Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Spiridomșa Cel Bun: ***


Întoarce-te femeie
revino-n diminețile cuvântului
goală, fierbinte-n singurătăți de nisipuri
ca un mare val de spumă
clădit de mâniosul soare
Întinde-te alături
cu părul tau de înger
desfăcut pe sâni
când preaplinul coapselor
alunecă prin unduitele
penumbre adânci
Aici ești
lângă tine sunt eu
aflându-mi somnu-ntre ape
și-n dulci crâmpeie de sare...
10.06.2020

Vasilica Grigoras: Copacul din inimă


Motto:
Bucură-te de lucruri mărunte, pentru că,
poate, într-o zi vei privi înapoi
și îți vei da seama că erau lucruri importante”

(Robert Brault)
Fotografia de profil a Vasilicăi GrigorasPe zi ce trece, suntem mai uscați, mai livizi, mai morocănoși, mai aerieni, mai invidioși… O nemulțumire generală. Nu ne place cum arătăm, nu ne place cum suntem, nu ne-ajunge ce și cât avem, nu suportăm ce și cât au alții… Ne interesează doar exteriorul nostru și pentru a corecta ceea ce nu ne place la aspectul fizic, apelăm la toate mijloacele posibile pentru a „îmbunătăți” câte ceva. În acest sens medicina a evoluat foarte mult. Estetica medicală este o ramură modernă a medicinii, cu o arie foarte largă de dezvoltare în spațiu (pe întreg globul) și ca performanță științifică (descoperindu-se noi și noi metode de tratament și intervenții). Se efectuează operații estetice de o mare finețe, specialiștii bucurându-se de un palmares impresionant de „reușite”. Pacienții sunt mulțumiți de schimbările intervenite pe figura lor, vizibile și apreciate, sincer ori nu, de ceilalți.
Dorința de a fi mai frumoși la chip a ajuns la dimensiuni nebănuite. Printre multe proceduri de înfrumusețare, schimbare a ceea ce suntem se fac și multe implanturi extrem de dureroase, uneori cu efecte secundare pentru sănătate, și să nu mai punem la socoteală sumele uriașe de bani cheltuite în acest sens. Dar, nu contează – dorim cu orice preț să fim în trend, să facem ceea ce fac alții/altele, să arătăm mai bine, să fim cool; ne micșorăm nasul, ne mărim sânii și buzele, ne îngustăm stomacul… Nu trebuie să fim cu nimic mai prejos.
Din păcate, mult mai puțini ne gândim să privim în oglinda sufletului nostru. Să fie nepăsare, ignoranță ori este o cutumă să purcedem astfel doar atunci când ne pândește ori chiar ne apasă vreun necaz? E bine și atunci, însă minunat și mult plăcut ar fi Domnului dacă am încerca să ne cunoaștem mai bine și să încercăm să-L descoperim din vreme pe Dumnezeu. Doar astfel putem să aprindem lumina în interior și, cu siguranță vom fi mai frumoși și în exterior. Dacă suntem onești cu noi înșine, vom constata că ne simțim și mult mai bine, mult mai împăcați și în armonie cu noi.
Sunt multe metode prin care putem reuși acest lucru. Doar o sugestie ar fi să „plantăm un pom” în inima noastră. Nu ne costă niciun ban, dar este de mare preț pentru noi. Nu facem nicio investiție financiară, dar vom avea profit pe termen nelimitat. Este un capital investit de noi, pentru noi. Începem simplu, modest cu vlăstarul unui pom. Nu-i vom planta rădăcina la suprafață, astfel vânturile și intemperiile vieții vor spulbera repede țărâna din juru-i, și rămânând dezgolită, se va usca în scurt timp. Cu atenție sporită, rădăcina trebuie înfiptă adânc în lutul inimii, în țesuturile cele mai fine și cele mai profunde ale acesteia. Doar așa se va prinde repede și, dacă îl vom îngriji cum se cuvine, îl vom hrăni cu dragoste și-l vom uda în lumină va crește verde și va deveni din ce în ce mai puternic, supraviețuind indiferent de opreliștele vremurilor, de gândurile noastre urâte sau venite din afară. Ramurile sale vor fi împodobite de flori bine mirositoare, va înflori iar și iar și va păstra mereu seninul în noi. Și-n fiecare primăvară, prin altoire avem posibilitatea de a lega pe trunchiul arborelui noi ramuri - ale binelui și frumosului, ale bucuriei și armoniei, ale empatiei și iubirii, ale speranței și credinței... Astfel copacul nostru va deveni o adevărată livadă, frumoasă și rodnică, iar din belșugul recoltei sale putem oferi și altora. Aceasta să fie bucuria vieții noastre. Ne îmbogățim sufletește, însă această bogăție nu poate fi vândută și cumpărată la speculă. Prețul ei, noi îl stabilim, în funcție de gândurile, vorbele, faptele și atitudinile noastre. Iar contravaloarea obținută este bucuria fără margini. Binele făcut cuiva se întoarce de la altcineva.
Sădirea copacului în noi este cheia întâlnirii cu noi. Bun prilej de a de a da curs râului de lacrimi, deschizând ușa durerilor pentru a ieși din noi spre a ne bucura de comoara din inima noastră. Este minunatul copac din sufletul nostru, el ne ocrotește și de arșiță și de geruri cumplite. Psihoterapeuții recomandă să ieșim la aer, în parc, în grădină, în pădure… și să îmbrățișăm un arbore pentru a ne conecta și încărca de energia pământului și universului. Dar de ce să nu sădim noi un arbore în noi, să-l îmbrățișăm pentru a ne racorda la energia eului interior, la lumina divină din noi?
În această primăvară ne sunt restricționate ieșirile în aer liber. Suntem nevoiți să respectăm măsurile stricte de izolare și ne simțim strânși într-o menghină, ne doare rău rana închiderii robinetului libertății. Acest lucru ne face nefericiți. Privim îndelung de la fereastră primăvara. Admirăm copacii care și-au înțeles menirea și lucrează pentru a și-o împlini prin diferite cicluri - înfrunzire, înflorire, rodire... Asigură echilibrul din natură, primenește aerul și ne alimentează cu oxigen. De asemenea arborii sunt un scut în calea vânturilor puternice și ne feresc de viscole și întroieniri. Rădăcinile arborilor fixează solul și împiedică alunecările de teren, iar zăpada topită mai lent în zonele cu copaci, reduce riscul revărsării râurilor și inundațiilor. Copacii mențin umiditatea solului și reglează temperaturile extreme atât vara cât și iarna. Frunzele, florile și fructele au efecte binefăcătoare asupra sănătății oamenilor, iar arborii bătrâni care se usucă și cad, se descompun și asigură nutrienți pentru următoarele generații de copaci, de plante.
Dacă facem un exercițiu de voință și ne străduim să descoperim asemănările dintre copac și om, constatăm că sunt nenumărate, evidente, de necontestat, uimitoare. Și nu este de mirare pentru că suntem frați întru Domnul – suntem creații ale aceluiași bun Dumnezeu.
Și noi ne naștem, suntem sădiți de Creator într-un loc și-ntr-un timp, prindem rădăcini puternice, apoi creștem, înfrunzim și înflorim, (copilărie, adolescență, educație), iar la tinerețe rodim (dăm naștere copiilor). Misiunea noastră nu se încheie aici, ci cu dragoste și efort le asigurăm cele necesare până se descurcă singuri. Treptat adunăm inele în tulpina trupului, ne maturizăm, îmbătrânim și mergem spre viața de veci spre înviere.
Pentru a parcurge în pace și liniște toate aceste etape ale sufletului, omul are nevoie de copacul din inima lui. Treptat, noi înșine devenim copaci pentru cei apropiați. Așa cum codrii și dumbrăvile sunt atât de frumoase, așa ar trebui să fie și „pădurea” umană.
Acum este momentul pentru cei care nu au făcut-o până acum să planteze copacul inimii, pentru a se hrăni cu seva lui verde și a înțelege rostul vieții. Japonezii au filosofia lor în acest sens. Vorbesc de ikigai – greu de tradus, dar într-o accepțiune aproximativă este ceea ce conferă sens vieții, trăind în bucurie, renunțând la obiceiurile proaste și înlocuindu-le cu cele bune. Descoperirea propriului ikigai necesită voință, efort, energie, timp... Ne punem întrebări pentru a găsi răspunsuri, asimilăm cunoștințe și dobândim abilități pentru descoperirea lucrurilor pentru care trăim, înțelegerea menirii vieții, pentru că în opinia lor viața fără scop este tristă. Așa se explică și speranța mare de viață a japonezilor de peste 80 și ceva de ani, iar câteva zeci de mii de persoane au trecut de peste 100 de ani și, tot aici au trăit cei mai longevivi oameni. Specialiștii spun că au înscrisă în gena lor longevitatea, însă susțin și faptul că stilul de viață, mișcarea fizică, trăirea în natură în spiritul filosofiei Zen sunt tot atâtea atuuri pentru a dobândi longevitatea.
Am făcut această paranteză pentru a aduce încă un argument al plantării unui copac în noi. Așadar, în leagănul din brațele vânjoase ale copacului din noi putem ajunge la împăcarea cu sine, la ascultarea liniștii interioare și la sporirea acuității auzului și văzului întru înțelegerea naturii divine din noi. Stă în puterea noastră să convingem copacul să înflorească, să aibă aroma dorită, culoarea care ne place și să invităm păsările preferate pentru a ne încânta cu trilurile lor. Astfel vom culege bune roade, toate bio, nestropite și neinjectate cu substanțe otrăvitoare. Doar aceste roade ne vor da energia, vigoarea de a împlini menirea vieții, de a fi în armonie cu noi, cu semenii, cu întreg universul și cu Creatorul a tot și a toate.
Apariția coronavirusului (indiferent dacă a apărut spontan sau a fost creat în laborator) este o jertfă prin pătimire spre distanțarea de păcat și înnoirea vieții prin gândirea și făptuirea doar a binelui, emanarea căldurii și luminii în jurul nostru. Acum bisericile sunt goale, însă s-au înmulțit faptele bune. Un părinte spunea că e momentul să ne zidim fiecare în casă un paraclis, să-l interiorizăm pe Dumnezeu ca echilibru și salvator unic al vieții noastre.
La umbra copacului din noi, în adierea zefirului ne mângâie susurul frunzelor, iar suflul inimii noastre își găsește ritmul firesc de ființă mai bună, mai frumoasă, mai iubitoare. La umbra copacului din noi, citind Cartea Sfântă, ne scriem propriul roman inspirațional. Descrierile de natură sunt pasaje de poveste adevărată despre un copac miraculos și tainic deopotrivă. De e soare, ploi sau vânt, dacă ninge și chiar viscolește ne simțim binecuvântați de pomul nostru. El ne păzește de toate necazurile vieții, ne ferește să cădem în diferite capcane ale lumii și ale noastre și ne dă putere să mergem mai departe. Asta, în situația în care copacul din noi este unul roditor, nu unul parazitar sau semiparazitar, neroditor, otrăvitor și uscat în esența sa, care să ne usuce sufletește, spiritual, trupește. În atare situație, vom ajunge să nu putem vedea cum se cuvine pădurea (omenirea, semenii). Astfel vom ajunge la depresie, viroza zilelor noastre. O boală a psihicului care devine din ce în ce mai molipsitoare. Este o tulburare cu un procent îngrozitor în statisticile din întreaga lume. Este întreținută și sporită la unii de goana după bani și plăcerile vieții, iar la alții de frica a ceea ce poate aduce ziua de mâine. Să încercăm să ne schimbăm fiecare viața, să ne ajutăm să plantăm pomi roditori în suflet. Să nu ne mai plângem și să învățăm să râdem, să avem pe buze permanent zâmbetul florilor și copacilor care-și deschid petalele spre soare și spre noi. Să le zâmbim și noi!
Se știe că atenția este proces psihic complex, conștient și voluntar sau involuntar, prin care, din mai multe impresii simultane, percepem în mod deosebit de clar numai câteva. Este un proces psihic distributiv, mai mult sau mai puțin la fiecare persoană. Însă este important ca atunci când ne concentrăm asupra ceva, să renunțăm la alte activități care ar putea să ne disperseze atenția în așa măsură încât să nu facem nimic cum trebuie, nimic să ne fie de folos, ci doar ne obosește, ne nemulțumește, ne deprimă. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ține la unul, și va nesocoti pe celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” (Matei 6, 24) Să iubim Copacul din noi și să creștem o dată cu el. Să nu stăm prea mult în trecut pentru că ne vin gânduri gri, negre și nici prea mult în viitor că dau năvală grijile, ci să ne instalăm cu bine în prezent, respectând și mulțumind trecutului și să privim cu nădejde spre viitor. Astfel eliminăm stresul din viața noastră și a celor apropiați nouă, pentru că stresul nu este ceea ce ni se întâmplă, ci modul în care privim întâmplările din viață și cum reacționăm la ele.
Să hrănim și să udăm pomul vieții noastre la rădăcină cu sfânta împărtășanie (trupul și sângele Domnului), doar atunci seva lui va ajunge în ADN-ul sufletului nostru și va produce mutații profunde. Vom descoperi pas cu pas cea mai puternică și rezistentă lege din univers - iubirea, ca ne crește (sufletul va fi mai mare), ne vindecă (bolile ne ocolesc ori iau forme ușoare), ne iartă (uităm de ură, răzbunare), ne înalță (ne transformă după Cuvântul Domnului și vor dispărea umbrele, fantomele, nălucirile, alunecările și visele deșarte). Lângă copacul din inima noastră remușcările conștiinței se potolesc, vâltoarea gândurilor încetează, pârjolul poftelor se stinge, patima trupului se îmblânzește și se aprinde dragostea către Dumnezeul Întreit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Să prețuim veșnicul Copac al efemerului din noi! Îmbrățișându-L, vom ajunge să nu ne mai deranjeze nimic din ceeea ce ni se întâmplă și vom deveni liniștiți, pentru că „Liniștea este limbajul pe care-l vorbește Dumnezeu, iar orice altceva este o traducere proastă. (Eckhart Tolle) Așadar, „Fii fericit, iar motivul va veni de la sine.” (Robert Brault)

Ella Poenaru: Cântec pentru părinți

Fotografia de profil a Helenei Bob, Este posibil ca imaginea să conţină: Helena Bob, cadru apropiat
Copilă mă trezesc, ca într-un vis ciudat:
E dimineață, mama pregătește masa,
Tata e în baie, apa curge sacadat
Și o nouă zi de-oțel și-ascute coasa.
Încă adormită la masă mă așez:
miroase-a lapte și-a cafea fierbinte,
privirea s-o ridic spre ei arar cutez,
dar le promit că azi voi fi cuminte.

Schimbăm vreo două-trei cuvinte în grabă,
afară ora crește amenințătoare,
sunt timpuri roșii gata să ne soarbă
din carapacea existenței fără soare.
Se aude ușa sec, tata a ieșit. Ades
ne despărțim tăcând și fără sărutare,
că ne iubim e de la sine înțeles,
ne-nchidem sufletul cu grijă la plecare.
Spre seară când revine acasă obosit,
îi ies în prag, cu ochii după dar;
sunt fericită că la noapte, în sfârșit,
voi fi cu mama și cu tata iar.
E dimineață; iarăși mă trezesc
din visul vechi ca dintr-o transă,
întâia oară baia liberă o găsesc,
dar nu-i cafea, nici lapte cald pe masă.
În fața mea un alt copil cu ochi cuminți
începe o zi proaspătă cu-ncredere
iar din chenarul negru-al pozei doi părinți
zâmbesc din alte timpuri cu înțelegere

Ionuț-Tiberiu Balan: ***


Eu urc în trenul ăsta prea curînd,
M-arunc cînd nici nu a ajuns în gară
Și plec ca un nebun din țară-n țară
În dorul morții mele de pămînt.
Ea va veni precum lumina surdă
Să-mi strîngă brațul încă tremurînd,
Să o cuprind plîngînd și iar plîngînd
Și numai ea din toate să m-audă.
Să o privesc frumoasă și preatristă
Să tac înfrînt, mizer, definitiv,
Și-apoi s-alunecăm fără motiv
În gara gărilor ce nu există.
Să ne lăsăm învăluiți de ploi,
Din piept să ne răsară spic de moarte
Și să uităm că am plecat departe
Și-n gara asta sîntem numai noi.

Silvia Bodea Salajan: dihotomie

am poposit ținându-ne de mână
între tăceri si cuvânt
și ți-am șoptit
ca o frunză de plop
risipită de vânt:
”nu vreau să-mi mai spui cine ești
vreau să știu
cine sunt”

Gabriela Ana Balan: Cruce


oamenii îşi plimbă crucea pe roți
când ajung la doi paşi de Golgota
îşi fac din ea sanie
numai eu nu renunț la ideea de a-mi duce crucea în spate
şi asta chiar e una din marile probleme care frământă universul
fără drojdie fără apă fără făină
o mână scrie alta şterge
un ochi vede altul se face că nu
la fel sunt azi cea care ieri erai tu
îmi duc în brațe amintirea zilei în care încă
eram frumoasă ultima în care lumea
se învârtea în jurul meu depănând ghem din sculul
de macrame
din care mi-am tricotat singură crucea
singura pe care o accept şi o pot duce

Petruţa Niţă: contur

Fotografia de profil a Petruţei Niţă, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, pălărie şi cadru apropiat
închid ochii să-ţi pot urmări corpul
pe vârful degetelor mele
o hartă peste care îmi trec venele de care îți prind inima
te fac parte din mine
mai mult decât îmi sunt
mai mult decât mă am şi mă dau şi te am şi te iau
îți urmăresc toate liniile din palme
ca o gitană care îşi vede norocul după chip şi asemănare
de sânge
eşti cântecul de leagăn din oasele mele
unde soarele atârnă cu cerul sprijinit de umerii mei
nu-i aşa că te cauți şi tu în mine?

Olga Alexandra Diaconu: Nu zborul îl vreau

Fotografia de profil a Olgăi Alexandra Diaconu, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbindNu zborul îl vreau –
în mine e toamnă
ştiu bine –
m-au vizitat de-atâtea ori anotimpurile:
şi disperarea, şi indiferenţa
şi speranţa, şi incertitudinea
pe care azi le cred
doar simple accidente de sezon
Acum
aerul pe care-l respir
îmi plesneşte-n priviri
ca mugurii în primăvară
şi mă-ndeamnă să fac
tot ce, trează de-aş fi,
aş spune că nu ştiu să fac:
să-ţi calc pantalonii
să-ţi spăl cămaşa
Sau ascunzându -mă-n andrele
să pornesc o călătorie lungă spre tine
pentru ca drept bijuterie
pe fiecare deget
să-ţi las câte-un sărut
apoi – supremă inconştienţă –
cu cârpa de praf în mână
să mă lipesc de tine şi să te-ntreb:
vrei să creăm amândoi universul?

Dorina Neculce Obedeya: Cerșetorul de Lumină


Uneori îmi abandonez sufletul
în palma unui orfan
am deplină încredere
doar în intuiţie mă
dezvelesc de
straturi lutoase
ca de nişte frunze.
Argintiaţii mei ochi
încep a dezmembra
văzduhul
sunt numai Eu
alunecat
la poalele cetăţii.
Și stau aici până
se închide Poarta
Cerului cerşind Lumina
la umbra singuraticei Raze.

Alexandru Berceanu: Ancora în lume


Mă alipesc de voi, lumini de lumânare,
Nu știu de-s trist sau bucuros că sunt!?...
Iar voi, femei, cu taine-n buzunare,
Mă dați cu brume să par puțin cărunt!
Și tot ridic cărarea spre muntele abrupt
Deși desagii-s goi și nimeni nu-i pe-acolo!
E ca un cerc pătrat din care roți s-au rupt
Să-nchidă uvertura în ton cu nota "sol-o"!
Mă lupt cu cine când luntrea n-are vele
Și nici luntrași spre a răzbi la mal!?...
Mă uit pustiu în hăuri și la stele,
Și mă transform din prinț în biet hamal!

Tei George: Remember.../ drumuri

Fotografia de profil a lui Tei George, Este posibil ca imaginea să conţină: Tei George, cadru apropiat
Nu mai traversez iubirea,
Voi rămâne pe trotuar -
Că de-ar fi să mă lovească
Înc-o dată, al meu Har,
Îmi va crește nemurirea
Și așa parcă-i prea mare -
Printre miile de stele...
Voi fi cel ce vă răsare

Peste multele dileme
Ce așteaptă pe la uși.
Mai apoi, gândind 'nainte
Către cei ce au fost duși,
Nu-mi voi ocoli Destinul,
Nu voi sta nicicând departe
Între cele două drumuri:
Cel de Viață și de Moarte...
Din volumul "Condamnat să rămân"

Alexandru-Eusebiu Ciobanu: Pisica neagră


Fotografia de profil a lui Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, selfie şi cadru apropiat
o poți privi după geam
cum roade ploaia din ochi
cum roade din ochi aburii cafelei /perlele negre
cum umblă în jurul zidurilor turbate
zgârie cu dinții cărămida
labele ei negre umbla în diavolul de chihlimbar
uite nici el nu mai rabdă nebunia
pleacă din drumul pisicii negre
afară e tot mai rece
Revista Extemporal liric îi urează domnului, Alexandru-Eusebiu Ciobanu

Dragnea Gabriel: Anghel Dumbrăveanu: „Iau barca și mă urc în cer...”


L-am reîntâlnit pe poet în urmă cu vreo două luni când am demarat o amplă căutare printre materialele postate pe rețelele media din dorința de a asculta vocea lui Gheorghe Tomozei recitându-și versurile. Astfel am avut surpriza plăcută de a-l revedea într-un material video pe cel care i-a fost prieten lui Tomozei și anume poetul Anghel Dumbrăveanu. În această filmare în care Gheorghe Tomozei evoca prietenia lui cu Nichita Stănescu, poetul Anghel Dumbrăveanu, în stilul clasic le rouge et le noir, cu o cravată roșie asortată unui costum negru, tăcea și asculta așa cum s-a deprins mai toată viața. Aplecându-mă puțin mai atent asupra personalității și stilului său literar îl remarc pe poetul Anghel Dumbrăveanu printre aceia care s-au dezis de módele trecătoare ale vremii, evitând prin tăcere și distanță toți factorii perturbatori care l-ar fi putut determina să scrie altfel. Într-un scurt fragment al unui interviu acordat de poet din însăși locuința sa, acesta mărturisea: „Am avut parte de o lungă ucenicie literară, de tatonări, erau și vremuri destul de improprii pentru creația literară și pentru artă în general dar, prin firea mea de a aștepta, de a nu mă grăbi, de a nu voi să ies neapărat în evidență am putut evita foarte multe capcane ale vremii în ceea ce privește tematica, una care era foarte clară și destul de improprie creației adevărate.”
A debutat în 1961, cu volumul "Fluviile visează oceanul", volum cu care se evidențiază în fața criticilor încă de la bun început devenind unul dintre reprezentanții foarte apreciați ai generației de poeți din care fac parte Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Petre Stoica, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florin Mugur, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe. Poetul oltean născut în 1933 în Dobroteasa județului Olt este autorul a 23 de volume de poezie, 3 romane, impresii de călătorie cuprinse în volumul "Chemarea mărilor", dar și evocări literare în cărțile "Fenomenul Nichita Stănescu și Intrarea în cetate, Timişoara - Poeme şi privelişti". În același interviu despre care aminteam în rândurile anterioare, poetul care vorbea despre „Fața străină a nopții”, despre „Singurătatea amiezii” sau „Tematica umbrei” mărturisea cu sinceritate și fără nicio urmă de supărare față de cei care îi analizau „altfel”construcția gândurilor prezente în mesajul poetic: „Întotdeauna am fost destul de aspru criticat în ședințele de cenaclu și în presa locală pentru poezia mea care era socotită romantică, ruptă de viață, evazionistă, onirică, fără combativitatea necesară etc. Deși am debutat foarte devreme, la 15-16 ani, adevăratul debut se produce mai târziu, în Revista „Scrisul Bănățean”, la 3-4 ani după aceea. Eu consider că debutul propriu-zis al meu în poezie este când apare a treia mea carte de versuri, "Iluminările mării”. Iată un exemplu de romantism autentic în Poemul de Nord din volumul menționat: „Te caut prin gândurile desfrunzite, într-una,/ Și mă dor drumurile pe care-ai trecut,/ Și umblu pustiu toată noaptea cu luna,/ Pe țărmul unui timp atât de departe, pierdut.// Mereu mai frumoasă prin sunet îmi treci/ Cu zâmbetul trist și părul negru și lung/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci/ Și umbra-ți de chin o chem mereu, și-o alung.// Căci frunzele viselor în poemele mele de sud./ Cine-ți sărută ochii când se-ntristează?/ De mult nu mai pot, când vii, să te-aud,/ Am uitat să-ți descânt genunchiul cu-o rază.// Te caut tot mai departe, dar treci/ Tăcută prin albastru-mi fiord/ Și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci:/ Cad visele, galbene, în poemele mele de nord”.
Rămânând fidel crezului său poetic, sentimentelor îmblânzite cu ajutorul naturii și mereu în brațele ei, poetul Anghel Dumbrăveanu este colecționarul de vise și umbre, de îmbrățișări și priviri, de tăceri și resemnări: „Sînt și aici și-n altă parte/ și fericit și trist, și rău și bun,/ cum viața-nseamnă și puțină moarte,/ cum înțelept și cum nebun.// Iau barca și mă urc în cer,/ și în pământ, și-n flori, și nicăurea,/ cum raza serii într-un giuvaer/ și cum ecoul colindând pădurea.// Să mă aștepți pe-același mal/ unde-am să ies mereu din ape,/ cum fluxul largului egal,/ cum și departe, și aproape.” (Cum raza serii, din vol. "Iarna imperială")
***material apărut în revista SUD, nr. 3-4 (martie-aprilie 2020)

Pasat Carmen: Fascinație


În mine azi, o alta-și face veacul
Rar mistuind, în taină, o iubire
Și neștiind care îi este leacul
Strivește câte-un vis din amintire.
Își face cuib pe rugul dezmierdării
Tot tulburând o lume obosită,
Parc-a ajuns la capătul răbdării
Sărmanul lut, scânteie de ispită.
M-oi regăsi. Supusă în cuvinte,
Cu aripi noi ce-or încolți în stele
Eu, frunza călătoare și cuminte,
Împerechind lumini în mici inele.
Și curge-voi năvalnic în șuvoaie,
Crescând în rădăcini de pomi și floare
Tot voi iubi. Și-n fire lungi de ploaie
Voi face zilnic câte-o sărbătoare.
Carmen Pasat

Marian Florentin Ursu: Puncte cardinale


Noi suntem ca și două puncte cardinale
Unul e Nord și parcă celălalt e Sud
Doi rătăciți prin aurore boreale
Care se văd pe cer dar nu se mai aud
Noi suntem două nave fără de catarge
Ce navighează în derivă pe ocean
Și-o briză tropicală parcă le-ar atrage
Dar nu știu cum le tot desparte-un uragan
Suntem ca două păsări veșnic călătoare
Ce traversează prin furtună mări adânci
Și noaptea zboară printre stele căzătoare
Iar ziua vântul le zdrobește între stânci
Noi suntem naufragiații de pe-aceeași plajă
Ce caută între apus și infinit
Să umple două suflete și o epavă
Cu tot nisipul lumii ce i-a despărțit

Badescu Alexia: ***

Fotografia de profil a lui Badescu Alexia, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, ochelari de soare şi cadru apropiathai să vorbim despre tot iubi
despre feng-shuiul instabil al viselor de primavară
despre craterele din spatele curcubeului
despre pata de ruj de pe ultima cămașă spălată
despre panica din ochii tăi când ai văzut două liniuțe pe testul de sarcină
dragostea face uneori ochi iubi
chiar dacă e doar o stare de amnezie temporară
un salt în golul dintre două iluzii
iubirile astea călătoare sunt mai glorioase decât toate războaiele lumii
așa se nasc soldații tăcerii
între un pahar de șampanie și țigarea de după
deci hai să vorbim despre tot iubi
despre particulele subatomice
gemeni malefici
nebunie și deșertăciune
despre iliada tuturor sentimentelor furate
dar niciodată
niciodată
despre asumare
***
s-a scumpit raiul
cam cu o jumătate de suflet
paranoia dansează sub cerul liber
mintea o ia razna înaintea inimii
moartea înaintea vieții
când cenușăreasa rătăcește printr-o eternitate confuză
când sesam nu mai deschide nicio conservă ruginită
înveți să iubești din ce în ce mai artistic
creionând sentimentele direct pe inima de urgență
visezi în ritm de tanga
atât de sigur pe tine

atât de independent în singurătatea ta:

Dumitru Ichim: ***


(”în fiecare rost și înțeles
există locuitorul stepei,pescarul,n-are ureche, nici mână și nici pianină.” - neruda, patagonia)
chiar miezul nopții mele
mi l-ai furat
și-ai pus în miezul pâinii gust
lumina să hrănească.
ocean de-am fost, răsfoitor de zare,
de ce,
cînd am rămas
mărunt cât un cercel de rouă,
chiar lacrima aceea mi-ai răpit-o
în lespede de sare?
cerut-am ochilor ca să Te vadă cu auzul,
dar Te-ai ascuns, făptură nouă,
și peste rost, și peste înțeles
lăsîndu-mi doar toiagul alb de orb.
azi noapte,
oare fu inima orbecăind,
ca noi ce ne zidim ruina neputinței?
nu știu, dar amândoi,
așa văzând cum stepei' dăm ocol,
când am bătut cu bățul în poarta morții Tale,
din spate,
ironicul glas mi-a grăit:
bate mai tare, că mormântu-i gol!

Frențescu Oana: suntem umbre


suntem niște umbre călătorind neștiuți
luând cu noi noaptea pe umeri
și ziua-n bagaje
de simetria lumii se ocupă alții
suntem puși în repaus de gândire
între borne de piatră
ei fac și desfac moartea lucrurilor
programează vorbitul spre amețire de simțuri
gesticulând din mâini
țin ochii în țărână rostind cuvinte deșarte
suntem imagini încătușate de meridiane
de paralele
dezbrăcați de trupuri și nevoi
ne alimentăm tăcuți cu liniștea ierbii
în cântec de greier sub lună
iubim rotund în spațiul strâmt
rătăcind zilele într-o falsă libertate
suntem unul într-o mulțime
cu aceeași pași fără drum
(9 iunie 2020/)

Radu-Andrei Popa: e pur si muove

Fotografia de profil a lui Radu-Andrei Popa, Este posibil ca imaginea să conţină: Radu-Andrei Popa, stând jos şi interior
eu studiez singurătatea
în fiecare mască de ceară
în zborul alb al fluturilor negri
în pașii ăștia târșâiți spre creasta ciobită de munte
când norii devin râsete și ploi
peste stele se aștern scântei de foc
și toată lumea devin o planetă singură
rotită pe același inel al sistemului solar
când clopotele devin un imn
singurătatea devine o mantie rece
pe străzile astea pustiite de praf
lebedele devin girațe sau ragâște
sau ultimele zâmbete înainte de o mână privind spre vârf
iar lumea
lumea devine o apă în care se scaldă delfinii
și în răscrucea asta de timp
când autosingurătatea lovește în coaste
durerile se sfarmă și devin o gură de apă
-izvorul ăla mi-a mistuit sufletul-
durerile devin bătăi de inimă
-când coboram în iad am văzut mântuirea -
durerile rămân ca o pecete de ceară
iar în toate lucrurile astea mici
dătătoare de speranță și dor
în studiul meu se întrepătrund imagini
când sufletul devenea un întreg
ca o lună plină ieșind din păduri
ca o ultimă silabă topită în iarbă
ca un ultim pas
făcut pe planeta asta singuratică

Eduard Bucium: e vremea



Ca geamătul muzei, nescris în poem,
Oftează pădurea, se-aprind lumânări
Cu flacăra-n lună şi ceara-n cărări
--Vagoane-sicriu duc trupuri de lemn--
În miezuri de noapte ne pleacă de-acasă
Păduri de oşteni ai pământului trist
Pe-o cruce de tei oftează un Crist
Se-ntâmplă-n Carpaţi execuţii în masă
Mai cade un munte, rămâne orfan
Un alt pui de cerb, de tată şi brazi
O mierlă boceşte un ulm ucis azi
Şi cei patru pui în cuibul de-un an
Vagoane-sicriu, în gară, ca-n morgă,
Transportă copacii ucişi clandestin
Se taie pe viu în popor şi-n destin
Şi geme pământul, cu voce de orgă
Un lup singuratic se suie în lună
Cu-n salt, de pe-un vârf de Ceahlău mohorât
Şi urletu-i tună ca buciumu-n gât
Şi-n râpe trăsneşte, şi haita se-adună
Învie pământul, dă freamăt de trupe
Şi tunuri de frunze aruncă haiduci
În crengi cresc grenade, ca-n cuiburi de cuci
Blestemul tăcerii, pădurea îl rupe
Din râpe ies lupii, soldaţi din tranşee
Cu ochii în flăcări, porniţi pe omor
E vremea trezirii, iar urletul lor
Se-aude de-aici până-n Calea Lactee
E vremea trezirii, e vremea din urmă,
E timpul de haită, altfel suntem turmă...

(10 mai 2020)

‎Ilica Pavel‎ : despre tihnă


mereu alergăm ,
viața o alergare
tihna vânare de vânt-
în cele din urmă
veșnicia
Doamne,
veghezi umilința

Nelu Cazan : Am așteptat


Îmi dau seama că trebuie să continui scrisoarea.
Nu ai văzut semnul,cartea era la fel,nedeschisă.
Am deschis o eu,da...trebuie..nu i de ajuns,o să mai scriu și azi și măine poate,cine știe cănd ai să vezi tu semnul.
Nu,nu am să ți mai scriu despre mine,am devenit plictisitor,neinteresant,un singur lucru cred că mi a rămas,sănt la fel de imprevizibil.
Cănd...dacă ai să găsești semnul,contrazicemă,știi că îmi place asta și nu țin neapărat să am doar eu dreptate,dar aici am,știi și tu,de asta n ai să o faci.
Nu pot fi altfel,nu mă pot lăsa doborăt cu totul,doar noaptea..atunci cănd nu mai văd stelele,cănd nu te mai pot căuta acolo,printre ele și atunci îmi e rău,urlu,ca lupul.
Știi,lupul acela rănit,solitar,așteptănd cu ochii la marginile cerului să se ridice cortina.
Apropo,întotdeauna m au fascinat ochii tăi verzi,ca frunza stejarului în primăvară.
Îi simțeam de fiecare dată cum mă pătrund dincolo de mine.
Cred că e stupid să mă găndesc tot timpul la asta.
Știi vreun leac care să vindece astfel de simtome ?
În ultimul timp le am din ce în ce mai des.
Și atunci mi e rău și..urlu iar..
Fumez..fumez țigară de la țigară și scriu,mă ustură ochii,ar trebui să mi mai fac un ness,am răsturnat cana,noroc că era goală.
Prin fumul țigării văd ochii tăi verzi,cred că mi se face rău iar.
O să mă opresc,îți las iar un semn și cartea tot aici pe colțul mesei.
De data asta am pus semnul la altă pagină,cine știe,poate ai să l vezi...
(Nelu Cazan
10.06.2020
Țifești)

Dani Anton: ***

Fotografia de profil a lui Dani Anton, Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat
Ce o avea noaptea asta nebună cu mine de când am venit în lumea voastră? Nu încetează în a-mi șopti încâlcit, susură păsărilor negre care mă poartă pe aripile lor, însă nu deslușesc nicio vorbă, este doar un dor bolnăvicios de lumină în această orbecăială fără amintiri.
Nu simt că aș fi a nimănui, nici glasul strămoșilor nu mă cheamă, nici mie nu îmi mai aparțin și umblu neîncetat prin bezna nopților ancestrale. Bâjbâi cu fermitatea brațelor la gândul duios a unor culori vii, la cântecul păsărilor albe, la foșnet de frunză crudă și floare îmbobocită.
Ce mister sau blestem m-a împins în obscuritatea nepătrunsă de nicio licărire, de niciun punct de sprijin de care să îmi agăț ochii găunoșiți de atâtea lacrimi de marmură care-mi împietreau inima, o zăvorau și o făceau prizonieră pe vecie adâncurilor întunecoase?
Trupul îmi este devastat și răpus de atâtea încercări eșuate, de fiecare nuanță a spaimei, dar spiritul e liber, călare pe grumazul păsărilor negre străbatem înghețați ca într-o fotografie veche golul din care sunt smulsă cu violența și catapultată la lumină.
Îmi oblojesc rănile încă nevindecate la marginea unui pârâu cu sorbituri de iubire.

Maria-Ileana Tănase: Restul


Vine o vreme... când nu-ţi mai pasă,
dacă un gând a rămas spânzurat ca o hartă,
nici chiar de floarea vârstei care şi-a scuturat polenul
pe aripi de fluturi născuţi poveste...
doar tăcerile au ajuns fecunde, au inseminat anotimpurile.
Întrebările au intrat, din nou, în sesiune,
mirarea fredonează pe strada speranţei,
răbdarea brodează-n gherghef, voal de aleasă,
iar neastâmpărul clipei şi-a găsit echilibrul
pe genunchii nopţilor înveşmântaţi-n mătase de vise.
Dar un alt gând, plămădit în covata dimineţilor,
caută, ce-i drept timid, să treacă puntea
dincolo de cuvintele sleite, atunci când
ploaia sărută aripi amorţite de fluturi,
ca din restul... pe care, doar Dumnezeu il ştie,
sa gătesc cea mai apetisantă felie de viaţă!
29 Iunie 2017

Vlad Anghelescu: Nu religia este importantă, ci dragostea din spatele ei!


religia este necesară!
ea conține simbolurile culturale
ale învierii și continuității!
de aceea toate religiile sunt adevărate!
reflectă o comunitate,
firul ei de legătură...
între cei dispăruți
și cei ce vor veni
este necesar
să ardă
sacru
un legământ de iubire!
doctrina în sine
nu este importantă!
ci dragostea
care menține în picioare
arborele unui popor!

POV21, Azi:Nicoleta Giurgi


Am decis să nu mai amuțesc inima din mine.
Mărturisesc: mâinile îmi sunt păcat pur...
Ochii-mi sunt păcat pur, dar se uită tot la tine,
Lumea este păcat pur, nu contează, cât mai pot îndur.
Se clatină mâinile-mi reci,
Pe sărmanul stilou nenorocit...
M-am săturat să-ți mai spun cuvinte ce nu-nțelegi;
Să iubesc lumea și pe tine, am obosit...
Mă așez sub mălinul nou-născut,
Amețită-amețită privesc cerul sângeriu;
Lumea mi se-nvârte chiar de nicicând n-am mai băut,
Beată de lume și iubire am scris și o să scriu...

(Autor: Nicoleta Giurgi
distribuit de Mihai Voica)

Dragnea Gabriel: Rareori peste tâmplele lumii

Săptămânal ies din orașul monocolor,
Renunțând la străzile tuturor,
În căutarea cărărilor celor puțini.

Pașii mei, precum secundele
Într-un ceas străin
Caută locul acela cu zimbri retrași
Călcând uneori nervoși și triști
Doar prin poeme și rareori
Peste tâmplele lumii.
Cu aceeași culoare a orașului catatonic
La care au renunțat cândva pictorii,
Regizori neinspirați se joacă în scurt metraje
De-a refacerea lumii.

Mimând o privire pierdută, stinsă
Săptămânal închid toate luminile scenei
Și, zâmbind
Îmi plimb zimbri și neliniștile
Prin valurile din Zihuatanejo,
Care îmi lovesc gleznele
Ca o bătaie în ușă
Amintindu-mi de nevoia
Împăcării cu mine.

(Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"Regizorale")

Victoria Guțu: ***


Era poet, cioplea din ploi
Un transparent poem
Din care însetați și noi
Metafore și rime bem.
Era poet și dădea zbor
Cenușei fără vlagă,
Surceaua devenea cocor
Sub penița lui pribeagă.
Era poet crea din lut
Un cer întreg sub care
Unii nu au încăput,
Căci n-au dorit să zboare.

Viorel Birtu Piraianu:***


eram străinul rătăcit între voi
pluteam printre nori
fără să știu nimic
nu m-am oprit, treceam
pe undeva, cândva
nedefinit, nedorit
doar albul a rămas pătat de figurinele de ceară ale veșniciei

Țene Ionuț: Odiseia


Cuțitul în inimă seduce singurătatea mării
Din valuri scăldate de vremuri
Ulise rătăcește inima spre cărarea Penelopei
Corabia deșertului eșuată în dorință
Vântul zbate ghearele iubirii
Leoaică înfometată
de prea repede și încercată uitare
Tranșat de întrebări aspre
bărbatul se lasă sfâșiat de părăsiri și păsări
De brațele acelei caracatițe a indiferenței
rătăcită la poluri încremenite
În apele calde ale seninului stors de limpezirea
Lacrimei

Dan Casuneanu: Tăcerea

L-am găsit pe eșafod
i-am spus să se ridice cât nu e prea târziu
l-am rugat să își schimbe decizia
să renunțe și să plece
i-am întins mâna liberă
nu i-a fost de ajuns s-a oprit o secundă
nu i-a venit să creadă
i-am arătat cicatricile mele
l-au îmbărbătat
s-a aplecat
și-a apucat inima cu dinții și a pus- o la loc
s-a înfășurat strâns
i-am văzut chipul în întregime
a plecat pe jos
sângerând...
L-am urmărit până în vârful dealului
i-a rămas urma pe unde a trecut
din ce în ce mai rece.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10