Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Mariana Kiss: O candelă în floare sau un acatist?


Inimă nebună,
Mereu bați la porți închise.
Mereu te așezi pe lavițe
De dor încinse,
Mereu te lași ademenită
De vorbe frumoase,
Mereu te legeni sus printre astre...

Inimă nebună,
Ce să-ți fac eu ție astăzi, oare?
Unde să te închid... Sub ce zăvoare?
Să nu mai ieși vreo două anotimpuri,
Să nu mai stăpânești ale mele tainice gânduri...

Inimă nebună,
Nu vrei să înțelegi odată...
Că nu pașii mei într-acolo te poartă
Ci nestatornicia ta, neascultătoare.
Mereu păcătuiești... și asta rău mă doare...

Inimă nebună,
Trebuie să te oprești cândva...
La o margine uitată de mahala...

Inimă nebună,
Porțile rămân pe veci închise...
Nu am chei potrivite ca să fie deschise...

Inimă nebună,
Ai făcut pact cu păcatul
într-o seară...
Am văzut târziu cum de peste tot te înconjoară...
Vreau să-l opresc cu mâinile goale,
Dar el se furișează și-mi râde în cale...

Inimă nebună,
Odihnește-te pentru o clipă întreagă.
Nu știu ce aș putea să-ți pun în desagă...
Poate o piatră de lună și-un
zâmbet trist,
Poate o candelă în floare ori un acatist???

Doina Moritz: Când tu mi-ai spus

================================
Când tu mi-ai spus că mă iubești, s-a scuturat mirarea...
Mie-mi părea că-mi aparții de la-nceput de lume,
Ne-am căutat... și ne-am găsit?... Ce tristă-i întrebarea!
Căci au rămas din tot ce-a fost, regretele postume.

Când mi-ai spus c-am fost aleasa, a înflorit mălinul...
Mie-mi părea ceva firesc, am alergat spre tine,
Dar n-am știut că-n loc de vin, mi-ai dat să sorb pelinul,
Prin câmpul macilor aprinși de doruri și suspine.

Când mi-ai spus floare-albastră și m-ai numit "Nu -mă -uita",
Prin veșnicie m-am pierdut, cu aripile-ntinse,
Am primenit un câmp de vise, pudrat cu praf de stea...
M-ai tot purtat, cu voia ta, spre porțile închise.

Când mi-ai spus c-o să culegi, curcubeie pentru mine,
Credeam că-i o poveste scrisă pentru totdeauna,
Împleteam din începuturi albastre punți spre tine,
Dar tu ai amestecat adevărul cu minciuna.

Când mi-ai spus că-ți sunt o doină, precum alta n-a mai fost,
Am cerut timpului timp, să opresc clipele toate...
Doar iluzii încropite în cuvinte făr' de rost...
Te întreb: Ce joc a fost, de m-ai rătăcit în noapte
             versuri                                                                            

Ionuț Caragea: Reconstruiesc casa bunicilor


   poezie                                           
casa bunicilor
nu mai este
buldozerul a dărâmat-o
bunicii din ceruri
au plâns

și casele îmbătrânesc
și casele ne privesc mirate
când mor cu toate că
vremea lor încă nu sosise

îmi adun toate amintirile
cuvânt cu cuvânt
reconstruiesc casa bunicilor mei
cărămidă cu cărămidă
fundația, zidurile, ferestrele, ușile
acoperișul, hornul
bucătăria, marchiza, magazia
camera pentru oaspeți
camera principală
carpetele, tablourile de pe pereți
cu templul din Mecca
și Cina cea de Taină
icoanele, chipuri familiare
candela cu ulei, vestind sărbătorile
patul cald, primitor, în care aveam
visele cele mai frumoase
soba de fontă cu plită
pe care se prăjea pâinea
pe care se fierbea vinul
jarul în care sfârâia șunca
cuptorul în care se coceau
plăcintele, cozonacii
reconstruiesc și grădina
semăn roșiile, castraveții, ardeii
cum aș putea uita vița de vie
smochinul, bostanii
care urcau până la streșini
florile surâzătoare
reconstruiesc și cotețul
dau de mâncare animalelor
vorbesc cu ele, le mângâi
tai lemne, le așez frumos
în spatele casei
dau cu mătura, să fie totul curat
iată, casa bunicilor s-a ridicat
din propria moarte, din propria ruină
acum, cu permisiunea lui Dumnezeu
îmi voi chema bunicii din ceruri
să mai trăiască o viață
în nedărâmatul poem

Oana Frențescu: memorie

memorie scăldată în simțuri
a treisprezecea oră respinsă tantric
țăndări de amurg lăsate pe nicăieri
culori agățate de ochi
goluri secționând clipele mărunte

nu poate fi altceva în emoțiile învelite în celofan
și nici în cuvintele ucise
scintilațiile obosite nu îmbată nemurirea
înfățișări și sunete de tot felul înving oglinda
încălțările nepereche devorează cărările adormite
inima și-a pierdut harta
începe refugiul de sub cascada fără mantră

Nicolae Silade: Preaiubirea și alte scrisori de dragoste

 132

dragă oamenii din jurul nostru nu mai ştiu să iubească
oamenii din jurul nostru nu mai vor iubire lumea lor e dolarul
şi în lumea asta a lor nu e loc pentru noi şi în lumea asta a lor
totul se duce de râpă ai grijă iubito ai grijă de dragostea noastră

nu vezi cum ne arată cu degetul nu vezi cum ne dau la o parte
dau din mâini dau din coate se urăsc se ucid pentru bani şi prosperă
în deşertăciunea lor bogată lasă iubito lasă lumea asta a lor şi hai
hai şi dă frâu liber iubirii şi ai grijă ai grijă de dragostea noastră

ce dacă trăim de astăzi pe mâine ce dacă locuim în chirie
chiriaşi sunt şi ei fără să ştie fără să poată închiria vreodată
un sentiment cum e cel ce ne leagă şi apoi o felie de pâine
şi o cană cu apă ţin dragostea vie iubirea curată

lasă-i iubito lasă-i în sărăcie
şi fă mai bogată dragostea noastră

133  

nu poţi defini niciodată iubirea nu o poţi stăpâni niciodată nici măcar tu
poetul iubirii nici măcar tu care faci publicitate iubirii niciodată nu poţi să
iubeşti cu toată iubirea şi tu ştii asta şi te doare asta şi nu poţi face nimic
altceva decât să vorbeşti de anumite etape ale ei ca şi cum ai vorbi de

fazele lunii ca şi cum ai vorbi de copilărie de adolescenţă de maturitate
de impotenţă şi spui că e minunată şi spui că e sălbatică şi spui că e o
curvă şi spui că nu mai e asta e nu poţi defini niciodată iubirea nu o poţi
aduna într-un singur cuvânt pentru că acel cuvânt ar fi tot iubire iar

iubirea înseamnă viaţă iar viaţa moarte şi nu ştii şi nu ştii dacă poţi
să învii prin altceva decât prin iubire dar când iubirea învie te luminezi
dintr-odată când iubirea învie în tine luminezi pentru că iubirea e totul
şi cu asta am spus totul despre iubire despre ea care iată vine din nou

cum vine lumina după ani şi ani de întuneric cum vine cuvântul
după ani şi ani de tăcere iubire speranţă înviere


despre

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Pe urmele poetului Nicolae Silade!

   xvl  

Hoinarul din vadul tandreții*


Stilistic vorbind, în Iubirea nu bate la uşă (Editura Brumar, Timișoara, 2013), Nicolae Silade a optat pentru o dublă formulă lirică. Prima, desemnând poemele jalonate cu cifre romane, este de obârșie tradițională. Cealaltă, marcată cu numere arabe, conține versuri albe împrospătate de patosul discursului novator. Încât impresia generală e aceea că, de fapt, avem de-a face cu două cărți contopite într-una singură.

În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate „accesoriile”: „Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)

Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: „pustiu”, „cavou”, „moarte”, „veacuri”, „îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: „uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (...)”. (30)

Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.

Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și „pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atribuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.

Neatins de suflul pudibonderiei, bardul „străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la „cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii.   Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.

Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din „cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.

Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată: „Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Așa și  eu, acum, la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

Un poet în do major


Într-o noapte m-am visat la Făget. Bântuiam castanii. Atunci mi-am adus aminte de Nicolae Silade.

Eu cred că Nicolae Silade a fost într-o viaţă, mai la sud de asta în care duce de căpăstru un sobor de versuri - de departe nevinovate de vreun duh acatalectic - rudă primară cu o gamă (si-la-de).

L-am cunoscut - nu personal - de bobul acesta de miere alunecat în paharul din care zeii literelor îşi beau versurile am avut parte înspre miazănoapte -prin vântul ce-l bătea, vânt care în vârful picioarelor înălţat îl povestea salcâmilor (toată lumea ştie că un salcâm nu este în stare să-şi ţină gura) care, la rândul lor, când atenţia noastră era în concediu, dădeau fuguţa la sălciile de pe malul Timişului, care, plângăreţe (sau plângăcioase) cum le ştiu, se spovedeau apei, sau, ca să fiu mai exact în aprecierea timpului, când el se povestea în târg, la moară şi la copiii de la şcoală.

Pe atunci era cătrănit, mai apoi - şi acum - a devenit prieten cu doi meri (sau caişi) care-i împrumută chiciura de flori să şi-o prindă în păr când lor le vine dor de lunecare în fructe. Acu eu nu zic, dar vreau să spun. Când nu zic, nu zic - spre exemplu - că la el florile se împerechează cu zefirii (care bat dinspre anii pe care-i poartă în permanenţă cu el), iar când vreau să spun, atunci spun că „iarna (ce ţi-ai luat-o în cap)eanotimpul de graţie, e al nouălea cerdin care vin să te colind, şi eu acum, lerui-ler”.

Unii oameni au fost hărăziţi cu darul statului cu capul în nori - meteorologii - alţii cresc porumbei - am eu unul în bloc care spune că Ceauşescu l-a însărcinat cu asta, - alţii se ocupă cu nivelul de trai dar se ocupă prost, dar Nicolae Silade a fost dăruit cu patima cuvintelor împerecheate, născut - întru stingerea patimii - într-o limbă de aur cu „sufletul doldora de dorinţi şi nici o îndoială”. El este chiar cuvântul întrupat.

Lucru hotărât, Nicolae Silade (ar fi fost mai frumos SILADO), chiar dacă se are bine cu merii - unii spun că vreo doi l-au însoţit în Spania şi că acolo ar fi făcut propagandă printre măslini să-l aleagă „alcade la o livadă de portocali, dar eu sunt binecrescut şi nu mă uit în fructiera altora - nu este de florile mărului, mai mult, cred că este avansat în tratative cu trandafirii. Cardinali. Eu spun asta convins că o să intoxicaţi miriştea „Actualităţii literare cu aprecierea mea de garoafă.
Este printre puţinii - după câte ştiu eu - care-şi duce aureola pe Golgota limbii române, chestie pe care o socoteşte „legea lui nescrisă, loc unde îşi toarnă aurul cuvintelor în tipare de ceară ce se topesc pe altarul acestei limbiel este prieten cu dicţionarele limbii române şi în numele acestei prietenii nici nu ordonă să bată versurile sale din palme (era să spun: din coadă) când reuşeşte - şi reuşeşte, să producă un zbor spre înaltele ceruri ale poeziei „care nu e poezie, ci viaţa noastră cea de toate zilele”.

Când se apleacă asupra poeziei (proză sau proză-poezie) Nicolae Silade are înţelepciunea şi solemnitatea unui mesteacăn (a cărui înţelepciune se aşează pe izvoare de credinţă), pentru că ştie „câtă geneză şi câtă apocalipsă sunt în fiecare clipă, nu emite pretenţia că versurile sale le poţi spune la gura sobei, cu mâna pe creştetul vreunui pui de om cu pantalonii scurţi, sau mângâind Carpaţii şi alte forme care ies în relief ale celeilate jumătăţi (cea mai frumoasă) fără de care viaţa noastră n-ar fi fost urnită din genunele cosmice, dar în cutreieratul crivăţului limbii române spre a-şi alege loc de înălţare el are întotdeauna un aliat (şi în acelaşi timp liant): al cincilea element, adică iubirea.

De când străbat desculţ poiana limbii mele şi-i simt dogoarea (uneori şi tristeţea unei fântâni jefuită de ciutură într-un bărăgan de ciulini curioşi şi pelin dând din coate să se amestece în tot şi în toate) rar mi-a fost să văd intenţia de alunecare atât de manifestă spre un mistic rafinat, eterat, vaporos spre un El, zărit prin ferestrele rugăciunilor lui (deşi casa lui e o rugăciune cu ferestre spre cer) şi care-i umple cămara cu binecuvântări, spre un El fără de care nu ar fi fost decât cuvânt (aşa să fie şi este, totuşi, bine), un cuvânt dornic de-ntrupare, un El al bărbatului şi al femeii, al dragostei - al cincilea element! - un El al cerurilor şi al pământului, al unui început fără de începuturi, al unui Omega pe care micimea existenţei noastre nu-l poate prinde în hotare de timp, în faţa lui te minunezi dar de a cărui atotputernicie te cutremuri, spre care-i curge viaţa, ca un izvor, spre înălţimi (timpul întreg e un capitol din evanghelia dintâi, iar un mileniu e un ceas care încape-ntr-un verset).

Ca muritor, Nicolae Silade ştie că Atotputernicul ştie de el şi asta îl face să-i înflorească speranţa a doua oară - dacă nu cumva florile acesteia sunt în sistem de perpetuum mobile - dor, aşa cum „iarba ce se-mprumută de rouă spre roua-n lacrimi preschimbată se poate transforma în făgăduială de ghiocei şi leac al durerii de maci, el întoarnă Divinităţii preaplinul mulţumirilor pentru „noua şi nesfârşita duminică prilejuită de folositoarea căutare în sine însuşi, acolo unde a găsit şi găseşte în permanenţă fericirea.

Un altruism în veşmintele unui crâng primitor şi odihnitor se reazimă pe nevăzutele aripi ale dragostei de patrie, de popor, de oameni, de limbă, îl luminează pe poet, îi dă forţa şi puterea de a crede că este posibilă naşterea unei lumi mai bune (dintotdeauna poeţii au visat, şi visele lor sunt luceferi luminând nemărginirile interioarelor sufletului nostru).

Ubicuitatea Divinităţii, ca metasentiment, induce linişte, protecţie ce face posibilă „trecerea senină prin calendare/ cu toate speranţele-n floare şi de permanentă înnoire, perfecţiunea sferei şi puritatea cristalului rămânând ţinte de atins ca Fata Morgana în împărăţia ucigătoare a nisipurilor.

Nicolae Silade nu este un mistic şi chiar când această atitudine este relevată ea ţine loc de fundal, de sprijinitor universal - ad maiorem gloriam! - la adăpostul căruia oamenii rămân oameni cu tot ce este omenesc, poetul nepierzând ocazia unei luni pline de a ne-o spune„nimic din ce este omenesc n-aş vrea să-mi scape” (homo sum: humani nil a me alienum puto - Terenţius - sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin), deci om fiind - dar şi poet - în condiţiile unei dulci omniscienţe, susţinând„eu cel ce ştie că este, cel ce ştie că sunt” îşi face primat din crezul că între cele două părţi ale întregului e o singură legăturădragostea, în calitatea ei de superputere a cărei dictatură este plăcută.

Din această materie primă poetul Nicolae Silade reface cea de a doua natură a umanului, conştient că „fără dragoste apa ar fi un potop, focul un infern şi candid ca o lalea (necultivată, departe de serele computerizate ale Olandei) sugerează acordarea premiului Nobel pentru dragoste pentru lumină, pentru iluminare: „şi-n lumea cea maresub clarul de lună/ să vezi cum se naşte o lume mai bună.

Iubirea - cine mai poate iubi e încă viu, înţelept şi puternic - fulgerul care străbate natura umană - nu este o panseluţă beată de sfioşenie pe vreun mugur de pământ uitat în cuibarele lumii, ci busuiocul ofensiv pe toate straturile de lumini florale, este cea în numele căreia te rogi pentru ea (el) (aproape), singura pentru care iei marginile cerului pe umeri şi umbli cu capul în nori, întregul care se întregeşte pe sine, care ne eternizează, care ne aşează, dacă nu alături de El (deşi El ne-a insuflat-o) cel puţin în apropierea Lui să-i putem spăla picioarele în semn de prinos de recunoştinţă pentru regăsirea Lui în noi.

Atunci când îmi este dor de o poveste cu castani dau o fugă la Făget. Îi găsesc ninşi de flori, ninsoare albă peste ninsoare verde şi încerc să-l găsesc pe Nicolae Silade, spiritul lui, ca să-mi deschidă sufletul spre creşteri de luceafăr, să mă poarte dincolo de munţii uitării, ca la rândul meu să încerc să-l veşnicesc.

Nicuşor Silade, îmi promiţi nişte unităţi de măsură pentru iubireLe-am exporta sub marca: made in Silade!

Deci:
Foaie verde, verde de Silade
Te-om alege-n Spania alcade.
Lucreţiu EPURE

Camelia Boț: Emoții

================
Și azi, se-ntorc,
să mă regăsească,
mireasma
petalelor rupte
dintr-un trandafir
roșu ca focu'
care-și plângea doru'
între degetele mele...

amintiri,
fără un preaviz...

Scântei de lumină
din giuvaierul infinit,
deseori opac privirii...

gându-mi
murmură încet...

s-a întâmplat deja,
nu se pot întoarce
după bunul lor plac...
Și totuși, se regăsesc,
în fiecare emoție...
===================

Teodor Dume: Privind în urmă...

(în amintirea părinților mei)

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toti cei ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în țara unde veșnic e apus
o țară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
și lavița crăpată tot mai tristă
îi așteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteți dragii mei
ușa de la poartă e încuiată
în curte peste tot și pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
și babele puține câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare
îmbătrânesc și țiglele pe casă
pereții au crăpat și s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut și fără foc

mamă, sunt copilul tău și-aștept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog privește-n mine și mă iartă
precum și Tatăl Sfânt de sus
o să plec și eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece și rănile uitate
și tot ce-a fost și fi-va în curând
 
plecăciune mamă, tată
și tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că știu că altădată
nu voi putea păși spre răsărit
                                                          

Nelu Cazan: Scrisoare pentru tine

  versuri                                       

Mi-ai dat prea mult fără să-ți cer vreodată,
Când nici nu mă știai îndeajuns,
Iubirea ta a fost nemăsurată
Și totuși pentru toate astea am plâns.

Să nu mă întrebi de ce că nu-ți pot spune,
E de ajuns că te-am simțit mereu
Și că ai fost alăturea de mine
Și când mi-a fost mai bine și la greu.

Ți-am scris aici pe un petec de hârtie
Banalul meu mesaj de mulțumire ,
Sperând că ai să-l primești cu bucurie
E scris din suflet cu multă iubire.

Poate într-o zi o lacrimă din cer
Va picura pe mâna ta cea dreaptă
Acum nu pot nimic să îți mai cer
Așa cum n-am făcut-o niciodată.

Dragăș Vișan: Ghem netors "special"

poezie                              

Toarce acum pisicuța Penelope
de o lună și jumătate
precum un ventilator cu picior
pe moale
dupa cum i-am așternut

Așa cutremur
trupesc către somn
merit și eu ca individ
bun plătitor la stat și DIGI privat
la utilitățile publice
impozit anual
întreținere
uneori și în avans
dar și cu... întârziere

După prima săptămână
din nou lucrătoare
pe câmpul
învățământului "special"
am tăiat sălbaticele arii
miriștea arsă de soare
am arat
dar n-am și nivelat
brazdele
n-am gândit recolte iluzorice
pe plan cincinal

Ghemul Parcelor
nu se desfășoară
cum vor toți oamenii
ci după mersul treaz-la somnic
cotidian al tuturor animalelor
iar ele — Ursitoarele
nu pot lua hotărâri
să-l destrame subit pe om
că-i și el animal

Popa Ștefan: Crucea

===================
Crucea grea și-apăsătoare,
Nu-i decât o încercare,
De la Dumnezeu trimisă
Și de îngeri rânduită.

Ori și unde mă voi duce
Iau cu mine sfânta cruce,
De rele să mă păzească,
Îngerul să mă-nsoțească.

Hristos ne-a răscumpărat,
Orice păcat ne-a iertat.
Semnul crucii când îl fac,
Celui rău îi vin de hac.

De vrei viață ca să ai,
Milostenie să dai.
Crucea pavăză să-ți fie,
Cărare spre veșnicie.
===================

Aurelius Belei: Septembrie

Septembrie cald,
septembrie aur,
cu gânduri lumină
tribut din clipe tezaur.

Septembrie nou,
septembrie vis,
de duh curs în taină
prin cerul deschis.


Septembrie sfânt,
septembrie adiere,
fior divin peste clipe
cu roade efemere.

Septembrie viață,
Septembrie mister,
răsărit peste suflete cu
frunze ce suspină și pier.

Septembrie cer,
septembrie vers,
lăsat pe prispă de toamnă
la ceas de nou univers.

Septembrie lin,
septembrie dor,
galbenă mătase gutuie
și belșug promis pe ogor.

Septembrie ambrozie,
Septembrie floare,
cu struguri adânci din vin
adunați în străbune izvoare.

Septembrie grăbit,
Septembrie prag,
ce aduni amintirea dragostei
din vara plecată cu drag.

Septembrie amintire,
Septembrie cunună,
gardian zâmbitor al iernii ce
îndrăznește cu speranțe să vină.

Dumitru Ichim: Scrisoare către Dumnezeu

Părintelui meu Ion Buga

Oare scrisorile mele se pierd,
sau răspunsul ce-ai da căutării
o fi poate mai greu?
''Unde plecați de acasă?''
am întrebat pe frații mei.
Mi-au zis:''Mergem și noi
să ne căpătuim cu vreun dumnezeu
mai acătării,
dumnezeu de-al oștirilor,
cum toate neamurile-și făcură,
puternic, măreț,
cu aur și-argint în armură,
cu fulger și trăznet în mână,
un dumnezeu care-și cunoaște meseria
să țină în hăț de scriptură
împărăția,
nu unul ca al tău.
La ce folos e-un poet
de smochin
și de crinii sălbatici vorbind,
de vrăbii, de mări și de munți,
că s-a făcut de râs printre toți dumnezeii

de când s-a născut într-un grajd!
De pomină, cum se sfădea cu fariseii
și cu cei mai subțiri saduchei
ce-ar fi putut să-l școlească
s-ajungă cel mai de frunte
stăpân peste toți dumnezeii!
Nici măcar n-a putut să învețe
că la nunta
fiului său ca-mpărat
nu i-a venit niciun prinț, niciun rege,
nicio crăiasă
și tot striga pe la răspântii de uliți:
''Ospățul e gata,intrați-mi în casă,
șchiopi, ciungi și gloate betege!''

Tu nu vezi că logica ta nu-i curată?
Cum poți să fii și dumnezeu și Tată?
Nici îngerii nu l-au găsit prin ceruri
și-și târâiau aripile-n glod, pe pământ,
întrebând pe ciobani
de nu cumva l-au văzut pe la stână?
Nu s-a sinchisit ,de nașterea Lui,
nici duhul cel sfânt să coboare pe-acolo,
chiar magii-și pierdură steaua din mână...''
***
Scrisoarea e albă,
iar buchile
copitelor de asină
spre Betleem înfloresc către Tine
tot cu albul și de-a albul
rotund de colind și lumină.

În noaptea aceasta
Fecioara Curată
ține în brațe pe Fratele meu.
Tată,
numai prin ochii Lui de copil
ești cu adevărat Dumnezeu.

Petruța Niță: măturând uitarea


===============================================================

am strecurat anii sub cerul plumbuit
mi-au lăsat numai parfumul de muşcate
la-ncheieturi de lacrimi
umerii mi s-au prelins până-n căuşul palmelor
m-am învelit cu abur de pâine
coaptă în cuptorul din mijlocul bătăturii
lipit cu lut şi balegă
Doamne, cum mirosea pâinea scăldată-n must dulce-acrișor!
cum e călăvia din noaptea de priveghi
când mortul stă la poveşti sub boabe de ceară
am poruncit anilor să-şi frângă aripile
să pot rescrie o eglogă a amintirilor
strângând mirarea într-o oglindă
Doamne, cât zbucium ne dăruiește golgota
când măturăm așteptarea
uitând!

===================================================================


Violetta Petre: Doar umbra mea

Un pas şi încă unul, ce durere,
Că umbra dintre noi n-o pot atinge!
E un tăciune ce nu-l poate stinge
Nicio ninsoare. Geme de plăcere

Cînd se aşază ca un zid de ceară,
Orice mişcare-o sperie de moarte,
O iei cu tine-n ceruri mai departe
Iar eu rămân cu umbra mea afară

În iarna ce-o primesc îngenuncheată,
Cu fruntea sprijinită de-a ta cruce,
Din mine pleacă viaţa şi se duce
Într-o poveste ce a fost odată.

N-am aripi să te-aduc în zbor acasă
Şi braţele-au rămas în aşteptare;
Nu e durere-n lume-atât de mare
Ca un Crăciun cu umbrele pe masă.

Doar umbra mea sub vâsc, lacrimi adună
În miez de noapte, sub a morţii strună.

Ottilia Ardeleanu: nimic închipuit


de ce se face crucea din piatră
e simplu
ea este suma pietrelor primite
de-a lungul vieții
unele răni niciodată nu se închid
acolo încă mai încap bârfele lumii
de câte ori văd o cruce
fac semnul crucii
pentru a putea comunica
între cele două universuri
te-ai întrebat cumva
dacă dincolo oamenii trăiesc
în timp ce cred despre noi
că suntem morți
adevărul nu e absolut
adevărul e percepție
crucea mea
este o continuare a unui curcubeu
ritualic apărut
după cea mai tragică ploaie

Ella Poenaru: ***



Port în suflet
fluieraș de fag
cântul neamului meu
de fiecare dată când vreau
să părăsesc acest loc
să fug din el ca dintr-o mănăstire
jefuită de păgâni
îmi cântă o veche doină
iar plânsul Mioriței
îmi amintește că nu pot
să simt, să mă rog, să iubesc
decât românește

de-a pururea

Cadar Katalin: Agonie

============================
nopțile se deghizează în larve paralizate,
ce stau
într-o permanentă agonie
în cuibul de lumină sângerie...

din interiorul unui strigăt mut,
se aude
clătinatul pendulului ruginit
în lunga
așteptare
a sfârșitului....
===========================

Badescu Alexia: ***

   poezie                                         

dacă ai putea să mă vezi așa
despletită de canoane
pășind cu sufletul
anonim
prin gunoaie
acarul a fugit cu toate restanțele vieții
vecinii de la patru încă fac dragoste cu inima aprinsă
fotoliul roșu a rămas la fel de taciturn
de pe vremea când eram doar piranha de apă amară pierduți în războiul de o sută de sori

poate că cerul nu își calibrase energiile
poate că timpul nu mai avea răbdare
nici nu mai știu dacă au existat învinși
sau doar învingători

Vasile Culidiuc: Frunzele scrise

de mine au fost așezate
în calea ta la picioarele mici și reci
am pus versuri de dragoste
pe cele ruginii
le-am scris cu lacrimi
vântul le invită la dans
în timp ce așteaptă pașii șoptiți
pe ritmuri de vals

Vasile Ionac: Picurare

=================

Nu e lampă la ferești,
Nici feștili la amintire;
Suflete, chiar, o zărești?
Dacă da, să-mi dai de știre.
..
Urmele sunt de păcat,
Vrerile-s din ploi de vară;
O fi fost când am visat?
Sau doar aburii de seară?...

Plouă des prin amănunt
Și pe frunza grea, târzie;
Oare cum să-i spun că sunt
Chiriaș în colivie?

În ținutul meu de zis
Bat ciocanele de brumă;
Suflete, mi-e interzis
S-o-ntâlnesc într-o furtună?

N-are pază la pârleaz,
Dar nici vreme pentru mine;
Calul împușcat nu-i breaz
Și e frig până-n stamine.

Suflete, să-i spui că sunt
Și-aș dori ca să mă vreie
În tăceri numai avânt,
Ca iubire și femeie.
====================

Giorgian Ionuț Zamfira: Se clatină iubirea

versuri
Se clatină iubirea din spatele poveștii
Și luna-ntemnițată se stinge-n ochiul dur,
Sub valurile mării se războiesc și peștii
Iar apele-s murdare de-atâta ură-n jur.

Pe trupul celui fraged apar dureri ascunse
Și rănile din suflet prind glas ca niciodat'
E-o lume de războaie și chipurile-s unse,
Cu lacrimile sfinte căzute pe-nserat'.

Sunt adormiți călăii ce au luptat cu moartea
Și au promis luminii că vor deschide uși,
Acești barbari ai lumii au protejat dreptatea
Însă de-o vreme bună în spațiu parcă-s duși.

Se clatină iubirea în ochii celor care
Au șters de praf icoana și au sădit un pom.
Încă există astăzi un semn de întrebare:
-Ce-nseamnă suferința. De ce e omul - om?

Pe străzi privim cu toții cum se ciocnesc boierii,
Trăim cu frica - fricii că mâine-i rândul nost'.
Dar nu există moarte sub hainele durerii,
Exista paradisul și-o viață fără cost!

Se clatină iubirea din spatele luminii,
Rămânem pe vecie noi oamenii și spinii.

Floarea Dutulescu: Noi doi, inseparabil Univers

========================

De m-aș putea înlănțui cu taina ta,
În treceri fastuoase spre extaz divin,
Inima tristă nu mi-ar mai lăcrima,
Căci prea te simt prin sufletu-mi sublim.

De te-aș putea cuprinde strâns în brațe,
Aș crede că un înger am atins,
Vrea cu lumină, cerul să ne-mbrace,
La orizonturi, lotuși s-au aprins.

Tu îmi ești unic și irepetabil,
Zefir înmiresmat, dor născut din dor,
Noi doi, un univers inseparabil,
Două comete iubind ucigător.

Ce anotimp frumos e fericirea,
Adieri de vânt prin frunze de lumină,
Doar gustând-o și-ating dumnezeirea,
Cerul cu stele pentru noi suspină. 

Înălțând rugi ca boabele de rouă,
Razele de lună setea-și ostoiesc,
Prind eterul cu mâinile-amândouă,
Cu tine simt cum galaxia cuceresc.
===========================

Gheorghe Apetroae: Românul ardelean, patriot, Avram Iancu

(Notă biografică și poem, de Gheorghe APETROAE, Sibiu)

AVRAM IANCU, de naționalitate română, cetățenie austriacă și religie ortodoxă, s-a născut în anul 1824 în Munții Apuseni, la Vidra de Sus, în satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România, într-o familie de țărani de moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea, fratele lui HOREA și bunicul lui Avram IANCU. Preotul Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812) a avut șapte copii, dintre care unul dintre copii, ALISANDRU a fost tatăl viitorului erou pașoptist român, Avram IANCU. Primii ani de scoală, Avram Iancu i-a urmat la Vidra şi Câmpeni, clasele elementare la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cursul superior şi Facultatea de Drept la Cluj. A terminat cu eminență Facultatea de Drept, în anul 1845 și s-a pregătit în meseria de avocat, a cărei atestare a primit-o în anul 1848. A fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist care în preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848, făcea parte din elita intelectulităţii românesti transilvanene care lupta pentru emancipare socială şi naţională. Iubirea faţă de neam şi ţară, îl fac să-şi exprime dezacordul fată de moţiunea votată la 15 martie 1848, la Budapesta, care era potrivnică poporului român majoritar din Transilvania şi care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria. Militant pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor s-a implicat în activitatea politică și militară în anii 1848-1849 și a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.
A fost unul dintre initiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15 – 17 mai şi 15 – 23 septembrie 1848 și conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
A decedat la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, Hunedoara, România și a fost îngropat în cimitirul de la Țebea, potrivit dorinței sale, lângă gorunul lui Horea.
În urma uneia din manifestările culturale ale ASTREI rediviva, care a avut loc la Țebea, și la care am participat, pe locul unde tribunul Avram Iancu odihnește sub gorunul bătrân al lui Horea, străjuit de tunul libertății, într-o permanentă veghe la neam și la țară, sub impresia acestui eveniment cultural și impresionat de spiritul său patriotic, am încercat să-l imortalizez în poemul:

”DORUL DE IANCUL”
versuri, versuri, versuri,
De dor de Craiul lor,
răsar la Ţebea moţii …
Îşi leapădă calvarul
şi-l freamătă-n gorun,
să le coboare Iancul
în retrezire cerul
cu Vidra în cunună
şi Apusenii brâu …

Sfânt, magul libertăţii
şi soarele dreptăţii
se-nalţă printre astre
mai falnic, mai august …
Durerea să le-o curme,
El se revarsă-n zorii
împărtăşiţi cu Horea,
sub roata altei lumi …

Furtuni să le înfrunte,
El se-mpleteşte-n ramul
gorunului din Ţebea
cu freamătul român !
Din Mureş le cuvântă,
din Arieş le cântă
pe undele soboare
de harfe îngereşti …

Că-s ocrotiţi de Thetis,
mărturiseşte Crişul
cu malul drept în Tisa
şi malul stâng în Nistrul,
o mamă, România,
i-a botezat şi-n Jii...
La Ţebea-nalt gorunul,
le stăruie zenitul !

În templul Judecăţii,
din tronul dreptei legi
le porunceşte Iancul,
îi vredniceşte sfântul
să-şi neclintească locul, şi,
împlinindu-i gândul,
pe Apuseni, pe Alba,
va străluci Crai Nou! …

Înconjurat seraphic
pe drumul sfânt al Vidrei
îi însoţeşte Iancul în cer,
în munţi şi-n fii …
Să le aline dorul,
El le-mplineşte visul …
Se creşte-n cer gorunul
şi se preschimbă-n scuturi
cu chip de moţi, Ardealul
iubit de Dumnezeu...!

Florica Bațu Ichim: Cântec

    (postare: Dumitru Ichim 

Steauă ce-am fost
stea ce-o să fiu –
mă desprind
zenitului viu
zenitului fiu
mă dărui, întreagă…

Beteagă
‘ntrebare
se-apleacă răspunsului frânt
(… înc-un cânt… înc-un cânt…)

Steauă ce-am fost
stea ce mă cheamă –
mă luminez
despletindu-mă-n mamă.
Steauă ce vine,
copila mea draga, abia gângurind
e colind.

Să nu plângi, fiica mea:
clipi-voi, secundelor, stea.
mama cand era copilă
ca tine
se jucase cu vântul,
cu mine
.
Fiul meu, să nu plângi:
lumina din stele în gene s-o frângi!
Vei licări, în adâncuri, cu mine:
tăcerilor line…
depărtărilor line…

Pica Maria N. Boștină


În odaia de oaspeți cu uşa deschisă,
Ți-am pus covor de frunze ce cad,
Te-aşteaptă fotoliul şi lampa-i aprinsă,
În semn de iubire, de dor, şi de drag!

Că tu ai plecat în toamnă târzie,
Când verdele era tot ruginiu,
Când soarele-a pierdut puterea-ncălzirii,
Lăsând aburi reci în seara de luni!

Pendula-n perete a oprit bătaia,
Rămas-a la ora la care-ai plecat,
Crapat-a clepsidra, s-a aprins lumânarea,
Şi-o stea către cer atunci a urcat!

Şi zile de luni, în luni peste luni,
Şi ani de atunci în turlă cântă
Bătaia de clopot, biserica toată
Aprind candelabre, Lumina cea Sfântă!

Şi ploaia de lacrimi din ochi către tine
Plecat-a, un râu ce-n drum te-nsoțea,
Cu floarea iubirii, şi dorul din suflet,
Ai luat cununii şi dragostea mea!

Adrian George Itoafa: Proză

Capitolul: Echilibrul (fragment din roman)    

Tipa, mergea ca pe șină, o linie trasată de viziunea rămasă în convalescență, părea a rata dimensiunea acrobației. Se revolta că nu reușea să mențină echilibrul. Cât de simplu este să cazi! Realitatea acestui joc bazat pe pășirea sigură a ambelor picioare, ce continuă perimetrul dat de echilibrul spaimei. Am vrut să o urmez, îmi lipsea curajul de a pășii în siguranță. Așa că, o urmăresc depărtându-se în amurgul ce o interioriza în tot roșul acela imens. A avut curaj, îmi spun! Aplaud sfârșitul acestui spectacol gratuit, oferit de o acrobată necunoscută. Nici nu știu dacă e reală ori ireală.
Rămân la terasa situată în centrul vechi, aflată la câțiva metri de impozanta statuie a lui Ovidiu Naso, romanul exilat.
Scriu ceva idei arse la o țigară lăsată liberă să se consume. Prin mulțimea care se perinda, avea să-mi atragă atenția un cuplu, în treacăt, la mică distanță. El înalt, îmbrăcat cu o pelerină, iar pe cap purta o pălărie identică cu cea primită săptămâna trecută. Deși, afară era suficient de cald, părea că se ascunde de priviri, de vreme ce era în mare parte mai mult ascuns. Ea, minionă frumoasă, prinsă de brațul lui puternic, mai mult trasă, lăsa impresia că un vânt musonic o poate reloca, iar ea, prinsă cumva de un stâlp, reușea de frică să rămână alături de el. În tot acest timp, fusta ei devenea o umbrelă multicoloră, lăsând picioarele libere să preumble.
A ajuns și pălăria croită de pălărierul rămas singur să desăvârșească această meserie, în lipsă de ucenici, la o etate destul de înaintată. Cum ora când am ajuns, destul de târzie, m-a determinat să deschid ușa, neștiind dacă mai pot face comandă in afara programului, unde se afla o afacere de confecție pălării, aflată la o stație de metrou din București. Mi-a fost luată măsura, am explicat despre dorința materialelor, iar bătrânul mi-a confirmat cu un ton blând, fără a sta pe gânduri că, îmi va realiza întocmai această comandă. Am lăsat adresa, mulțumit de pălăriile afișate la geam, am salutat bătrânul și-am plecat.
Am așteptat ceva timp, până un curier mi-a înmânat o cutie. Curiozitatea a fost așa de mare, bănuind că se afla pălăria, așa că rup ambalajul și rămân fascinat de execuție câteva clipe. O așez pe cap. Turnată. Borul pălăriei impozant, invăluie trăsăturile feței în mare parte. Mă uit în oglindă și radiez. Cât de bine îmi vine!
Par un personaj al vremurilor apuse, un personaj din perioada interbelică. Privesc și mă minunez cât de bine mă prinde și nuanța neagră în ton cu paltonul, mă mulțumește deplin. Plec la întâlnirea cu Emilia, anunțându-se de fapt o seară importantă, știind că ea, este fata fondatorului unei galerii de artă, având posibilitatea de a expune o parte din lucrări și vinde unor personalități importante din țară și străinătate. Mă parfumez și plec grăbit.

Adrian George Itoafa: Întrupat

Prin comparație cu cerul, pot fi
o nevăzută umbră,
o voce neauzită, acoperită-n glasuri
și întreb: eu pe pământul cărei ființe mă mai aflu?
Un leagăn legănat de vânt, când eu continui să te-avânt,
un cap ascuns în toată duna de la țărmul mării,
nici timpul nu mă vede?
Trecând pe trupul meu inert, vezi mușchii verzi
crescând pe trunchi și-adormi confuză-n mine,
un orb ți-a luat inima și începe să-mi recunoască glasul,
aleargă după mine reanimând speranțe.
Ochii închiși sunt căutare, un vis aflat la margine de seară,
un întrupat ce nu găsește alinare, și-n mine pernanentă-i seara.

Doina Moritz: Ți-am fost mereu

   versuri                                 

Ți-am fost mereu o primăvară,
Pe suflet eu ți-am tatuat iubirea.
Să nu mai doară-a anilor povară
Am înspicat cu-albastru fericirea.

Ți-am fost și cer scăldat în răsărituri
Și rază de speranță la fereastră,
Am înșirat secunde-n începuturi,
Să nu se ofilescă macii-n glastră.

Ți-am fost iubire peste tot și toate...
Păcatul este-n firea omenirii...
Petalele-n dorință îmbrăcate
Le-am presărat la porțile privirii.

Ți-am fost aleanul în singurătate,
O inimă de rouă pe o floare,
Cântul legănat, zâna din cetate,
O doină-nrourată de candoare.

Ți-am fost o oază prin nisipuri arse
Și femeia unei singure iubiri...
La poartă, flori de liliac rămase
Refuză să se cearnă printre amintiri.

Nely Vieru: În toamna mea, în toamna ta

 Album aripi de pământ

De-atâta ploaie și furtună,
de-atâta inimă nebună
și nopți întregi fără de lună
nu știu de foaia mea
în dungă va cădea
în toamna ta !
Semnez cu vântul ce adie
pe-o frunză galben-ruginie
și-un fulg de păpădie ,
ți le trimet în zbor
să-ți treacă de-al meu dor!
În toamna mea ca și-n a ta
e mult prea frig și plouă .
Nici greierii nu vor a mai cânta,
iar ceru-i rupt în două
și plouă din văzduh
cu zeci patimi oarbe,
seninul ochilor îl soarbe ,
ocean de visuri pe podea
așterne în toamna ta
și-n toamna mea !
În toamna mea,
în toamna ta
e mult prea frig
și plouă în surdină ,
e noapte umedă și ceață
de-abia o rază de lumină
face în suflet dimineață !

Marin Rada: Flori


Astăzi
te-am recunoscut
într-o floare
din glastră,
erai mai frumoasă
decât soarele de pe cer,
erai ca pe vremuri,
în tinerețea noastră,
una dintre stelele
care nu pier...
Aveai ochii strălucitori,
de smaralde,
aveai fruntea caldă,
de catifea,
te-am recunoscut
într-o floare,
erai,
ca pe vremuri,
mireasa mea...
Astăzi te-am recunoscut
într-o floare albastră...
era, laolaltă, pământul,
și cerul, și marea,
era,
într-o adiere de vânt,
viața noastră,
iarba verde de-acasă,
uitarea...

Ina Dumitrecu: Mă îndrăgostesc de tine

===================

Și mă îndrăgostesc de tine
În fiecare zi
Și-n fiecare noapte
Te iubesc,
Iar dimineața-n zori
Când mă trezesc,
De tine
Iarăși mă îndrăgostesc.

Și mă îndrăgostesc de tine
În fiecare noapte
Și-n fiecare zi
Tu liniște imi ești,
Iar noaptea când adorm
Și tu mă strângi in brațe,
De tine iarăși mă îndrăgostesc .

Și mă îndrăgostesc de tine
Când ninge
Și când plouă...
Și iti iubesc adânc
Trupul udat de rouă,
Iar când cu raza-i dulce
Soarele strălucește,
Inima mea, de tine,
Iar se îndrăgostește.

Și mă îndrăgostesc
Nebun si permanent
Și te iubesc si tainic
Și liber și nedrept
Și cum eu nu mai sunt
Decât un tu perfect,
Mă-ndrăgostesc de tine
Fără nici un regret.
=========================

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10