea construcţiei casei. Casa era mare. Avea etaj şi ferestre luminoase. Cu ce aveau să câştige în vara următoare, puteau până în iarnă să o inaugureze.
Cel mai adesea, soarta nu suflă în pânzele corăbiei dorinţelor noastre. Faneli muncea cot la cot cu familia lui. În aceeaşi echipă de zilieri, de undeva din lumea largă, era o femeie tânără şi destul de frumoasă, poate cu un an-doi mai în vârstă ca el. O româncă. Cu o săptămână înainte de a pleca fiecare la casele lor, aceasta îl ceruse în căsătorie. Fireşte că Faneli acceptase cererea şi condiţia pusă de româncă chiar dacă era dură şi nemiloasă: trebuia să-şi renege familia şi rudele. Acestea, în niciun caz, sub nicio formă, n-aveau să calce vreodată prin satul ei. Originea lui trebuia pusă sub şapte lacăte ce n-ar fi putut fi deschise nici cu iarba-fiarelor.
Faneli expuse pe îndelete intenţia lui de a se însura cu românca. Masim i-ar fi dat bucuros binecuvântarea, dacă n-ar fi văzut-o pe Mariora plângând într-un colţ al tulpanului, căci plânsetul ei semăna mai mult a bocet.
– Hai, mamă, c-o să-ţi vezi nepoţii! O să vin eu pe la voi de cel puţin două ori pe an…
Înduplecată şi nu prea, Mariora îşi sărută fiul pe frunte, îl îmbrăţişă îndelung:
– Măcar scrie-ne câte-o carte din când în când…
– Şi ar mai fi ceva: din ce-am muncit cu toţii în vara asta, eu vreau să primesc două porţii – şi pe cea de anul trecut, cum ar veni – şi n-o să am pretenţie nici măcar la un cui din casa noastră. Profira mea e orfană, dar are o casă cam în paragină, cam veche, zice ea, şi n-ar strica să avem cu ce o repara cât de cât…
Iarna parcă pierduse pe cineva drag pe meleagurile acestea şi nu se mai îndura să plece. Masim vedea cum Mariora se usucă pe picioare de dorul fiului. Lacrimile din ochii ei refuzau să mai cadă şi se zvântau pe pleoapele de jos, iar sarea din ele irita globii, silindu-i să lăcrămeze iarăşi. În nopţile lungi, în odăiţa lor mică şi afumată, că n-au avut putere să pună sticlă la ferestrele de la casa cea mare şi nici să o zugrăvească, disecau până în cele mai mici amănunte planul prin care să dea de fiul lor. Voiau doar să afle că este bine. Nu s-ar fi apropiat la mai puţin de o sută de metri, nici dacă o altă corabie a lui Noe ar fi fost plină şi ei ar fi fost meniţii. Căutarea trebuia să înceapă de la fermă. Acolo puteau să afle numele de familie al Profirei. Tot acolo îl puteau găsi pe şoferul camionului care transportase porumbul muncit de Faneli şi Profira.
– Hai, Marioro, hai aşteaptă până după sfintele Paşte. Facem nişte bani şi-l căutăm cu toţii…
– Nu mai pot, Masime. Nu mai pot… şopti Mariora şi, strângându-şi pardesiul învechit pe lângă trupul împuţinat, plecă lăsându-l în portiţă pe Masim, desculţ şi cu părul risipit de vânt, în iarna albă.
Se împliniră două luni de când Mariora plecase şi de când Masim tot aştepta, chinuit ca un melc în soare, un semn de la ea. Era seara de Înviere. Venise un vătaf să-i tocmească pentru hora de a doua zi. Se nădăjduia că s-ar găsi în sat atâta tineret încât să se încropească o horă. Altădată Masim ar fi tresărit de mândrie. Acum gândul îi era captiv în cine ştie ce vâltoare a disperării, aşa că lăsă totul în seama lui Nilu. Hora abia-abia reuşi să se înfiripeze. Masim simţea un gol imens, ca un buzunar al morţii, în stânga lui, acolo unde trebuia să fie Mariora cu ţambalul ei. Iar dacă ar fi fost horă şi a doua, şi a treia zi de Paşte, aşa cum fusese până mai an, el nu ar mai fi avut puterea să poarte pe strune arcuşul. În lunea Paştelui, îl chemă pe băiatul cel mare şi, ascunzându-şi lacrimile, îi şopti:
– Niluţule, du-te, tată, la bunică-tu să vezi dacă maică-ta a întârziat pe acolo. Da’ vezi, mâine seară să fii acasă!
Acest „mâine seară” se prelungi la o săptămână, şi nici atunci nu apăru Nilu în persoană, ci un plic adus de poştăriţă. Pe un petic de hârtie soioasă, acesta încropi o scrisoare telegrafică, de semianalfabet. Masim îl puse pe mezin să descifreze cele două rânduri scrise cu majuscule: „MAMA NUI AICI. NA TRECUT PE AICI. EU MĂ DUC LA FERMĂ. TOT ACOLO. VOI VINIŢI.”
– Mai… mai citeşte o dată, puiu’ tatii! porunci Masim, necrezându-şi urechilor.
Abia după a treia sau a patra lectură, tată şi fiu, au realizat grozăvia mesajului.
– V-am spus eu vouă că pe maică-ta au doborât-o troienele şi-apoi au mâncat-o lupii câmpiei…
– Nu-i aşa, bre!! ţipă mezinul speriat. Ea a ajuns la Faneli şi el n-a mai lăsat-o să plece… Or să vină toţi trei aici sau la fermă. O să vezi matale!
Bântuit doar de aşteptare, de căutare şi deznădejde, trupul omului devine o epavă înainte de vreme. Cine l-a cunoscut pe Masim în urmă cu doi ani – bărbat înalt, spătos, cu faţa roşie, cu pletele albe, îngrijite, cu pântecul sănătos – ar fi putut jura că nu-i una şi aceeaşi persoană cu cea de astăzi: zdrenţăros şi jegos, împuţinat la trup şi adus de spate, cu părul şi barba vraişte, cu privirile rătăcite. Ai fi zis că e opera unui demon care a urât lumea şi a scos din hrube prototipul. Un singur lucru mai amintea de Masim cel de odinioară – vioara. Vioara rămăsese unicul lui tovarăş. Bine întreţinută, ca atunci când o purta protectoare Mariora la piept, ea scotea aceleaşi sunete dumnezeieşti sub degetele vivace.
Masim, după ce a aflat că şoferul care ar fi putut să ştie adresa lui Faneli şi a Profirei a murit într-un accident, şi-a luat vioara şi a început să colinde satele din cele patru zări ale câmpiei, ale colinelor. De cum intra într-o aşezare, îşi aşeza vioara sub bărbie, ciupea strunele ca să afle dacă sunt acordate şi se apuca să cânte melodia care îi plăcea Mariorei cel mai mult. Păşea rar şi cânta apăsat ca să poată fi auzit şi din case. Nu era uliţă, nu era cătun ieşit în cale să fie ocolit. Când întâlnea vreun sătean, vreo săteancă, se oprea umil, şi rugător întreba, arătând poza din buletinul Mariorei:
– N-aţi văzut-o pe femeia asta? Da’ nu ştiţi, în sat la ’mneavoastră, nu-i o orfană, pe numele ei de domnişoară, Cruceanu Profira?
Invariabile erau întrebările, dar şi răspunsurile primite. Masim intra şi în bufetul din fiece sat. Acolo, după ce cânta o melodie-două la câte o masă, lega vorbă cu consumatorii, dădea mai multe informaţii, însă căpăta aceleaşi răspunsuri. În sărbători şi în duminici se ducea la bisericile şi la mănăstirile ieşite în cale. Se aşeza în rând cu milogii şi aştepta să fie miluit de către credincioşi. Prescurile şi colacii îi ajungeau pentru o săptămână. Fireşte, nu scăpa nici aceste oportunităţi de a întreba de Mariora lui, de băiatul lui, de nora lui sărmană.
Acum era iarnă grea. Feciorii săi – Nilu şi Trii-Lii – vânduseră casa lor neterminată, locuită până atunci doar de vântul care aducea în ea, prin ochii goi ai ferestrelor, praf, nisip, fulgi şi frunze moarte, şi cumpărase cu o parte bună din bani o magherniţă în mahalaua oraşului.
Dacă, vara, Masim se adăpostea de tăcerea nopţilor prin şoproane, prin glugile de ciocani sau prin gări, acum viscole năprasnice hălăduiau stăpâne peste câmpuri şi-l obliga să nu mai umble haihui.
O visa infernal, noapte de noapte, pe Mariora lui furată de alţi ţigani şi ţinută cu sila. Alteori şi-o imagina umblând zăludă căci, îşi închipuia el, repudiată fiind de către Faneli, înnebunise de atâta durere.
Ajutor de la autorităţi nu ceruse. Ele aveau de ţinut pe umeri o ţară întreagă şi nu s-ar fi aplecat, credea în sine, asupra necazului său. Tot vioara era cea care putea s-o cheme la el pe Mariora, de aceea cânta zilnic, lunatic, pe străzile înguste, lăturalnice şi desfundate ale oraşului, dar şi în marile intersecţii.
În zadar.
Din când în când, câte o pereche de pietoni, foşti consăteni cu Masim, stabiliţi şi ei la oraş, aşteptând culoarea verde a semaforului, tresărea la auzul viorii:
– Măi, acesta nu-i Masim vioristul?
– Ba da. E vioara lui! putea să confirme celălalt, văzând parcă în faţă ochilor căminul părintesc pitit printre livezi, ajuns în paragină…
.

Getuța Z. Corbu: Singur

Nu ești singur niciodată,
cât faci umbră pe pământ.
Cât în sân inima îți bate,
nu ești singur în cuvânt!

Singur cuc - nu ești pe lume
când cărarea îți cotește,
Semnul crucii fă-ți anume
și la drumul tău pornește!

Nu ești singur în durere
dacă știi să cauți leac.
Într-o caldă mângâiere,
dezbrăcată de păcat!

Nu ești singur niciodată
cât mai ai umbră sub soare,
Inima nevindecată,
la un gând în depărtare!

(din vol.,,Versuri de fată dragă)

Eugen Pohonțu: catharsis

                                                

dacă ţi-aş spune că scriu pentru tine,
ar fi fals, eu nu scriu,
doar cânt,
nu-mi poţi folosi refrenul cum vrei,
nu mă poţi lapida, sunt invizibil,
unic şi mândru de Bucovina.

nu mă poţi inunda, doar amăgi,
precum unii care se cred faimoși,
eterni.

mi-am răstălmăcit dragostea şi-am
dat de tine.
eu n-am idoli, doar demoni mărunţi
și docili,
îi secţionez harnic cu dexul.

când îţi muşc cercelul lobului drept,
învăţând iubirea să ţină ritmurile rock,
murim natural,
ca şi când ar fi ultimul
poem.

Nela Talabă: Bunici de poveste

Îndrăgostiți unul de altul și de viață până la adânci bătrâneți.
O fereastră deschisă, un radio și melodia „Tu, tu iubești” – așa a început o poveste frumoasă de iubire, ce avea să îndeplinească promisiunea „până când moartea ne va despărți”.
Mimi, cum o alinta cel ce avea să îi devină partener pe viață, a fost o femeie apreciată și curtată pentru frumusețea ei, însă a fost sigură de faptul că și-a găsit alesul atunci când l-a întâlnit pe Romică – „să alegi atent cu cine vrei să îți petreci restul vieții”, mă sfătuiește ea. S-au cunoscut când lucrau în învățământ, unde doamna Margareta preda, ca suplinitoare, muzica și educația fizică. La scurt timp, Romică a plecat în armată, de unde îi trimitea zilnic câte o scrisoare de dragoste și câte o floare presată, pe care menționa că „a sărutat-o cu dor”.
S-au căsătorit pe ascuns, pe când ea avea 18 ani. A durat o lună întreagă pentru a-și aduna curajul să le spună părinților, însă nu regretă nicio secundă alegerea făcută, nici iubirea pentru omul care „i-ar fi dat și luna de pe cer dacă ar fi putut”.
Împreună au dus o viață foarte frumoasă, s-au plimbat prin toată țara și nu ratau nicio distracție, devenind una dintre cele mai apreciate familii din sat. Le plăcea să primească musafiri, iar serile de rummy nu lipseau în nicio săptămână. Doamna Margareta își amintește cu nostalgie, cum, chiar și la bătrânețe, când se auzea câte o melodie populară la televizor, lăsau tot ce aveau de făcut și dansau prin casa. Deci, care e secretul unei căsnicii reușite? Comunicare, zero gelozie, zero violență și cel mai important, distracție și dans.
Doamna Margareta a lucrat 15 ani în învățământ, apoi a fost dirigintă de poștă până la pensionare. Pentru că îi placea să aibă activitate, s-a ocupat și de o afacere cu haine și bijuterii de import, care s-a dovedit foarte prosperă, aproape toată lumea din sat având câte un obiect cumpărat de la ea.
Deși viața a supus-o unor încercări grele, doamna Margareta rămâne o persoană zâmbitoare și optimistă. După ce și-a pierdut singurul fiu și soțul, chiar cu un an înainte de a sărbători Nunta de Aur, locuiește singură. Aceasta este de părere că există o carte a sorții și, indiferent ce am face, nu putem schimba ce ne-a fost predestinat. Pentru a nu se lăsa afectată de singurătate, îi place să își ocupe timpul cu tot felul de activități: nu ratează niciun episod din „Te cunosc de undeva”, vorbește cu nepoții pe Whatsapp și se uită zilnic la știri, fiind pasionată de politică și dornică de a fi tot timpul informată. Cel mai bine se simte când are de muncă, „mă face să mă simt ca la 50 de ani”, spune ea râzând, iar grădina cu flori și curtea sunt mereu îngrijite din dragoste. Îi place să se plimbe mult pentru a se menține în formă, „caut parteneră de jogging”, glumește ea. Când nu are de muncă prin curte, doamna Margareta face dulcețuri (câte 150 de borcane uneori) și tot felul de prăjituri (sunt delicioase, vă asigur), pe care, fiind o fire darnică, le împarte cu prietenii și vecinii.
Ajunsă la 72 de ani, doamna Mimi privește în urmă cu bucurie, n-ar schimba nimic din ce a făcut, fiind împăcată cu viața „faină” pe care a avut-o. Cea mai mare mândrie a doamnei Margareta au fost și vor rămâne cei doi nepoți și strănepotul, dorința ei fiind să le fie alături ori de câte ori poate și să danseze la nunțile lor.

                                                                                                                                                                                   

Nela Boca: Reflecții insomniace

Mi-e toamnă devreme pe gând
Vioara îmi plânge gemând
În noaptea senină, curată
Umplându-mi privirea de rouă sărată...
Îmi licăre steaua chemare la vis
Îmi toarnă în suflet dor necuprins,
Și luna-mi lucește blând în fereastră
Împrăștiind in mine fiori de albastră..
Din stele îmi vin și șoapte și visări!
Apar în gând de nicăieri
In nopți cu insomnii zălude
Și cu botez de lacrimi crude!
Doar îmi ridic ochii spre cer
Să îmi ridice vălul de mister
Ce îmi întunecă cărarea
Și îmi bântuie cu ger visarea!
N- ai înțeles că luna îmi e soră?
Că stelele îmi sunt aproape ?
Doar ele îmi sunt muze-n noapte
Și universul ce-mi trimite șoapte!
Vioara ce-mi rostește-n strune
Povești despre iubiri nebune
Ce sparg hotar de veșnicii tăcute
Cu focu-n care ard, nemărginite!
Mi-s pază îngeri ce de veșnicii
M- acoperă cu aripi vii
Zădărnicind orice lovire crudă
Țintită-n suflet să-mi ajungă...
Și-atunci renasc și prind culoare
Îmi țes din gânduri așternut de soare
Mi-e liniște albastră-n noapte
Mi-s dorurile rasfirate-n șoapte!

Ramona Müller: prima nu înseamnă ultima

     poezie                                                                                             

în prima noastră primăvară
soarele coborâse pe pământ
rapiţa gândea şi simţea solar
credeai că tulpina viitoarelor amintiri
va fi curcubeul întors ca zâmbet

în a doua vară am surâs
prindeam răsăritul circumscris braţelor tale
doar nisipul ne plângea depărtărea
eram atât de aproape

în a treia toamnă
rapiţa şi-a lăsat testamentul roditor
pe un petec de ogor
floarea soarelui l-a preluat
îmi spuneai că sunt doar a ta
ciorile zburau deasupra noastră
aidoma seminţelor negre
din corola de doliu

eram amândoi
fără a şti să ne fim unul altuia
ogor şi jale
fântână şi secetă deopotrivă

în a patra iarnă
am început să scriu în vers alb
mă chemai
la fel ca altădată
ecoul hibernal
nu ţi-a fost niciodată suficient
pentru că niciodată nu ai înţeles
că sămânţa dragostei
germinează într-un altfel de anotimp
este anotimpul etcetera

acolo iubirea nu se termină niciodată
şi începe întotdeauna
cu lumina
cu soarele rapiţei
sau cu soarele florii sale de suflet

hai să numărăm petale
mă iubeşte,
nu mă iubeşte?!

Alexia Ema:***

                                                                       

sunt singura femeie
care s-a gândit la colesterolul tău
a preferat să dea cu mătura prin casă
în loc să-și rupă toacele
prin sălile de spectacol
sunt singura femeie care
lasă oricând poezia
ca să-ți taie legumele pentru ciorbă
băi băiatule
eu mi-am pus capul pe pieptul tău
în timp ce dormeai
ca să mă asigur că nu te îneci
și te-am mângâiat ca pe un copil
când suspinai în somn
iar tu visezi la închipuitele alea
care își pun mănuși de latex
când șterg copilul la cur
și te-au confundat toată viața
cu un obiect de decor
dar uite cum facem
îmi bag și eu picioarele
în trigliceridele tale
pentru care am prăpădit atâtea nopți
să te-nvăț cum să scapi
de-acum încolo
voi sta în fiecare zi
să-mi fac manichiura
mi-a trebuit ceva timp să mă prind
de ce femeile au atâta grijă
de unghiile lor
așa se subțiază grăsimea
nu cu salate și supe de verzituri
ci cu unghiile cât mai bine ascuțite
deci vezi că acuși acuși
o să mă înfig în tine
și-o să te strâng cu ele de co co co
colesterol

                                                                         

Kadar Catalin: Piatra focului

- De vrei
să îți fiu mireasă în această noapte,
te rog,
să îmi culegi flori paradisiace,
să-mi le împletesc în păr,
iar pe degetul inelar
cumpără-mi un inel cu piatra focului,
de la târgovețul
dintre Șapte Vânturi.

Dincolo de vis,
ne așteaptă Nemurirea,
să ne cunune Sfinții fără nume,
cu un alai de fluturi și de licurici,
sub arcada Cerului...

Să fim stăpânii Lumii și al Luminii Concrete.

Dimitriu Gabriela: Dincolo de marți, dincolo de suflet...

(2)                                             

Andrei Condurățeanu se simțise legat invizibil în cei 10 ani, de un cordon ombilical care ducea invariabil de fiecare dată când își făcea procese de conștiință, la amintirile despre Lelia dorindu-și în acele momente să întoarcă timpul înapoi, pentru a opri acele cearsornicului vieții, în dreptul zilei de Marți, 13 august 2008, înainte de ora 10 dimineața...
,,Măcar cu un minut înainte de producerea acelui dezastru mi-aș dori să întorc forța trecutului în favoarea noastră! Să fiu un magician care reușește să se strecoare prin bucla temporală pentru a fi din nou cu marea mea dragoste”, își imagina Andrei privind panorama pădurii care se pierdea odată cu înaintarea trenului către destinație.
,,De când am pierdut-o pe Lelia, nu am mai făcut nimic notabil...
M-am adâncit în scrierea acelor romane, uitând să-mi trăiesc tinerețea, cuprins între sentimentele derutante cauzate de infirmitatea și boala mea, alături de tristeți iremediabile. Noroc că am înțeles la insistențele mamei și Emiliei de necesitatea unui psiholog. Ramona este cea care m-a ajutat să mă strecor din bula în care eram prizonier, atârnată în fața conștiinței mele interioare. Ea este prietena mea bună căreia m-am confesat și care m-a sfătuit să-mi înfrunt trecutul. Trebuia să inițiez o posibilitate bruscă, o reîntâlnire care să mă vindece de coșmaruri, de nopți pline de insomnii și regrete amare! Ramonei i-am povestit de la A la Z, toată viața, mea”, se consola el în tot acest timp.
Pe Lelia o cunoscuse în primul an de liceu. Andrei, un tânăr de doar 15 ani, ajunsese să se îndrăgostească pentru întâia oară de o fată...Colega lui de bancă, zburdalnica Lelia, îi cucerise inima, încă de la mijlocul semestrului întâi, când fusese aleasă în unanimitate, Președinta Clasei a IX-a A. Avea prestanță, avea aplomb și o fascinantă putere de comunicare cu cei din jur.
Fata vorbăreață cu ochii negri ca tăciunele era preferata profesorilor și a colegilor ei.
Amintindu-și chipul iubitei lui, Andrei zâmbi fără să-și dea seama. Nu-și mai dorea mâhnire și nici amărăciunea cu care fusese încălecat în toți acești ani!
El își propusese cu ardoare de ceva vreme, să-și trăiască propriul prezent. Și reușise să-și imprime unele sentimente de renaștere spirituală, doar datorită scrisului.
Lelia își lăsase amprenta asupra lui pentru totdeauna, prin însăși felul ei de a fi. Prietenoasă, caldă și mereu cu zâmbetul pe buze, devenise raza lui de soare în cei 4 ani cât fuseseră împreună.
Peste ei trecuseră anotimpuri și fapte, împliniri și amărăciuni.
În momentele ei de melancolie când fața îi devenea crispată din cauza unor aduceri aminte ce se doreau eliminate, Lelia îi explica lui Andrei acele stări:
,,Nu poți identifica fericirea deplină și bucuria dacă nu ai fost măcar odată-n viața ta nefericit! Doar așa vei învăța să prețuiești fiecare moment apărut și vei depăși toate obstacolele!”. Singurul lucru care-l speria cu adevărat pe Andrei, era încăpățânarea ei de a-și conduce lucrurile până la capăt în momentele când se considera vulnerabilă.
În timp ce majoritatea oamenilor se feresc să înainteze pe un teren minat când nu sunt siguri de pasul făcut care ar putea oricând să-i sfârtece printr-o explozie în bucăți de carne risipite de tun, Lelia adora acele clipe când nu pregeta să se ia la întrecere cu soarta potrivnică. Era ca o leoaică care-și apără puii de un dușman invizibil, învățându-i în același timp să se descurce singuri și să se protejeze.
Poate această latură eroică a ei era provocată și de zodia Leu în care se regăsea, sau mai mult ca sigur, anii cât fusese orfană de tată își spuseseră cuvântul, fiind nevoită să se ocrotească singură de oamenii nesinceri și neloiali. De fiecare dată când Lelia era încordată și pusă pe harță cu semenii care-i creau probleme, inima lui Andrei bătea parcă înafara pieptului, adulmecând la fel ca cel încolțit, starea acestuia de neliniște. Cu toate acestea, el o venera, simțind că alături de ea devenea din ce în ce mai puternic.
Spre deosebire de iubita lui, care-și trăise singurătatea doar lângă mama ei, Andrei o avea aproape pe frumoasa Emilia, sora mai mică, alături de care-și împărtășea toate tainele adolescentine.
,,Între mine și Lelia a fost la început o dragoste neîmpărtășită, o admirație infinită din partea mea pentru liceanca care se lua la bătaie cu colegii de clasă, fără a sta pe gânduri. Avea cele mai neașteptate lovituri sub centură în momentele când se simțea bruscată sau ironizată...Sub picioarele ei, băieții se prăvăleau ca muștele...
Știa mereu să facă față oricărui compromis și acesta fusese unul dintre motivele care m-au determinat să mă îndrăgostesc de ea”, îi spusese Andrei , Emiliei într-o discuție în care recunoscuse că nutrește sentimente adânci pentru întâia oară-n viața lui.
,,Îți poți conduce propria viață într-o dimensiune neobișnuită dacă vei iubi cu adevărat, frate! Nu vei putea zbura, așa cum auzi des prin filme, dar nu va conta acest lucru! Nu vă goniți sentimentele, ci apropiați-le! Totul este o chestiune de timp și spațiu, sunteți încă atât de tineri și fragili! Dacă nu vei găsi dragostea în doi, cu timpul, ceea ce simți se va evapora și acel iureș afectiv sufletesc se va risipi singur din inima ta. Ai văzut ce au însemnat pentru mama noastră toți acești ani de când tata a murit? Întreaga ei viață a fost o succesiune de suferințe și râuri de lacrimi, care s-au prăvălit și peste noi, asemenea unui tăvălug! Iar ea a fost mereu o femeie puternică!”, îi spunea Emilia dorindu-și să deslușească în Andrei un băiat stăpân pe orice situație.
Lelia nu fusese atrasă de Andrei de la început. Iubirea dintre cei doi liceeni s-a declanșat pe parcurs...Andrei simțise pentru prima dată furnicături în tot corpul, când Lelia și-a schimbat parfumul...De fiecare dată când ea se stropea cu el, primăvara se strecura printre ei vestind renașterea naturii și înflorirea liliacului alb. Era o floare pe care Lelia o adora și care nu lipsea din camera ei în zilele când acesta era înflorit. Ce o atrăsese pe ea cu privire la Andrei? În primul rând, statura înaltă care atingea 1,92 m și vocea lui baritonală cu inflexiuni domoale care putea ajunge la o voce gravă atunci când dorea să se facă auzit, dar mai ales calmul și siguranța pe care le afișa când începea un dialog. Avea o dicție a cuvintelor rostite care-o răvășea, un timbru clar al glasului care nu lăsa loc de interpretări versatile.
Andrei, era un tânăr cu păr blond-roșcat cârlionțat, înalt și cu ochi căprui. De mic copil practicase înotul, fiind recunoscut ca un sportiv renumit în cadrul Ligii Liceului, premiat la multe concursuri. Practicând sport de la o vârstă fragedă, devenise pentru el inevitabil să ia decizii înțelepte și cu simț de răspundere, afișând o conduită echilibrată în fața prietenilor lui.
La rândul ei și Lelia întruchipa o alură atletică. Încă din școala generală, obișnuise să joace baschet și se încumetase să încerce toate sporturile extreme. Se aruncase cu parașuta, fusese într-o tabără în clasa a IX-a de caiac canoe.
În zilele de vară Lelia se aventura fără teamă cu rolele în zone periculoase și conducea cu detașare o motocicletă Harley Davidson pe care o căpătase cadou când împlinise 14 ani de la fratele mamei ei, stabilit în America de 25 de ani. Aceste facilități pe care ea le experimentase se datorau unchiului ei, Mihai Ciurea, care, ori de câte ori revenea în țară din SUA, o însoțea prin cele mai nestrăbătute locuri din țară...
Lelia avea 1, 82 metri, ceea ce o făcea să pară înaltă în comparație cu celelalte fete din clasă. Silueta ei însă era cea mai invidiată. Deși mânca mereu cu poftă și nu avea preferințe culinare sau dietetice, trupul ei se sculptase asemenea unei sirene care putea concura oricând la un concurs top model.
Pe lângă toate acestea, părul de culoarea morcovului cu reflexe gălbui, și zâmbetul uimitor, cucereau de la prima vedere persoanele care-i ieșeau în cale. Lelia transmitea acel magnetism afișat de fetele care au pe acel ,,vino-ncoace”, fără a depune nici un efort. Nu se machia decât discret și doar la ocazii speciale, iar rujul nu-și avea rostul, deoarece era înzestrată cu acele buze roșii cărnoase invidiate de toată lumea, încă de la sosirea ei în această lume.
Privind pe fereastra trenului care alerga cot la cot cu meditarea lui, Andrei realiză că odată cu apropierea de orașul Constanța, amintirile despre Lelia deveneau vii și sfâșietoare. Își plăsmuia reîntâlnirea cu ea ca pe un colac de salvare al propriei lui existențe.
Nu-și mai dorea tristețe și nici gustul amar al unei existențe insipide cu care fusese obișnuit ani în șir! El râvnea cu ardoare să-și trăiască propriul prezent.

(Va urma)

Iulian Barbu: La izvor

Pe deal lângă izvor
Stau sub prunul
Răsărit din mine
Adorm și mă trezesc ,
În poezia mea .

Vița de vie
Îmbracă în veșmânt
Verde o cabană
Alerg prin litere ,
Ca printre copaci
Cu o lăcustă
Imensă în mână .

Sorb o rază de soare
Din apa rece ca gheața .

Viorel Boldiș: De ce suntem nefericiți

Dă-i omului o scară

şi el va urca,

nu va coborî.

Dă-i omului o cheie

şi el va închide,

nu va deschide.

Dă-i omului fericit

un vecin la fel de fericit

şi-n el va creşte invidia.

Dă-i omului o ţară

şi el va vrea

un imperiu.

Dă-i omului un milion

şi primul lui gând va fi

cum să-l facă pe al doilea.

Dă-i omului pace

şi el se va înarma

ca să-şi apere pacea.

Dă-i omului ziua de azi

şi el se va consuma

pentru ce a fost ieri şi pentru ce va fi mâine.

Dă-i omului o viaţă

şi el o va muri.

Reznic Cristian: Primăvara în amestec cu iarna

în casă relativ cald

masa de scris

mormanul de foi

penița și condeiul

o palidă lumină de lampă

gălăgia neîncetată a sufletului

primăvara în amestec cu iarna

fulgii reci și minusculi

se cristalizează

pe fereastra umplută

cu mici țesături de praf...

trecând prin aleile pustii

doi îndrăgostiți

încearcă să-și ascundă

fețele și trupurile

de vijelia ce întretaie

copacii și mugurii de-abia apăruți...

și toate acestea combinate

crează o singurătate

o liniște somptuoasă ce

învăluie lucrările

unui suflet de om

în melancolie.