Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Vasile Culidiuc: Tolea

proză scurtă
Iahtul insuportabil de luxos se leagănă pe Moldova, la mişto. Aştept Valul 4 şi fumez mahoarcă puturoasă. Dezleg cuvinte încrucișate, am reușit să scriu patru litere în două săptămâni. Gina Pistol - GP şi Johnny Kall -JK... dar prevăd o îmbunătățire.
Tolea, comandant de tanc, a ştiut să scrie kalaşnikov, 10 litere. De bucurie a băut o navetă de vodcă și l-a caftit zdravăn pe Hans, comandant de tanc Panzer V.
Ludmila, comisar NKVD, îmbrăcată în uniformă, ţinea kalaşnimovul la piept. Era atât de beată și de fermecătoare.
-Tolea, trebuie să ţii ora de îndoctrinare politică. Despre rolul comsomolistului în bunăstarea poporului sovietic, multilateral dezvoltat, a spus Ludmila.
Mesteca tutun texan.
Tolea era prins în păienjenişul orei 7, asta să nu se supere J.D. Salinger.
-Caporal Tolea, comandant de tanc, raportează: Nu pot, tovarăşe comisar.
-De ce? Este o datorie patriotică, a spus Ludmila.
-Raportez: Nu pot îndeplini misiunea, a spus Tolea.
Cuviosul Grigori, în izmene vinete, cu bărbăția ieşită prin tăietura pantalonului, fugea după o enoriaşă. A deschis trapa unui tanc T34 şi a scăpat din mâinile bravului ostaş. Fosta măicuță, goală, de-o frumusețe nepământeană, fugea în jurul tancurilor.
-Satană, vină-ncoa, striga cuviosul Grigori.
A aruncat o grenadă ofensivă şi a lovit-o în spate. Grenada nu avea cuiul scos. Fata a căzut, ca secerată.
Şi-a revenit rapid. A căutat obiectul cotondent şi a început să fugă ea după cuviosul Grigori.
Ludmila era uluită.
-Vasili, iubi, ce-i dezordinea asta în tabără?
Ce să-i spun? Am tăcut.
Svetlana, polcovnic KGB, a ieşit din cabină, somnoroasă. Era goală.
-Iob tvoi mati, a spus ea.
Tolea era uluit. Se uita la tovarăşa polcovnic şi nici nu avea curajul să clipească.
Svetlana, amanta mea neoficială, era opusul Ludmilei, logodnica mea oficială. Ludmila era blondă şi avea ochii albaştri, Svetlana era brunetă cu ochii verzi. Îmi plăcea şi blonda şi bruneta. Le iubesc pe amândouă.
-Totovarăşeee polpolcocovnic, cacaporal Totolea raportează: Sunsuntetem în stastare de aalertă, a spus Tolea.
Era răvăşit şi avea ochii bulbucaţi. Se îndrepta spre Svetlana fără să judece... Era zombi. Părea hipnotizat de frumusețea trupului gol.
-Tolea, cară-te! A poruncit delicata făptură.
Tolea înainta. Nu-i păsa de armată sau de grade.
Svetlana a ţâşnit cu ambele picioare în fața lui Tolea. A fost devastator. Vajnicul caporal a fost doborât fulgerător.
Ludmila zâmbea. Şi ea cunoaște asemenea lovituri de kung-fu.
Marcica a venit să-l trezească pe Tolea. Nu reuşea să-l aducă în Secolul 21.
-Da ci faci? Scoală grăsoiule, a spus Marcica.
A scos un șâp de drojdeală şi a lăsat să curgă vreo trei sute de grame pe gâtul luptătorului.
-Îngeri, îngeri, a început a bolmoji Tolea.
-Ci îngeri? Te-a pocnit tovărășa polcovnic cu chicioarele în bot, a spus Marcica.
-Înîngeri, îngerriiii, a şoptit voinicul.
-Bă, nu mai puni mâna pe Nitzci şi Kant, ti prosteşti, a spus Marcica. Auzi, Nitzci?! Da ci, ai creier de astia?
Tolea a mai topit două gâturi de stropşeală şi a încercat să se ridice.
-Adu-mi Kant sau Locke, a cerut Tolea.
-Ti pălesc di-ţi sar mucii, a spus Marcica.
I-a tras două pălmoace după ceafă.
-Trebuie să schimbi şenilele, a spus Marcica.
-Nu schimb nimic, a spus Tolea
Era hotărât.
Ludmila a auzit spusele bravului luptător.
-Ce-ai spus, caporal Tolea?
-Nu schimb nimic, a spus Tolea.
Ludmila a sărit sprintenă cu ambele picioare în faţa lui Tolea. Efect devastator! Avea bocanci în picioare.
-În armată ordinul nu se discută, se execută, a spus Ludmila.

Alexandru Pripon: Stupid

======================

Ali Baba și multe zeci de hoți
Au poposit de mult printre cuvinte.
Nu îi cunosc. E greu să-i știi pe toți
Cei promovați pe repede-nainte.

Săraci în vorbe, însă poligloți
Și mândri posesori de sparte chinte,
Ali Baba și multe zeci de hoți
Ne vor dansa vremelnic pe morminte.

Ne cred, probabil, simpli idioți.
Nu îi condamn, căci noi privim cuminte
Cum ne conduc lichele și netoți
Pe drum greșit, către stupide ținte:
Ali Baba și multe zeci de hoți.
=========================

Paul Rătundeanu Ferghete: România, veșnicia în care Dumnezeu, în drag și fainoșag ne-am născut români

                                                                            
Mă gândesc la grozăvia de a nu uita pe români
și istoria lor, în folos și rostul lor,
un sfânt lucru, cântare a cântărilor,
cu măsură și maistru,nu puțin lucru,
cu artă și- n schimb,
cu tot ce cinaș se poartă,
în vogă și la modă, nu-i vorbă, fără modru,
mândru,
că-i România, în dar din dar,
cu talanții îmulțiți,în har perspectiv și creativ,
paleiativ și creeativ, în schimb,
România de mâine,
România de pace și pâine,
România muncii și limbii române, că unde iubire e,
Dumnezeu e și România e limba, graiul limbii române, Dumnezeu e:
pace și pàine trasă-n mâine trasă,
Dumnezeu, în eternitea dragostei materne: lumina, luminii, corola minunii și România al limbii române, România verde-albastru din mâine, veșnicia de care s-a zis și făcut,
în veșnicia, în care noi românii păcii ne-am născut, în România,
Dacia-Dacia Felix,
în cumințenia pământului Zamolxis,
matematica Pitagora, pe Altarul soarelui,
imensă tablă de șah al pământului,
cu iz de primăvara Eminescu,
România, de neam și țară,colț de rai ce-l am,
din iarba limbii române,
de pace și pâine-
liturghie, în holda de spice.

Daniela Mancaș Balaiita: Seară de toamnă

==========================

Tăcerile pitite-n frunze-ngălbenite plâng
Un vânt s-a rătăcit de-un ceas prin crâng
Vioara toamnei se aude în surdină
Miresmele de mere valsează în grădină.

Se zbat iar neguri către apus
Un greiere de frigul serii e răpus
Ploaia și-aruncă săgețile de plumb
Prin lanurile dese de porumb.

Coboară luna printre crengile de nuc
Și vrăbii zgribulite adorm într-un uluc
Doi fluturi mătăsoși cu aripi sidefii
Visează ocru în căușul frunzelor din vii.
=============================

Lidia Popa: Guler alb brodat de mână

   versuri                                      

Chipul de lună rotundă nu știi cine este
și totuși magia privirii în loc te oprește,
sclipiri de sub pleoape, raze celeste,
aureola constantă constanței vorbește.

Guler de șifon brodat de gingașă mână
peste rochia albastră nu mă uita decor,
podoabă din perle cuvântul la-ndemână,
strop de rouă sună arpegiu în sol minor.
============================

Maria Trif: Poezii

Spune-mi, Ană

Ană, nu te doare zidul
Pus pe firavii tăi umeri?
Cărămizile jertfirii
Mai poti, Ană, să le numeri?

Nu te doare, Ană, vântul
Căruia te-mpotrivești,
Pentru-a construi lăcașe
Din ruine omenești?

De toată nestăvilirea
Norilor ce se ridică
Să-ți orbească ție calea,
Nu ai, Ană dragă, frică?

În furiile furtunii
Spune-mi, Ană, zi cu soare
Și înaltul în privire,
Biciul ploii nu te doare?

Mamă,soață și femeie,
Ană, stâlp de mânăstire,
Nici o piatră nu te doare
Căci ți-e numele ,,Zidire,,!

Cu un vârf de suflet

Fâng un vreasc de îndoială din împrejmuirea zilei
Și-l arunc în vatra rece, să îl ard, spre nimicire,
Beau din ceaiul de gutuie-ntins de mâna seacă-a milei,
Răsfoind prin cartea minții doar de tine aflu știre!

Simt pe buzele de iască răsuflarea ta fierbinte,
În curbura palmei mele chipul tău prinde contur
Brațul dezmierdării tale ce se-apleacă să-mi alinte
Trupul frânt de așteptare, să-l alung, nu mă îndur!

Și mi te cuprind frenetic într-un ritm de poezie,
Te îndemn s-asculți bătaia ce mă chinuie sub stern,
Dar o simte doar întinsul alb al foii de hârtie
Unde, cu un vârf de suflet, ne-ajungându-te, te-aștern…

Mai

Mai naște-mă,cântec, mai cântă-mă, vreme,
Târziul acesta îndeamnă la somn,
Dar tâmpla mi-e caldă și-i încă devreme
Ca geana trezirii să vreau să mi-o dorm!

Mai poartă-mă, umblet, mai umblă-mă, cale,
Galopul acesta opreștemi-l, pas!
Întinsul e neted în lung de cărare
Și bun de zăbavă puținul rămas.

O brazdă de vară spre lut se răstoarnă
Și ochii țărânii pe cer se-oglindesc,
Mai uită-mă, iarnă, mai scrie-mă, toamnă,
Cu aurul frunzei din chipul lumesc!

Haide, viață

Haide, viață, vino să mai stăm la masă,
Să sorbim din tihna șoaptelor de ceas
A umilei goane ce ne-a fost rămasă,
Să gustăm din pâinea scurtului popas!

Hai cu mâna-mugur mirosind a floare,
Nu cânta în struna împietririi mele,
Nici a-nstrăinării care mă mai doare,
Când se-nnourează peste toate cele!

Haide, viață, vino, steagul alb, de pace
Brațul rănii mele încă îl mai strange,
Nodul încâlcelii-ajută-m-a-l desface
Până nu-mi pătrunde-amarul sforii-n sânge!

Hai la o poveste, mai adu-mi o știre!
Spune-mi, în iubire s-a mai pătimit?
Când va fi mireasa, cine-I va fi mire,
Cine-a dus iertare unde s-a greșit?

Haide, viață, vino, vino de îmi ține
Verde dorul, uite-l, sprijină pădurea
Și întinde dragul până-n piept la mine,
Nemurind copacii, amușind securea…

Botez

Iubirea noastră nu-I decât o veste,
E geamătul crestării-adânci din grindă
Plecat din piept spre brațele aceste
Ce n-au nici loc, nici voie să cuprindă.

Iubirea nostră fost-a doar ce este,
Un foc mocnit, dar fără-asemănare,
Pe care-l facem amândoi poveste,
Arzând păduri întregi de ne-ntâmplare.

Iubirea noastră-I văz pe nevăzute,
Mereul ,,dacă,, negâdit de ,,parcă,,
E valul mării încă nenăscute
Visat de lemnul vâslelor de barcă.

Trăind obrocul viețuirii-n lume,
Poate că-i totul doar o răzvrătire,
La care i-am găsit, dorite-un nume
Și-am botezat-o, într-o zi, Iubire!

Melancolie nocturnă

Din nou își picură copacii
Prin seva mea rugina lor
Și văd gonind insomniacii
Pe murgii neodihnelor.

În alba nesfârșire-a nopții
Resimt tot frigul ce va fi
Zidit în neclintirea porții
Când vara nu va mai veni.

Din nou se-aprind, ca-n rug, pe dealuri
Speranțele care ne-au fost,
Tomnaticele noastre baluri
Mai cer un braț de adăpost.

Blândețea lunii de gutuie
Mă mângâie de după nori,
Degust ofranda-i amăruie
Și număr aripi de cocori.

Îmi pare c-aș simți sub glie
Parfumul florilor din glastră…
Nu-I timpul tău, melancolie,
Îmi bate ziua în fereastră!

Adrian Păpăruz: Dumnezeu a râs

==================

și mi-a dat apoi tot râsul lui
și mama a râs
și mi-a dat râsul ei
iar eu am râs toată viața

pe dinăuntru am râs
din timiditate și pentru că
un tip în halat alb
i-a spus mamei
că sunt puțin stricat
o machetă de Ferrari zgâriată
pe capotă
am râs mult pe dinăuntru
de mine am râs
de lume
de inutilitatea sensului
de trecut
de viitor
de oamenii care cred că sunt vii
am râs de palatele ridicate

cu sânge
de cociabele acoperite
cu speranţă
de teoria relativității
de moarte am râs
și când râsul s-a terminat

m-am întors la Dumnezeu
să-mi mai dea...
dragii mei
nu vă mai grăbiți nicăieri
aici e o coadă la răs infinită
==========================

Elena Lucia Spatariu: Toamna

   poezie                             

Ei bine iat-o
a venit
cu tot bagajul ei inutil
nedorit
a venit ea
să schimbe culorile lumii
-de ce nu si-o fi pus în minte
să-i schimbe năravul-
s-aducă un nou trend
în vestimentație
scoțând eșarfele de la naftalină
și umbrelele de prin unghere ascunse...

a venit iar
cu vuietul vânturilor ei
de matroană
să-mi despoaie pomii
să-mi alunge păsările
să-mi comprime zilele
sub apăsarea dureroasă
a nopților albe
și bineinteles
la pachet cu melancoliile ei
deșănțate...

azi am găsit
o tristețe pe prag
mi-a sărit în ochi
dilatându-mi pupilele
- voi aștepta aici
primăvara-
mi-a spus...

Ionuț Pande: Pasărea


Omul tot fuge, fuge, fuge
După o Pasăre și n-o ajunge,
Iar când o ține-n mâini vioară,
Pasărea zboară, zboară, zboară..

Din crâng în vânt, din vânt în crug,
Omul stă-nchis în trup cu drug
De neputinți, legat cu ață
Și atârnat în cui de viață.

Pasărea zboară pe strună lină,
Peste vioară, arcuș se-mbină,
Întruna-mi fuge, izvor se face,
Dar cuibul său în mine zace.

Îmi arde-n degete o lavă,
Mi-e cerul un izvor de slavă
Și-adun în pumn întreg văzduhul,
Zadarnic, Pasărea mi-e duhul.

Ah, cum mai urlă Universul
Și cum se strânge-n mine Versul,
Sunt cânt, poemă și pictură,
Dar EA mă-ndeamnă: Iură! Iură

Jean-Paul Gavard-Perret: Teodor Dume entre ombres et lumière

critique recenzie


Editions Stellamaris
Thèmes Poésie
jean-paul gavard-perret
critique
Engagé dans le monde culturel de son pays (la Roumanie), Teodor Dune est un de ses poètes majeurs. Il explore l’identité dans un jeu d'éros et de thanatos comme dans celui du corps et de l'esprit.
Ces postulations contradictoires conduisent à une sublimation de leurs pulsions. Surgit une approche qui se démarque du dualisme des rationalités dans une œuvre où les tabous s'effacent selon des processus de remplacement et de déplacement. L'auteur se concentre sur un substitut de l’objet de désir. Celui-ci prend divers aspects et parcours plusieurs champs.
La mélancolie – qui souvent n'est qu'un sentiment introverti selon l’ancienne doctrine des humeurs – trahit ici le manque de quelque chose qui est identifié avec une partie de soi. Ce quelque chose est censé avoir été trouvé mais il a encore été perdu : d'où l'errance du poète en ses parties de vérités.
Dans le sentiment actuel d’un monde globalisé, la solitude et l’isolement prévalent en une telle poésie où les valeurs ne sont pas des prétextes pour attirer consensus et foules. Elles créent une cohérence réelle. La capacité poésie projette, à la place d'un carpe diem, un principe d'incertitude chronique dans la vie de celui qui écrit, je sais seulement que je ne m'appartiens pas.
En ce processus d’identification, fondement du «circuit» des poèmes, ceux-ci recueillent la psyché de Teodor Dume. Existe une projection fantasmatique de sa sensibilité, son ego, ses joies, ses secrets, ses tourments et sa vie.
Cette identification est transmuée en une force qui génère l’acquisition ou, plus précisément, la possession de l'être au profit de l'avoir. Et ce, au moment où le poète génère un dialogue entre des "simulacres". Ils apparaissent comme réels mais l'auteur les défait dans une esthétique circonscrite au sein de cette relation symbolique et totalisante entre l'amour (sous différentes formes) et le sacré.
Jean-Paul Gavard-Perret
***
Teodor Dume între umbre și lumină
Editor Editions Stellamaris
Teme de poezie
jean-paul gavard-perret 24/04/2020
recenzie
Angajat în lumea culturală a țării sale (România), Teodor Dune este unul dintre poeții săi majori. El explorează identitatea într-un joc de eros și thanatos ca în cel al corpului și minții.
Aceste postulări contradictorii duc la o sublimare a impulsurilor lor. O abordare care se deosebește de dualismul raționalităților apare într-o lucrare în care tabuurile sunt șterse prin procese de înlocuire și deplasare. Autorul se concentrează pe un substitut pentru obiectul dorinței. Aceasta preia diverse aspecte și trece prin mai multe domenii.
Melancolia - care este adesea doar un sentiment introvertit conform vechii doctrine a dispozițiilor - trădează aici lipsa a ceva care este identificat cu o parte din sine. Acest lucru se presupune că a fost găsit, dar a fost încă pierdut: de aici rătăcirea poetului în părțile sale de adevăruri.
În sentimentul actual al unei lumi globalizate, singurătatea și izolarea predomină într-o astfel de poezie în care valorile nu sunt pretexte pentru a atrage consensul și mulțimile. Acestea creează o coerență reală. Capacitatea de poezie proiectează, în locul unui carpe diem , un principiu al incertitudinii cronice în viața celui care scrie, știu doar că nu îmi aparțin .
În acest proces de identificare, baza „circuitului” poeziilor, ei colectează psihicul lui Teodor Dume. Există o proiecție fantastică a sensibilității sale, a egoului său, a bucuriilor sale, a secretelor sale, a chinurilor și a vieții sale.
Această identificare este transmutată într-o forță care generează dobândirea sau, mai exact, posesia ființei în beneficiul de a avea. Și asta, când poetul generează un dialog între „simulacre”. Ele apar ca reale, dar autorul le învinge într-o estetică circumscrisă în cadrul acestei relații simbolice și totalizatoare dintre iubire (în diferite forme) și sacru.

George Sangortya: O noapte de august


S-au dus si zvonuri
intre noi
Cum ,ca ne-am fi iubit
atat de mult
Si daca zidurile nu ar fi vorbit
Macar ochi in ochi
,de ne-am fi privit
Dar asta ,
putea fi o dragoste nevazuta
Rapusa de carnagiul
anevoios
Dar si al ultimului rastimp,
crucificat
Intr-un sarut pierdut ,
intr-o noapte de august torid
-
Si-atunci ,
te luasem de mana ,
ca sa mi te strang in brate
Sa-ti fiu un cub de gheata,
care se topise timid
intre sanii tai
De-atata dor ,
ca si luna ce ne era partasa
la iubirea nedescrisa
Iar mana mea ,
trecusera prin parul tau cel blond
Priviriile ,
dintre noi care isi luase tributul
Intr-o noapte
de august tarziu
-
Si nici nisipul ,
nu ar fi spus ceva
daca nu ai fi pasit pe el
In valuri de apa
,ce s-au spart la mal
Si mai poate fi dovezi
,ca eu te-am sarutat
atat de periculos
Incat aveai camasa desfacuta
Dar nimic nu banuia
,ca insusi cupidon ar fi avut vreun amestec,
in toata aceasta poveste
cu miros de versace
Ca doi indragostiti ,
intr-o noapte
de august
-
Dar privirea ta
,imi era una ca si cerul
pe nisip itit scriesem dovada mea
de iubire
incontestabila
Ca si cum inima ,
ar fi batut atat de tare
in pieptul meu
Cand iti simteam ,
atingerea mainilor
Spre tarmul marii agitate
Eram eu cel care te chema
,ca sa-ti sarute fruntea
Privind adanc in ochii tai
Si sa-ti spun ,
cat de mult te iubesc
,intr-o noapte
de august
ce tocmai se sfarsise
pentru noi ....
Fantasyoveran / Bucuresti 2021

Iulian Iuri Lorincz: Rugă pentru Dumnezeu

    versuri                                                 

Dă, Doamne la Români, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia – ca să ne trezim la viață,
Dă-ne, ce n-ai dat la nimeni, dă-ne-o mare pandemie,
De iubire, de speranță, de belșug și omenie.

Doamne, cu a Ta putere, dă-ne cinste și dreptate,
Dă-ne, miorița noastră, dă-ne mese-mbelsugate,
Dă-ne, sănătate multă, să putem răzbi urgia,
Să aflăm și noi odată - ce înseamnă bucuria.

Dă-ne, visul și-adevărul, să ne putem mândri și noi
Să-i slăvim cum se cuvine, pe ai noștri bravi eroi,
Să călcăm pe iarbă crudă, fără să ne fie frică,
Si ferește neamul acesta - să nu cadă în ispită.

Dă-ne, conducători de seamă, să iubească a lor glie,
Dă-le, multă-nteleptiune, dragostea de popor - vie,
Nu-i lasa să-și vândă țara, bogățiile și neamul
Frica Ta - s-o aibă, Doamne și Să-ți prețuiască Hramul.

Dă-ne, Doamne, o pandemie, dă-ne-o palmă peste față,
Să dispară-n veci prostia, ca să ne trezim la viață,
Să ne fie frică, Doamne, nu de ea, ci doar de Tine,
Că tu eșți Slăvitul nostru -Te-om urma - cum se cuvine..

Aforisme:Ionuț Caragea


   Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme                           


Cei care au mereu dreptate sfârşesc prin a avea cei mai mulţi duşmani. De aceea este bine să le dai dreptate şi altora...
***
Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.
***
Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.
***
Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.
***
Să fii poet înseamnă să ai, în acelaşi timp, o inimă însetată de dragoste şi o minte însetată de cunoaştere. Atunci când inima exclude creierul, eşti sclav al dragostei, iar atunci când creierul exclude inima, eşti sclav al ştiinţei.
***
Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.
***
Cu cât priveşti mai mult ochii unei femei, cu atât îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor...
***
Cartea unui poet este ca lacul unui munte de om cu izvor de inspiraţie. Câţiva cititori pescuiesc sensuri şi metafore pentru cina cea de taină cu sufletul lor, câţiva se scaldă, revigorându-se, iar cei mai mulţi merg pe marginea lacului, mulţumindu-se cu imaginea şi mirosul proaspăt al coperţilor.

***












































































Dimitriu Gabriela: Dincolo de marți, dincolo de suflet

Capitolul 22 (fragment)

Planuri

Prima rază de lumină apărută, invadase camera în care Andrei ațipise imediat după miezul nopții. Fusese primul lui somn adânc și nealterat de gânduri, în care dormise neîntors după atâta vreme.
Discuția purtată cu mama lui, îi făcuse bine, se simțea în acel moment, capabil să-și refacă traseul destinului și să înfrunte frica și neputința care se instalaseră în trupul lui vlăguit de sentimente contradictorii.
,,Andrei, este gata micul dejun! Te aștept să mâncăm împreună, dragul meu!”, îi strigă doamna Ana deschizând încet ușa dormitorului lui.
,,Vin mamă numaidecât!”, răspunse acesta, cu un glas voios.
,,Dragul meu copil...L-am zărit pentru câteva clipe și mi s-a părut că-i regăsesc acea sclipire a ochilor pe care o credeam pierdută.
Poate este un semn de la Dumnezeu această nouă zi!”, își spuse pentru sine, doamna Condurescu mergând spre bucătărie.
Sunetul telefonului mobil se auzi pentru prima dată, după multe zile de tăcere, ultima oară îl sunase sora lui Emilia, aflată la o perfecționare profesională în Timișoara.
Vorbiseră doar câteva secunde, el inventând că are o problemă urgentă de rezolvat.
La auzul acestui clinchet, Andrei realiză cât de mitocănește se com-portase cu ea. Deschise convorbirea apăsând butonul verde și își impuse să fie cât mai calm și să abordeze o voce prietenoasă cu cel/ cea de la capătul firului.
O voce baritonală și impunătoare, îl anunță felicitându-l: ,,ultimul tău roman apărut în urmă cu 8 luni, s-a impus pe piața din România, ajungând să fie una dintre cele mai căutate și vândute cărți”.
Acest bărbat care-i raporta aceste detalii, nu era altcineva, decât însuși Directorul Editurii X, dragul lui prieten, Marcel Udrea. Cu doi ani mai mare decât Andrei, Marcel înființase Editura X, imediat după terminarea Facultății de Litere, dispunând de ajutorul financiar al familiei lui, ambii părinți având propriile afaceri din care scoteau bani frumoși. Marcel fusese un răzvrătit și un norocos, șansa realizării în viață fiind mereu de partea lui. Bărbatul de 31 de ani cu ochii de culoarea verdelui crud al ierbii și o statură impunătoare, îi fusese prezentat de Ramona în urmă cu 4 ani, când Andrei începuse să evadeze din Universul searbăd creat de el, avântându-se în lumea plină de miracol a scrisului. Marcel, băcăuan de origine, locuia de 10 ani în București, unde părinții îi cumpăraseră o casă în faimosul cartier de lux, Pipera. Locuia singur, încă nu avea o familie și o prietenă stabilă, însă acest lucru nu-l deranja, el obișnuindu-se în tot acest timp cu viața de celibatar. Muncea mult la Editură și era un nume cunoscut, rostit cu admirație, în culisele scriitorilor și poeților.
,,Andrei, am nevoie de ajutorul tău! Te vreau lângă mine aici, în București! Vreau să te desprinzi de Bacău cât mai repede și să-mi dai o mână de ajutor la lansarea noii reviste! Te voi numi redactor șef, vei avea la început o muncă serioasă de făcut, dar sunt convins că vom face o treabă grozavă împreună! Ce zici de oferta mea, accepți?”, întrebă Marcel nerăbdător.
,,Dragă prietene, oferă-mi timp de gândire! Ce fac cu mama? Cum îi explic că voi pleca din Bacău lăsând-o singură?”, răspunse Andrei.
,,Ești sigur că mama ta ar avea ceva împotrivă? Eu sunt convins că nu...Dar este normal să vorbești prima dată cu ea, aștept o veste pozitivă de la tine! Ne reauzim mâine!”, spuse Marcel cu o voce șoptită.
,,Emilia încă nu a reușit să vorbească cu Andrei despre acest nou proiect oglindit în planurile noastre. Oare Andrei trece din nou prin aceleași stări de acum 10 ani?”, se întreba gânditor Marcel Udrea în timp ce căuta în agenda telefonului, numărul Emiliei Condurescu.
Emilia îl sunase cu două zile în urmă, rugându-l s-o ajute cu fratele ei Andrei, care intrase din nou, într-o depresie.
,,Marcel, fratele meu trebuie să-și găsească neapărat o nouă îndeletnicire, are nevoie să evadeze din acest oraș care i-a acaparat întreaga existență prin întâmplările tragice care s-au perindat fără întrerupere, ca un coșmar din care se trezește și se reîntoarce încontinuu. El nu strigă, nu se destăinuie, doar suferă în tăcere și nu mai suportăm nici eu nici mama să-i mai zărim latura aceasta întunecată din nou. Tu ești prietenul nostru comun, dar mai presus de toate acestea, ești omul în care Andrei are deplină încredere. Poate vei putea să mă ajuți, să ne ajuți!”, i se confesase atunci Emilia.
Marcel luase încă de a doua zi, hotărârea de a-l atrage pe Andrei în noua aventură literară, încercând să pună bazele unei reviste literare la care să fie părtaș și prietenul lui.
,,Să dea Dumnezeu să reușesc să-l aduc la mine, la București! Voi face tot ce pot să-l scot din carapacea lui! Mulțumesc că m-ai sunat și mi-ai dat ocazia să-l ajut! O fac din iubire pentru voi amândoi”, îi spuse acesta Emiliei, înainte de terminarea convorbirii.
(va urma)

Lucian Domșa: Măriuca

 MĂRIUCA (part. 41 - fragment din romanul în curs de apariție)

(...) Pe Niculaie l-a născut după ce a fugit de acasă la Tătăișa-sa Lucreție, din satul de dincolo de vale. Nu a mai putut îndura rușinea alor ei și nici gura satului, mai ales a tuturor celor ce o vorbeau pe la spate. Pe atunci era fată-n casă la Arpad Szekely, strănepotul unui grof ungur ce a stăpânit cândva pământurile și satele din împrejurimi. Conașul Arpi era un flăcău subțirel, frumos și însurat nu de mult cu Jutka, fata unui alt nobil maghiar din satele învecinate. În acei ani Teodorina a-nceput ca ajutor la bucătărie, pe lângă Roszi Neni, bătrâna bucătăreasă ce l-a slujit pe Csongor Bacsi, tatăl lui Arpi. Atunci a învățat cum să gătească mâncare ungurească, iar când se ducea acasă, o dată la două săptâmâni, se lăuda la frații și surorile mai mici cu ceea ce a deprins la conac.
Într-o primăvară, pe când se scuturau de floare merii, bătrâna Roszi Neni a căzut la pat, văietându-se de dureri de șale și că nu mai putea sta pe picioare. Teodorina a trebuit să-i ia locul la bucătărie împreună cu alte trei fete. Atunci a remarcat-o Jutka, nevasta conașului Arpad și a început s-o placă. Femeia cobora des la bucătărie, adora să simtă mirosul mâncării proaspăt gătite și nu voia să mănânce singură-n iatacurile ei, mai ales când conașul Arpi era plecat la vânătoare sau cu treburi pe la oraș. Teodorina îi punea coniței în farfurie apoi rămânea cu ea, în timp ce mânca și-i povestea întâmplări din satul ei, ceea ce o amuza teribil pe Jutka. După câteva luni când femeia mai avea puțin și trebuia să nască, a-ntrebat-o pe tânăra fată dac-ar vrea să devină camerista ei. La început, Teodorina s-a codit să răspundă, zicându-i lui Jutka că ea era o fată simplă, care nu are ce căuta-n iatacurile cuconiței, însă la insistențele femeii, a acceptat.
În toamna aceluiași an, când mai avea mai puțin de două săptâmâni până să nască, tânăra coniță a început să se plângă de dureri de cap și stomac. Nu putea să mănânce mai nimic, voma tot ce reușea să-nghită-n silă, iar Teodorina nu știa ce să mai gătească, ca să-i cadă bine femeii. Conașul Arpad a adus de la oraș un orvos renumit care a consultat-o pe Jutka și i-a scris o sumedenie de leacuri. În ziua în care i-a venit sorocul, același orvos a asistat-o pe femeie să nască, împreună cu o moașă dintr-un sat vecin, căreia i s-a dus vestea că e cea mai bună.
După un travaliu ce a durat aproape o zi, Jutka a născut o fetiță de peste trei kilograme. Micuța a venit pe lume tare greu, cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului. Din această cauză medicul i-a zis lăuzei să aibe mare grijă ca pe fetiță să o țină doar pe spate, cu capul puțin ridicat, ca să poată respira normal. Epuizată, imediat după naștere, Jutka a adormit buștean, cu micuța la sân, iar Teodorina a rămas în iatac, pe un scaun, lângă pat, să le vegheze pe amândouă. Pe la miezul nopții a simțit cum îi pică ochii-n gură de somn și poate c-a ațipit. Când s-a trezit, în toiul nopții, fetița era palidă și abia mai respira. Atunci a scos un țipăt de groază și uimire care a trezit-o pe stăpâna ei. Buimacă și leoarcă de transpirație, Jutka a sărit din pat a-nceput să urle și să-și smulgă părul din cap. Conașul Arpi era plecat la cârciumă-n sat, să-și cinstească prietenii de bucurie că i-a născut nevasta. Speriată, Jutka a trimis-o repede pe Teodorina să-l cheme pe Arpad acasă ca să se ducă la oraș, să-l aducă înapoi pe orvos.
La mai bine de o oră când conașul s-a-ntors, toate luminile de la conac erau aprinse, iar slujnicele și slujbașii stăteau grămadă afară-n curte. În mijlocul lor, Jutka doar în cămașă de noapte, cu micuța-n brațe și cu o privire pierdută, îngâna un cântec de leagăn. Avea ochii înfundați în orbite, iar fruntea îi era plină cu broboane de sudoare. Undeva-n pădurea din spatele conacului s-a auzit cântecul prelung al unei cucuvele, iar Arpi a simțit că-i îngheață sângele-n vene. A murmurat: „Istenem, ne haghyj el...” și a făcut doi pași înapoi. S-a trezit dintr-o dată. Tot vinul ce l-a băut cu prietenii lui s-a rispit în aburii nopții și cei ai respirației. A-nlemnit când Jutka i-a întins copila, cu ambele mâini, zicându-i: „A fost Erika noastră. O vezi? Pune mâna pe ea.” Bărbatul a-ntins mâna și a vrut să-și atingă copila.
Urletul femeii a străpuns întunericul, făcând-o pe Teodorina să-nchidă ochii și să izbucnească-n plâns. „Nu pune mâna pe ea!” a răcnit Jutka, apoi l-a privit în ochi și l-a scuipat direct pe obraz. „Să fii blestemat! Te-ai dus să bei, în loc să stai lângă mine și lângă fiica ta...” Arpad a rămas cu mâinile întinse, vrând să-și îmbrățișeze femeia, însă ea l-a îmbrâncit și a luat-o la fugă cu micuța moartă-n brațe...
(VA URMA)
GLOSAR:
orvos – medic, doctor (lb maghiară);
„Istenem, ne hagyj el...” – „Doamne, nu mă lăsa...” (lb maghiară)

Teodor Dume: ultimul diagnostic

  poezie                                              

nu ştiu
aş vrea să cred că azi viaţa îmi aparţine
deşi parcă e pentru prima dată când
mi-e dor de moarte.
..
am senzaţia că aştept pe cineva
şi că trebuie să mă gătesc frumos
să-mi pun cămaşa albă cea cu gulerul lat
costumul şi cravata gri
mai întâi o să-mi lustruiesc pantofii ăia negri
rămaşi de la nunta fiicei mele

între mine şi distanţa de afară există multă ceaţă
mi-au amorţit braţele şi încheieturile
tremur nervos mi-e frică de o blocare
a privirii dincolo de lumină

mi s-au împăienjenit ochii
mă târăsc aproape inuman
vorbesc gângăvit de parcă
aş avea un opritor de cuvinte
mi s-a făcut frică o frică închisă
precum rana care refuză durerea
şi mi-e puţin frig simt că
mă afund deviant într-o lume în care
realitatea nu ţine cont de sentimente şi lucruri
nu văd nici oameni decât un spaţiu îngust
şi umed ca igrasia crescută dinăuntru

peste alte gesturi
plouă

încă mai plouă
                                                              

Gheorghe Grigurcu:

 Lumina                               


Nu e totul pierdut. Lumina
desenează două femei pe balcon
un copil o umbrelă deschisă
un cîine cu urechile mari
şi-apoi intră-n casă coboară
neauzită pe scări
iese pe uşă şi-o vezi din nou
afară țipînd tăcută


Nicolae Nistor: Tata era frumos

versuri

Tata era frumos,
mâinile invidiate de pianiști,
ochii niciodată învinși,
un cer plin de iriși,
vorbirea ca trupul…
Linii de statuie vie
noi câte o parte din el
dar legați la aceiași ființă.
Când a plecat
ceva din noi a ieșit din fire,
aceea busolă de reîntâlnire
parcă a schimbat sensul din mine.
Tata era frumos
avea ceva dintr-o mănăstire,
când îl vizitai
el știa cum să nu te rătăcești
în trăirile din tine!
=======================
=======================

Gabriel Stănciulescu: E vremea să iubesc...


Te urmez, tu arată-mi drumul!
Sunt umbra pașilor tăi, de mult,
Iau cu mine în grabă gândul
Și încerc în taină să-l ascult.

Ne-am însoțit printre speranțe,
Un pâlc de raze văd în zare,
E-un curcubeu, cu multe nuanțe,
Ce-mprăștie clipe de visare.

Eu am uitat ce n-a fost bine
Și pășesc pe pașii-ți solitari,
O lecție dură pentru mine
Din răspunsul anilor neclari.

Poate mai mult ca niciodată,
Eu sunt, și gândul meu e al tău,
Nu vreau o viața simulată
Ce aduce ades păreri de rău.

Bine-mi e și ție-ți este bine,
În doi adunăm mai mult firesc,
De-acum vin clipele senine
Și simt că e vremea să iubesc.

Vlad Anghelescu: Dăinuire

===============
Mă gândeam
la anatomiile
fără grație
ale spiritelor
arborate firav
deșirate
între viață-moarte...
ca la o iubire
posibilă
absurdă
dar
nu avem voința
încrederii
supranaturale
în abandonare, jertfă...
Totul
pare
un suspin în cădere
ancorat
într-o
dăinuire
aproape
pe vârful muntelui...

unde ar putea înflori
piatra florii de colț,
toate personificările.
====================
=========

Geo Vasile: Învins

 poezie                                        

preferi să rămâi exact așa cum ești,
anonim, catatonic, furios, bun actor...
neclintit, un om fără însușiri, un
supraviețuitor, locuit de o lume de-apoi,
zilnic niciodată precum cel de dinainte,
îngândurat, învins, definit ecografic
de boală, doar ea arată golul
și plinul, doar renunțând reușești
s-ajungi la grădina cireșilor în floare,
unde totul e intact, cum se-ntâmplă
în anume-anotimpuri spre sfârșitul vieții,
când bucuria și durerea, elanul
și desgustul, fiecare jumătate
a noastră pare într-un perfect echilibru
pe firul primitiv sângeriu al asfințitului

Daniel Corbu: ALLRIGHTS

====================================

O, dar istoria poate sta şi-n cap
şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile!
Uite, zice unul, războiul de o sută de ani
uite-l pe Caligula şi uite Cartagina-n flăcări
uite nişte războaie civile
şi nişte eroi anonimi călcaţi în picioare.
Uite-l şi pe cel care trecea prea des prin
umbrarele conştiinţei de sine
dar mereu căuta o uşiţă spre lume
ca s-o zbughească
asemenea fetelor fugite de-acasă.
Dar uite şi sufletul lui, mai zice,
caleidoscop de speriat credincioşii.
All rights! Privim ca la teatru
homo ludens bizareriile semiotica demodată
All rights! Totul se vinde până şi
bătăturile lăsate de drumul spre zei
All rights!
Prea comodă limba oamenilor
în care ceri pizza cu mozzarela şi bucăţi de mosc
în care cânţi versete înălţătoare
şi târguieşti vise la second hand
în timp ce cu atâta dexteritate
muţi în secret întunericul dintr-un buzunar în altul
iar nemurirea de care-mi vorbeşti miroase
ca un ou stricat.
==================================

Vasile Dan Marchiș: Exercițiu 2

poezie                                                             

Atunci chiar am crezut că
muza vrea să scape de mine când a vehiculat sobru:
„Te-am lăsat pe mâna noii mele asistente Marți Seara,
să te poarte pe calea poeziei
printre toți spinii și mărăcinii…
Să vezi că lumea nu-i ca ei…!”
„Imensitatea ta!” Am glăsuit eu muzei și apoi:
„Am crezut că dorești să te depărtezi astfel de mine…!”
Muza a vociferat:
„Nu așa trebuie să vorbească mesagerul pe care
l-am dobândit ca pe un premiu sau recompensă,
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără noimă, fără rând
în istorie, în geografie
sau mai amplu în viitor!
Spinii și mărăcinii permit toleranță
chiar la o sutime de milimetru față de ei,
fără să-ți înțepe poezia,
pe când lumea înțeapă prin diferite mijloace
și de la un kilometru…
„Dacă unii oameni vor fi ca acești spini și mărăcini
vei da înapoi?
Te vei retrage chiar și de la indicațiile mele?
Dacă vei șovăi în fața acestor spini și mărăcini
ce vei face în fața scrisului?
Dacă virgula credibilă dintre faptul că spinii și mărăcinii
doar stau în gardă fără să acționeze înainte
ci doar așteaptă nepriceperea unora ca să-i înțepe,
și felul cum se avântă unii oameni direct fără semnal,
este felul cum te îndemn eu să scrii poezii,
înseamnă că doar te fac să te joci de-a scrisul
față de ce repercusiuni severe
vei primi din partea unor oameni!
Ce ți-am confirmat eu aici e doar un fleac
față de amploarea prin care
trebuie să redai cu lux de amănunte
acțiunea dureroasă a lumii în poezie!”

Nely Vieru: Vis de înger

(Album: Aripi de pământ)

Chiar și îngerii au visuri,
deseori fac compromisuri
cum ar fi : așa într-o seară
pe sub grindă să coboare
și să sufle-n lumânare
lăsându-te pradă nopții.

Ai să vezi atunci emoții,
sângele cum fierbe-n tine,
n-are cine să te-aline,
numai noaptea...
neștiind că lângă pat
sunt chiar eu,
privesc și tac !...

Nu mă vezi dar aici sunt,
am coborât pe pământ.
Nu mai am aripi la spate,
nici nu strălucesc în noapte,
sunt chiar viu pe jumătate !

Cealălaltă jumătate
e ghețar...
l-am închis în buzunar
și-am criogenat sacoul
sub un geam de insectar.

Tu acum întinde mâna,strânge...
Simți ? Un vulcan prin mine curge!
Vezi, așa cum ți-am promis
sunt aici nu sunt în vis,
al tău înger nu ispită!...
Spuse el privind șăgalnic
la frumoasa adormită !

Florian Dan: Harț-Poetica

Toamnă cu degete lungi de păstăi.
Toamnă pustie în galben decor
Sau niciunde, ca un gând temător,
Fulgerat de licărul ochilor tăi...

Și-i sfârșit.Numai sfârșit repetabil
Într-un amurg pe nori de sânge;
Lumina lui, când arde, când se stinge,
Ca cifrele în mintea de contabil! --

Poate sunt trist, și-aș vrea să plec...
Dar simt așa, o stare idioată,
Și iar mă văd prin lumi de altădată,
Un Acteon cu coarne de berbec!...

Rodica Ochiș: O frunză de noroc

vversuri                          vv

Dintre lumini și umbre te adun,
Gustând din ape tulburi și curate,
Să îmi rămâi, de luni și până luni,
Iubirea lacrimii nevinovate,

Ce s-a născut din patimă și foc,
Când un amurg își despletea splendoarea
Și-am să îți fiu o frunză de noroc,
Nicicând să nu mai rătăcești cărarea.

Te-oi însoți cu fiecare pas,
Când toamnele se trec prin calendare,
De vrei în inimă să-mi faci popas,
Te-oi înveli cu dor și cu răbdare.

Pădurea-aș vrea să pot să ți-o-nverzesc,
Stropindu-ți frunzele cu nemurire
Și-n fiecare an să-ți dăruiesc,
Câte-un întreg ocean de fericire.

Am să îți port iubirea-n infinit,
Să pot să ți-o îmbrac cu praf de stele.
Mirajul fiecărui răsărit,
Să-l regăsești în gândurile mele.

Mihaela Avram: Fata Morgană

====================================

Ca o întrezărire a zorilor din patimi,
precum o icoană la care mă închin în fiecare zi de Duminică,
mi-ai apărut în cale,
Tu, miraj al căutărilor mele!
Râsul tău, ...oh, râsul tău aflat înlăuntrul meu,
zbaterea brațelor mele agățată de gleznele tale,
mișcările alunecoase și siluetele fragile
dansând în jurul tău...
toate prevestesc un joc agonic.
Departe de tristeți și neliniști,
memoria neputincioasă mă arde
iar sărutul tău neîntâmplat încă mă provoacă.
Obosit de atâtea drumuri bătătorite,
de râsete scorojite pe inimi,
azi mi-am jucat norocul pe o ultimă carte
și l-am pierdut....
,,Al tău, vândut voi fi pe veci!,,
========================================

Cornel Florin Cubleșan: Cât verde


Ascult
murmurul frunzelor
plâng desfrunzirile de aripi.
Ceara pe gura morților .

Cutremur dulce în butoaie
cutremur în calendare
a mai trecut un an.
Tăcerea îmi umple auzul
surâs de lemn pe buze.

Și mâinile melee
scări putrede în văzduhul dintre noi.
Acum
ce îți caută floarea vieții

o mie de viespi în vis
somnul înflorește în brazde
sori de sânge răsar prin grădini
ziua amestecată cu noaptea
se îneacă în ulcioare
firul toamnei
zugruma cuiburile .
Dorul
e o pasăre migratoare
spre țările calde
acum ascunse în ceață.

De unde această frică
amintesc de căderea aripilor.
Și cât verde îți înconjura trupul fierbinte
cât verde curgea
cu sângele nostru .

Surâs de lemn
pe buze.

Constantin Mosor: Dacă-ntr-o zi pământul se răzbună?

  versuri                                               

Din moși-strămoși se știe că Pământul
Nu și-a-ncălcat o clipă jurământul,
Nu ne-a lăsat fămânzi nici trei secunde.
Chiar și acum numaidecât răspunde

Când îl strigăm la gard, ca pe-o vecină,
Că mai avem de-nfipt o rădăcină
De pătrunjel, de usturoi sau cepe...
Vezi? Ne-ar putea minți că nu pricepe...

Și n-ar mai sta cu oamenii de vorbă!
Am mai avea ce să băgăm în ciorbă?
Pământu-i ca o ființă iubitoare,
Iar când și-a dat cuvântul de onoare,

C-o să ne ia pe toți la el în gazdă,
O fi crezut că-l mângâiem pe brazdă,
Și că în veci ne vom avea ca frații,
Dar noi, din generații-n generații

Nu i-am trimis scrisori de mulțumire
Zidite cu cerneală de iubire,
Ci, l-am împuns cu ascuțiș de suliți,
I-am mărurat și iarba de pe uliți

Spre a ne face casele bogate
Cu turle și odăi adăugate
În care să-nnopteze chiar și luna,
Iar pentru Dumnezeu... nici măcar una!

Ce-ați face, oameni buni, dacă Pământul,
Ar hotărî să-ncalce jurământul?
Opriți-vă! Destul! Nu vă e teamă
De cântecul pe portativ de-aramă?

El v-a hrănit, iar voi i-ați dat otravă!
Aproape l-ați ucis! Ce faptă gravă!
Dacă-ntr-o zi Pământul se răzbună,
Ne vom muta cu morți cu tot pe lună?

Nicolae Pop: Amintiri


Ruginesc castanii prin parcuri,
Sfioși se dezbracă de zdrențe,
Vântul bate-n cadențe,
Hodorogind clopotnița veche.

Sună mereu în ureche,
Galopul anilor mei.

Mai sângerează încă-n fânețe,
Câte o roșie floare de mac,
Intârziate păsări răzlețe,
Au amuțit trilul și tac.

Vai,valsul frunzelor moarte,
Prinse-n al serii vitraliu,
Amintirea mă poartă departe,
Spre dureroase zile de doliu.

Toamna e dusă,iarna a-nvins,
Se vede în suflet și-n părul meu nins,
Se vede în gheața ce pe noi ne desparte,
În vălul de doliu al iubitei plecată departe.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10