Petruța Niță: Glamour

b                                                 

în sensul acelor de ceasornic

nepăsători cu bucuriile
notificau doar disperările cheltuite excesiv
în afara esenţei lor.
rătăceau spre poarta raiului
având cheile nepotrivite,
iar intrarea condiţionată
de arierate din anii tinereții;
erau chiriaşii evacuaţi din domicilii perfide
trăiau absent într-o viaţă de glamour
frânturi din alte iubiri pasagere,
totuşi mai aveau nevoie doar de un suspin
ultimul, de dragoste,
chiar dacă nici măcar
nu şi-l puteau permite.
(două singurătăți absurde...)
protagoniști într-o poveste de dragoste
târzie

                                                    

Ștefan Popa: Poezii

Clipa de speranță                                                 
Nu cer averi și nici comori
Căci toate-s de prisos în astă lume
Privesc adesea-n sus la ceruri
Milă cer și-o clipă de iertare.

Nu cer nimic din ce nu am avut,
Doar un strop de lumină aș vrea
Nimic nu-i veșnic pe acest pământ,
Doar amintirile și faptele rămân.

Nu cer laude și nici glorie
Așa cum nici floarea nu cere nimic
Deși ea înflorește și emană frumusețe
Atâta vreau: o clipă de speranță.

Dorul de casă

Când îți este dor de casă
Te poartă gândul călător
Privești cu lacrimi pe fereastră
Îți este practic dor de Cer.

Privești la cer, adeseori
Și uiți de tine și de dor
Inima plânge cu lacrimi,
Cu gândul la Mântuitor.

Nu te întrista, știi bine
Așa cum credem în iubire
Cerul cu sfinții sunt în tine
Și toți nădăjduim la mântuire.

Nimeni nu poate explica
Acest dor nebun de Cer
Nici viața și chiar nici moartea,
Nu poate dezlega acest mister.

Zburăm încântați spre casă
Pe-un gând sincer și frumos
Pornim voioși cu credință
Pe cale, împreună cu Hristos.

                                                                            

Camelia Boț: Iubirea mireană

  poezie                                    

Sunt iubiri din care
aduni emoțiile
și le-mpletești
în brâul cerului,
botezând fiecare clipă
de lumină ce aprinde
un întreg univers...
Sunt iubiri din care
împletești brâul-lui-Dumnezeu
și-n care așezi iubirea
mai aproape de cer...
Sunt iubiri din care
aduni floarea cununii
pentru a fi lumina veșnică
ce alungă întunericul
din căușul vieții...
Sunt iubiri pentru care
mori de câte ori respiri a iubire...

Nely Vieru: Aripi de pământ

         versuri                              

Am să te țin nebun în strâns de mână
cu toată seva izvorâtă din pământ.
De-ar fi să zbor de gleznă îmi atârnă
o inimă însângerată de cuvânt.

De-ar fi să zbor tu să mă ții o veșnicie
sub cerul care plânge a pustiu.
De-ar fi doar ramul amintire vie
buchet de păpădii în palmă am să-ți fiu.

De-ar fi să zbor sub cerul nopții
aș face Lunii tainic legământ,
când voi zbura prin cadrul porții
c-o aripă tot voi atinge de pământ .

Tu să mă ții atunci în strâns de mână,
de-ar fi să zbor cu ultimul cuvânt,
căci pene o să-mi crească din țărână
să pot zbura cu aripi de pământ .

(Album: Aripi de pământ)

Ina Dumitrecu: Vine o zi...

                                                   
Vine o zi când tăcerea dispare

Și muzica sufletului se aude duioasă,
Când ploile curg pe o altă cărare
Și cărțile râd așezate pe masă.

Vine o zi când tristețea adoarme
Și zâmbetul pur se trezește în ochi,
Când florile satură frumosul de foame
Și pașii renasc cărările vechi.

Vine o zi când durerea apune
Și mâinile iar se-mpreună cu drag
Vine o zi când se-ntâmpl-o minune
Și iubirea atinge al cerului prag

                                                     

Vlad Anghelescu: Poem

   poem, poem, poem, poem,  

De fapt, noi scriem același poem
În speranța
De a-l termina cu bine.
De fapt, spiritul ne îndeamnă
Pas cu pas
Să nu-l renegăm
Amândoi
Să ne contopim asemănările
Adică să devenim
Post-sacru, dincolo de ce știm,
Alt Element

Mai spiritual
Dar niciodată
Nu va fi reînviere
Ar suna
Ca o recădere, primitivă,
Dintr-un arbore
O developare a Timpului "cum vrem"
O evocare a trupului
Un compromis cu Moartea.
Credem în Spiritul
Pe care de la naștere
Ni l-am creat!

Credem în devenire

Post-sacru

Dincolo de Poem!

========================

Atila Racz: Crăiasa

Ți-am spus eu că noaptea

o să ne ascundem
și-n singurătate o să ne dezbrăcăm

de aceea am pus patefonul aproape
sticlele cu absint
florile îmbibate-n cerneală

Mă gândeam eu că o să șterg
orice urmă de lumină din casă

mă gândeam eu că o să te
aștept chiar în prag
neliniștit privindu-te prin ferestruica
deschisă

îți cad hainele cu toamna
ți se topesc buzele
iar culoarea lor
culoarea devine purpurie

Mă gândeam eu că o să ajungi
în camera poetului
când noaptea tocmai inundă peretele

și nu se poate scrie decât
cu trupul
până când rămâne
doar aroma
gutuilor puse de tine pe noptieră

și suspinul fericirii.

                                                        

Corneliu Neagu: Sfârșit de Mai

La poalele desișului din față

măceșii care-abia au înflorit
sub adieri fecunde se răsfață
cu florile plutind spre asfințit.

Surprinsă de plăcuta adiere,
și crengile făcute evantai,
pădurea cântă odă de-nviere
apusului de la sfârșit de mai.

 
Copacii-adună ultimele raze,
cu ramurile-ntinse către cer,
din frunze cad mirifice topaze
pe tufele cuprinse de mister.

Sfârșitul zilei parcă te îmbată
cu liniștea adâncă ce coboară
din soarele rămas numai o pată
pe marginile boltei ca de ceară.

Te strâng înfrigurată lângă mine,
cu trupul să te apăr de năluci,
iar tu obrajii-n palme mi-i apuci
și mă săruți adânc printre suspine.

Rodica Ochiș: Parfumul tău

========================
Parfumul tău de chitru și mușcată

Mă-nvăluie în tresărirea serii,
Când stelele și luna laolaltă
Lasă sclipiri prin umbrele-ncăperii.

Prin voaluri de tăceri pătrunde vântul,
Simt mângâierea ta din depărtare
Și șoaptele de dor sărută gândul,
Să înflorească-n floarea de visare.

Și peste tot se-aprind scântei din stele,
Să ardă flăcările pe altare,
Îmi prind în păr petale de lalele
Să pot să-ți fiu eternă sărbătoare.

Tu mă aștepți cu brațele deschise,
Când zorii își revarsă lăcrimarea,
Că ard mușcatele de dor aprinse...
În stropii de parfum ți-aud chemarea

Venită dinspre zarea ta albastră,
Să-mi parfumeze zilele târzii,
Când flutură perdeaua în fereastră,
Căci dorurile mele numai tu le știi.

Nelu Cazan: Lacrima mea, lacrima ta

Lacrima mea,lacrima ta
S-au aşeza pe-un colţ de stea
Şi stând aşa îngândurate
Privind în jur la celelalte,
S-au întrebat aşa,într-o doară
Ele când oare or să moară ?
Că îşi doreau aşa de mult
Să nu mai fie pe Pământ
Lacrimi amare şi sărate.
Atunci..stelele celelalte
La fel de trist îngândurate
Uimite de ce au auzit
În plâns atunci au izbucnit.
Şi acum nu mai erau doar două
Pământul era plin de rouă
Din ochii stelelor din cer
Umpluse acuma cu mister
Câmpii şi dealuri,munţi şi văi
De parcă ar fi plâns ochii mei.
Lacrima mea,lacrima ta
S-au ştes atunci cu un colţ de stea
Şi s-au jurat să nu mai cadă
Oamenii să nu le mai vadă
Cum strălucesc şi scot văpăi
În ochii mei şi în ochii tăi
În ochii noştri ai tuturor
Şi amândouă au spus în cor :
Eu am să mor
Eu am să mor...

-----------------------------------------

poezie

Giorgian Ionuț Zamfira: Și smuls din brațul legii

     versuri                                                                                                                        

Când viața-mi se sfârșește și gongu-n minte-mi sună
Umbrela vieții mele se va 'nălța în zbor
Iertarea și păcatul mă vor chema din urmă,
Căci gliei și iubirii eu am rămas dator.

Și smuls din brațul legii, mă voi lega de turmă,
Fiind deopotrivă în viață -călător.
Credeam că firul verde nu e lovit de gurmă
Și că oglinda sfântă se trage din izvor.

Atâția ani și clipe se risipesc în șoapte,
Povestea de iubire devine un ecou...
Iar ochii mei albaștri se sting în miez de noapte,
Sub ochii celor care m-au ajutat din nou.

Mi-e crucea mai ușoară știind că toți zețarii
Pun suflet în iubire la fel și în cuvânt...
Când viața-mi se sfârșește, se vor topi ghețarii
Iar florile iubirii vor cade la pamant.

Dani Anton:***

                                                                                                                                                                           
[...] Astăzi, când mă întorceam din obișnuita promenadă pe care mă obligasem să o fac în fiecare dimineață, am avut clar: las totul baltă și dispar.
Așadar, în loc să cotesc pe strada Oslo, colț cu Amsterdam, ca să ajung acasă, am continuat în linie dreaptă până la gară. Aici m-am așezat pe o bancă și timp de câteva ceasuri am privit ploaia care cădea în abundența și trecătorii prin ea. Într-un final, am luat trenul cu destinația Madrid, la acea oră, aproape gol. Înainte de prânz cine ar fi umblat brambura, când toți erau ocupați să nu trăiască, prinși între pereții de beton al corporațiilor, în cafenele și centre universitare, mall-uri, fiecare crezând ca sunt folositori mecanismului acesta care ne îngurgitează rapid?
În zgâlțâiala plăcută a roților aproape ațipisem fără niciun gând, niciun plan încotro să apuc, unde să îmi pun capul pe perna în noaptea asta, nici dacă voi avea ceva de îmbucat. Prinsă între două tărâmuri nu am apucat să îmi dau seama că trenul intrase în gara centrală și că puținii călători coborâseră iar alții urcau.
În stradă, ploaia cedase locul unor timide raze de soare, caldarâmul mirosea a bitum încins și o lumină orbitoare mi-a spart în mii de particule scenariile din spatele pleoapele întredeschise pe unde mă preumblasem.
“ -Ești o secătură, faci umbră pământului de pomană, cât crezi că mai poți trăi în felul acesta? Nu te uiți la tine, nu vezi cum te privesc cei din jur? Ești o ciudată și dacă te acceptăm printre noi este doar pentru că nu ne lasă sufletul să ne descotorosim de tine.”
Oare, aceste gânduri îmi aparțin, s-a întâmplat în realitate această scenă, sunt eu cea care a rămas neclintită la durere? Mă împiedic în stânci de cuvinte, mă poticnesc în încercări nereușite să-mi rostesc apărarea; confuză, prind a umbla, mă amestec printre mulțimea pestriță.
“ Voi avea tot timpul din lume să cuget la importanța cuvintelor și a oamenilor care au fost în viața mea până acum, mă simt eliberată, sigur voi trăi și libertatea”, mi-am zis căutându-mă în fiecare chip întâlnit.

                                                                                                                                                                           

Ileana Vladusel: Doar viața...

---------------------------------------------------

Toate gândurile s-au transformat în gropi,
mi se împiedică inima în ele. Claustrofobi,
ochii mei caută lumina prin labirintul timpului, încercând
să ajungă la clipa aceea...știi când...
Greu paharul din care beau,
și amar...
Iluzia zâmbetului tău
Încearcă să-mi liniștească tâmplele de zbucium. Mereu
am impresia că mă strigi
de la fereastra universului și plângi...
Ce liniște s-a făcut dintr-o dată
În templul în care stai desenată
Și ce gânduri îmi bântuie noaptea!
Credeam că sunt alegeri, dar a fost doar viața...

Gabriel Stănciulescu: Un inel și un sărut

       poezie        

desprinde-te teamă de chipul ei

trist

de frica ce-o poartă

deși eu exist

eu azi am să scriu cu gândul la tine

încep să pălesc... fără noi...

și ziua ce vine

fără brațe întinse... și seri înstelate

să ducem iubito un vis mai departe;

eu cred cu sfințenie

cu tu ești a mea

că sunt hărăzite două inimi sadea

sădite adânc în același destin

în fiece clipă și cugetul viu;

dar câte dorinți mai ascundem...

în frici

aproape de tine... și acolo și aici

ne pierdem în gânduri

ce-s aspre poveri

și temeri că noi risipiți între vreri

vom uita să iubim;

să răspundem firesc

clipei divine

moștenire înzeită în rit creștinesc

un inel și-un sărut... și apoi

da... te iubesc.

Vasile Dan Marchiș: Regina mea 2

                                                                                           

1
Muza bună m-a împresurat într-un mod
cât se poate de favorabil.
(spun asta deoarece sunt și muze rele precum demonii...)
Și o întâmpin prin apelativul:
”Regina mea!”
Ea mă primește astfel:
”Mesagerul meu, te-am dobândit drept premiu
sau recompensă
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără rând
în geografie sau în istorie!”
Muzele rele fiind prin preajmă au obiectat:
”Trădare! La judecată cu ei!”
2
Nici una nici alta se hotărăște ca muza mea să fie răstignită
dar nu pe o cruce inertă ci pe una însuflețită.
Sunt ales eu pe post de cruce vie pe care să fie răstignită muza
Pe al ei umăr-munte de cuvinte mă ridică muza,
umbrind în întregime Golgota sub statura sa...
”Ne trebuie un Everest mai mare
să putem înfăptui această răstignire!”
Așa vociferau muzele rele...Și sunt dat la o parte...
3
Apoi fără să am ca inspirație măcar o poezie însuflețită tip ”Haiku”
prin care să spun ceva în fața muzei
rostesc doar atâta:
”Nemărginirea ta, acum când pe umărul tău de inspirații
ai ridicat Muntele Everest ca pe o cruce de jucărie
cum cred muzele rele că poți fi răstignită?
Toate acestea sub credibilitatea ta au fost anihilate!
Nu am poezie pe măsură cu care să te preamăresc!”
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat regina mea-muza strigând:
”Poezie, vino afară!”

Gramatica renăscută dă muzei onorul în inima mea…

Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos…

                                                                                             

Dorina Neculce: Umbra mea celestă

cei care m-au iubit

au smuls gratiile

iată-i au şi plecat

fredonând

i-a primit pământul

cu buza deschisă

şi eu zbor înghițită

într-un plonjon interzis

mă războiesc dăruindu-mi sângele vărsat

ridic geana zdrobită a cerului

cât să îmi înec talpa tăbăcită

în nisipul fierbinte

veșnic în floare

mă va spumega țărâna într-o odihnă a umbrelor mele urlătoare

lacătul timpului o să îl încui cu surâsul meu tăiat

dar mă prefac pentru o vreme în liniște

într-un dincolo plimbat

într-o altfel de umbră celestă

îmi vor zice clipă răstignită

stâncă adormită sau

trecere eternă dăltuită pasului aplecat.

Doina Moritz: Când vei veni...

   versuri                                

Din mândre flori de tei să-mi faci cunună,
Când vei veni în zori să mă peţeşti,
Iar din argintul razelor de lună
Să-mi țeşi, de vrei, podoabe împărăteşti!

Mantia mea, din stele căzătoare,
Să nu mi-o dai cu împrumut la alta,
Mi-am împletit-o noaptea pe răcoare,
Atunci când am cioplit un vis cu dalta.

Să-mi pregăteşti pantofii de mătase,
Brodându-i cu borangicul dorului,
Și să-i stropeşti cu clipele frumoase,
Să-i descânți cu- apa rece-a izvorului!

Un colier de dalbe lăcrămioare
Să-mi prinzi la gât în pragul înserării,
S-aline sufletul ce încă doare,
Jertfit cândva, pe-altarele visării.

Îmbrățișați vom merge mână-n mână,
Pădurea-i de iubire argintată,
Ea leagăn tainic o să ne rămână,
Şi-atunci, a noastră va fi lumea toată!

Pica Maria N. Boștină Plâng norii

Stau munții să se prăvale
De atâta răutate,
Stâncile o iau la vale,
Vor să facă o dreptate!

Este mare duşmănie,
Ura peste tot se vede,
Legată-n fățărnicie,
E-n putere, nu se pierde!

Se izbeşte apa-n maluri,
Crapă pietrele şi plâng,
Se pierd suflete zdrobite,
Părăsesc acest pământ!

Nu le poartă nimeni grija,
Cine ar trebuii s-o poarte
Împart şi-ngrădesc puterea,
Nu mai există dreptate!

S-a pierdut, nu-i omenie,
Căile sunt mult căutate,
Dar când ziua o să fie
Îşi vor cere singuri moarte!

Frențescu Oana: Merg...

merg într-un lent agățat de cer
cu un fel de atlantide pe tălpi
pe o cărare unde cântă vântul

merg pe întemeieri de cuvinte
născute din ultima silabă căzută din frunze
în costelația scăldată în ape
printre torenți de înserare
și norii lăsați de tine pe umeri

printre cuvintele azvârlite în culori
sunt reminescențe de dor în încheieturile
închinate dezagregării
în graba clipelor prăvălite peste timp
e un potop neștiut sau doar o picătură
năzuind să fie steaua neucisă

Mariana Kiss: Torentele încă nescrise

torentele încă nescrise
ale minții mele
mă judecă la sfatul serii
ceva nu le-a plăcut
în labirinturile prea complicate
cern prin sita înțelepciunii
fiecare fracțiune de gând
fiecare notă muzicală
ce se ivește fără permisiune
le adună pe
portative ascunse
un gând, o notă
două gânduri, două note
așa ia viață simfonia neliniștii lăuntrice
dar gândurile
harababură neînțeleasă
cu greu răzbat printre ele
torentele încă nescrise
mă judecă
eu tac și aștept verdictul

Vasile Culidiuc: Merge pe jos

merge pe jos

până-n centrul orașului

să ducă parfumul ei

care te amețește care

te vrăjești și-ți ia

mințile înfierbântate

de gânduri și pofte ascunse

în adâncul ființei

merge cu piciorul ei frumos

lângă piciorul ei și mai frumos

tocurile înalte o fac și mai înaltă

atrăgătoare cât să cazi în ispită

de câte ori o vezi

sau te gândești că ar merge

alături de tine până

la capătul lumii

puțin mai departe de centrul orașului

Domșa Lucian: Măriuca

(part.25 - fragment din romanul în lucru)

În zilele călduroase, învățătorul Teodorescu îi lăsa pe copii să iasă afară-n curte. Se așezau cu toții sub nucul cel mare și gros din spatele școlii. Se puneau în cerc, unde era umbra mai groasă, chicotind veseli și bucurându-se de vremea însorită. Dascălul se așeza întotdeauna în mijloc. Ținea cartea deschisă cu ambele mâini, privindu-i cu drag pe copiii din jurul lui. Vântul adia ușor, abia atingând frunzele nucului care tânjeau după puțină răcoare. Învățătorul își dregea glasul, apoi începea să le citească câteva rânduri. Se oprea și se uita din nou la copii cu acea duioșie pe care doar un părinte o poate avea în priviri, apoi îi dădea cartea Măriucăi. Fata citea și ea, iar Teodorescu o asculta atent, fără să o întrerupă, savurându-i dulceața glasului. După ce isprăvea câteva rânduri, îi dădea cartea celui de lângă ea, care continua.
Soarele își arunca neabătut razele calde deasupra satului, iar liniștea era întreruptă doar de cotcodăcitul vreunei găini care-și anunța victorioasă oul lăsat în cuibarul cel moale. Vocea celui care citea și respirațiile liniștite ale celor zece copii din curtea din spatele școlii îi aduceau dascălului o stare de mulțumire și de bine, care-l făcea să zâmbească. Din când în când, Teodorescu îi corecta pe cei ce citeau anevoios sau silabiseau, punându-i să repete cuvintele. Când povestea se termina, îi punea pe fiecare să povestească ce au reținut. Șuștăru’, bunul lui prieten insista să-l însoare c-o verișoară de-a sa, rămasă văduvă după ce i s-a prăpădit bărbatu-n război, însă Teodorescu încă o jelea pe Frieda, soția lui. A iubit-o cum n-a iubit niciodată pe nimeni, iar după moartea ei și-a jurat că nu va mai iubi nicicând o altă femeie și nici nu se va mai însura niciodată.
Vocea cristalină a Măriucăi l-a trezit din visare, fetei i-a venit rândul la citit. „Basmele” lui Petre Ispirescu le plăceau tuturor, însă Măriuca citea cel mai bine dintre toți copiii. Teodorescu o privea cu duioșie pe Măriuca, admirându-i ochii limpezi și verzi și roșeața obrajilor. Părul negru îi era prins în două cozi împletite ce-i cădeau pe umeri peste cămașa albă din in. Dascălul și-ar fi dorit să se poată ocupa de educația fetei, s-o ajute să devină învățătoare sau mai mult, să studieze la Universitate în Cluj sau chiar la București. Ar trebui să stea de vorbă cu Manole, tatăl fetei despre asta, mai ales că el s-a oferit să se apuce de reparatul pereților școlii. Mai mult ca sigur că omul n-ar fi avut nimic împotrivă ca fiica lui să devină învățătoare, sau...
„Măriucăăăăă!” s-a auzit o voce sfioasă de femeie înaintând în curtea școlii. „Tu, Măriucă, tu...” Teodorescu și-a ridicat mirat ochii și s-a uitat în spatele lui ca s-o vadă pe Lenuța, mama fetei, suflând greu din cauza efortului și a căldurii. Femeia nu mai avea mult până să nască, iar broboanele de sudoare ce-i împodobeau fruntea arătau c-a urcat destul de greu dealul până să ajungă la școală.
Măriuca a lăsat cartea jos și s-a înroșit, apoi a privit-o surprinsă pe mama ei parcă vrând s-o-ntrebe ce caută acolo. Femeia, respirând anevoios, a continuat: „Hai acas’ tu Măriucă! O zâs ticu-to s-o lași dracu’ de ea școală și să vii pe hotar la sapă!” Apoi, văzându-l pe dascăl, a coborât rușinată privirea și i-a șoptit ca s-audă doar el: „Chiar așa o zâs... Omu’ ăsta al meu nu mai știe de vorbă bună, Dom’ Învățător! I-am zâs să lese fata-n pace, la școală, să-nvețe carte, dar el parc-o turbat și...” apoi a tăcut brusc, ca și cum ar fi spus un mare secret. A continuat să privească-n jos, în timp ce toți cei adunați în curte se uitau la ea curioși. Măriuca s-a ridicat sfioasă-n picioare și s-a dus lângă mama ei, rugându-l din priviri pe învățător să-i dea voie să plece. Teodorescu i-a zâmbit și a înclinat din cap că poate să se ducă. Fata a prins-o de mână pe Lenuța și i-a mulțumit dascălului pentru lecție, apoi au plecat amândouă. Teodorescu le-a urmărit cu privirea până ce au ieșit pe uliță, după care le-a făcut semn copiilor să se-ntoarcă la carte, la citit.
Manole își aștepta muierea și fiica în vârful dealului, cu sapele pe un umăr și cu desaga cu de-ale gurii pe celălalt umăr. În mână ținea plosca cu apă rece, iar din când în când o ducea la gură și își umezea buzele. Când și-a văzut muierea și fiica apărând după colț, a strigat la ele să grăbească pasul, „că ne-apucă aniaza acilea!” Apoi a început să bată nervos cu piciorul în pământul uscat și să tragă cu sete din țigară. Curând ele au ajuns în dreptul lui. Măriuca i-a zâmbit, însă el a pufăit, fără să vrea să se uite la ea. A pornit, grăbind pasul și mormăind o înjurătură. Măriuca a strigat după el: „Ticuleeee, așteaptă-ne!”, însă Manole s-a făcut că nu o aude continuându-și drumul.
Mai avea doar câțiva metri de săpat, când a început să simtă niște junghiuri și înțepături prin burtă. S-a oprit, a tras aer în piept și l-a privit pe Manole care stătea tolănit în iarbă la capătul rândului. A scos un suspin, iar Măriuca, din spatele ei, a lăsat sapa din mâini și a făcut câțiva pași spre mama ei: „Țî rău, tu, mică?” a întrebat-o ea speriată. Lenuța a vrut să-i zâmbească, însă pe fața ei a apărut doar o grimasă și un schimonosit de durere. A continuat să sape, ca să termine rândul, apoi fata a venit lângă ea s-o ajute. Și-a sărutat mama pe creștetul capului și a rugat-o să se ducă să stea puțin întinsă la umbră.
Abia după ce a dus până la capăt ce-a mai rămas de săpat din rândul ei și al mamei sale, Măriuca s-a oprit și s-a șters cu mâneca de transpirație pe frunte. L-a privit pe tatăl sau care a ațipit la umbra unui păducel, apoi s-a uitat înspre Lenuța care ședea ghemuită, nu departe de el, pe un petec de iarbă. Fata, îngrijorată, s-a dus și s-a așezat lângă mama ei. A prins-o protectoare de după umeri. Au stat așa minute în șir, fără să-și spună vreun cuvânt, iar în liniștea după amiezii se auzeau doar respirațiile lor, sforăitul ușor al bărbatului și cântecul cosașilor care țopăiau nestingeriți în iarba de pe margine.
Într-un târziu Manole a deschis ochii, s-a ridicat în fund, și-a privit muierea și a pufnit în râs, zicându-i că „Doară nu te-or luat durerile facerii?” Măriuca s-a uitat urât la tatăl ei, dojenindu-l din priviri. Bărbatul a rânjit, i-a evitat privirea și a început să adune lucrurile bombănind furios că se va duce acasă pentru că l-a bătut destul soarele-n cap. Apoi s-a uitat spre Lenuța, însă femeia stătea cu privirea-n pământ și cu mâinile pe abdomenul rotund. Măriuca s-a ridicat în picioare și cu o voce blajină i-a zis să se ducă, că ele vor veni mai încet. Manole a privit-o încurcat, neștiind ce să facă și ce să-i spună. Fata s-a așezat din nou lângă mama ei fără să-i mai spună niciun cuvânt tatălui și a început să-i vorbească încet. Bărbatul le-a mai privit câteva minute pe cele două, însă văzând că niciuna nu-l bagă-n seamă, a scuipat nervos și a început să bombăne și să se-ndepărteze.
Abia când silueta lui Manole s-a văzut coborând pe la jumătatea dealului, Măriuca și-a ajutat mama să se ridice și să pășească încovoiată de durere. Lenuța a-ncercat să-i zâmbească, însă a reușit doar o strâmbătură și un icnet surd de durere. „Hai, Măriucă, să merem, că ne-așteaptă ticu-to!”, a-ngânat ea. „I-o și foame, săracu’...” Fata s-a oprit și și-a privit mama cu atâta dragoste și duioșie încât a simțit că-i dau lacrimile.
S-au îndepărtat amândouă, mamă și fiică, pășind încet și cu grijă, ținându-se de braț, în timp ce soarele asfințea obosit în spatele dealului...

(VA URMA)
    GLOSSAR:
să lese – să lase (de la verbul a lăsa);
aniaza – amiaza (regionalism);
cosaș - nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor, care scot un țârâit asemănător cu fășâitul coasei

(part.24 - fragment din romanul în lucru)

Au plecat amândoi, în ciuda soarelui dogoritor care usca totul în jur. Manole se ștergea de transpirație cu mâneca de la cămașă, iar Măriuca a luat-o înaintea tatălui ei, urcând grăbită dealul, fără să-i pese de căldura sufocantă.

Anica, bătrâna a plecat dis-de-dimineață După Deal, cu Nana Vergină și cu Iuliuț să-i ajute la prășit cucuruzul. Pe la prânz s-au așezat la umbra unor sălcii, să mănânce și să hodinească. Anica n-a vrut să mănânce, s-a plâns că o doare rău capul și că se simte ostenită tare, pesemne din cauza căldurii. A băut o gură de apă, a închis ochii, rezemându-se cu spatele de trunchiul unei sălcii și a ațipit. Iuliuț și Nana Vergină au continuat să mănânce și să vorbească-n șoaptă ca să n-o trezească pe vecina lor. După ce au terminat de prânzit, s-au întins unul lângă celălalt să se odihnească. Bărbatul a adormit de-a binelea, iar Nana Vergină moțăia liniștită la umbra sălciilor. Razele soarelui ardeau fără milă tot ce-ntâlneau în calea lor, iar zăpușeala tot mai greu de suportat a trezit-o pe Anica. Fruntea ei era inundată de picuri grei de sudoare care i se prelingeau pe tâmple în jos până spre bărbie, apoi se risipeau în aerul fierbinte. A întins mâna după plosca cu apă așezată nu departe de ea, însă n-a apucat s-o ia. A scos un suspin lung, însoțit de un tremurat, apoi s-a clătinat dintr-o dată și s-a prăbușit în iarba înaltă. Iuliuț a deschis speriat ochii. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat neputincios la Anica cum se-ngălbenește dintr-odată și cum dă din mâini, căutând să-și îndese aerul în plămâni cu palmele. A icnit scurt, iar Nana Vergină s-a ridicat și a ajuns lângă bătrână. ,,No, ce ai Nan-Anică?", a-ntrebat-o femeia îngrozită văzând-o că nu mai poate respira.

A prins-o în brațe când Nan-Anica a-nceput să horcăie apoi i-a făcut semn lui Iuliuț să vină lângă ea. Bărbatul, năucit s-a aplecat s-o sprijine pe bătrână, fără să poată scoate niciun cuvânt. „Io fug în sat, că moare Anica!” i-a strigat Nana Vergină lui Iuliuț, grăbindu-se s-ajungă în celălalt capăt al hotarului.

Iuliuț stătea sprijint în coada sapei, uitându-se nedumerit la trupul fără viață al bătrânei care zăcea rezemat de trunchiul unei sălcii. Măriuca a venit în grabă, pe marginea hotarului, să nu calce tulpinile fragede de cucuruz. S-a oprit, văzându-și bunica întinsă pe jos, apoi s-a uitat înspre tatăl ei. Manole a apărut în urmă, călcând apăsat pe pământul uscat și fierbinte și suflând greu din cauza efortului. Bărbatul și-a dat jos colopul și s-a șters de transpirație cu palma. S-a aplecat asupra mamei lui și i-a luat pulsul de la încheietura mâinii. A învățat asta pe front, de la un brancardier. Măriuca-l privea nedumerită, cu sufletul la gură, fără să-și poată stăpâni lacrimile mari care i-au inundat ochii. Iuliuț își frământa pălăria-n mâini, ștergându-și din când în când broboanele de sudoare de pe frunte. „Îi moartă!” a rostit calm Manole, iar vocea lui a pleznit ca un bici în liniștea după amiezii arzătoare de vară. Fata a suspinat, iar în piept a simțit un nod mare și greu. Ar fi vrut să izbucnească-n plâns și să cadă-n genunchi sub soarele nemilos care-i ardea pielea. Iuliuț a tușit scurt, apoi și-a făcut, smerit, cruce. „Dumniezo s-o ierte...”, a murmurat el, apoi s-a uitat spre Manole.

Acesta a rânjit sau poate doar i s-a părut, apoi s-a așezat în fund pe pământul fierbinte. S-a scotocit în buzunarele de la chimir și a scos o tabacheră lucioasă. A deschis-o, iar de dinăuntru a luat o foiță și câteva firicele de tutun. Și-a răsucit meticulos o țigară, apoi s-a uitat către Iuliuț, ca și cum doar atunci l-ar fi văzut acolo. „Dă, bă, Iuliuțe, o ghiufă!”i-a zis el. Bărbatul a făcut semn din umeri că n-are, iar Manole a dat din mână a lehamite. A scos din același buzunar o bucată rotundă de sticlă pe care le-a arătat-o celor doi. „Asta-i o lentilă!” a declarat plin de importanță. „O am din război, de la un ofițer neamț...” A smuls câteva fire de iarbă uscate și le-a frecat în palmă, apoi a pus lentila deasupra lor astfel încât razele soarelui săbată direct pe centrul ei. În câteva clipe firele au început să fumege, iar Manole și-a aprins tacticos țigara. A tras cu sete primele fumuri în piept, iar Măriuca s-a apropiat de el și a-ndrăznit să-și întrebe tatăl ce vor face. „Apăi m-oi duce-n sat să viu c-o căruță s-o ducem...”, a zis el după ce a stat puțin pe gânduri. Apoi, după ce a mai tras câteva fumuri, a aruncat chiștocul și s-a ridicat în picioare. „Iuliuțe, tu mai stai, rogu-te, pân ce mă-ntorn...” a rostit, privind undeva-n zare. Apoi s-a aplecat asupra moartei și i-a închis ochii cu degetele lui noduroase. Și-a făcut repede o cruce și s-a-ndepărtat, cu Măriuca urmându-l îndeaproape. Când a ajuns în capătul hotarului, a strigat către Iuliuț: „Pune un țol pe ea, să nu să puie muștele!”

S-au grăbit s-o îngroape pe Anica în cea de-a treia zi, în același mormânt în care-și dormea somnul de veci Tetea Ghiuțu. Au făcut-o repede, pentru ca trupul moartei să nu miroasă din cauza căldurilor prea mari, iar la înmormântare au venit doar câțiva vecini și rudele mai apropiate...

(VA URMA)

Vezi statistici

Impactul postărilor: 22

Îmi place

Comentează

Distribuie

0

Marin Rada: Destăinuire

Astăzi
voi sta de vorbă
cu mine,
vreau să-i spun timpului
să mai aștepte puțin,
pe masă am pus
nelipsitele manuscrise
și paharul cu vin...

În manuscrise,
azi, vă las vouă
două cuvinte
cu înțelesul divin,
primul cuvânt
ne învață iertarea,
cu al doilea
învățăm să iubim,

Iertarea este, de fapt,

o oglindă
în care să privim spre noi
mai adânc,
nu suntem mai buni
decât alții,
fără de vină este
numai un Prunc.

Iubirea este, de fapt,

o virtute,
mulți dintre noi
o socotesc un păcat,
după ce am învățat
ce-i iertarea,
iubirea, în inima mea,
am aflat.

În paharul cu vin

voi picura sânge
din preaplinul cerului,
în amurg,
să beți la masa aceasta
prieteni,
vreau, la inima voastră,
s-ajung!...

Grigore Curcanu: Să mă aștepți, un secol de ar trece!

versuri    

Să mă aștepți, că voi veni la vară,
La brâu cu florile de sânziene,
Când macii se iubesc întâia oară
Și ard pe rugul de amor alene!

Așteaptă-mă când zânele coboară,
La râul pur să spele din păcate,
Se bălăcesc în vadul de la moară,
Când ochiul lunii peste apă bate.

La crucea nopții voi veni ca vântul,
Să te trezesc din somnul tău cel dulce,
Cu mâna mea să-ți dezvelesc veșmântul,
Iar dorul meu cu tine-o să mă culce.

Când norii albi se duc spre miazănoapte,
Te-oi legăna sub nunțile de stele,
De gâtul meu te-ai prinde-n sacra noapte,
Luceafărul se scaldă prin zăbrele.

Să mă aștepți, un secol de ar trece,
Aș vrea să nu te las nemângâiată,
Să nu lăsăm ca visele să plece,
Așteaptă-mă cu ia înflorată!

Poșta redacției: Ecouri

 Dumitru Ichim

Revista EXTEMPORAL LIRIC se numără printre mult râvnitele publicații ale scriitorilor români de pretutindeni, punte de legătură și subliere a frumosului real al artei, culturii și spiritualității noastre. Mulțumesc, Teodor Dume, pentru această onoare de a mă fi selectat și publicat în acest bine gândit și realizat florilegiu.

Aurelius Belei

Iată… poezia ,,RĂGAZ” a fost selectată și publicată în Revista Extemporal Liric: nr. 9-10 mai 2021... Mulțumesc mult!
Pentru toți care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți pe google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată distinsului domn Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mă înclin cu respect și în fața întregii echipe de redacție!
Dimitriu Gabriela
Bună seara, oameni frumoși!

Capitolul 2 din romanul la care lucrez în prezent: ,,Dincolo de marți, dincolo de suflet” ,a fost selectat și publicat în Revista Extemporal liric, nr.9-10 Mai 2021...Mulțumesc mult!
Pentru toți cei care doresc să intre pe paginile revistei, scrieți la căutarea google:
,,revistaextemporalliric blogspot com”
și o puteți răsfoi...
Mulţumesc din suflet pentru încrederea acordată ca de fiecare dată, domnului Teodor Dume: jurnalist, editor, scriitor și poet român - Director/fondator la Revista Extemporal Liric.
Mulțumesc domnului Teodor Dume și întregii echipe de redacție!

Redacția Revistei Extemporal liric vă mulțumește pentru colaborare!

mulțumiri, mulțumiri!

Tudor Gheorghe Calotescu: Repet ca pe un refren

repet ca pe un refren

fiecare clipã frumoasã
pânã la banalizare
pânã la atrofiere
ca un exercițiu idiot
prin care munții
ajung plaje

dealtfel nici utopiile
nu diferã cu nimic
de luciditatea
celor care nu cred
în niciun fel de vise

Lucian Domșa: Tu

 (poem inclus în volumul în lucru ,,Black Metal")

Tu ești legătura cu rana
atunci când ne vorbim tăcerea
și faci din viața mea
o ceremonie atât de pură
Vocea ta
e cea care plouă-n tăcerea febrei
tu-mi dezlegi ochii
și te rog
să-mi vorbești mereu
Tu ești adierea trandafirului
ce-și flutură spinii
în tragedia vântului și-a inimii
tu ai făcut din viața mea o poveste
în care cuvintele
sunt veștmintele
unor fascinante iluzii...

Gabriela Garlonta: Telefonul mobil

dimineața
cer acoperit de ceață
sună telefonul,
alo,cine ești ?
eu sunt un orologiu cu minutarele smulse
dar care merge totuși
vrei să fim prieteni?
prietenii sunt umbre,
se arată numai când lucește soarele