Cronică Cronică, Cronică, Cronică, Cronică
Iulia Elize este o prolifică poetă care duce cu măiestrie versul clasic mai departe, în poezii lungi, baladești, atingând tematici reprezentative baladei. Deși pornită din realități imediate, poezia sa pășește într-o lume basmică, ludică și copilăroasă, cu zâne, feți-frumoși, baiadere, aezi și altele, se întoarce la origini, acolo unde omul lucrător al pământului se speria de trăsnete și fulgere și nu-și explica fenomenele naturii, dar iubea împrejurimile și oamenii locului, se întoarce deci pe tărâmuri românești îndepărtate. Însă, nu rămâne doar în paradisul Mioriței, pe care o scrie și ea în cheie personală, ci colindă lumea basmului, trecând pe la șeherezade ori gheișe ori cleopatre.Adesea, pune alături elemente din zone și timpuri diferite (“zeppeline de chitină”, “jeratic”), dând senzația de prezent continuu, fără trecut și fără viitor, melanjul nu este obositor, dimpotrivă, dinamic și plin de vervă, precum și stări antagonice venite a sublinia firul poveștilor. Poeta are un vocabular viguros, bine ancorat în ideatica sa care caută înțelepciunea și bogăția sufletească a omului de odinioară.
Poeta face un cult al femeii-zână: “și o Cosânzeană/ ca o stea mireană”, femeii-floare: “femeie cu trup de brândușă”, femeii-poezie: “ea știe, mereu, să vorbească în vers”.
Versul Iuliei e plin de îngăduință, ca și cum s-ar prezenta lumii în puritatea originară, deține o pace interioară, “un bulgăior de pace” care îți dă o stare de bine, de plăcere, care te răsfață.
Poezia Iuliei transmite multă emoție, așa cum o face, de pildă, în Micuța Anna nu mai e aici, o altă Ană eternizată în poezie, o ană-copil care zboară prea devreme la îngeri, dar are un rost esențial: “Nu plânge, mamă!, spune-un înger mov,/ în altă viață, future e Anna!/ Și, când Iisus citește din ceaslov,/ ea zboară-aproape și-I sărută rana”.
Lumea Iuliei este una a zborului, a înălțării, a ieșirii din lut, a depășirii condiției umane, o lume a scrisului, o lume invadată de fluturi, a iubirii nemărginite, a unei vieți în care vorbele se încălzesc două câte două, iar fericirea șterge angoasele cu laveta dorinței.
Chiar și iubirea, în poezia Iuliei are ceva naiv, inocent, este o potecă mărginită de mure, de trandafiri, de cedru. E primăvară în versurile sale, participante sunt elementele cosmice precum luna, soarele, stelele, dar și acel izvor al vieții, potolind setea creației.
Pe de altă parte, poeta mărturisește că: “nu mai am aer – îmi e dor de tine”, își declară franc iubirea. Crede în puritate și sinceritate.
Pe alocuri, Cântecul frumoasei Addo este implantat cu rondeluri, cu versuri în limba franceză și, desigur, cu “limpezimea salbei de lumină” a stelelor care îi călăuzezc pașii către poezie.
Tristețea este o latură peste care Iulia nu trece. Din punctul său de vedere, “tristețea e o floare carnivoră”. Ce-ar putea spune mai bref?!
Cum spuneam, ludicul și copilăreala constituie parte integrantă în poezia Iuliei, “norii fulguiesc bomboane/ sub cer de turtă dulce și fistic”, căci “”e iarna cu renii cei de treabă/ clădiți din ciocolată, lapte praf,/ cans mășul cel de zahăr se întreabă/ unde-i piticul iernii coregraf.
În joaca sa, poeta nu ignoră importanța hârtiei, a scrisului, a cititului, a curgerii existenței prin clepsidră, a inevitabilei treceri într-o lume a tăcerii.
Câteva balade fac deliciul acestui volum, aș aminti: Miorița, Un prinț și-o sirenă, Balada florii de mătasă și Baladă pentru Alexis, Baladă pentru frumoasa Addo, dar și pseudo-epopea Fluture alb – Fluture negru.
Cum din nicio poveste nu ar putea lipsi calul, nici în poezia Iuliei asta nu ar fi posibil, fiindcă este purtătorul spre lumi necunoscute, lumi fantastice, lumi închipuite, cel care cu jăratec prinde puteri magice.
Este frumoasă lumea Iuliei și totodată se resimte o nostalgie colosală vizavi de galopanta îndepărtare de trecut și înaintarea spre moarte: “în fiecare trecere se-adună/ un zâmbet și o moarte”.
Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 19 dec. 2021
