Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Cristina Ștefan:Din spuza vremii


în spuza vremii
te voi modela cenuşă
chemare în idee îţi voi da
în irişi vânt
în buze cheie
mâinile tale fi-vor uşă
secunda-ţi înfior
cunună
un prim minut
de rază bună
din luna veşnic
alior
nu-ţi fac un trup
pe ore soare
broşez calcifieri
de stea-n aripi
de ibişi
transductoare
insuflu în izvor
milenii
ruinătoare lutului
în arcul zbor
pictez vecernii
din spuza vremii
te aprind
amnarul zeu
albastra iască
cuprind în nume
să renască
iubire
eu
(Volum ÎN UMBRA LUI SISIF, 2010- Rovimed Publishers, Cristina Ștefan)

Mioara Manoilă: Emoție


Ți-am strâns în palme fluturi,
din primăveri trecute-
emoții prinse-n aripi-
să-ți răscolească gânduri.

Cu albul prins în tâmple,
trăiesc alt anotimp
Şi-aştept să se întâmple,
secunda unui timp.

Din calendarul vremii,
rupând filă cu filă,
tu... poate ai să vii
cât încă sunt copilă...

Gina Zaharia: Prietene!



(Poezie dedicată lui
Lucian Mănăilescu
, care s-a mutat în Steaua Scriitorilor)


N-ai așteptat iarna asta nouă,

ai plecat peste câmpiile cu maci de zăpadă,
desculț,
cu o carte sub braț
și cu dragostea în buzunarele inimii.
Te-am zărit singur, din ce în ce mai îndepărtat,
până te-ai transformat într-un punct
de lumină,
ai zâmbit nopții și i-ai aruncat niște zaruri,
să le amestece în urma ta...
Apoi ai făcut un semn de rămas-bun și ai rătăcit drumul.
Toate fotografiile toamnei tale s-au aprins
într-un hohot de plâns,
te-ai repezit să le stingi, dar nu mai aveai timp,
prietene,
nici cheile de la ușa casei părintești nu le-ai găsit;
Ce datorii vei fi avut dincolo de praguri,
de te-ai grăbit să cauți eternitatea?!
Cum ai plecat, un fulger s-a învârtit deasupra norilor
ca un alpinist la ceas de odihnă.
Altădată l-ai fi alungat,
acum te-ai tocmit cu vitraliile să-ți contureze chipul.
Te vom plânge, prietene,
în flori și-n apusuri de soare,
te vom căuta în copaci seculari
și-n oceane de amintiri,
dar înainte de toate, îți vom slăvi poezia
și numele. 

Drum luminos, Lucian Mănăilescu! Noblețea și talentul tău te vor face nemuritor!

Gina Zaharia / poezia a fost prezentată, în deschidere, la emisiunea Simboluri de ceară, realizator Carmen Popescu, aici: https://radiovocativ.com/radio-vocativ-romania/...

Petruța Niță: Noiembrie


ți-am crescut în palme un octombrie-ieri
când ți-am stat în brațe
femeia de niciunde şi de peste tot
nici nu ştiai câte ascund sub cămaşa anilor
despovăraţi de amintiri
cu disperarea umbrelor
numărai secundele ce-ţi trec peste frunte
într-un poem al nerostirii
care te căuta când erai ascuns
între alfa şi omega
iar afară burniţa cu frunze
prin toamna noastră despletită...

Viku Zen: Împingând un poet La împinge tava


Nu știu ce mai știi astăzi despre mine 

Dar eu am fost ieri atât de bogat 

cât să-mi ajungă mâncarea pentru o lună 

Ieri te-am și avut și fără să te cer 


Apoi am început să mă mișc din nou 

ca atunci când luai tava de cocă la tango 

Să mă scot ușor din anestezie Sprijinindu-mă pe magie 

Și m-am lovit de persoane care erau altfel 


după fiecare fulg de nea Nimerind în glugă ca o speranță 

Mi-au cerut o poveste Deși poveștile lor 

erau atât de anoste Tu mi-ai spus că ești anostă 

Dar eu am fost ieri atât de distrat 


cât să-mi ajungă beatitudinea pentru un an pandemic 

Ieri te-am și avut și fără să te cer 

Nu știu ce mai crezi despre ce mi-ai spus 

Eu nici nu mai pot să mă cred 


De aceea te vreau înapoi ca un idiot 

Ieri te-am și avut și fără să te cer 

Dar eu am fost ieri atât de bogat 

cât să-mi ajungă mâncarea pentru o lună 


Și acum scriu de sete Nu din talent 

Din ce în ce mai mult mă ofilesc 

Din ce în ce mai puțin găsesc izvor de care să-mi bat buzele 

Dar eu am fost ieri atât de sătul.

***

Zenescu s-a născut pe 15 decembrie 1989 la Bucureşti. Poet performer şi artist vizual, trăieşte şi lucrează în Bucureşti. Linceţiat în Sculptură a participat la mai multe expoziţii, personale sau de grup, printre care Beat Genaration Reborn/ Club Legere, Bucureşti; Contempora 6 - Expoziţia Tinerilor Artişti/ Alchemia, Bucureşti şi UNarte la 150 de ani/ Sala Dalles, Bucureşti. A publicat două volume de versuri „A iubi nu e verb” în 2013 și „Anestezicul din palmă” (Editura Tracus Arte) în 2016. Atribuind sufixul escu” la pseudonimul inițial. A performat în mai multe orașe din Cehia și la Literaturwerkstatt din Berlin. În 2017 a fost inclus în antologia „#Rezist! Poezia” şi în 2018 în „Tu, înainte de toate – O antologie a poeziei contemporane de dragoste” (Editura Paralela 45)

Mail: vikuzenescu@gmail.com

Constantin Nicolae Gavrilescu: Toamna iubirii


Ea, de-un verde sclipitor
sub a razelor blândeţe,
se trezeşte în decor
dând iar soarelui bineţe.

El, străluce-n dimineaţă,
îi trimite un sărut
înroşindu-se la faţă,
nu-i spune ce ar fi vrut.

Ea, se face că nu vede
c-o iubeşte cel de sus,
în curând nu mai e verde,
vara, tocmai a trecut.

El, e conştient că pleacă
verdele iubit din vară,
toamna-n pom scutur-o creangă...
Va-nfrunzi la primăvară.

Ea, promite să-l iubească
de când va fi... doar un mugur,
ca pe cer să strălucească
şi să nu rămână singur.

Și acceptă s-o aştepte...
va-ndura toamna şi iarna,
nu vor fi zile deșarte...
Iarăși vine primăvara.
https://youtu.be/vE-Qj_vCFys

Paul Coculeanu:***


Paginile supărării mele
o să rupă-n mii de schije
penițele unor condeie
Mă-ntreb
cine va mai cuteza
să se lege
de-un scris răstit
de-o felină siberiană vărgată
de-un leopard himalayan al zăpezii
prea puțin pătat
pășind discret
către îndrăznețele capre de munte
Scrisul meu nu se vede aproape deloc
rezistă prin blana tăbăcită de ger
prin pernuțe și gheare
până la-ntărirea sângelui gustat
din botul meu atacând hârtia

Ella Poenaru: Poem psihedelic


Deschid scrinul vechi al bunicii
scot din portfard un ruj expirat
și desenez apăsat un graffitti obscen
pentru fiecare zi nememorabilă -
în cel mai obscur loc de pe abdomen.

Pe umărul stâng tatuat un tramvai comunist
se pierde scrâșnind reumatic în ceață...
Ridic privirea spre cer
din Nirvana deschisă
cu un surâs cât o gaură de Magnum 38
Kurt Cobain ma invită la veșnica viață.

Închid ochii și trag -
Un graffitti de ciocolată.

Alexia Ema


era noapte
poate singura noapte
de care îmi amintesc cu precizie
deși pare că n-ar fi putut exista vreodată
aș fi vrut să nu se fi înnoptat atunci
frig și aproape Crăciun
și prea multă tăcere în mașină
doar tata știa unde mă duce
poate nici el
ne-am oprit la Sibiu
și acum
mai cred că drumul acela e doar
o cameră de spital unde ți se termină
respirația pe întuneric
în jur se aud numai voci de copii
atât
despre noaptea în care laptele
mi-a înnegrit

Traian Abruda: am căutat


privind la îngenunchierile tale
o servietă cu buzunarele goale
compartimente
altădată ticsite de călători printre nori
de toamnă de plumb (?!) – vezi bacovia cum
topea sentimente
cum alții ar mătura frunze moarte
din calea fărașului cu urgente
nevoi – un gunoi
mai frumos nu se poate prea crede
că s-a născut pân-acum

Alexia Badescu:***


înveleam bucăți de suflet în creioane colorate pe vremea când mai credeam că timpul se îmblânzește cu o inimă mare
că emoțiile au așa.un turn de control
un fel de telecomandă cu care poți pune durerea pe off
nu e nimic bro îmi spuneai
inimile merg uneori de-a bușilea
happiness is our pen pal
reflexia disperării în oglindă
ca atunci când te uiți la un film cu happy end
râzi isteric
te îndopi cu prostanol
și te întrebi de ce naibii ești ultimul ciufut uitat de Dumnezeu într-un cuib de viespii

Rodica Flore: Nu plânge!


Eu sunt aici ,caci
Simt ca totusi
Viata este atît de vie
Desi în lume -i pandemie
Nu plinge ochii ,nu lacrima
Asta e soarta buna ,rea
Ne agatam de -i vînt si ploaie
Pe strada ta va fi iar soare
Si daca totusi nu mai poti
Minciuni ,hotii sa mai suporti
Si buzele -ti muscate sîngerezi
Dar într -o zi pedeapsa va veni
Plîng poate multi ochisorii
De mame si de puisorii
Suntem acum uitati de ei
De cocotati si de misei !
Veni -va totusi într -o zi
Cînd totul va rabufni
Cînd nu vom mai putea rabda
Ei vor plînge ,noi vom cînta

Nicolae Nistor: Versuri, versuri, versuri


Astăzi nu mă preocupă cariera,
vreau să scap de ghişeul datoriilor,
ce lume de aplecaţi suntem.
La teatru te poţi duce eliberat,
cauţiunea din minte este amară!
Da! nu gândim la fel amice,
pe caldarâm pileala de lux, este diferită!
Şi ce viaţă este aceea intre oameni trişti,
crâşma o bombă pentru tine, însă un palat pentru mine.
poate banii aştia erau buni pentru familie.
Mă ascund de ploaie, de lacrimi, de lipsuri,
poate îmi foloseşte tipsul lăsat de amicul bogat.
Pentru ce atâta amar de ştinţă, daca nu am .
ce alţii primesc fără efort.dacă sunt ruşinat,
de siguranţa de la birou, ce ascunde resemnarea!
Da îngerule! am fost beat pentru o clipă, am uitat,
ce apăsări cotidiene mă strivesc,
ce diferit trăim cu cei care au dreptul de arunca caviarul
la gunoi! sau cariera care nu are sens,
poate pentru palmares, sau statistică!
Ei câte suflete aleargă in tramvaiul subteran al lumi!

Adrian Păpăruz: ***


uneori te văd în zare
traversându-ți îndoiala

cu pași mici cobori agale
singură cu nepăsarea

te oprești citești o slovă
ochii ți-i ridici spre cer

buzele-ți șoptesc o vorbă
stihul îl arunci rebel

pari a ști că nu-s departe
undeva prin mintea ta

dar te-ascunzi iar în cetate
și tragi poarta de fier grea

Petronela Apopei: Lumina, în două cuvinte



Chiar cerul de-ar plânge neliniştea oarbă,
Suspinul de înger, în zbor nevăzut,
Un suflet fierbinte-ar putea să absoarbă
Lumina din astre... doar printr-un sărut

Chiar luna pribeagă de-şi plânge pierdutul
Şi-atât de-nsetatul de viaţă, tezaur...
O inimă cald-ar putea sparge scutul
De plumb, neputinţe... făcându-l din aur

Chiar visele toate, de-ar fi doar coşmaruri
Şi-ar strânge frumosul din suflet fierbinte,
Lumina iubirii-ar clădi piedestaluri
Şi-altare curate... ÎN DOUĂ CUVINTE...

Aura Creițaru: Anii se adună-n noiembrie


Iată-ne plimbându-ne de mână
pe alei luxuriante
schimbând decorul Toamnei
cu fluturii captivi
inflorescențe fascinante-n
visări reminiscente -
revărsate pedant în calendar;
anii căutându-ne
anii rătăciţi uneori
printre gesturi perdante
se adună-n noiembrie iar!
Încă mai hrănim visceral
sentimente ancorate-n
celule hărnicind
pulsul animând;
eternizăm subconştientul
iubind
plimbarea de mână pe alei
sub gradient de Toamnă
visăm funcţional
Eheheeei...
e Noiembrie-n dar!

Ottilia Ardeleanu: C-am stat sub vânt de Mircea Lungu

 (Cronică)


Cartea lui Mircea Lungu, C-am stat sub vânt,  apărută anul acesta la editura Ex Ponto din Constanța, cu o prefață îngrijită de Nastasia Savin, este scrisă sub strategia sufletească descrisă printr-un motto folosind cuvintele versificate ale lui Fernando Pessoa: “N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur“. Iată cum din singurătate, poetul Mircea Lungu șlefuiește drumul pe unde se va putea întoarce, către și dinspre îndepărtări, astfel punând întreaga lumină a sinelui în poezie.

Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.

Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.

În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci, telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând, vesta liliachie cu ceasul de buzunar și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.

Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.

Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.

Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.

Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.

Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.

În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.

Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.

Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.

Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.

Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.

Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.

Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?; “Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.

Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.

Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.

Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!

Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.

Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.

În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?

Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.

O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 3 noiembrie 2020

Vasile Dan Marchiș: Versuri, versuri,

          Versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri,                  

OCAZIE RATATĂ

Am rămas locului
ca un substantiv neobișnuit
exclus din gramatică
in criza de verbe,
de minuni...
Cum aș putea zbura
cel puțin ca puful de păpădie
care a zburat de lângă noi
fără aripi
fără speranțe
fără intermediari
(fie aceștia diferite aparate de zbor)
Fără aceste elemente
chiar și în cădere
suntem inferiori
și față de frunze...


SINGURA AMINTIRE USCATĂ A APELOR
(variantă)
1
Se conturează un nou potop
și Noe nu-i de găsit
S-a întrebat de el și pe la
obiectivele cu specific marinăresc
însă nimic...
”Cum așa,se răsti regele către amirali!
Singura amintire uscată a apelor
așezată pe ținuta istoriei drept galon
nu figurează în rândul marinarilor?
Dacă Noe s-ar crede unul dintre voi
ar fi vai de lume!”
2
Noe străbătând oceanul
de această dată ca turist
și scriindu-și memoriile
se văzu oprit în larg,
nu de valuri
ci de intensitatea muzei
”Incredibil,tresări regele
Noe călătorește pe ape fără statut oficial!
Văd doar perspectiva să-l convingem
să-și schimbe atitudinea!
Destinul îl presează să-și scrie neprețuitele-i memorii.
Noe va accepta să ne călăuzească
spre un nou liman
dacă-i vom aranja să facă
schimb de experiență cu
Jules Verne,Daniel Defoe...!”



ÎNCERCAREA CEA MAI GREA-4


Gramatica e plină de nevoi
Gramatica nu-i poveste
Între limba noastră și o limbă străină e război.
Ici cuvinte materne nimicite
Mai în colo cuvinte străine rănite
Gura mi-a devenit un spital de cuvinte...
Pe lângă miile de elemente gramaticale rănite
și cu un pluton de silabe amputate
complimentele și verbele rămase pe lista de rezervă
nu capătă nici un statut
Vastul meu poem în proză
trimis pe front
pentru reîntregirea limbii
a suferit grele pierderi
întorcându-se sub forma unui haiku de nerecunoscut...
Ce putem face legat de
aceste elemente gramaticale afectate?
Să improvizăm memorii,bocete?
Prin aceste aspecte limba noastră va părea istorie...
Pentru a nu se întâmpla așa ceva
putem încadra elementele gramaticale
afectate de această criză
în rândul materialelor reciclabile...


LA ÎNCEPUT A FOST CÂNTECUL


La început a fost cântecul la care
Dumnezeu i-a pus versurile:
”Ce să fac să am de ce să mă mir”
Determinat de asta,Tatăl Ceresc
a făcut lumea cu viețuitoarele care
au preluat unele de la altele acest cântec...
Corbul,cioara și alte înaripate
au încercat să imite pe unele păsări cum ar fi:
privighetoarea,mierla,ciocârlia
dar n-au reușit pe măsură.
Dumnezeu auzindu-le oftatul le-a grăit:
”Pe voi v-am ales promotoare la bass!
Omul a încercat să imite și el unele păsări
fie vocal sau cu diferite instrumente muzicale
și a reușit atât de bine încât
a fost determinat să se exprime astfel:
”Doamne,nu știu ce-mi place mai mult
la aceste păsări!
Dacă aș putea cânta ca toate în același timp!”
”Vei putea!”
”Cum Doamne,a întrebat omul uluit?
Dumnezeu i-a răspuns:
”Fă-ți orchestră!”

Jenică Dragan: Poem despre o poemă


Poate fiece poem al meu e poema celei
nescrise un corn de alamă din care curg
despletite melancoliile noastre din mâine
o alveolă din care răsăriși-n loc să dispari
și doar mi te înfiripi fir de ață-n absurdul
labirintului unde locuiești cică totdeauna
Poate fiece poem ni-i acerba luptă haină
o grenadă explodată-n spatele soldatului
baionetă înfiptă în inima mea mai albastră
glonț fierbinte cuibărit în mintea-mi oarbă
albă garoafă pe lespede iubirii puse odată
speranță din visul unei nenăscutei crisalide
cum umbra ta-mbrățișează cu mâini de aer
lumina orfană din inima cântului de lebădă
unde dorm ghemuit fetal așteptând să revii
acasă de unde nu ai plecat nicicând femeie

Călinescu Maria: Azi în cartea toamnei


Pe-o margine de gând mai zace-o întrebare
Zace în tăcere, parcursu-i e rotund,
Și răsunând în noapte sună a chemare
La fel cum marea valul, când e-nghițit de prund.

Vine din adâncuri și fără de lumină,
Ochii triști de astru au găzduit iubirea.
Sub magicul ascuns de-a cerului cortină,
Cu aripi îngerești, așa i-a fost menirea.

Pe tot parcursul vieții cu vise și dorințe
Mai e umbra iubirii, încă sângerează.
Brume de speranță înmuguresc răzlețe
Cu încercări e drumul, dorul mai ghidează

Aștept astăzi răspunsul, e mult preatemător.
Lacrima-noptării, sau cea a nerăbdării,
Sfințeşte, modelează un trup de-nvingător,
Plânsul l-o așterne în brațele uitării.

Azi în cartea toamnei scriu versuri de iubire
Cu gândurile strânse, în vechiul calendar,
Din amintiri păstrate iau ce-i dezrobire
Brodată-n fir de aștri, divinu-i solidar…

Marian Florentin Ursu: Înger Violaceu

*

nu-i decât un foşnet de fluier
este doar un tril primitiv
e poate suspinul de înger
în zborul spre definitiv
*
se-aude când luna şi-ascunde
obrazul prin pâcle de fier
şi–un clopot din munţi mai aprinde
lumini trecătoare pe cer
*
aici suntem noi şi tăcerea
şi arbori cu umerii goi
şi parc-aşteptăm învierea
dând ceasul de plumb înapoi
*
asedii converg către tine
din inimi prea arse de ger
dar tu eşti un strigăt din mine
un tril dintr-un fluier de cer
*
de-afară străbat serpentine
din îngerul violaceu
când eu curg în lacrimi din tine
şi tu pleci din sângele meu

Daniela Mancaș Balaiita: Anotimpuri se rotesc


Vreme zboară, vreme vine
Anotimpuri se rotesc
Trec ninsori și ploi prin mine
Bucuroasă le trăiesc!

Primăvara îmi răsare
Câte-un ghiocel la tâmple
Iarbă verde la picioare
Inima de drag se umple!

Vara, ochii-mi strălucesc
De turcoazul cerului
Pașii tot mi-i adâncesc
În regatul codrului.

Toamna, cu melancolie
Îmbracă totu-n arămiu
Sufletu-mi din cochilie
Îmi surâde ruginiu!

Iarna, parcă-i din poveste
Fulguiri de fluturi albi
Ce mă ning din zări celeste
În zigzag, gingași și dalbi!

Alexandru Sebastian:***

Lumea nu știe că al nostru pământ
e îngropat în sânge
în sângele negru ce curge pe o sticlă de vin spartă
se văd zgârieturile lăsate de cer
tot ce atingi lasă urme sub ochi
pe pielea abia spălată
un alt jeg compromite sufletul
care ajunge din nou exilat între polii magnetici
pune mâna pe fata mea și o sa vezi că e rece
dă-mi doua palme și adu-mi libertatea.

Ingrid Jenifer Balacks: Mă adăpostesc de lume


Mă adăpostesc de lume și m-ascund la tine-n suflet,
să îmi ningă doar ninsoare din boboc timid de nufăr,
să îmi curgă lin izvorul doar cu ploia cea mai caldă,
eu să țes senin ...fuiorul din amurg târziu de nalbă.

Mă adăpostesc de lume să mă poarte-a ta privire-
să o simt cum sapă-n mine mai flămândă de iubire,
din adâncul neștiut să-mi aprinzi în ochi scântei,
ca să mă topesc de drag...apa inimii să-mi bei!

Am să fiu un râu de lapte în amestecul de miere,
învelită doar de șoapte, de -o iubire ce nu piere,
arșița când te dogoară, am să-ți fiu rece-izvor -
ce te 'stâmpără în suflet, tu doinește-mă cu dor.

Mă adăpostesc de lume, îmi clădesc în tine casă,
lumea este-o plăsmuire, dar iubirea nu mă lasă,
lumea este o fantasmă, tu ești realitatea care -
îmi produce-un echilibru între cer, uscat și mare.

Nicolae Sere: Să nu mă întrebi...


Croșetez iluzii
adun zile și nopți în iarmaroc pentru a le vinde
pe o nuanță de-albastru
la ultima licitație din metropola contemporană
pe care umanitatea
a acoperit-o cu aripi de plumb,
spăl neputințe cu balsam de vers
și cos luna la capete cu pulsari,
doar-doar o sta pe loc
cântând...

tu întrebi trist și obosit care-i rostul fluturilor,
al muzicii sau al aripilor
și rostești prelegeri despre neant
ultimei Afrodite din agora gândului -

eu răspund celor patru zări din pletele mistralului:
să nu mă întrebi de ce respir roz,
respir viață,
să nu mă-ntrebi de ce zbor dacă nu am aripi,
de ce sunt lumină și nu lut
sau de ce ascund în piept o pasăre,
nu, nu mă întreba...
răspunsul ar fi banal -
pentru că încă mai sunt!

Ileana Vladusel

 (Fragmente de viață)

Sâmbăta
Mama era vădană de război, eu eram acasă, făceam mâncare. Aveam o soră mai mare. Aceea ne spăla pe toți. Fiecare aveam rostul nost.
Mă duceam la prășit. N-aveam obicei să fur și dacă n-aveam.
Și am avut o bătrână care o zâs că i-am furat o broboadă. Și io i-am zâs, nu ț-am luat leliță Irina.
O vecină o zâs să mă duc la biserică să jur, să nu mă duc la post, că acolo o să mă bată.
Și m-om dus la biserică ș-om jurat.
Lelița Irina avea așa o odaie și avea niște coșuri de nuiele împletite și broboada o picat după dânsele.
Și io m-am dus ș-am jurat șî n-o durat mult și s-o suit Irina într-un copac și-o căzut jos și-o murit Irina. Nu-mi trebuia mie broboada ei...
Era cald, ce-mi trebuia să mă îmbrobod.
.........................................................
Tu fată hăi! Așa bine e aici cu tini! Tare mi drag di tini!
Și dimineață m-am gândit...o vini Ilenuța me? O vini sâmbăta me?
Di n-o vini n-are cini m-o scoate afară! Da ai vinit!
Sâmbăta me!
Cum am trăit șî ce-am făcut...
Eu cum am fost...eu zîc așa...cuminte! Cuminte am fost, că nu ș-o bătut nime joc di mini că io n-am vrut! Am vrut să fiu cinstită și dreaptă și să nu rîdă nimeni di mini! Da Dumnezeu îți dă altceva și mai greu! Ce să faci! Are Dumnezeu planurile lui...
Noi suntem cu pacatele și El e cu iertarea lor!
Zîși să nu faci pacate, da omu face, fără pacate nu trăiește nimini. Și Dumnezeu...te rogi la Dânsu să te ierte...
Câte pacate faca omu într-o viață...eu așa mă gândesc...nu-s păcătoasă mare...da-s păcătoasă c-am făcut chestia șeia...
Da altu a făcut mai mult!
Și nu trage ce trag eu!
Și-l rog amu să mă ierte!
Da cum o vrea El și cum o știi el că merit, așa să-mi deie!
Fiecare are un drum și păcătuiești fără să-ți dai sama! Eu când eram tânără, știam că fac rău că fac păcate?
Și amu, mă gândesc...când am să mor, n-am să văd și n-am s-aud nimica!
Ce să faci fată, hăi!
Păi da...trecem așa prin viață! Trecem, da sunt alții care nu chinuie așa...
.................................................
Eu mă gândeam așe...că poate oi mai trăi, n-oi muri! Da nu se știe!
Și așa spuneam tu fată, hăi! Toate rămân. Și noi ne ducem. Eu mă gândesc că dincolo este așa, un câmp și o groapă unde ne îngroapă pe toți și pe ală și pe alaltă...
Eu odată, eram tânără, primăvara, atunci se călca cu fier cu jar și călcam pe prispa casei ceva și când m-am ridicat, era așa de frumos! Primăvară, copaci înfloriți...și mă uit așa și zic, uite ce frumos! Aici e tâlcu, e frumos amu, ai murit, ești bini îngropat!
Și i-am spus la un bătrân și o zîs, nu-i așa, fată, hăi! Nu-i așa cum zîși tu! Acolo e frumos!
Da nu vine nimini de acolo să ne spună cum e!
Cred și așa, cred și așa!
Uite ce...de atunci stă inima în mine ca un cârlig! Și eu n-am mai vrut să-l întreb mai departe.
Și mi-o spus așa...tu, Ilenuță, ști ce mi-o spus mie un om? Că nu este Dumnezeu!
Și eu mă tot gândesc mereu...cum o fi?
El îmi spune mie acu vo doi ani, că nu există Dumnezeu! Da eu n-am mai zis nimic!
Da cine are putere să facă atâtea?
Ce să faci fată, hăi!
Eu cred c-oi muri și mă întreb, oare ce-o fi acolo unde m-oi duce eu? Eu aici mă opresc! Oricât mă gândesc că n-am făcut păcate, la cele păcate mă gândesc, la chiuretajele celea!

Varujan Vosganian: Psalm


tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne!
noi am terminat tot ce era de făcut
am dărâmat zidurile, deși n-am găsit
nimic în spatele lor
ne-am privit buimaci degetele zdrelite
și ne-am întins sângele pe obraji
ca în dansuri cu măști
am urlat din rărunchi cu ochii la stele
și stelele, din înțelepciunea lor, au tăcut
am încercat să plângem, dar ochii
ca iasca ne erau de uscați
alții plânseseră destul mai-nainte
am aruncat vina care era a noastră
și ea s-a întors, ca un lup în bârlog
tu ne-ai rămas ultima speranță, Doamne
ne rugăm ție, să nu exiști!

Varujan Vosganian: Patimile după Gödel

 Apariție editorială Editura Polirom/2020


Melania Briciu-Atanasiu: Obezitatea suficienței de sine


din podul cu molii scot amintirile de la naftalină
în dezamăgirea acestei clipe care-mi plumbuiește zborul
nu e nimeni să-mi vindece rănile
mai degrabă de cei care le smulg crusta
în piețe vieneze valsul a ieșit din modă demult
nimeni nu citește rilke sub luna blazată
ocrotitori de animale cu fesele tatuate dezgolite
protestează
golanul din mine dârdâie în zdrențele libertății
cu un rucsac de dor în spinare și prea puține merinde
pentru foamea de țara
unde cei îmbuibați se asfixiază încet
în obezitatea suficienței de sine
sub cascheta inconștienței
ne îndesăm lașitatea până la ultima șuviță
ne săpăm mereu tranșeele propriilor războaie
sperând că nu ne va nimeri Marele Obuz
poate atunci când ne vom cunoaște pe deplin
nu ne vom mai iubi într-atât
de aceea scriu litere în cuvintele unei limbi moarte
dar omit mereu accentul circumflex
deși în contul sufletesc mai am disponibil
și încă n-am învățat cum se percepe camătă

Teodor Dume:Începuturi...


În ziua în care toate mamele își leagănă pruncii
am învățat tăcerea
și-n căușul palmelor
am lăcrimat
era prima zi a lumii cu o singură viață
de frica zilei de mâine am tras
cerul peste mine
și-am așteptat
din senzația că exist
mi-am făurit un zâmbet
și din când în când
înflorește în zâmbetul mamei

Nicolae Silade:

Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                                                                            

a şaptea frumuseţe                                                         

I

cum să nu-ţi scriu despre această minunată margine a pământului
despre minunata mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată
mereu marea al cărei nume este mare cum să nu-ţi scriu despre minunatele
răsărituri de soare şi încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre
vocea muezinului din vârful minaretei şi clopotul ortodox care bate

chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani şi creştini
şi atei deopotrivă oameni cu frica lui dumnezeu în suflet oameni cu legea
lui dumnezeu în sânge cum să nu-ţi scriu despre înserarea ce cade peste
toţi la fel şi despre cerul coborând în mare când se aprind luminile în
vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte

o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da
aş fi putut să-ţi postez pe facebook imagini căci imaginea face o mie de
cuvinte dar cuvintele sufletului ar fi rămas nespuse şi apoi într-o noapte
s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna
înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi

II

blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline
cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oameni care pozează oameni
oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi
în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre
oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă

cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii
treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii cum să nu-ţi scriu despre
circul de stradă şi omul din mijlocul străzii trei euro zece euro cine dă mai
mult întreabă el cine dă mai mult ca să vadă cine dă mai mult ca să vadă
ceea ce nu poate fi văzut eu am dat şi am văzut şi îţi scriu despre asta

ca să ştii că acesta e locul pe care îl vezi în orice loc şi acesta e timpul
pe care îl trăieşti în orice timp da şi îţi scriu despre toate acestea ca să ştii
că aceasta e libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită şi
fericirea da aceasta e viaţa viaţa de la un capăt la altul o fără de seamăn
splendoare o frumuseţe care se înfrumuseţează mereu şi se veşniceşte

III

în paradis ajungi totdeauna în zori când vântul de răsărit încetează a bate
iar păsările îşi încep cântarea de laudă când se iveşte în depărtarea cetatea
cea veche înconjurată de mare şi-n oraşul cel nou încep să se-audă cuvinte
din toate limbile pământului când pe plajă încep să se deschidă umbrelele
şi frumoasele fete se întind în şezlonguri butonând pe smartfonuri tablete

au sosit iată şi americanul şi francezul şi neamţul şi albanezul o mulţime
de sârbi şi de ruşi de români muntenegreni un adevărat turn babel culcat
la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce
totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută dar să revin
la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori

şi începi să vezi şi începi să auzi cu alte simţuri începi să vezi şi să auzi
cu adevărat vezi fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine
decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetate din bătălii pierdute
din bătălii câştigate vezi cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se
izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi

IV

intri apoi în cetate ca şi cum ai intra într-o altă viaţă ca şi cum ai intra
în alt timp şi urci şi tot urci pe alei de piatră printre ziduri de piatră printre
palmieri şi măslini şi rododendroni ce tumult era aici altădată şi ce liniştire
acum parcă timpul întreg se răsfaţă se întoarce pe faţă pe spate se face
ghem se face nimb şi ţâşneşte din nou precum apa în fântâna din piaţă

şi dacă urci mai departe dacă priveşti mai departe ai să vezi cum oraşul
cel nou se înalţă cum răsar pe colină vile după vile de un alb strălucitor
şi pâlcuri de verdeaţă şi viţă de vie şi rodii pline de rod o mulţime de fete
frumoase o mulţime de tineri doritori e ca şi cum ai privi de-a dreptul în
eternitate e ca şi cum ai vedea în viitor nu te opri mergi mai departe

mii de ani adunaţi într-o clipă căci pentru tine clipa are o mie de ani
ce a fost cândva vis a devenit realitate şi realitatea s-a risipit ca un vis
dar ceea ce rămâne e tot marea mereu neliniştită neschimbată mereu
marea al cărei nume este mare şi cerul albastru deasupra şi soarele
strălucitor şi cuvintele de la această minunată margine a pământului

V

cum curge spre mare mulţimea o mare de oameni vărsându-se-n mare
cât e ziua de lungă şi ziua e foarte lungă aici viaţa e foarte lungă să ştii
şi ai timp pentru toate ai timp pentru vise şi ai timp pentru împliniri ai timp
pentru dragoste şi ai timp de amintiri ai timp pentru a face posibil tot ceea
ce pare că nu se mai poate ai tot timpul din lume şi lumea întreagă o ai

aici unde vechi şi nou îşi dau mâna unde trecutul şi viitorul se-ngeamănă
în ritmuri de tobe şi muzici orientale şi dau naştere unui prezent care este
pururi prezent aici eşti acasă aici eşti tu însuţi cel care era înainte să fie şi
cel care este când nu va mai fi aici este locul doamnelor şi domnilor priviţi
cum clipa de graţie se înfiripă aici de-a dreptul din piatră şi se nesfârşeşte

să ne plimbăm pe plajă acum să ne plimbăm pe faleză să uităm de toate
şi să luăm aminte să uităm de toate şi să luăm aminte la această minunată
margine a pământului la această minunată mare care ne-ntâmpină mereu
neliniştită neschimbată mereu această frumuseţe care se înfrumuseţează
această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează

VI

o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu
de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire
plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel
plouă peste cetate peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care
vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin

e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii
de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul
care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă
peste mare plouă-n rafale plouă peste budva peste bar peste ulcin plouă
peste lume cerul întreg parcă se varsă în mare şi marea tot nu se umple

are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră
şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre
dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să îţi scriu despre dragostea
în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu
despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări

VII

şi cum să nu-ţi scriu despre această minunată seară de august în care
stau pe balcon şi fumez un trabuc privind în jur privind minunatul împrejur
vilele de pe malul mării şi drumul ce şerpuieşte pe colină şi maşinile urcând
pe străzile înguste străzile cu sens unic şi lumea urcând pe scările de piatră
printre ziduri de piatră spre locuinţele de piatră ca într-un vis pietrificat

şi în această minunată seară de august nu pot să nu mă gândesc la viaţa
de noapte din vechea cetate la aventurile cavalerilor din iatacul domniţelor
la cei care au locuit înainte de noi această minunată margine a pământului
lângă această minunată mare la cei care vin după noi care vin să locuiască
în casele noastre de piatră în visele noastre de piatră de la marginea mării

stau pe balcon şi fumez şi mă gândesc la cei care mâine vor trece pe-aici
şi vor trece de sub umbrela de soare sub umbrela de ploaie sub umbrela lui
dumnezeu care ne apără şi de soare şi de ploaie care ne apără în orice vreme
şi căruia se cuvine să-i mulţumim pentru această minunată margine a pământului
această minunată mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10