Flori de suflet:

*Mioara Băluță,*Cristina Ștefan,*Petruța Niță,*Veronica Pavel Lerner, *Gina Zaharia

Moara BĂLUȚĂ

***

frigul nu se va termina

niciodată.

va veni altul și va vorbi

de același rai. apoi

altul pregătit să târască prin ninsori

lumina pe care și-o poartă fiecare

va veni strălucind în noapte. clar

ca o voce înghețată într-o lacrimă.

un frig fără anotimp.

un frig în care nu mai poate muri nimic

pentru că totul e mort demult.

trec pe lângă un copac

cum aș trece pe lângă o pasăre rănită.

un câine vine în urma mea.

împărțim mirosul amar al frunzelor.

===========================================

Cristina ȘTEFAN

Ziua Mondială a scriitorilor

nababii poeziei

scriu ușor, scriu pe de rost

când despre îngeri

când despre vitralii

uneori așa de lehamite li se face

că desprind cuvintele-n rețete

scriu de dragul scrisului lor

îi preocupă să fie poeți

văd rânduri rânduri goale

umbre de actori scribi

fantasme în roluri șchioape

și-ncerc exerciții de pescar

aleg un poem

de rămas pe retină

de scris în inimă

de înțeles în suflet

și-l trag la mal

poate devine duh…

(Rostul unei crengi de brad, ArtBook, 2017)

===========================================

Petruța NIȚĂ

nuntă cu Joan Baez și neinvitații mei

Spune-i că am plecat.

mi-am luat fardurile,

parfumul pe care nu mi l-a cumpărat,

dantela de noapte, pantofii de lac,

fotografiile și sticla de șampanie

de la ultima aniversare plânsă

...că am plătit facturile și chiria

din banii de la amanet.

mi-am lăsat acolo toate visurile și inelul

de mireasă

ah, să nu uit... mâncarea e în frigider

pentru pahare să-și cumpere vin,

eu am plecat să-mi recuperez anii

puțin

Da, spune-i că i-am luat și cd-ul

acela preferat cu... Joan Baez

(îl are de la fosta)

am pus pariu că scap de artroză

dacă număr pașii pe care nu i-am dansat

la nunta cu invitații triști

ascultând Forever Young;

ei, dar mirele nu are voie să se supere

în ziua nunții, nu-i așa?

se spune că aduce ghinion

Mai spune-i să nu se sperie

când va vedea pereții casei sângerând

sunt doar zorii care-au mușcat

din nopțile nedormite...

L-am crezut pe Iisus că știe cum

să preschimbe apa în vin,

eu am încercat cu sânge

la mine... magia nu merge

schimbă gustul vinului

Spune-i că am plecat

să-mi recuperez datoria pe care iubirea

mi-o datora, apoi

voi da o mică petrecere în cinstea uitării...

poate chiar am să-l invit,

deși e total nepriceput la dans,

încă n-am uitat că primul

i-a fost promis lui

(cu mult înainte să las iarna

să-mi locuiască în oase...

Ba nu, partea asta să nu i-o spui!)

Au, m-ai călcat pe picior!

============================================

Veronica Pavel LERNER

CE POATE-ADUCE

un simplu semn

o inimioară

trimisă-n grabă

pentru prima oară

devine aer

și culoare

dă forță celui

care n-o mai are

suflă-n ecou

ca să răsune

ferice clipe

visuri bune

căldură poartă-n

plină iarnă

dreaptă-mpăcare

să aștearnă

un simplu semn

o inimioară

venită-așa ca într-o doară

minuni aduce-n

trup și suflet…

pentru a câta mia oară?

==============================================

Gina ZAHARIA

Ruga ta, Femeie

De ziua ta, cu toții știm

Că primăvara noastră

E o fântână cu venin

Săpată la fereastră.

Ai adunat, de multe ori,

Nectarul din magnolii;

Oare ce faci cu-atâtea flori

Strivite de orgolii?

Femeie-Mamă, ruga ta

Sfărâmă chiar și munții.

Pe soare ori pe vreme rea

Adună-n grabă sfinții

Și fă altare lângă front,

Din lacrimi de departe,

Ca fiii tăi, de peste tot,

Să crească-n libertate.

==============================================

Aurelius Belei: Lumina mamei

Dintr-o lumină ai
adus o lume curată
peste aripi și
zâmbet de prunc.

Ai încolțit vise
și cutezanță de
nou început peste
inima mea.

Ai plămădit senin
din palmele tale
peste cerul de copil
al aripilor mele
orbitoare.

Ai lăsat peste toate
binecuvântarile înalte
smulse din însăși
viața ta
lumânare veșnic
reîncepută
acum prin mine.

Dintr-o lacrimă
îți înalț cărarea
din stele
plină de rugi înflorite
cu o lumină și
mai mare
cât toată dragostea
raiului nerostit,
Mamă!

Luminița Giurgiu: fără suflare

alergăm unul în brațele celuilalt
în timp ce dimineața rostogolește
ziua
ca pe-un covor roșu sub tălpile noastre
pictate din imaginație cu portretele
morții

mi-am aruncat sandalele-n mare

și tu te-ai încălțat în nisip

ai degete atât de frumoase

m-am îndrăgostit la nebunie de ele

apăs unghiile ca pe clape

și-mi cântă îmi cântă îmi cântă

alergăm unul în brațele celuilalt

comprimând viața ca pe-un

bandoneon pus în piept la păstrare

Rotariu Dorel: Dar divin

Iriși de vis ți-a picurat Vistierul,
Smaralde purtând basmele pe unde,
Sau cum e marea când mângâie cerul,
Ori mura-n poieni când țepii-și ascunde.

De prunci intuim că ni-e creșterea-n sân,
Iscată din tine se coace făptura,
Sub jarul privirii-ți ce mãngâie sfânt
Scriindu-ne-n gene, iubirii scriptura.

Ai pieptul maree ce valul înalță
Cât raza-i fierbinte din ochiul iubit,
Ești vioara dorită de-artist cu prestanță
Ce viața-i închină pe veci înrobit.

Ai mijloc de viespe și ochi ce seduc
Precum Cupidon cu vârful săgeții,
Ești boltă la zborul de fluturi ce duc
Spre cuib de netimp, sămânța vieții.

Tu răsucești ca Saladin, inelul,
Dând frîu nebun la duhul pasiunii,
Dai fruct ce-o lumina etern tunelul,
Ca dar divin spre permanența lumii!

Alexandru Berceanu: Ferestre de lumină

Desculț ca o buhă

umblă un vraci prin fereastra luminii
să prindă o pradă
în noaptea lui Prometeu!

Heruvimi de zăpadă adorm în lupi
și visează
cum le-nflorește sângele în aripi.

În plopii luminii cu stele înghețate
roade un vierme
pipăind timpul într-un clopot de sticlă!

Nicolae Silade: renaștere

când m-am trezit zăpada albise tot în jur

și troienise timpul în clipa cea mai vie
părea că renăscusem într-un regat mai pur
și-o viață nouă parcă ningea în veșnicie

uitasem de mocirlă de beznă și pustiu
cum cel ce moare uită de ultima lui moarte
mă înălțam la ceruri și începeam să fiu
mai alb decât o filă dintr-o nescrisă carte

mi se părea că-n lume printre mari troiene
mai alb decât ninsoarea e cel fără păcate
și din târziu se face în univers devreme
când inimile noastre la unison vor bate

fii împăcat cu tine cu împrejurul tău
să nu te troienească nicicând păreri de rău

Oana Frențescu: E o întâmplare

e o întâmplare că sunt
e o întâmplare că ești
iarba ne cunoaște
frunzele ne știu

în ora mea intri nechemat aducând cu tine
emoția inimii în urcare
târziul ne țintuiește fără oprire
suntem o nebunie de probă a unui timp nebun
unde nu există distanțe
între bombele ce zguduie cerul și pământul
ar trebui să fim defecți să vrem o iubire de probă și atât
să nu vedem lumea aruncată la zaruri pe o tablă de șah
unde pionii suntem noi

Violetta Petre: Hai, Anida, cheamă muza din amurgul vieții tale!

Iarna nu-și mai știe drumul, s-a mutat, Anida,-n tine și ți-a zdrențuit armoarul fără milă și rușine...
Și măcar de-ar ninge-n vene să le curețe de moarte, dar zăpada-și cară albul înspre alte zări deșarte...
Tremură poeme-n sânge și nu-i loc de găzduire nici în inima de gheață, vitregită de iubire...
Vânt uscat, deșertăciune ți se plimbă pe sub piele și din vers ciupește gaia, îngânând blestem de iele...
Doar pe glezna încă caldă, unde gerul nu ajunge, un sonet fără-apostilă pe terține haina-și strânge...
Hai, Anida, cheamă muza din amurgul vieții tale, vezi că viniceru-o ține s-o păzească de rafale...
De-ți aude doar vocala cum scâncește în cuvinte, va-nhăma caii la troică din Siberii unde-n crinte
Storc poeții poezia-n locu-n care s-au retras, numai tu, fără de rimă și de muză ai rămas...
În dureri ca de gestantă, avorta-vei iarna crudă, ce-a pătruns în tine,-Anida, ca o fandosită prudă...

Vasile Dan Marchiș: Singura amintire uscată a apelor

1
Se conturează un nou potop
şi Noe nu-i de găsit
S-a întrebat de el şi pe la
obiectivele cu specific marinăresc
însă nimic…
”Cum așa, se răsti regele către amirali!
Singura amintire uscată a apelor
așezată pe ținuta istoriei drept galon
nu figurează în rândul marinarilor?
Dacă Noe s-ar crede unul dintre voi
ar fi vai de lume!”
2
Noe străbătând oceanul,
de această dată ca turist
şi scriindu-şi memoriile,
se văzu oprit în larg,
nu de valuri ci de intensitatea muzei.
”Incredibil, tresări regele!
Noe călătorește pe ape fără statut oficial!
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-şi schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-şi scrie neprețuitele-i memorii!
Noe va accepta să ne călăuzească
spre un liman salvator
dacă-i vom aranja să facă schimb de experiență
cu Jules Verne, Daniel Defoe, Radu Tudoran…!”

Dumitru Ichim: Semnătura de aur a spicului

În fiecare ființă umană există undeva , în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă în care în momentele cele mai grele din viață te retragi pentru a te reculege. Numai de pe acolo te poți ''culege din nou''. Uneori te poți ''culege'' destul ca să porți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din ''inima zdrobită'' pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Inseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al ''culegerii.

Am încercat de multe ori să-i definesc locul sau timpul și toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureș. Rațiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penița, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viață, ci numai o nostalgie după ceva care ți se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.

Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot pentru că mă prinse un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troița lui ''a fost odată...'' și hai la drum!

Nu știu de ce întotdeauna când se vorbește de om se folosește prezentul. E un nonsens. Omul ''a fost'' sau omul ''va fi '' tocmai pentru faptul că omul ''nu este''. Numai El s-a recomandat  ''Eu sunt Cel ce sunt'', dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) și după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că ''a fost odată'' și din coasta lui a fost creată ''niciodată'' și de aceea adevărata poveste a omului începe cu ''a fost odată ca niciodată''.

...și am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine ''a fost'' cel care pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafărul numai într-o parte de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca și cum ași fi fost nemernic prin ținuturile acelea și-și începu povestea despre un prinț al munților și al ''glăvilelor'' ciobănești și cum a fost la nașterea lui. După ce a venit pe lume copilul, ușa s-a deschis și un înger desculț a intrat tiptil în casă și s-a așezat cuminte pe o laiță. Era îngerul păzitor al copilului. In mână avea o creangă de luceafăr abia înflorită și când părinții au întors capul spre neobișnuitul oaspete acesta puse degetul la gură și le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă,de pe culme, coborâseră ursitoarele și abia se auzeau pentru că deși martie iarna părea că se răzbună din toate vifornițele ei. Zice una '' Purces-am tot pământul și-am rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straița sorții nimic pentru Valeriu.'' A doua încalte , deși abia se auzea din cauza viforului, și mai și, ghicindu-i timpul, vadul ''Va fi sărac în lume ca'n vârf de munte bradul/ ce stă'n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui - amară.'' Tatăl copilului se uita la înger , cu mâna dreaptă acoperindu-și gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare,în vreme ce altă ursitoare continuă ''Nu va avea palate, nici aur, nici moșie/ nici ceasul de puiește norocu-n răgălie/ și nici odihna bălții, nici țarini, heleșteie,/ tot singur ca un vultur genunea'n dor să-și beie.''

Ce vor mai fi spus nu se știe pentru că vifornița de afară smulgea copacii șuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe lavița de lângă cuptor și binecuvântându-l cu dreapta continuă și el, puțin mai altfel ''Sărac te naști ca neamu-ți ce'n sfinte cărți ți-l caut./Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îți vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărți izvorul altarelor pădurii / te-o învăța să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire și nunta-I va fi țară./Din stih să-ți odrăzlească și dorul și bobocul/amirosind ca nardul când întâlnește focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec și grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îți las în leagăn vei toarce veac în clipă.'' / Si îngerul își smulse o pană din aripă.''

... m'am despărțit de păstor și cu frică urcam spre prisaca lui ''a fost odată ca niciodată.''Aceasta a fost povestea omului, prietenului și poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea veșnică adusă neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cărțile lui, ci Cartea Impărăției. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci. Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în ''reavănul pământ'' românesc.

DUMITRU ICHIM

Igor Ursenco: Poezii

Poem Asimptomatic de Dragoste

Pun ordine în gînd,

și-n calendar.

Din galaxia care stă s-apară

eu antidotul ultim îl clocesc

ca-ntr-un cuibar

cometele ticsite de-astă vară.

Din anotimpuri reci voi pune

pe pojar

tot laptele, urcat în Luna Nouă,

să fiarbă nevăzut

ca un marfar

ce-a deraiat pe șinele de rouă.

Mai mult ca niciodată pregătit,

ca un barbar

rugîndu-se-n religia natală,

să potrivesc inelul

de cleștar

lui Venus răsturnată-n Carul-Mare.

Și cu genom de proaspăt

avatar

scobi-voi zăcămintele saline:

să scot din circuit

ereditar

o boală fără cură, fără tine...

Orbite pe care se rotește Dumnezeu

Vîscos precum siropul de arțar

îmi voi pompa tot singele prin pai:

să înflorească-n luna lui ghenar

troian de crini din jinduitul Rai.

Ah, corpul mi-a ajuns un insectar

gonindu-mi sentimentele-n puhoiuri:

furnici dosite-n tălpi mă pun pe jar

și fluturi în stomac se țin în roiuri.

Mă‘nălț cu pîlcul de albini imaginar

în zumzet care-aduce a priceasnă,

cum s-ar lipi de mine voalul tău și mi-ar

pune peste rană-o cataplasmă,

În loc de faguri ꟷ un creier cu nectar

umplînd știubeie risipite prin grădină;

voi fi părînd, curînd, un Prisăcar

‘nțepat cu toți fotonii de Lumină.

Victoria Hearts

Cititoarele dintotdeauna au apreciat

că realul şi irealul se amestecă

în poemele mele precum laptele şi făina

în conţinutul unei budinci

de Yorkshire. Ca şi cum atracţia

fizică, palpabilă, ar fi contenit vreodată

să fie compromisul dintre constiinţă

şi ceea ce se mai scurge din ea

după ce Socrate e surghiunit

de urgenţă în batiscaf şi trimis

pe Lună să numere craterele. Nu

avem suficientă putere să despărţim

apele de uscat, dar ignoranţi folosim

acelaşi detergent pentru a scoate petele

de sînge şi de cafea vărsate pe rochia

de mireasă ca neaua. Şi tot aşa

pînă cînd nu moartea ci o centrifugă

iubitoare pe veci ne va uni

Înspăimîntare

Văd aievea:

linia împăcării noastre șerpuiește

din geanta ta ticsită cu rujuri sigilate prin

trusa mea de igienă masculină din conținutul căreia

teroriștii ar putea asambla dintr-un foc

un detonator artizanal, despicînd Munții Ural

ca un dovleac ce nu vrea să fie sacrificat

de Halloween. Acum totul depinde de unul

Dumnezeu, cel mai bun conductor

neautorizat să leviteze prin circuitele integrate

ale naturii. Lumina pare trebuincioasă atunci

cînd trece simultan prin firele cu fază și null. Viața

pe Pămînt e o aventură riscantă dacă nu plătești

la timp facturile emise de Compania Națională „Electrica

S.A.”. De aceea întodeauna țin ascuns

în creier un catapult de rezervă, ca illuminații*

* „Ordinul Illuminati” ꟷ societate secretă a liber-cugetătorilor ce urmăresc abolirea religiilor

mondiale precum și a caselor monarhice

** Conectarea unui circuit electric la pămînt (punct al cărui potențial electrostatic este egal

cu zero volți)

Cezar C. Viziniuck: Poemul acesta

poemul acesta nu-l voi putea termina

decât cu ochii închişi păşind

desculţ printre spini să simt durerea

fiecărei litere înfipte în creier

în conştient

poemul acesta este despre cer

despre cerul acela pe care nu-l vezi

decât o singură dată într-o altă viaţă

când îmbrăcat în negru cauţi lumina

- eu dictez şi tu scrie ce auzi

mi-a zis îngerul cu o carte roşie

la subraţ lângă aripa stângă

ce-i spânzura ruptă

- pe scaunul acela înconjurat de foc

stau zeii şi îşi strâmbă gurile

unii la alţii căutându-şi adevăratul chip

pe care după veacuri de schimonoseli

nici ei nu-l mai ştiu

a continuat el

- vindem bule

bule papale

bule mântuitoare

dătătoare de viaţă

speranţă

(negustorul de iluzii

pe străzile babilonului)

cumpăraţi bule

cât mai multe bule şi

veţi trăi

cumpăraţi un loc în paradis

(păcătosul trebuie să trăiască şi să plătească)

rugul e aprins iadul e aici

paradisul niciunde (dumnezeu să ierte sfinţii

păcătoşii sunt iertaţi) fecioara cu pruncul în braţe

se loveşte de semnul creştinătăţii şi cade

(deşertăciune a deşertăciunilor totul e deşertăciune)

de ce mă priveşti aşa scrie ce-ţi spun

satură-te

dumnezeu e creştin (doar) nimic mai mult

cercetaţi credeţi şi nu uitaţi

poemul va lua sfârşit

când vom trăi

mirosul de viermi şi hoit

ne înconjoară

Elena Iuliana Știrbu: În bucuria primăverii eterne

În poiana cu narcise îmi hrănesc acum visarea,
vântul mână pe cer norii iar cu ei și al meu cânt
păsări spintecă văzduhul, parcă taie-n două zarea,
trupul meu șubred și firav își ia sevă din pământ.

Și miroase-a rai în suflet, floare pură din cerescul
unde maica mea pășește, cu mers lin pe albii nouri,
râd salcâmii plini de franjuri, din picturi cu arabescuri,
psalmi se-aud în a lor inimi, preamărind dumnezeiescul.

Am strâns câmpul plin de floare și l-am pus cu dor în glastră,
scriu frânturi din astă viață, netrăită încă-mi pare,
trupul meu ar vrea să zboare precum pasărea măiastră,
într-o liniște albastră cu odăi zidite-n soare.

Printre cioburi de lumină, verde crud lin se prelinse
într-un sad cu meri în floare, șir de cruci stau în tăcere,
timpul îmi pulsează-n tâmpla, sprijinită-n priveghere,
pe altar aduc ofrandă slove... și petale ninse.

Lăcrimez în bucuria unei primăveri eterne,
caut în pămantul reavăn oasele din trup desprinse,
închinându-mă-n tăcerea unei lumânări aprinse,
sufletul ușor ca fulgul, la picioare Ți Se-așterne.

Petre Stoica: O apă moale, moale

Ne lipsesc atâtea răspunsuri
În timp ce plouă fără contenire cu întrebări,
Cu bombe, cu foc.
Răbdare,
Cine să mai aibă cu noi răbdare când purtăm
Aceste haine
Pângărite de alții, demult.
În fiecare dimineață
Ridicăm oști, pornim lupte în care nu credem,
Tragem încă la sorți
O cămașă vinovată doar că nu a acoperit
Pe oricine.
Timpul,
O apă moale,moale ca un ochi din mătase
Care tot strânge, strânge întruna.

Geo Galetaru: Cine va veni pe urmă

vreau ca
din când în când
să supăr și eu pe cineva
să-mi trag plapuma peste cap
și să visez grădini suspendate
prietenii mei
confundă dragostea
cu o fugă a moleculelor prin mixerul civilizației
aș depinde acum de un magnet
care să mă aducă la un nivel convenabil
de unde să pot privi în liniște
tălpile îngerilor
poate secunda aceasta
va vorbi despre supraviețuire
și cine va veni pe urmă
va ști să aprindă lumina

Nicolae Nistor: Generația care ne salvează

(suntem generațiile care trebuie să o luăm de la capăt)
Tot ce am învățat a căzut
A căzut și tihna
Din noi
Omul este hărțuit de niște nebuni
Care dau cu pumnul în masă la lecția de istorie
Și care împart și despart teritorii de când lumea
Timpul meu nu este al nepotului meu
El are nevoie de alt timp să se joace cu cei de vârsta lui
Să poată citi din literatura întregii lumi
Noi am fost pedepsiți să răsturnă harta lumii
Până aici nebunilor...
M-am săturat să văd copii și femei plângând
Care locuiesc pe stradă în țări străine
Lăsați-ne casele în pace...
Casa lor este ca și a noastră-luminoasă
Ar trebui să nu râdem de cei buni,
Să nu lăsăm monștrii din noi și din viață
Să ne domine
Nu vreau să plec pe Lună
Nu vreau să fiu nemuritor
Vreau să văd pe cei mici cum se joacă
Să văd lumea asta așezată într-o vale liniștită
Să aud pe mama cum ne cheamă la masă
pe toți ca și cum ar fi ai ei

Mioara Olteanu: Prima călătorie cu vaporul pe Dunăre

(poetei Petruța Niță)

Lumina
a îmbrăcat
malul în roz,
apoi alunecând ușor
spre sunetele sirenelor
și-a împletit visurile
ajungând în locurile
unde și-a imprimat pașii
blândețea apusului;
iar după ultimul gând
sosit dinspre țărm,
a venit cineva, ceva
cu un murmur de fericire
și clipa a stat
când sensibilă
i-am atins
nemurirea.

Ileana Vladusel: Nu scriu

Eu nu scriu poeme, eu plâng,

aici, pe-acest colț de amurg,
aici, pe peronul uitat
și vechi și în plâns îmi desfac
petale de doruri și-n frunze
regrete, blesteme, osânde.

Nu scriu, nu am dreptul nici cum
să merg pe alei cu cel bun,
doar salcie-n râu, curgător,
arunc uneori câte-un dor
și-n nopți când în piept mă înțeapă,
beau apă cu rimă sărată.

Când zorii în plâns își dezleagă
a lumii poveste, mă întreabă,
de ce uneori strigă-n mine
trecute, uitate, coline
și câmpuri cu flori și mușcate
în lavițe vechi, și balade

Și-atunci, uneori, de alean,
de răni adâncite prin ani,
amestec cuvintele-n gene
și plâng ostenite catrene
din pieptul ce strigă-n tăcere,
a timpului aspră durere.

Desfac uneori, cu sfială,
cuvântul ce-n sânge-mi răscoală
și cântecul lui pentru lume
îl dau, fără plată, să fie,
opaiț fermecat în perete,
alean și poem și poveste....

Pande Ionuț: Sub flori de liliac

Sub flori de liliac, bătrâna bancă șade
în iz de dor buiac si-un cár ce lemnul roade.

Se-aude pasul trist, când soarele adună,
în suflet de artist, un ochi de cer fântână.

Coboară un parfum pe trepte de lumină,
din gânduri iese fum, din sânge, o rugină.

Piciorul dintr-un lemn își plimbă-n os tăcerea,
genunchiu-i un îndemn să-și scuture durerea.

Sub mov de neputinți, tânjesc a nemurire
eterice ființi 'n-a raiului umbrire.

În corul de mirări, mă-nvoltă o mireasmă,
se sting în pași cărări și sufletu-i agheasmă.

Ștefan Moldovan: Poetul

Poetul e născut sub zodie nătângă
Și harul lui de zei îi este dăruit,
El râde-n vers când ochii-i vor să plângă
Și plânge-n rime când e fericit.

Iar când și-așterne gândurile-n scris,
El își înmoaie pana-n lacrimi
Și-n praf de stele și-n aripi de vis,
Cu sufletu-ncărcat de chin și patimi.

Neînțeles trăiește-n astă lume,
Însingurat ca pustnicul în munte,
Fără să-i știe cineva de nume,
Doar el, cu gândurile de sub frunte.

Iar de va fi să plece vreodată,
Nimeni în lume n-o să știe,
Fiindcă poeții nu mor niciodată,
Ei se retrag în marea veșnicie.

Vasile Ionac: Aglomerare

Lumea-i plină de pândari
Și de doamne cu vipușcă
Și de garduri fără pari
Și de paznici ce se-mpușcă.
Viața-i continent de hoți,
De femine călătoare;
Poartă babele chiloți,
Deși nu-s tăgăditoare.
Clipa-i plină de arginți
Și de dăruiri banale;
Toți tâmpiții poartă frunți
(Li s-au dat în inventare).
Greu cuvântul de minciuni
Și de adevăruri goale;
Unde-i vatra cu tăciuni?
De ce fierb tăceri în oale?
Viitoru-a-nnebunit
Într-un crâng plin de războaie;
Oare minus infinit,
Sub amenințări, se-ndoaie?...

Petruța Niță: hotare de rouă

necuprinsul
creştea
se-nălţa spre colţul de cer
pe unde se deşertau
hotare de rouă
unul după altul
curcubeiele
se încolăceau
pe după lună

din gura pruncilor
sorbea lapte
un sân de femeie stearpă
cu gura mea
hrăneam nisipul
cu sânge

priveşte cum arde roua
luna scuipă venin
ascultă
glasul pruncului
cum doarme
alăptat de cer
cu o gură

mai puţin de hrănit
cu un sânge mai mult
spre viaţă
vei afla
timpul
pe care l-ai prins

.

Teodor Dume: ultima noapte cu tata

nu am aflat niciodată de ce tata
plângea în somn şi de ce
îşi ţinea mâinile sub cap în aceeaşi poziţie
noapte de noapte
poate că mamei i-a şoptit
înainte de a stinge lumina
când îi cosea buzunarele
găurite de timp

de câte ori îi săream la gât
seara înainte de culcare
lăcrima şi
în răstimpul dintre lacrimi
mă strângea în braţe
dar niciodată
nu mi-a spus te iubesc
îi tremurau mâinile şi vocea
ori de câte ori
încerca să-mi vorbească şi
deseori îşi schimba vorba
cu o întrebare
ai mâncat...

în ultima seară când ar fi trebuit
să-l văd cu mâinile aşezate sub cap
avea mâinile încrucişate peste piept
şi dormea
dimineaţă când am dat fuga la patul lui
să-l trag de mustaţă ca de fiecare dată
mama m-a aşezat pe genunchi
mi-a luat capul între palmele ridate de timp
m-a privit în ochi şi mi-a şoptit ca şi când
tata şi-ar fi continuat somnul
tatăl tău s-a dus să-l întâlnească
pe Dumnezeu
şi mi-a dat de grijă să-ţi spun că tu
îi vei ţine locul

Medalion literar: Florin Alexandru Stana

 Copiii ploii 

e timpul, să mai fie timp.
ceva mi-a intrat în inimă
și dintr-o dată vreau să fug din mine
acolo... să mă simt al tău
fără tine aș fi la discreția minții,
dar rațiunea este mai rară decât iubirea,
vremelnicul se intersectează cu veșnicul,
suferind doar ireversibilitatea
timpului sacru pe care îl trăiești,
întâlnindu-l în clipă, în șoaptele stelelor
la urechea lunii sau în vorbele norilor,
ce fac soarele, să creadă în cântecul ierbii...
vei sfârși prin a te îndrăgosti?
vom fi copiii ploii...

Nuferi Albi 

În oglinda apei

ochi de copil nufăr-alb

privesc chipul meu

și izvorul de cleștar

îl preschimbă

sub clarul de lună,

când eu miros a văzduh

cu aripi albe de albatros

în cruce și destram lumina,

să înveșmântez glasul

fulgilor de nea a mirare...

Nuferi albi de gheață se aud

cum se deschid,

despletindu-te...

 Gânduri

Îmi inundă sufletul mareele neființei.
O cameră în care ai fost și-n care nu vei mai fi.
O cameră, care poartă amprenta atingerii tale.
Privesc prin fereastra în al cărui geam, lacrimile
cerului se izbesc monoton cu sunete metalice de cinel
și văd umbra ta, care se pierde pe stradă, în noapte.
Mă îmbrac cu lumina ta și aripile tale mă cuprind.
Sufletul îmi plânge.
Și eu plâng pentru că a murit un copac oarecare...

Nicole Sere: respirație artificială pentru macii lumii

afară, războiul inspiră cerul umanității

și timpul adună frunze moarte;

aripile se zbat în trupurile

ce-și croiesc destine,

împușcând alte trupuri de îngeri

în ritm de cazacioc.

tristă, viață se frânge în haos.

eu, ascunsă într-o insomnie,

delirez despre iubire și despre ură,

un delir brodat pe mătasea profetică

din cel din urmă vis...

în care numele noastre de bărbat și de femeie,

ne-au fost doar banale ziduri de goliciune

ce s-au ridicat între tine și mine

ca un cântec de flaut târziu.

știi, dragule?...

cele zece clipe trăite în doi se-mpart

în fragmente de iubire,

despre ceea ce am trăit într-o altă existență...

și despre odihna neagră pe care o trăim acum,

despre ploile care vor veni

și se vor așeza precum o negură

peste ceea ce am fi vrut să fim,

dar nu am fost niciodată...

timpul mă amenință cu inversarea iminentă a polilor.

râd. rebelă, cum mă știi,

mă așez între cei patru crini cardinali,

iar vântul îmi șoptește în plete:

femeie ești încă vie,

sângele pulsează în urbea din tine

și soarele aduce o ultimă primăvară

ce se oglindește pe trotuare

ca un colț de rai pierdut...

e o tăcere înfricoșătoare

care nu prevestește nimic bun.

miroase a rece siberian!

e atât de ciudat...

lumea se comprimă

și eu refuz să povestesc cu mine însămi,

măcar vreme de o clipă,

despre dragoste, efemeride și maci...

știi de ce?

m-ar cuprinde o silă a neființei...

și-atunci, iubite, te întreb,

oare s-a terminat timpul macilor lumii?

tu, răutăcios, îmi răspunzi că da...

a sosit sfârșitul lumii noetice.

plâng și mă întreb -

de câtă dragoste ar avea nevoie

inima țării de maci

pentru a respira din nou?...

Mirela Cocheci: Ochiul vremii

Timpul înrobit de vremuri sparge ziduri de granit,
Liber și prezent e ceasul, vremea rea-i la asfințit,
Scurmă timpul în cenușa zilelor fără de glas,
Se-nchid lacăte în urma clipelor ce-au mai rămas.

Stufărișul de prin gânduri se destramă în destin,
Vremurile deșteptate peste suflete revin,
Dusă-i clipa cea din urmă spre-a se-ntoarce la-nceput,
Amăgirea din cuvinte se preface în trecut.

Trec milenii peste lume, vremurile vin și pleacă,
Truda cerului se simte, vremea veche se îneacă,
Trâmbițe din cer venite se aud, ca-ntr-un mister,
Ca un imn de deșteptare, ca un glas de mesager.

Timpurile se-ntretaie, unul pleacă, altul vine,
Vechiul pleacă-n întuneric, să se caute pe sine,
Se vestește-o eră nouă izvorâtă din lumină,
Ochiul vremii se deschide spre cunoaștere deplină.

Alice Puiu: Galben și albastru

ning gloanțe dintr-un cer sfârtecat
când litere agonizează în iarba din icoane
pe coridoare destrămate-n frică
o candelă murmură primăvara unui înger
verdele arde-n muguri de rugăciune
acest tăvălug de verbe barbare
timpul e-o lume fărâmițată
printre tancuri și stele oarbe
aer rănit pe-o frunză de lumină
un surâs de copil în ultima îmbrățișare
un ceva devorat de metafora tăcerii
respiră vocala unui cais sub ruine
convoiul durerii un tren
pe ultimul deal dintr-un gând
cioburi de suflete
rămășițe dintr-un vers de toporași
luna spartă de virgula hăului
ecranul decupează imparul dintr-un obuz
un martie orfan silabisește altare
prin molozul disperării
în strane de cenușă
primăvara șoptește o rană
lacrima
dintre galben și albastru

Geo Galetaru: Poezii

TEHNICA UMBREI

1 Întoarcerile au încă
Gustul provizoratului

Corpurile se obișnuiesc
Cu această frenezie
A micilor abandonuri

Pășim învinși de
Elanuri contradictorii

Un gest salvează lumina
Când mâinile învață
Să tacă

Un anotimp al
Memoriei victorioase

Fratele meu
Învață din mers
Tehnica umbrei

2. Învăț
Mersul pe cer

În pauze
Ascut creioane
Hrănesc vrăbiile
De sub streșinile iernii

Din când în când
Primesc lovituri
Pe pielea mea
Ascultătoare

Fericirea
Un silogism prosper
O climă
Neînțeleasă
Învăț

Mersul pe cer
Pământul
O promisiune frumoasă

CINEVA ÎNTOARCE CHEIA ÎN UȘĂ

lucrurile simple
se desfășoară de la sine
dacă ai arunca un chibrit aprins
pielea unui tigru s-ar înconjura de vrăbii
rămâi în spatele ușii
cu fața spre prietenii care pleacă
într-o bună zi
te vei pierde de-a lungul șinelor de cale ferată
da
lucrurile simple
se desfășoară de la sine
doar să spui un cuvânt
când trec copiii cu bicicletele de mână
spre liniștea din spatele morilor de vânt
să aștepți să se facă seară
în casele care suportă orice
chiar și această fugă în picioarele goale
printre farfurii și corpuri întunecate
(cineva întoarce cheia în ușă
e o dinastie a prafului)

Marin Rada: Străinul

De la o vreme
mă privește,
din spatele oglinzii,
un chip
care a stat toată noaptea
de vorbă cu mine,
are cearcăne
în jurul ochilor de nisip
și clepsidrele au luat forme
de ghilotine,

Spaima a trecut
prin oglinda subțire,
de la un capăt la altul
e-mbrăcată în sânge,
sufletul oftează
de pe partea cealaltă,
o tristețe iese din mine
și plânge,

Dintr-o dată casa se umple
cu mirosul de tămâie și mir,
cireșul își întinde
un ram înflorit, peste lume,
cineva arde frunzele moarte
în cimitir,
străinul din oglindă se duce
sau vine ?!...