Petruţa Niţă: contur

închid ochii să-ţi pot urmări corpul
pe vârful degetelor mele
o hartă peste care îmi trec venele de care îți prind inima
te fac parte din mine
mai mult decât îmi sunt
mai mult decât mă am şi mă dau şi te am şi te iau
îți urmăresc toate liniile din palme
ca o gitană care îşi vede norocul după chip şi asemănare
de sânge
eşti cântecul de leagăn din oasele mele
unde soarele atârnă cu cerul sprijinit de umerii mei
nu-i aşa că te cauți şi tu în mine?

Olga Alexandra Diaconu: Nu zborul îl vreau

Nu zborul îl vreau –
în mine e toamnă
ştiu bine –
m-au vizitat de-atâtea ori anotimpurile:
şi disperarea, şi indiferenţa
şi speranţa, şi incertitudinea
pe care azi le cred
doar simple accidente de sezon

Acum
aerul pe care-l respir
îmi plesneşte-n priviri
ca mugurii în primăvară
şi mă-ndeamnă să fac
tot ce, trează de-aş fi,
aş spune că nu ştiu să fac:
să-ţi calc pantalonii
să-ţi spăl cămaşa

Sau ascunzându -mă-n andrele
să pornesc o călătorie lungă spre tine
pentru ca drept bijuterie
pe fiecare deget
să-ţi las câte-un sărut
apoi – supremă inconştienţă –
cu cârpa de praf în mână
să mă lipesc de tine şi să te-ntreb:
vrei să creăm amândoi universul?

Dorina Neculce Obedeya: Cerșetorul de Lumină

Uneori îmi abandonez sufletul
în palma unui orfan
am deplină încredere
doar în intuiţie mă
dezvelesc de
straturi lutoase
ca de nişte frunze.

Argintiaţii mei ochi
încep a dezmembra
văzduhul
sunt numai Eu
alunecat
la poalele cetăţii.

Și stau aici până
se închide Poarta
Cerului cerşind Lumina
la umbra singuraticei Raze.

Alexandru Berceanu: Ancora în lume

Mă alipesc de voi, lumini de lumânare,
Nu știu de-s trist sau bucuros că sunt!?...
Iar voi, femei, cu taine-n buzunare,
Mă dați cu brume să par puțin cărunt!

Și tot ridic cărarea spre muntele abrupt
Deși desagii-s goi și nimeni nu-i pe-acolo!
E ca un cerc pătrat din care roți s-au rupt
Să-nchidă uvertura în ton cu nota "sol-o"!

Mă lupt cu cine când luntrea n-are vele
Și nici luntrași spre a răzbi la mal!?...
Mă uit pustiu în hăuri și la stele,
Și mă transform din prinț în biet hamal!

Tei George: Remember.../ drumuri

Nu mai traversez iubirea,
Voi rămâne pe trotuar -
Că de-ar fi să mă lovească
Înc-o dată, al meu Har,

Îmi va crește nemurirea
Și așa parcă-i prea mare -
Printre miile de stele...
Voi fi cel ce vă răsare

Peste multele dileme
Ce așteaptă pe la uși.
Mai apoi, gândind 'nainte
Către cei ce au fost duși,

Nu-mi voi ocoli Destinul,
Nu voi sta nicicând departe
Între cele două drumuri:
Cel de Viață și de Moarte...

Din volumul "Condamnat să rămân"

Alexandru-Eusebiu Ciobanu: Pisica neagră

o poți privi după geam
cum roade ploaia din ochi
cum roade din ochi aburii cafelei /perlele negre
cum umblă în jurul zidurilor turbate
zgârie cu dinții cărămida
labele ei negre umbla în diavolul de chihlimbar
uite nici el nu mai rabdă nebunia
pleacă din drumul pisicii negre
afară e tot mai rece

Revista Extemporal liric îi urează domnului, Alexandru-Eusebiu Ciobanu

Dragnea Gabriel: Anghel Dumbrăveanu: „Iau barca și mă urc în cer...”

L-am reîntâlnit pe poet în urmă cu vreo două luni când am demarat o amplă căutare printre materialele postate pe rețelele media din dorința de a asculta vocea lui Gheorghe Tomozei recitându-și versurile. Astfel am avut surpriza plăcută de a-l revedea într-un material video pe cel care i-a fost prieten lui Tomozei și anume poetul Anghel Dumbrăveanu. În această filmare în care Gheorghe Tomozei evoca prietenia lui cu Nichita Stănescu, poetul Anghel Dumbrăveanu, în stilul clasic le rouge et le noir, cu o cravată roșie asortată unui costum negru, tăcea și asculta așa cum s-a deprins mai toată viața. Aplecându-mă puțin mai atent asupra personalității și stilului său literar îl remarc pe poetul Anghel Dumbrăveanu printre aceia care s-au dezis de módele trecătoare ale vremii, evitând prin tăcere și distanță toți factorii perturbatori care l-ar fi putut determina să scrie altfel. Într-un scurt fragment al unui interviu acordat de poet din însăși locuința sa, acesta mărturisea: „Am avut parte de o lungă ucenicie literară, de tatonări, erau și vremuri destul de improprii pentru creația literară și pentru artă în general dar, prin firea mea de a aștepta, de a nu mă grăbi, de a nu voi să ies neapărat în evidență am putut evita foarte multe capcane ale vremii în ceea ce privește tematica, una care era foarte clară și destul de improprie creației adevărate.”
A debutat în 1961, cu volumul "Fluviile visează oceanul", volum cu care se evidențiază în fața criticilor încă de la bun început devenind unul dintre reprezentanții foarte apreciați ai generației de poeți din care fac parte Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florin Mugur, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe. Poetul oltean născut în 1933 în Dobroteasa județului Olt este autorul a 23 de volume de poezie, 3 romane, impresii de călătorie cuprinse în volumul "Chemarea mărilor", dar și evocări literare în cărțile "Fenomenul Nichita Stănescu și Intrarea în cetate, Timişoara - Poeme şi privelişti". În același interviu despre care aminteam în rândurile anterioare, poetul care vorbea despre „Fața străină a nopții”, despre „Singurătatea amiezii” sau „Tematica umbrei” mărturisea cu sinceritate și fără nicio urmă de supărare față de cei care îi analizau „altfel”construcția gândurilor prezente în mesajul poetic: „Întotdeauna am fost destul de aspru criticat în ședințele de cenaclu și în presa locală pentru poezia mea care era socotită romantică, ruptă de viață, evazionistă, onirică, fără combativitatea necesară etc. Deși am debutat foarte devreme, la 15-16 ani, adevăratul debut se produce mai târziu, în Revista „Scrisul Bănățean”, la 3-4 ani după aceea. Eu consider că debutul propriu-zis al meu în poezie este când apare a treia mea carte de versuri, "Iluminările mării”. Iată un exemplu de romantism autentic în Poemul de Nord din volumul menționat: „Te caut prin gândurile desfrunzite, într-una,/ Și mă dor drumurile pe care-ai trecut,/ Și umblu pustiu toată noaptea cu luna,/ Pe țărmul unui timp atât de departe, pierdut.// Mereu mai frumoasă prin sunet îmi treci/ Cu zâmbetul trist și părul negru și lung/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci/ Și umbra-ți de chin o chem mereu, și-o alung.// Căci frunzele viselor în poemele mele de sud./ Cine-ți sărută ochii când se-ntristează?/ De mult nu mai pot, când vii, să te-aud,/ Am uitat să-ți descânt genunchiul cu-o rază.// Te caut tot mai departe, dar treci/ Tăcută prin albastru-mi fiord/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci:/ Cad visele, galbene, în poemele mele de nord”.
Rămânând fidel crezului său poetic, sentimentelor îmblânzite cu ajutorul naturii și mereu în brațele ei, poetul Anghel Dumbrăveanu este colecționarul de vise și umbre, de îmbrățișări și priviri, de tăceri și resemnări: „Sînt și aici și-n altă parte/ și fericit și trist, și rău și bun,/ cum viața-nseamnă și puțină moarte,/ cum înțelept și cum nebun.// Iau barca și mă urc în cer,/ și în pământ, și-n flori, și nicăurea,/ cum raza serii într-un giuvaer/ și cum ecoul colindând pădurea.// Să mă aștepți pe-același mal/ unde-am să ies mereu din ape,/ cum fluxul largului egal,/ cum și departe, și aproape.” (Cum raza serii, din vol. "Iarna imperială")

***material apărut în revista SUD, nr. 3-4 (martie-aprilie 2020)

Pasat Carmen: Fascinație

În mine azi, o alta-și face veacul
Rar mistuind, în taină, o iubire
Și neștiind care îi este leacul
Strivește câte-un vis din amintire.

Își face cuib pe rugul dezmierdării
Tot tulburând o lume obosită,
Parc-a ajuns la capătul răbdării
Sărmanul lut, scânteie de ispită.

M-oi regăsi. Supusă în cuvinte,
Cu aripi noi ce-or încolți în stele
Eu, frunza călătoare și cuminte,
Împerechind lumini în mici inele.

Și curge-voi năvalnic în șuvoaie,
Crescând în rădăcini de pomi și floare
Tot voi iubi. Și-n fire lungi de ploaie
Voi face zilnic câte-o sărbătoare.

Carmen Pasat

Marian Florentin Ursu: Puncte cardinale

Noi suntem ca și două puncte cardinale
Unul e Nord și parcă celălalt e Sud
Doi rătăciți prin aurore boreale
Care se văd pe cer dar nu se mai aud

Noi suntem două nave fără de catarge
Ce navighează în derivă pe ocean
Și-o briză tropicală parcă le-ar atrage
Dar nu știu cum le tot desparte-un uragan

Suntem ca două păsări veșnic călătoare
Ce traversează prin furtună mări adânci
Și noaptea zboară printre stele căzătoare
Iar ziua vântul le zdrobește între stânci

Noi suntem naufragiații de pe-aceeași plajă
Ce caută între apus și infinit
Să umple două suflete și o epavă
Cu tot nisipul lumii ce i-a despărțit

Badescu Alexia: ***

hai să vorbim despre tot iubi
despre feng-shuiul instabil al viselor de primavară
despre craterele din spatele curcubeului
despre pata de ruj de pe ultima cămașă spălată
despre panica din ochii tăi când ai văzut două liniuțe pe testul de sarcină
dragostea face uneori ochi iubi
chiar dacă e doar o stare de amnezie temporară
un salt în golul dintre două iluzii
iubirile astea călătoare sunt mai glorioase decât toate războaiele lumii
așa se nasc soldații tăcerii
între un pahar de șampanie și țigarea de după
deci hai să vorbim despre tot iubi
despre particulele subatomice
gemeni malefici
nebunie și deșertăciune
despre iliada tuturor sentimentelor furate
dar niciodată
niciodată
despre asumare

***

s-a scumpit raiul

cam cu o jumătate de suflet
paranoia dansează sub cerul liber
mintea o ia razna înaintea inimii
moartea înaintea vieții
când cenușăreasa rătăcește printr-o eternitate confuză
când sesam nu mai deschide nicio conservă ruginită
înveți să iubești din ce în ce mai artistic
creionând sentimentele direct pe inima de urgență
visezi în ritm de tanga
atât de sigur pe tine

atât de independent în singurătatea ta:

Dumitru Ichim: ***

(”în fiecare rost și înțeles
există locuitorul stepei,pescarul,n-are ureche, nici mână și nici pianină.” - neruda, patagonia)

chiar miezul nopții mele
mi l-ai furat
și-ai pus în miezul pâinii gust
lumina să hrănească.
ocean de-am fost, răsfoitor de zare,
de ce,
cînd am rămas
mărunt cât un cercel de rouă,
chiar lacrima aceea mi-ai răpit-o
în lespede de sare?
cerut-am ochilor ca să Te vadă cu auzul,
dar Te-ai ascuns, făptură nouă,
și peste rost, și peste înțeles
lăsîndu-mi doar toiagul alb de orb.
azi noapte,
oare fu inima orbecăind,
ca noi ce ne zidim ruina neputinței?
nu știu, dar amândoi,
așa văzând cum stepei' dăm ocol,
când am bătut cu bățul în poarta morții Tale,
din spate,
ironicul glas mi-a grăit:
bate mai tare, că mormântu-i gol!

Frențescu Oana: suntem umbre

suntem niște umbre călătorind neștiuți
luând cu noi noaptea pe umeri
și ziua-n bagaje
de simetria lumii se ocupă alții
suntem puși în repaus de gândire
între borne de piatră
ei fac și desfac moartea lucrurilor
programează vorbitul spre amețire de simțuri
gesticulând din mâini
țin ochii în țărână rostind cuvinte deșarte
suntem imagini încătușate de meridiane
de paralele
dezbrăcați de trupuri și nevoi
ne alimentăm tăcuți cu liniștea ierbii
în cântec de greier sub lună
iubim rotund în spațiul strâmt
rătăcind zilele într-o falsă libertate
suntem unul într-o mulțime
cu aceeași pași fără drum

(9 iunie 2020/)

Radu-Andrei Popa: e pur si muove

eu studiez singurătatea
în fiecare mască de ceară
în zborul alb al fluturilor negri
în pașii ăștia târșâiți spre creasta ciobită de munte
când norii devin râsete și ploi
peste stele se aștern scântei de foc
și toată lumea devin o planetă singură
rotită pe același inel al sistemului solar

când clopotele devin un imn
singurătatea devine o mantie rece
pe străzile astea pustiite de praf
lebedele devin girațe sau ragâște
sau ultimele zâmbete înainte de o mână privind spre vârf
iar lumea
lumea devine o apă în care se scaldă delfinii

și în răscrucea asta de timp
când autosingurătatea lovește în coaste
durerile se sfarmă și devin o gură de apă
-izvorul ăla mi-a mistuit sufletul-
durerile devin bătăi de inimă
-când coboram în iad am văzut mântuirea -
durerile rămân ca o pecete de ceară

iar în toate lucrurile astea mici
dătătoare de speranță și dor
în studiul meu se întrepătrund imagini
când sufletul devenea un întreg
ca o lună plină ieșind din păduri
ca o ultimă silabă topită în iarbă
ca un ultim pas
făcut pe planeta asta singuratică

Eduard Bucium: e vremea

Ca geamătul muzei, nescris în poem,
Oftează pădurea, se-aprind lumânări
Cu flacăra-n lună şi ceara-n cărări
--Vagoane-sicriu duc trupuri de lemn--

În miezuri de noapte ne pleacă de-acasă
Păduri de oşteni ai pământului trist
Pe-o cruce de tei oftează un Crist
Se-ntâmplă-n Carpaţi execuţii în masă

Mai cade un munte, rămâne orfan
Un alt pui de cerb, de tată şi brazi
O mierlă boceşte un ulm ucis azi
Şi cei patru pui în cuibul de-un an

Vagoane-sicriu, în gară, ca-n morgă,
Transportă copacii ucişi clandestin
Se taie pe viu în popor şi-n destin
Şi geme pământul, cu voce de orgă

Un lup singuratic se suie în lună
Cu-n salt, de pe-un vârf de Ceahlău mohorât
Şi urletu-i tună ca buciumu-n gât
Şi-n râpe trăsneşte, şi haita se-adună

Învie pământul, dă freamăt de trupe
Şi tunuri de frunze aruncă haiduci
În crengi cresc grenade, ca-n cuiburi de cuci
Blestemul tăcerii, pădurea îl rupe

Din râpe ies lupii, soldaţi din tranşee
Cu ochii în flăcări, porniţi pe omor
E vremea trezirii, iar urletul lor
Se-aude de-aici până-n Calea Lactee

E vremea trezirii, e vremea din urmă,
E timpul de haită, altfel suntem turmă...

(10 mai 2020)

‎Ilica Pavel‎ : despre tihnă

mereu alergăm ,
viața o alergare
tihna vânare de vânt-
în cele din urmă
veșnicia
Doamne,
veghezi umilința

Nelu Cazan : Am așteptat

Îmi dau seama că trebuie să continui scrisoarea.
Nu ai văzut semnul,cartea era la fel,nedeschisă.
Am deschis o eu,da...trebuie..nu i de ajuns,o să mai scriu și azi și măine poate,cine știe cănd ai să vezi tu semnul.
Nu,nu am să ți mai scriu despre mine,am devenit plictisitor,neinteresant,un singur lucru cred că mi a rămas,sănt la fel de imprevizibil.
Cănd...dacă ai să găsești semnul,contrazicemă,știi că îmi place asta și nu țin neapărat să am doar eu dreptate,dar aici am,știi și tu,de asta n ai să o faci.
Nu pot fi altfel,nu mă pot lăsa doborăt cu totul,doar noaptea..atunci cănd nu mai văd stelele,cănd nu te mai pot căuta acolo,printre ele și atunci îmi e rău,urlu,ca lupul.
Știi,lupul acela rănit,solitar,așteptănd cu ochii la marginile cerului să se ridice cortina.
Apropo,întotdeauna m au fascinat ochii tăi verzi,ca frunza stejarului în primăvară.
Îi simțeam de fiecare dată cum mă pătrund dincolo de mine.
Cred că e stupid să mă găndesc tot timpul la asta.
Știi vreun leac care să vindece astfel de simtome ?
În ultimul timp le am din ce în ce mai des.
Și atunci mi e rău și..urlu iar..
Fumez..fumez țigară de la țigară și scriu,mă ustură ochii,ar trebui să mi mai fac un ness,am răsturnat cana,noroc că era goală.
Prin fumul țigării văd ochii tăi verzi,cred că mi se face rău iar.
O să mă opresc,îți las iar un semn și cartea tot aici pe colțul mesei.
De data asta am pus semnul la altă pagină,cine știe,poate ai să l vezi...

(Nelu Cazan
10.06.2020
Țifești)

Dani Anton: ***

Ce o avea noaptea asta nebună cu mine de când am venit în lumea voastră? Nu încetează în a-mi șopti încâlcit, susură păsărilor negre care mă poartă pe aripile lor, însă nu deslușesc nicio vorbă, este doar un dor bolnăvicios de lumină în această orbecăială fără amintiri.

Nu simt că aș fi a nimănui, nici glasul strămoșilor nu mă cheamă, nici mie nu îmi mai aparțin și umblu neîncetat prin bezna nopților ancestrale. Bâjbâi cu fermitatea brațelor la gândul duios a unor culori vii, la cântecul păsărilor albe, la foșnet de frunză crudă și floare îmbobocită.

Ce mister sau blestem m-a împins în obscuritatea nepătrunsă de nicio licărire, de niciun punct de sprijin de care să îmi agăț ochii găunoșiți de atâtea lacrimi de marmură care-mi împietreau inima, o zăvorau și o făceau prizonieră pe vecie adâncurilor întunecoase?

Trupul îmi este devastat și răpus de atâtea încercări eșuate, de fiecare nuanță a spaimei, dar spiritul e liber, călare pe grumazul păsărilor negre străbatem înghețați ca într-o fotografie veche golul din care sunt smulsă cu violența și catapultată la lumină.

Îmi oblojesc rănile încă nevindecate la marginea unui pârâu cu sorbituri de iubire.

Maria-Ileana Tănase: Restul

Vine o vreme... când nu-ţi mai pasă,

dacă un gând a rămas spânzurat ca o hartă,

nici chiar de floarea vârstei care şi-a scuturat polenul

pe aripi de fluturi născuţi poveste...

doar tăcerile au ajuns fecunde, au inseminat anotimpurile.

Întrebările au intrat, din nou, în sesiune,

mirarea fredonează pe strada speranţei,

răbdarea brodează-n gherghef, voal de aleasă,

iar neastâmpărul clipei şi-a găsit echilibrul

pe genunchii nopţilor înveşmântaţi-n mătase de vise.

Dar un alt gând, plămădit în covata dimineţilor,

caută, ce-i drept timid, să treacă puntea

dincolo de cuvintele sleite, atunci când

ploaia sărută aripi amorţite de fluturi,

ca din restul... pe care, doar Dumnezeu il ştie,

sa gătesc cea mai apetisantă felie de viaţă!

29 Iunie 2017

Vlad Anghelescu: Nu religia este importantă, ci dragostea din spatele ei!

religia este necesară!
ea conține simbolurile culturale
ale învierii și continuității!
de aceea toate religiile sunt adevărate!
reflectă o comunitate,
firul ei de legătură...
între cei dispăruți
și cei ce vor veni
este necesar
să ardă
sacru
un legământ de iubire!
doctrina în sine
nu este importantă!
ci dragostea
care menține în picioare
arborele unui popor!

POV21, Azi:Nicoleta Giurgi

Am decis să nu mai amuțesc inima din mine.
Mărturisesc: mâinile îmi sunt păcat pur...
Ochii-mi sunt păcat pur, dar se uită tot la tine,
Lumea este păcat pur, nu contează, cât mai pot îndur.
Se clatină mâinile-mi reci,
Pe sărmanul stilou nenorocit...
M-am săturat să-ți mai spun cuvinte ce nu-nțelegi;
Să iubesc lumea și pe tine, am obosit...
Mă așez sub mălinul nou-născut,
Amețită-amețită privesc cerul sângeriu;
Lumea mi se-nvârte chiar de nicicând n-am mai băut,
Beată de lume și iubire am scris și o să scriu...

(Autor: Nicoleta Giurgi

distribuit de Mihai Voica)

Dragnea Gabriel: Rareori peste tâmplele lumii

Săptămânal ies din orașul monocolor,

Renunțând la străzile tuturor,

În căutarea cărărilor celor puțini.

Pașii mei, precum secundele

Într-un ceas străin

Caută locul acela cu zimbri retrași

Călcând uneori nervoși și triști

Doar prin poeme și rareori

Peste tâmplele lumii.

Cu aceeași culoare a orașului catatonic

La care au renunțat cândva pictorii,

Regizori neinspirați se joacă în scurt metraje

De-a refacerea lumii.

Mimând o privire pierdută, stinsă

Săptămânal închid toate luminile scenei

Și, zâmbind

Îmi plimb zimbri și neliniștile

Prin valurile din Zihuatanejo,

Care îmi lovesc gleznele

Ca o bătaie în ușă

Amintindu-mi de nevoia

Împăcării cu mine.

(Gabriel Dragnea

din volumul în lucru

"Regizorale")

Victoria Guțu: ***

Era poet, cioplea din ploi
Un transparent poem
Din care însetați și noi
Metafore și rime bem.

Era poet și dădea zbor
Cenușei fără vlagă,
Surceaua devenea cocor
Sub penița lui pribeagă.

Era poet crea din lut
Un cer întreg sub care
Unii nu au încăput,
Căci n-au dorit să zboare.

Viorel Birtu Piraianu:***

eram străinul rătăcit între voi
pluteam printre nori
fără să știu nimic
nu m-am oprit, treceam
pe undeva, cândva
nedefinit, nedorit
doar albul a rămas pătat de figurinele de ceară ale veșniciei

Țene Ionuț: Odiseia

Cuțitul în inimă seduce singurătatea mării
Din valuri scăldate de vremuri
Ulise rătăcește inima spre cărarea Penelopei
Corabia deșertului eșuată în dorință

Vântul zbate ghearele iubirii
Leoaică înfometată
de prea repede și încercată uitare

Tranșat de întrebări aspre
bărbatul se lasă sfâșiat de părăsiri și păsări

De brațele acelei caracatițe a indiferenței
rătăcită la poluri încremenite
În apele calde ale seninului stors de limpezirea
Lacrimei

Dan Casuneanu: Tăcerea

L-am găsit pe eșafod
i-am spus să se ridice cât nu e prea târziu
l-am rugat să își schimbe decizia
să renunțe și să plece
i-am întins mâna liberă
nu i-a fost de ajuns s-a oprit o secundă
nu i-a venit să creadă
i-am arătat cicatricile mele
l-au îmbărbătat
s-a aplecat
și-a apucat inima cu dinții și a pus- o la loc
s-a înfășurat strâns
i-am văzut chipul în întregime
a plecat pe jos
sângerând...
L-am urmărit până în vârful dealului
i-a rămas urma pe unde a trecut
din ce în ce mai rece.

NR:9-10(24) 2020: ISSN: 2668 - 5620

Redacția:

Teodor Dume, redactor-șef

Mioara Băluță, redactor

Veronica P.Lerner, redactor onorific

Important:
Selecția textelor pentru numerele viitoare se face din cele 3 grupuri administrate de Revista Extemporal liric
* Academia de Poezie, Artă și Literatură - Teodor Dume
* Extemporal liric - grup
* Esențe - grup
Vă așteptăm cu texte și lucrări deosebite și de un înalt nivel calitativ!
În acest număr semnează peste 100 de autori însumând peste 200 de texte și alte lucrări.

Extemporal liric Nr.9-10 vă invită la lectură.

Nicu Gavrilovici‎ : Slove pentru ploi

Și uite că și astăzi plouă la fel cum a plouat și ieri,
Înmărmurit sub norii negrii sub firul ierbii moare lutul,
Furnicile în mușuroaie de igrasii-și feresc avutul
Iar greierii, bețivi nostagici, și-agață cobzele-n tăceri.

Pâraie mici se scurg sub ștreșini și bălți se nasc pe-nguste străzi,
Nomazi cu casele-n spinare în lung exod porniră melcii,
Cresc firele de mentă-nalte, străjeri pe marginea potecii
Și rătăcite broaște cântă, altiste-n mijloc de livezi.

Ca niște turme-ndoliate pe bolt-aleargă nori tunând,
Plesnind cu fulgere pe cerul în care îngerii suspină,
Într-un picior, mirate parcă de geana albă de lumină,
Stau berze întocmind procese verbale, ciocuri lungi bătând.

Numai cocoșul, pintenatul, ce curții noastre poartă greul
Pe-un stâlp de gard, sunându-și goarna, vestește lumii curcubeul.

Gheorghe Luchian: La bunici

În vacanțe, mari sau mici

Plec la țară, la bunici.

Așezat pe râu, în jos

Satul-i mic dar e frumos.

Are și livezi, și vii

Și mulțime de copii

iar căsuța, țărănească

Stă zâmbind să mă primească.

Cu bunicul la portiță

Și cu flori în grădiniță

Cu icoane vechi și sfinte

Ș-o grămadă de plăcinte.

Calde, rumene la față

Cu brânziccă, și dulceață.

Iar pe foc fierbe ciorbica

Pregătită de bunica.

Când mă vede, lasă totul

Să-și întâmpine nepotul.

Bucuros, strigă bunicul

- Uite, a venit voinicul!

Îi iubesc, dragii de ei

Fiindcă sunt bunicii mei.

Florești- 28-05-2020.

Rodica Cernea: macină-mă moară

Viața un pariu!
Cătușă pe glezna nopții fără de vină!
Fără să știu cine sunt,
când pierd,
când câștig,
vise-mi străpung cu mătase gând
durere albă,
îngerul meu plecat în pribegie,
gând material pășind tiptil
spre lumina dintre prezent și trecut,
real și ireal!
Doar lui îi spun povești
în miez de noapte,
hălăduind împreună
adâncindu-mă în valea noastră
fără de sfârșit,
viața!
Aș vrea să stiu
cine sunt?
Când moara îmi macină zile
nălucă pământului,
umbra-mi dezmiardă clipele rămase
în custodia viață.
Trunchiuri de vise,
pescăruși zburând matinali
mângâind cu zborul lor
coapse de copile.
Ce am rămas din ce-am fost?
Căruța lui Petru
măcinând norii
în trecerea spre lacrima soare,
secătuind arșițe și doruri
mă paște
murg pripășit în herghelia omenirii!
Când ochiul cerului
adânc privește-n mine
singurătatea iubirii îngenuncheată
mă strigă-n înserare!

Daniel Luca: Moartea din vis, de Teodor Dume

Moartea, un fleac

                Moartea nu este ceva neobișnuit, ci o stare de normalitate, altfel spus – un fleac, așa încât frica de moarte trebuie să dispară pentru a lăsa loc acceptării sale cu seninătate. este ceea ce transmite Teodor Dume în volumul de versuri Moartea din vis (Editura Pim, Iași, 2020).

                Moartea este și o cale spre lumină. spre Dumnezeu, putând înlătura întunericul din om și din juru-i („o să aștept în întuneric / ca un iubit la primul său sărut / mă voi ridica de pe locul meu / și voi privi înspre răsărit / apoi / îmi voi ruga fiica / să tragă întunericul de pe mine / și când o să deschid ochii / în fereastră va sta Dumnezeu // nu-i cine știe ce / și cu moartea asta // un fleac…” – Moartea din vis, un fleac).

                Apropierea morții îl pune însă pe om față în față cu el însuși, înfățișându-i viața trăită, cu speranța cu faptele bune sunt mai numeroase decât cele rele („viața e un nimic ce te ajută cât / să treci dintr-un anotimp într-altul // și-n clipa sfârșitului // cineva / o să spună că ai fost / Om bun” – Nu e bine să mori).

                Întrebările despre propria persoană determină purcederea spre autocunoaștere, începând cu părinții („ca un fluture agățat de noapte / o să colorez cu privirea / cele două imagini / între care mă caut / tată – mamă / noapte bună!” – Imaginile în care mă caut), pentru că viața se naște din moarte, într-o poveste fără început și fără sfârșit („știu că sunt un duplicat al morții altuia / și mă delimitez între ceea ce a fost / și o identitate dată / în arendă” – Un fel de arendă; „dacă eu sunt poarta spre cer / și Dumnezeu este aleea / atunci copilul meu va fi / consistența trupului sau / șoapta morții timpului meu?” – Poarta spre cer).

                Totodată, apropierea morții presupune reîntoarcerea la credință, la rugăciunea sinceră („mi-am dat seama că rugăciunea / ajută doar atunci când / te reîntorci în tine / și suferi” – Numele morții, ana), dar și conștientizarea importanței iubirii în viața omului, alături de pasiune și dăruire, adeseori neglijată ori batjocorită, ea însăși fiind o formă de jertfă („dar să nu uităm că și iubirea / e o moarte lentă pe care Dumnezeu / o acceptă ca jertfă / pentru oameni” – Iubirea ca jertfă).

                Din nefericire, abia acum omul descoperă că timpul nu mai este suficient pentru împăcarea cu sine însuși, cu cei apropiați, spre a putea lăsa urme ale trecerii sale pe pământ („și-mi permit să vorbesc / o să-l rog să-mi împrumute / clipele dintre două respirații / doar atât / cât să-l strig pe tata / să o mângâi pe mama și să-mi sărut copilul / nepotului să-i pot lăsa / urmele pașilor și ceasul îmbătrânit / de sub grindă…” – Poate ultimul dar), urme care, inevitabil, sunt supuse distrugerii („în drumul meu se va pierde / o urmă de om / și atât…” – Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă).

                Totuși, fiecare zi, chiar dacă e o deplasare a omului către moarte, poartă în ea viața, speranța în împlinirea năzuințelor („în fiecare zi / înăuntrul meu se ghemuiește / o șansă” - Și totuși un motiv).

                Practic, fiecare dimineață este o zi furată morții, o păcălire a acesteia întru bucuria existenței („scriu pe timp cu sânge de înger / așa îmi păcălesc moartea” – Așa am păcălit moartea).

                Poezia lui Teodor Dume este o devoalare a sufletului, a celor mai intime resorturi ale sale.

Daniel Luca

Alexia Ema:***

a mai trecut
o săptămână de singurătate
m-am tot gândit la mine
tare mult m-am gândit
și-acum îmi par străină
abia mă recunosc așa tăcută

de parcă aș fi pustnicul de pe Basarab
aș vrea să mă scot din mine
dar unde să mă duc așa
ca un melc fără cochilie
și care e pădurea mea
ce munte îmi poate ține loc de casă

e prea târziu să-l caut pe Dumnezeu
nu l-am găsit în mine
în altă parte cum l-aș putea afla

m-aș extrage din pântec
dacă aș avea la îndemână un forceps
dar mai bine să-mi vină sorocul
măcar o dată să apuc
să-mi gust laptele din piept

Ottilia Ardeleanu‎ : la surori

la surori e un magazin de cartier
în centrul orașului la intersecție
inițial cât jumătatea unui vagon de călători
în dreapta frigidere de lactate și bere
în stânga frigidere de brânzeturi și mezeluri
casa un loc strâmt cât să încapă o vânzătoare nu prea durdulie
rafturi până în tavan unde se putea ajunge doar cu scara
jumătatea cealaltă de vagon depozit de legume și fructe parțial detașat în fața magazinului spre prezentare și îmbierea cumpărătorilor care și acum își aleg marfa din lădițele supraetajate și înghesuite unele în altele ceaușist
sub forma unor accesorii agricole saci de cartofi castraveți ridichi ardei
îndrăznețe culori de verde-ceapă verde-usturoi verde-cornișon
roșu-căpșună auriu-malus indigo-pătlăgea-vânătă prăzuliu ori vișiniu-ridiche
la surori devenise neîncăpător clienții se înmulțeau aerul sufocant își cerea dreptul de a circula
așa că la surori s-a extins de curând prin spargerea barierei de beton separatoare a unei locații cu destinații multiple fără reușită
în sfârșit la surori avem casă de marcat vizetă ne comportăm cu mănuși ne adresăm zâmbete pe care doar le presupunem pe sub măști
în sfârșit aerul și-a umplut golurile dar umblă la fel de deghizat printre noi
ca orice om care își caută gura
de ozon

Teodor Dume:New York Magazin Special

Răsfoind revistele vremii


(și totuși de ce se moare
fără ca timpul să-ți îngăduie
să te cunoști pe tine însuți?)
< Teodor Dume >

Reznic Cristian: Mâinile

                          tinere talente, tinere talente, tinere talente, tinere talente, tinere talente                                                                                                                                                                                                                            

două mâini calde mi se zăresc
mâinele ce îmi trezeau diminețile
aveau un farmec                                                            
și nu puteam să nu mă trezesc
mâinele erau bătrîne
anii au cioplit riduri
îmi aduc aminte cum ele pregăteau bucate
le puneau pe masă
mă așezam să mănânc
de nicaieri o voce îmi șoptește
să mă trezesc
m-am trezit
am visat frumos
un moment din viitor
în care au apărut
mâinele bătrânei mame.