Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Elena Lucia Spatariu-Tudose: Cine sunt eu...


de mă întrebi,omule,
n-aș ști să-ți spun
-oglinda-mi vorbește
numai mie-
Uneori,
în apele ei,
mă caut și eu
cu disperare...
Știu doar că sunt
un lut,
ce ochii tăi îl modelează
atunci cand mă privesc
cu ură sau iubire.
Prind forma sufletului tău
când ușa mi-o deschizi
și mă primești
c-un scrâșnet sau un zâmbet...
mă închircesc de frig,
sau mă învălui in caldură.
Eu sunt lumina din lumina ta,
sau umbra-ntunecată
ce o răsfrânge mintea ta
din unghiul gândului
ce fulgeră asupra mea...
Pot fi iubire sau blestem,
Pot ger să-ți fiu, sau primăvară,
inger sau demon pot să fiu;
doar tu decizi,
căci...
Eu nu sunt eu.
Și cine sunt cu-adevărat,
nici eu nu știu.
O știe numai Dumnezeu...
Sunt ce vrei tu să-ți fiu,
prietene al meu!

Popa Ștefan: Credința


Credința înseamnă putere
Adevăr, dreptate și durere,
Credința înseamnă energie
Sapă, sapă și apa o să vie.
Arată-te așa cumva,
Ca și cum ai primit deja
Nu mai gândi rațional,
Totul se-ntâmplă irațional.
Nu trăi în trecut sau viitor,
Ci în prezentul uimitor
Trage de timp în adâncul tău
Și-L vei vedea pe Dumnezeu.
Nu accepta dojene și cuvânt,
De la stăpâni fără de sfat
Crede și nu cerceta
Va câștiga conștiința ta.
De ne-om încrede în moroi
Vai și-amar va fi de noi.
Poartă-te ca un biruitor
Crede-n visul tău de dor,
De ai credință-n Dumnezeu,
Găina se transformă-n ou.

Petruța Niță: perpetuum


Umbra mea îți rătăcește pașii
tăcându-ți mirarea
unde ni s-au odihnit bucuriile orfane
pe când eram copii
într-o îmbrățișare
curgând prin noi cu ploaie și sânge...
O cert și o împac
cu un suspin din amintirea călătorului
ce-a dat târcoale speranței
prin anotimpuri străine
Umbre și pași care pleacă și vin
izbindu-se repetat și cu putere
de pereții tâmplelor noastre obosite
un perpetuum de-a chemarea
într-o poveste uitată...
Ceasul ne-a legănat singurătațile tandre
cu oasele albirii
am numărat vămile absenței dimpreună
în timp ce timpul se odihnește puțin
noi ne îndreptăm spre locul unde grâul
va încolți anafură
plugarii ne vor ara palmele,
iar vrăbiile își vor îngropa setea...

Alexia Ema: ***


mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?
mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză
iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca
copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot așteapta
păsări care se întorc în primul cuib
cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale

Badescu Alexia:***


sunt gunoierul care șterge lacrimi
un biet intrus în haosul ateu
o anatemă-n cartea de bucate
un vis prea rătăcit de dumnezeu
sunt algoritmul unei lumi pierdute
și sarea în bucate a unui sfânt
ce a uitat că ritmuri absolute
nu se pot naște pe pământ
dar tot iubesc cu fiecare fibră
cu fiecare pas ce sună a vânt
în iarna asta de risipă
voi fi Iubire
patimă
cuvânt

Cadar Katalin: Spuneai cândva...


de fiecare dată
când marea
își aruncă valurile spre țărm
te trezești brusc
din uitare
și începi să mă iubești ...
spuneai cândva ...
pescărușii nu se tem
de căderi
și nu crezi că există apusuri,
crezi doar că există răsărituri
văzute prin sticla unei clepsidre
întoarse,
ce ne măsoară urmele pașilor
pe nisip ...
marea își mai aruncă și astăzi
valurile
și se pare că nu-ți mai amintești
nimic
și încet,
încet începem să decădem în tăcerea
timpului,
prin fumul gri-albăstriu de țigară,
pete de cafea
și muguri de amintiri.

Aurelius Belei: Clipe de colind


Iarna ta,
adiere de colinde
peste așteptările raiului meu.
Fulgii de argint,
cu care îți netezeai cărările
și îmbrățișările toate
între ceruri și eu cel de jos,
mai cern acum doar
clopote turnate în armonii
de cristale cerești.
Cuvintele-ți albe
înfloreau îngeri la geam
aduși de nicăieri
și dintr-un niciunde
nefiresc răsărit de poveste.
Șoaptele ireale
îmi legănau duios copilăria
și a inimii inocență
fără de rece, fără de tremur,
mai ales fără de timp.
Iarna ta,
cu sori neîmblânziți din
lumi așternute încetișor
pe un vis de iubire-poem,
e tot ce mi-a mai rămas.
Ce să mai fac
acum
când primăvara bate la ușă?
iar eu nu m-ai am
nici răsărit, nici surâs,
nici zboruri ori vreun cer
folosit drept culoare,
nici măcar rătăcită
vreo idee de ușă.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXI)

Nicolae Silade 
Sublimul firescului văzut dinăuntru

Stă în esenţa firescului libertatea, doar că aceasta are gradele sale, precum am măsura valorile ce definesc existenţa, pe multiple scale, nu toate fizice. Mai mult spus, la fiecare turbulenţă ori răsucire, de la ideatice la faptice apoi programatice, intervine nevoia unor legi. Şi astfel, din angrenajul propriu entropic, ajungem la oarecare ordonare. Dincolo de cumulul legilor universale şi de acelea apăsătoare prin amalgamarea şi încrucişarea lor, considerate ca factori stabilizatori în societate, adeseori tindem a ne institui propriile legi care să ne ofere confortul propriei personalităţi.

Nicolae Silade în „miniepistole” îşi asumă pe deplin rolul de legiuitor pentru sine, nu se sfieşte deloc să dea curs impulsurilor nedisimulate. Cum de altfel chiar el spune: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin şi vă spun: nu e poezie./ nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi. o poţi tu înţelege? o poţi tu îmbrăca?” (intro-ducere).

Într-o clară empatie se întâlnesc cele două esenţe care în fapt altoiesc fiinţa poetului, iată: „niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună este o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar/ cel ce iubeşte ştie şi cel ce ştie iubeşte am aflat asta din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot recitesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” ( miniepistole II - 38).

Întreaga construcţie lirică are drept nucleu această mărturisire cum nu se poate mai directă, nuanţată şi întărită astfel încât să nu lase nicio umbră de îndoială. Pornind din sinceritate pură, trecând  prin filtrul emoţional care fixează imagistica într-un fel iniţiatică, şi ajungând la amplitudinea fenomenului, astfel se întâmplă. Fiind o introspecţie, am aştepta o cuprindere a  largului ansamblu structurat în fel şi chip, dar e bine că se rămâne la ceea ce contează primordial. Iar cum o viaţă nu e de ajuns, implicit doar o naştere, se creează acea punte între fiind şi dorit- imaginativ. 

O sensibilitate rar întâlnită, o pătrundere conştientă adâncă, în ţesătura fină deşi bătătorită de timp, a sufletelor acelora pentru care gândirea binelui e hrana de căpătâi… „de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi, atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut şi sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseă din versuri. de parcă tinereţea// reînflorea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vârstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole 1 – 15).

O fi sau n-o fi astfel… mai multă lume a fost până acum de părere că da: din momentul în care ne naştem, copii fiind, devenim deja bătrâni într-o relativitate a constrângerii; iar bătrâni fiind, redevenim copii. Aş zice mai degrabă că suntem copii şi bătrâni în orice nepreţuită tinereţe a noastră! Acesta pare a fi ghemul de înţeles pe care frumos de tot îl desfăşoară pentru a-l împărtăşi, poetul.

Ajungem, pentru că trebuia să se întâmple aceasta, la o lecţie despre nemăsurare, pe care o putem învăţa destul de repede, dacă e să avem destulă dorinţă şi desigur destul curaj… „am tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume e al meu/ de acum şi până la facerea lumii şi de la facerea lumii până la/ desfacerea ei am tot timpul de pe lume şi iarăşi de la desfacerea/ lumii la refacerea ei tot timpul de pe lume este timpul meu// de la omul făcut din pământ până la omul născut din cuvânt/ am tot timpul de pe lume şi de la omul născut din cuvânt până/ la omul de cuvânt am tot timpul de pe/ lume este timpul meu şi toată viaţa lumii este viaţa mea da// e bine să ştii asta e bine să ştii cum a fost începutul şi cum/ s-a sfârşit când începe sfârşitul şi când va sfârşi e bine să ştii/ cum se face totul şi cum se desface cine umblă pe apă şi apele/ cum se desparte de ape ei bine nu chiar în ordinea asta nu// dar ce contează când ai tot timpul de pe lume şi/ tot timpul de pe lume e al tău iar tu eşti chiar timpul” (miniepistole 1 – 18).

Ei, de data asta şi aici chiar nu mai zic nimic, să-mi ierte Nicolae Silade „calea de fugă” deoarece pentru a zice mai departe… am tot timpul de pe lume.

Daniel MARIAN

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vasile Dan Marchiș: Normă

Dumnezeu nu se ocupă de fleacuri...

Mântuitorul nostru Iisus Hristos
n-a spus niciodată povești
ci a mers pe fapte așa:
Cu perfecțiunea s-a întrecut
Cu ea și-a petrecut
Cu perfecțiunea nu s-a jucat
deci a făcut minuni...
Și-a achitat datoria față de soare
pentru lumină
deschizând orbilor ochii...
Nu te crede superior nevăzătorului
dacă nu ți-a fost atribuită ca premiu
sau ca recompensă lumina!
Dacă ai doi ochi
și poți da unul nevăzătorului,
să știi că doar ochiul acela odată dăruit
te va cuprinde cu adevărat
în lumina iubirii!

Violetta Petre: Bate vând de Eminescu

  versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri  

Bate vânt de Eminescu, bate vânt printre cuvinte,
Smulge virgula și punctul din sanctuarul lor cuminte
Și le răvășește dorul de poetul nepereche
Și de matricea străbună, ce-i din ce în ce mai veche...

Poezia-i mutilată de cuvinte clandestine
Bine, că nu vezi urgia, c-ai muri din nou, Emine,
De-ai vedea cum pe un podium de hârtie șifonată
Trivialu-mbrățișează versul tău de altădată.

Bate vânt de sărăcie-n toate câte sunt pe lume,
Bate vânt de agonie în cuvinte fără nume;
Și de-ai scrie-acum de nuferi și de tei și mare-albastră,
Îți va plânge poezia într-o pasăre sihastră...

Și ar arunca cu pietre toți poeții de hârtie
Și-ar scuipa pe epitete cu pismă și-antipatie...
În cămara cu reziduri te-ar închide cu lăcate
Ca să nu mai naști lumină printre umbre vinovate...

Bate vânt, și ce furtună-n acolade ne adună,
Să fim paznicii de noapte pentru tine, pentru lună.
Fiecare, cu ce poate să-ți vegheze poezia
Să nu-i altereze gustul limbii pure, nebunia...

Tu, recită printre îngeri la cenaclurile-astrale
Unde scrii, și-acum, Emine, incantații magistrale...

Lizeta Prața: Nocturnă

E-un plâns cernit al ploii,
șoptit printre cuvinte,
o revărsare a durerii
dintr-o aducere aminte.
Și cad, în ritmul stropilor,
note întregi, sonore,
în suflet se apleacă norii
și rup zăgazul dintre ore.
Iubirea își spală
pânzele de in în valuri,
din gânduri, visuri se destramă
și se îndreaptă înspre maluri.
Ritmul din inimă
acoperă tăcerile,
ce poartă-n ele povestea
în care s-au aprins trăirile.
Este un dor pe care
l-am așternut în iarbă,
când trece noaptea-nsingurată
peste-o privire care-i oarbă.
( vol:" Gânduri cu aripi albastre")

Nela Boca: Rugă pustie...


Și dacă azi ți-as cere drumul înapoi
Spre neștiința-n care am fost cândva,
Îmi vei aduce iarăși nori și ploi,
Ger și furtuni în viața mea?

Căci nu mai voi atâtea insomnii tăcute!
Și nu-mi doresc răspunsuri care dor!
Nu am decât crâmpeie triste, rupte
Și-o margine de vis amăgitor!

Dar m-ai ales! Să-ti fiu mereu albastru!
Să scutur veșnicia cu întrebări!
Să răscolesc cărări în fiecare astru
Să nu mă mai opresc din căutări!

Sunt doar un vas neînsemnat de lut!
De ce mi-ai dat atât de grea povară?
Nu știi în câte nopți ce aspru m-a durut!
M-aș vrea înapoi! Să fiu că prima oară!

Neștiutoare și senină, copil naiv cu dorul de frumos
Să nu mai simt atâta vină, săgeți ce-mi intră pân' la os!
Nu eu, mi-am croit calea și destinul!
Tu, Tată mi-ai zidit în inimă seninul!

Știu... Ți-e necaz că nu sunt mulțumită
De ce mi-ai hărăzit ca și ursită!
Dar nu vreau Tată să mai fiu privită
Ca o zăludă ce-i cu mintea rătăcită!
Tu îmi cunoști și gândul și scânteia!
Îmi știi culoarea sufletului meu!
Tu-mi încolțești în inimă ideea
Tu-mi ești alături când mi-e greu!
De ce găsesc în drumu-mi doar venin?
De ce mi-i inima neînțeleasă?
Sun doar copil cu dorul de senin
Cu lacrima prea des in suflet arsă!
Acum îmi vii și îmi răspunzi cu duioșie
Că pot să-mi duc și crucea și amarul!
Cărarea ce mi-ai dat rămâne vie
Căci numai tu-i cunoști hotarul!
Și totuși. Am durere-n suflet, Tată,
Îmi e iubirea de frumos nevinovată!
De ce îmi e adesea arătată
Doar fața lumii strâmbe, necurată?
Îmi mângâi părintește fruntea îngândurată
Și-mi zici atât: Copilă, rabdă, iartă!

Călin Sămărghițan: referință la volumul : moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Coperta: Mioara Băluță Editura: Pim/Iași

Teodor Dume
priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.
Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit
dincolo de ani până când
fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.
Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există.

Radu Iorgulescu: Vină


Eu am urcat privind în ochii tăi,
ca într-o apă clară și adâncă,
la cer cu ale inimii bătăi
parcă simțeam în sânge o poruncă.
*
Cum mă grăbeam să simt și să cunosc
iubirea mea întreagă și pe toată,
știu că te-am ispitit și recunosc
că am greșit și nu ești vinovată.
*
Dar voi urca privind în ochii tăi
cu ochii încă limpezi în lumină,
purtat de ale aripii bătăi
să ispășesc iubirea mea deplină.
*
Atât de rău îmi pare că a nins
e totul alb, zăpada e curată
de parcă noi nici nu ne-am fi atins
și nici iubiți nu ne-am fi fost vreodată.

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezie


de-ai ști ce ușor e să îmbătrînești intrînd cu privirea
în ultima lumină stradală de pe strada ta
pînă la poartă mai sînt 50 de metri de întuneric pur
poleiul marchează începutul unui dezastru
alunec șidau cu fruntea de marginea balconului
am ațipit, sînt puțin obosit, am băut cîteva pahare de vin
dintr-o sticlă de cinci litri luată de la crama aia mizeră
orice oraș are crama lui
bidonul ăsta îmi aduce aminte că obișnuiam să merg la izvor cînd eram copil
doamne, ce somn m-a prins așa deodată
te superi dacă
prea tîrziu, sînt la foișor, am cărat mașina de scris după mine
a dracului de grea și nici nu o pot folosi, am uitat că trebuie să-i schimb tușul
și-mi scot un carnețel umed la colțuri de la buzunarul drept
iar în cel stîng, cel rupt, mi-a încăput o bere ieftină care s-a și încălzit de cît timp mă tot plimb
așa
între zile
ce cald e aici! deschideți ușa larg, mai larg
să iasă și fumul de țigară
nici septembrie nu e și 18 grade sînt mai mult decît suficiente
ca să adorm după
un
mă deranjează pătura la picioare, am tălpile reci
asta ar putea să fie ultima iarnă, citisem o poezie astfel
că nu există putere mai mare decît
nu îmi mai amintesc de aici, oricum - n-am mai recitat cu adevărat
de cînd fugeam dezbrăcat prin camere și rodeam cartofi aproape cruzi
și-mi desenam pe brațe flori și tot pomeneam de nichita
și nu puteam să-i recit o poezie cap-coadă
parcă aș mai închide ochii
poate doar o
secundă

Nely Vieru: Între ieri și podea

 (Album Aripi de pământ)

Nu se îmbrățișaseră zorii,
încă aveam retinele-n ceață
când zâmbetul tău ireal
îmi ațintise privirea de gheață.
Mintea mea croșeta amintiri
pe pânza de visuri
survolând adânce abisuri
ale nopților reci.
Doar un gând să rămâi ,
doar un gând că să pleci,
înghețate poteci
nu doream să le-atingi.
Mă simțeam 'nlănțuit
în cătușe și chingi
de-ale tale suflări ,
nu vroiam să le stingi...
Între diminețile tale , arzând
gândul meu se zbătea.
Hainele dezvelind trupu-ți
atârnau între ieri și podea.
În regatul de gheață
flăcări vii de aprind,
ard in zori văl de ceață,
te zăresc, te ating, te respir.

Geo Vasile: Poezii

ANXIETATEA LUMII

Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se zărește
sub o tunică de dominican una sau două stele,
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de pește
în limba neoplasmului antic intrat în circuit până-n plăsele.
Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea lunii,
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii-n formă de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent, anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând pe dale...
Te arse chiar zăpada, chiar și gheața, interterestră-gură
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi bine
ca la-nceputul epocii de aur în iezerul la sud de sine..
Speranța era verde, și inimi desenai la scala – do solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă – tot mai pură!!!

VIITOR FĂRĂ PLECARE

În calcul diferențial ia acalmia și punctul de sosire
ce niciodată de zbuciumul talazului nu e ajuns,
vibrează, ici și colo, două minți menite să se mire,
întreabă câte strigăte și câte dioptrii are în plus
privirea mitologică – a Meduzei? Cu genele cusute
cu sârmă-n Purgatoriu suflete borderline pe rugul
luxuriei și-mpărtășaniei, avem eresuri și anacolute !
Înțelegeai în fine că e totuna înmugurirea și amurgul...
Astfel din timp aveam doar jumătatea: un viitor fără plecare.
Rămâne doar prezentul, nu-ți ajungea parfumul și nici crinii
angelicei zăpezi, tânjeai după Lighea cea veșnic iubitoare,
adolescentă veșnic, și-aducătoare-a morții amanțil

Marin Sorescu: Perseverență


Voi privi la iarbă
Până voi obține titlul
De doctor în iarbă.

Voi privi la nori
Până voi ajunge Laureat
Al norilor.

Voi trece pe lângă fum
Până când fumul, de rușine,
Va deveni iar flacăra
De la început.

Voi trece pe lângă toate lucrurile
Până când ele
Vor ajunge să mă cunoască”.

Camelia Boț: Voalul infinitului

  poezie                                      

Răsună aievea
un imn convulsiv,
atârnat de un peisaj hieratic,
ca o dorință de eternitate...

Gânduri abisale,
împrăștiate-n pulberi de atomi
se-adună-n contemplări incomode...

Cel mai dur asalt,
cea mai aprigă dorință,
rup voalul infinitului,
aprinzând lumina-n pupila cerului,
bătând cu inima universului
peste cei netreziți din vii...

Nelu Cazan: Gânduri la răscruce


S-a schimbat anul,ne-am schimbat şi noi
Nu ne mai recunoaştem nici pe stradă,
Cu măşti pe suflete şi aproape goi
Bieți clovni ce defilăm ca la paradă.

Sub munți de vise,zămislite parcă
De sorți ce nu ne aparțin,
Ne lăfăim cu toții într-o barcă
Ce o scufundă un cumplit destin.

Plutim în viață,haos şi derivă
Ne-mai având nici țel,nici viitor,
În buzunar cu doi lei de-o colivă
Împrăştiați de vânt,aleator.

Am străbătut şi secole şi ere
Prăpăstiile s-au tot adâncit,
Nici nu mai ştii şi nu mai ai cui cere
Să pună tot la locul cuvenit.

S-a schimbat anul şi schimbați sântem şi noi
Nu ştim nici ce va fi,ce va urma,
Ne întoarcem iar în viața de apoi ?
Pe cine să mai poți azi întreba.

Nu ne mai recunoaştem nici ca nații
Nu ne mai recunoaştem nici pe noi,
Căzut-am ca indivizi în dizgrații
Mânați sântem ca turmele de oi.

Am acceptat tacit tot ce se întămplă
Şi ne purtăm ca nişte măscărici,
Ne-au şters tot ce aveam sub tâmplă
Şi totuşi încă existăm aici.

S-a schimbat anul,nu ştim ce-o să fie
Şi eu m-am săturat să mă prefac,
Nu voi mai accepta o Pandemie
Cu toții avem nevoie azi de leac.

Nu vreau să văd şi anul care vine
Vre-o mască pe figura nimănui,
Aş vrea să aud că peste tot e bine
Că țara asta nu-i a Neamțului.

Să-mi văd poporul renăscând din scrumul
Ce s-a depus pe oameni şi destine,
Cu demnitate să ne croim drumul
Să pot visa şi anul care vine.

Să nu mai văd în jur doar chipuri triste
Nici mască pe figură să mai am,
Nimic din ce e acum să nu existe
Asta-mi doresc să fie de alt an .

Întoarce Doamne,timpul înapoi
Şi scapă-ne de blestematul chin,
Dă peste țară doar belşug şi ploi
Croieşte-ne că poți,un alt destin.

Lidia Stan: Surorile


Și la tine e iarnă
Și peste tine-a nins?
Pădure cu lumina-înghețată
Într-un zâmbet de dor necuprins

Ne-am ascuns deznădejdea
Printre lacrimi am râs
Ca o cetină pe-o creangă uscată
Tu, aceeași culoare, eu,același surâs

În veșmânt argintiu
La un joc de ruletă
Tu, conformistă și rece
Eu, prea desuetă

Când stai dreaptă-n furtună
Eu-s de viață-ndoită
Tu, de vânt mângâiată
Eu ,de îngeri păziță

Suntem două surori ,
Pe cărări troienite
Frații noștri-s doar lupii ,
Noi, cu piei ,argăsite

Și-n amurg, printre stele,
Vom avea drept răsplată
Tu, un foc de lemne
Eu, de lume uitată

Lizeta Prața: Regrete târzii

Plouă-n ianuarie, afară și în mine,
din cerul ce mai străjuiește, încă,
deasupra zilelor și nopților străine
și-a gândurilor nerostite,
ce zăbovesc în marea mea adâncă,
mai plouă, încă.
Ce calde-au fost cuvintele și lacrima,
ce-au curs în notele sonore din refren,
mi-au ars în taină inima
și am simțit lumina
cuibărită în ultimul catren,
un cald refren.
Regrete târzii așteaptă-n pragul serii
și mă trezesc din nou în amintiri,
mi-e dor de chipul tău din miezul verii,
de clipe ce s-au rupt de timp,
de-acea scânteie din priviri
rămasă doar în amintiri.
Plouă în suflet, dureri se preling,
e-un cântec al ploii ce-apune în zări,
te-aștept sub un cer unde stele se sting,
cum aș putea să te-ating,
tu nu mai răspunzi niciunei chemări,
mă plouă și-i frig.
(vol:" Gânduri cu aripi albastre")

Oana Frențescu: Poem


dragostea plutește cu heruvimi
pe tavanul înalt cu policandru imens,
miros de mir și busuioc.
poemul luat din psalmi ca o cuminecătură gustă din cuvinte
până ce lumina lumânării pâlpâie,
genunchii coboară,
întunericul e târât spre cer,
transfigurarea îngheață pe cuvintele repetate.
iarna intră în suflet în cartierul despicat în felii;
roz pentru unii,
nămolit pentru alții,
sătul și flămând.
dragostea bântuie ca o mahmureală în numărul crescut brusc
de puradeii ce trec strada contorsionați.
o descompunere parfumată este aruncată în aer de o cofetărie.
există o lamentație în ochiul de pește al serii.

Georgian Ionuț Zamfira: Țăranul Ion


Ion, al nostru de la sat își cam dorea să aibă zestre
Și într-o zi s-a hotărât să pună lacăt la ferestre
Și-a luat ce-avea el mai de preț, într-un rucsac la drumeție
Și a plecat cu ochii-nchisi, să uite de copilărie.
A tras de soare spre-a clipi, purtând cu el multe sindroame
Visând la clipa că-ntr-o zi, nu va mai ști de dor și foame,
A încercat din răsputeri să treacă patima prunciei
Dar pas cu pas era un zid, născut prin ochii sărăciei.
Ion, era un luptător și a luptat să-și schimbe traiul
Muncind pentru acel puțin cu care-și cumpăra mălaiul,
A tras de sapă, de topor și de betoanele angoase
Și nu i-a fost deloc ușor, visând la clipele frumoase!
Dar într-o zi, un om de stat, trecând prin fața lui privește,
La biet Ion, străfulgerat, cât e de harnic și muncește...
El îi oferă un pahar de apă rece și sfințită
Și-l scapă de acest calvar, făcându-i ziua fericită.
I-a oferit un post frumos spre a-l sluji-n gospodărie
Salariu bun, la fel și-un pat și-o ciorbă caldă-n farfurie,
I-a spus că poate într-o zi, când vremea rece-o să dispară,
Îl va purta cu el de zor la glia sfântă de la țară.
Ion al nost', țăran de fel, prin dor și port se cizelează
Devine om cu caracter și rana cruntă și-o pansează,
Ajuns boier într-un final, pe el îl huiduiau puștanii
Înțelegând că pentru bani, el își pierduseră toți anii!
-Cu ce-a greșit, Ion al nost'?
-Se-ntreabă el, la ceas de seară!
Că a muncit, nu a furat și n-a-ndraznit nimic să ceară.
Dar el era neînțeles prin taina sfântă de iubire,
Că pentru bani el a pierdut cea mai frumoasă amintire!
Trecut-au ani și ani la rând și-ntr-un final Ion se-nsoară –
Are copiii mari de-acum cu gânduri de-a pleca din țară,
În ochii lor a tot privit la omul ce-a lăsat mândria
Și a văzut că pentru bani, el și-a pierdut copilăria!

Florian Dan: Ninge


Ninge anul ăsta prima oară...
Cerul pare cătrănit de ceață
Și abia de se zăresc pe-afară
Zorii zdrențuiți de dimineață;

Ninge ca-ntr-o apocalipsă
În mod ciudat .. parcă brutal...
Ninge, și din decor sunt lipsă,
Parcă pierdut într-un spital !...
===================

Nota redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef
============================================================================

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10