Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Zarra Zarra: Broderind o melopee



Calmă, tristă, voalată de prea multele metehne,
mai sonoră ori umbrită în aducerile-aminte,
tânguind în palma nopții jarul zilei urgisite printre așchiile vremii cu rădăcini în trecut,
curge lesne clipa nudă,
în clepsidra încă vie,
așternându-se ca iarba în tăcerea-i de mătase,
să n-audă trosnind ura nechibzuitelor firi.

Ochii mei cuprind zenitul înrămat de nori cupizi,
ce umbresc tot ce sădisem cu speranță și credință,
în a lor culpă afonă afundându-se inert.

Fruntea-mi arsă și ridată de prea multele poveri
îndrăznește să cerșească seninul clipei de ieri,
parcă nevrând să se șteargă precum urmele sub ploaie,
doar așa cruțându-și rana încremenitei dureri.

Palmele-și numără truda risipită-n patru zări,
când puteau să cearnă smirnă peste buruieni amare,
fără să simtă durere ori păreri de rău tivite cu smolitele cuvinte aruncate de smintiți.
Broderind* o melopee peste hârbul plin de humă
al destinului ce curge prea umil sau prea grăbit,
de parcă îl mână bice spre eterna asfințire,
mai găsesc în colțul gurii, o fărâmă dintr-un zâmbet,
pentru-o clipă, poate două,
să aștern pe o retină zăbrelită de tăceri,
bob de rouă-darul vieții, cu sclipiri de jadeit.
Broderind*- licență-
(A broda- a construi)

Atila Racz: Tandreți


parcă n-ar fi de spus nimic

și iată
pădurea urcă spre munte
și iată
muntele respiră
cu cerul pe creștet
oceanul adoarme pe mal
într-o scoică

și ziua se prelinge
prin firul de ploaie
spre margini

vezi

cum mâna mea încearcă
încearcă să prindă cuvinte
încearcă și degetele
dar nimic nu poți să oprești
să închizi
nimic nu poti să desăvârșesti
dacă Dumnezeu
nu locuiește-n tine

iubire
nimeni n-a scris un poem
atât de adânc
atât de mlădios ca tine

de aceea mă las
prin ochii tăi să fug înspre iubire
de aceea
nu cu degetele-ți scriu
nu cu mâna ta
crescută din mine

de aceea mă las în ochii tăi
când plângi
să curg limpede cum izvorul.

Viorel Boldiș: Râul vieții


Ca un râu această viaţă se strecoară printre ani
Fără vreo deosebire, la bogaţi şi la sărmani.
Răsărită din ţărână, mai întâi un mic izvor,
Apa vieţii-apoi porneşte lungul drum istovitor.

Limpede-n copilărie, nepătrunsă de păcat,
Ea se dă oricui i-e sete, orişicărui însetat.
Fără teamă, fără gânduri, nu se-ntreabă ce va fi,
Sau ce a lăsat în urmă, sau ce mâine va găsi.

Vad croindu-şi printre piedici, piedici ce numim destin,
Râul vieţii avansează tot mai mare şi mai plin.
Tot mai tulburi îi sînt, parcă, apele, şi mai adânci,
De nisipurile care la origini erau stânci.

Din păcate, uneori, de atât amar de ploaie,
Râul vieţii se transformă în prăpăd şi puhoaie.
Îi mai necăjim pe unii, ca-n viaţă, doar se ştie,
Dar râul vieţii noastre poartă multă apă vie.

Unii râuri, alţii fluvii, ape dulci sau amărui,
Fiecare om în parte are însă viaţa lui.
Avem toţi un creator, toţi aceleaşi vii izvoare,
Avem diferite căi, dar înspre aceeaşi mare.

Geo Vasile: Testo bilingue

Lavi

În fiecare femeie este înveșnicită
fetița, dublul obscur ce doarme în ea.
Deși se exprimă în românește,
folosește adesea o limbă ție
străină, plină de glose neterminate,
de embrioni de fraze, de pauze ce
răsfrâng oarece blocaje, lacune în
judecată sau oculte epifanii….
Lavi
este ființa ce te inspiră chiar mai mult
decât adâncul mineral al unei oglinzi,
dublul obscur ce doarme în orice
femeie, fetița…
Lavi

In ogni donna c’è per l’eternità
la ragazzina, il doppio che dorme in lei…
Anche se parla il romeno, spesso fa uso
d’un idioma che ti riesce straniero,
ricolmo di glosse incompiute, d’embrioni
fraseologici, di pause che riflettono
altrettanti blocchi, lacune nel giudizio,
oppure epifanie arcane…
Lavi è l essere
che t’ispira più del profondo minerale
d’uno specchio, l’oscuro doppio che dorme
in ogni donna, la ragazzina
===============================

Geo Galetaru: Așa nu altfel


Am scris poezii
ca și când aș fi ieșit dintr-o cameră
și aș fi intrat în alta
era devreme
era târziu
oamenii se plimbau pe străzi
intrau în restaurante
își duceau copiii în parcuri
în inima caldă a inocenței
așa și nu altfel trece viața
ca un tren prin gările triste
abandonate la marginea lumii
adolescenți cu zâmbetul pe buze
împungând cerul cu privirile lor lacome
așa și nu altfel trece viața
și viața nu e poezie
nu e pachețelul cu metafore uitat în hol
după o petrecere a celor fericiți și singuri
o ușă se deschide în noapte
o umbră se strecoară pe bulevardele unui oraș anonim
lumini explozie de lumini
în plin întuneric
când mâinile cerșetorilor cad în vis
ca niște păsări obosite de așteptare
un gând nesfârșit prelungit în pâlnia telefonului nocturn
o zbatere de pleoape în fața necunoscutului
(în fața morții)
vom învăța să patinăm pe luciul întâmplărilor casnice
destine cu identități incerte
batiste incolore fluturând în vânt
ca niște semnale pe care nu le vede nimeni
un conglomerat de stele atipice
în insuportabila nebuloasă care invadează totul
pe mese adorm ultimii cruciați ai speranței
cu frunțile lipite de ultimele himere
totul este o ultimă încercare de evadare
din niciunde spre nimic
așa și nu altfel trece viața
cineva rămâne aici și face mereu cu mâna
cineva face mereu cu mâna
prăbușit în plânsul pietrelor
în răcoarea aspră a zilelor
așa și nu altfel trece viața

Ionuț Caragea: Floare de cactus


pagina albă
niciodată, dar niciodată
nu mi-a judecat înfățișarea
niciodată nu mi-a zis
că sunt mai gras
mai bătrân, mai țepos
mai nu știu cum

ea m-a privit cu dragoste
la fiecare întâlnire
ea a văzut și durerea
și bucuria, și cerul
și neputința, și pasiunea
și dorul oceanic din mine
ea a văzut bogăția din spatele sărăciei
și umbra care nu otrăvește curcubeul
ea a fost atrasă mereu
de fântâna tăcerilor mele
în care dacă arunci o privire
ți se împlinește orice dorință

eu sunt cactusul care înflorește
la fiecare sărut al paginii albe

Daniel Corbu: Șamanul


De-un timp toţi vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
când deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mângîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.

Pe urmele poetului, Nicolae Silade ( XXIV)

 A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Petruța Niță: Pescărușul

================================
te-am visat
stea legănată în mare
cum te-ai topit sub strălucirea nopții
în zori te-ai preschimbat într-un pescăruș
ai colindat nisipul tăcerii mele
repetând în solilocvii fraze
de neînțeles răbdării
din portul meu corăbiile pleacă și vin
în scoici se-aud acorduri de valuri
care știu cu adevărat
ce înseamnă libertatea
nu există pescăruș
care să nu-și privească trecerea în zbor
stăpân peste șoapta mării
numai el șterge apusul de soare
cu aripile nopții
flirtează cu luna inventând ecouri
apoi face loc zorilor
așa se naște speranța
================================
.

Ionel Bota: Poetul tînăr sau manifest pentru "ieșirea din prezent"

Lecturi: O lume între noi, Alexandru Lascu


Se află multă semnificație, în sens pozitiv, într-un gest destul de rar astăzi, în lumea noastră literară : să mizezi cu încredere și desigur dezinteresat, pe destinul unui autor tânăr care are nevoie ca de aer de o astfel de încurajare din partea unui autor matur și hârșit cât se poate în marota unui „evenimențial” pretins cultural (bref! Și artistic…), care, la noi, seamănă cu o junglă a tuturor devălmășiilor. Ionuț Caragea, poet remarcabil dar poate tocmai din incidența acestei calități cam neglijat în ultimii ani în clasamente, comentarii, dicționare, bilanțuri etc etc, ni-l propune pe mai tânărul Alexandru Lascu, orădean din noile promoții de atentatori la gloria literară. Volumul E o lume între noi (cu o prefață de Ionuț Caragea, Iași, Editura FIDES, 2019, 76 p.), anunță în adevăr un talent care nu dă deloc impresia de întâmplare a prezenței sale în cetatea poeziei și nu e întâmplător nici în ce ne privește să ne propunem, acum, zăbava unui comentariu.
Alexandru Lascu are simțurile destul de acutizate în poezia sa, cu emoțiile adiacente operațiunii de reevaluare a realului, ca să spunem așa, încercând chiar de la debutul său entuziast, o desacralizare în formulă proprie. Or, tocmai acest efort de personalizare a propriei respirații lirice („ninge cu grefe/din aripi de înger./indescriptibil./indescifrabil./imponderabil./așa mă simt/când ninge/cu pielea ta.”), indică, în cazul lui, un denunț autentic al crispărilor sufletești, o autopedepsire conformă programului promoției douămiiste care-și propune prin eboșa inefabilă a poemului un proiect de salvare a ființei dublului registru: lumea, acest cotidian deopotrivă involt și agrest și revitalizările eului liric într-un manifest de ieșire din prezent. Cu deosebire timpul, temporalul, temporalitatea indeterminărilor ține loc de temă standard într-un spectacol în care ludismul sceneriilor marchează încifrarea impactului cu realul, funcția contexului e liricizată profund iar o revoltă a configurărilor eului pe ecranul unui cinematograf al tandreții pierdute lasă în așteptare perpetuă răspunsul „intemperiilor” vremurilor de cumpăniri extrase dintr-un aleatoriu topit cu domoale simbolici în conștiința de sine. Zarva lumii nu e dimensionare a elegiacului, însă, e decorul simili-apocaliptic, riscul întreruperii călătoriei spre ademenirea marilor constelații. Dragostea, notează prefațatorul, este aici „energia predominantă”. Totuși, nimic șovăielnic, nimic în deambulatoriul formulărilor, eul, convalescent încă, vrea să-și bifeze idealurile, se întoarce grațios (suprem îndrăgostit, altminteri) spre oglinda întâmplărilor ciudate, uneori cu o ironie bonomă, detașată, semn al defulărilor tinereții în vrie, apoi revine brusc să privească un cotidian scâlciat de îndoieli paradigmatice, de confuzii parantetice, de aglutinant „desfrâu” al împrejurărilor fade. Fiindcă – nu-i așa? – până și iubirile poetului trebuie să țină seamă de disciplina impusă de marele Text: „Nu te obosi, vifor etern și efemer,/să-mi zâmbești în fiecare zi,/o am pe ea, izvorul/fericirii fără final,/ca să-mi aducă pe tenul scorojit/de tristeți apuse,/zâmbetul.../Fă, vifore, să pară/clipele – ani fără sfârșit,/al căror Surâs să fie/eterna călătorie.../Ochii să-i fie infinitul,/buzele loc de odihnă.../Mai lasă-mă doar/să îi văd chipul/pe oglinda inimii mele...//Nu te obosi, mă voi preda!/Inima mea incandescentă/arde, șfichiuie/încinsă ca un bici./Jur c-o să mi-o smulg/și-o s-o ascund/dincolo de văzul tău,/în văile lui Hades.../Mai dă-mi forță/cât s-o cuprind cu ochii,/să devin una/cu zâmbetul ei/și să o pictez/pe pânza cordului meu...” (Zâmbet, p. 66).
Colcăie în nervurile poemelor lui Alexandru Lascu o notă de originalitate și de luciditate decisă. El nu-și caută identitatea în labirint, a ieșit de mult, a depășit zonele vulnerabilității și are conștiința execițiului liric rafinat. Demersul e compozițional, firește, dar elementele mixajelor sale de real aglutinând în semi-pastișă ori într-o magie a regăsirii de sine („Lumea e scrisă/cu cerneala timpului./Numele meu apare/scris cu cerneală de pix./Dar eu nu vreau/să-nvăț a muri vreodată,/ci să trăiesc veșnic,/pururi tânăr,/știind că cerneala de pix/se va șterge/ori nevăzută va arde./Refuz astfel să plec/fără a impregna/cerneala mea/în măreața corolă/de scrieri a timpului.”) sunt instrumente de introspecție adâncă, de explorări varii, ca și cum pericope de erudiție au evadat din structuri convenționale și își caută vadul discursului într-o poveste care nu mai trebuie să semene cu nici una din poveștile lumii ori poveștile despre lume. Destule poeme edifică în jurul unui imaginar bogat, stilistic-liric-estetic, împotriva stereotipiilor de șantan din creațiile comilitonilor de vârstă și de preocupări literare. Realul e „compilat” rezonabil-grațios, nu avem încadrare în tipare dar avem o poezie gândită, construcții echilibrate, parafrazări ale ființei care sunt și ele mostrele unei strategii. Dincolo de sinesteziile întregului, ecoul e unul paroxistic, strigăt al unui eu decis să dscifreze tainele haosului primordial, să noteze, să jubileze ori să se lase pradă disperării, să deretorizeze ori să se lase cotropit în lăuntrul său de obsesia sensului, a duratei, recurențele fiind ilustrarea tendinței firești de perfecționism: „Nu iubesc lucruri,/Nu mă iubesc nici pe mine./În schimb iubesc îngerii/Gata să-și întindă aripile,/Încearcă și tu/Și clădește-ți din cuvinte/Perechea de aripi.//Las-o așa cum iese,/Pentru că viziunea nu e ceva care/Să fie închis într-o cană./Modelează aripile în cursul sufletului tău/Și scufundă-te în aer.//O să afli că salvarea/E printre strigătele îngerilor./Altitudinea nu depinde/De desăvârșirea aripilor,/Ci de ce partitură/Cântă inima ta.” (Raiul e pe aripile tale, p. 56).
Impresionant este la acest tânăr autor și modul în care își fixează de pe-acum tematici auctoriale și are curajul afișării unui orgoliu de mag al cuvântului. În acest plan cognitiv al edificărilor sale, Alexandru Lascu are la purtător, în aceeași bandulieră a ambițiilor, sentimentul cunoașterii privilegiate. Metafizica transcendentului este fundamentare a limitelor, aici („Timpul ne sculptează/în așa fel încât/umbrele statuii/devin portretul ei.//Timpul ne aruncă-n ochi/toate petalele florilor -/martore ale suflului,/și le-ncrustează-n minte.//Ce mi-aș dori/ca timpul nostru/ să nu se frângă/asemeni spicelor de grâu,/iar noi să fim/întregul spațiu...”), libertatea e numai și numai a frumuseții (și aroganța e „frumoasă” când o fărâmă de sacralitate știi că ți se cuvine), toate răscumpărările spiritului sunt materialul devoalant pentru stadiul osmotic al versurilor. La modul apofatic, poemul lui Alexandru Lascu deține o potențialitate armonizatoare și asta e bine, diafanitatea pe alocuri a discursului decide stanța elegiacă, spuneam și mai sus, dar adâncirea în contemplație nu poate fi o acuză. Investiția de talent trebuie salutată iar presimțirea noastră, din startul comentariului, că ne aflăm în cazul unui debut mai mult decât promițător, o reluăm aici, în final.

Silvia Bodea Sălăjan:***

======================
din cuvânt deschid ferestre
aripi albe către soare
ca din zborul lor să ningă
peste lume
sărbătoare
ca durerea risipită
în oceane şi-n mări moarte
s-o îngrop într-un trecut
ca pe-o necitită carte
======================

Vișan Dragoș: Trotineta bunei speranțe


Nu știm unde ne vor purta pașii
am uitat să chemăm omătul prin munți
liniștea înseamnă compromiterea
cât de cât
prin joacă
atitudine
faptă
a stării de siguranță

Tinerețea asediază
arterele
cu dale noi cubice
din centrul cetății medievale
încalcă regulile prea stricte
de îngrădiri prostești sociale

Nimeni nu mai cutează
să lase
lumea să crească
disperată acasă
cu ochii din geamuri
în soarele
ieșit dintre nori

Poate exista și lume împăcată
lume pe roți ori pe-o placă
haideți să ne vedem
de rosturi îndată

De mâine
să uităm de provocările
ce vin
și mai pleacă

Ionuț-Tiberiu Balan: Poezia este patria mea


aici cuvintele se servescîn sticle de vin
chiar de curînd am amețit din două sticle

de cuvinte
mergeam pe drumurile patriei
beat! dar o iubeam mai ales
dar mai ales cînd îmi odihneam trupul obosit
pe lîngă vreo bordură
și patria m-a iubit

la sînul ei mă strîngea cu putere
iar sînul! sînul ca un vers pe care l-aș recita
săruta
eu - poetul
ea - patria

ce demi-dulci îți sînt cuvintele
ce sferic îți este sînul
de nu le-aș sfărîma cu palmele și buzele
au!
glontele...

eu - soldatul
tu - poezia
pentru tine sîngerez, patrie
pentru tine mă pregătesc să mor
căci poezia este patria mea
iar eu
- soldat

Teodor Dume: Între două intenții

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept e un semn
sau o durere
ţintuită pe propria-mi bătrâneţe sau
e aşa un fel de rană
dintr-un război cu mine însumi

sub toate dărămăturile astea
a rămas doar liniştea
ca o toamnă
golaşă
în mijlocul zilei
nu prea am timp să developez fiecare clipă
aerul rarefiat îmi scurtează orizontul
teama se lipeşte de mine
ca un aluat
cresc şi mă descojesc printre
lucrurile transformate în nisip

îmi sprijin capul pe întunericul
lăsat peste mine şi
mă gândesc cum ar fi dacă
toate trenurile ar opri la capătul lumii
iar Dumnezeu ivit dintre umbre
mi-ar face semn ca şi cum ar fi ultima plecare

nu ştiu dacă zbaterea ochiului stâng
alteori celui drept
e un semn
însă ştiu că
noaptea aceea va fi o noapte de vară

Marcel Vișa: Matca

======================
Noi nu murim
Sufletul se desprinde de trup
ca un roi de albine
în căutarea altui adăpost
======================

Dumitru Ichim: La marginile mării


De fiecare dată
marea
se-alegea
cu un cer și mai tânăr,
din ochii tăi,
când te prindeam în brațe.

Era pe vremea
când soarele
își plăsmuia flăcările
și arșița
învăpăindu-și chitarele.

''Ar fi totuși timpul,
i-a zis soarelui,
din timp de netimp
să le răsară
luceafărul
ca spic peste seară.''

Cu fiecare-nvăluire
dezvăluia
chipul altui ecou
din nerostirea noastră.

Ne-a trebuit
o-ntreagă zi spre înțeles
că pentru noi fusese grăirea
despre cântecul nou
al buzelor.

La picioarele tale -
cântecul meu,
val după val, dor lângă dor,
sub luceafăr de spic,
peste seară,
către rostirea noastră!
Marea,
la margini de noi se făcea
din ce în ce mai albastră
până la ultimul nor.

Veronica Pavel Lerner: Magnolia


din cupa-n purpuri plină
aduni în ghem de floare
buchete de lumină
le fluturi către soare

copac - aprinsă sferă
de flăcări duse-n vânt
minune efemeră
coboară-mă-n cuvânt

genunchii-mi plec 'nainte
pe rozul tău covor
al ţinerilor minte
astăzi tăcut zăvor

și-acum ca şi-altădată
te-am aşteptat să-mi vii
făclie adorată
cu forme vineţii

boboci lanterne-aprinse
de catifele sfinte
treziți din suflet stinse
rostirile-n cuvinte

și-mi dați ca-ntâia oară
prin flori de-un mov subțire
cel dor de primăvară
cu gust de nemurire…

Doina Moritz: Eu n-am știut...


Când tu mi-ai prins în plete-o margaretă
A-nmugurit în mine drag de viață.
Eu n-am știut că floarea ce regretă
E-a tuturor și se-ofilește-n ceață!

Când tu ai rupt mălinului vlăstarul
Și mi l-ai pus în glastră pe-nserate,
Eu n-am știut c-o tremura hotarul
Sub greutatea lacrimei sărate!

Când tu mi-ai picurat din viorele
Parfum pe genele întrebătoare,
Eu n-am știut că ploile sunt grele
Și-ntunecă... și răsăritul doare!

Când tu-ai călcat pe albe lăcrămioare,
Cununa împletită mi-a ars visul...
Eu n-am știut că-n rânduri de scrisoare
Se întâlnesc iubiri trădând înscrisul!

Când tu-ai uitat în buzunar cu ştire
Nu-mă-uita, o floare precum zorii,
Eu n-am ştiut s-ascund într-o privire
Și tunete, și fulgere și norii!

Când tu încet, privind în altă parte
Mi-ai presărat pelin peste petale,
S-a rupt în două tristul semn de carte
Și a rămas rima făr' de vocale...

Camelia Boț: Puritatea vieții


Cu pași lenți
parcurg labirintul vieții,
ascultând,
parcă vrăjită,
fiecare respir
absorbită
de melodiile
ce izvoresc din fiece Nimfă,
magia se-mpletește
pe sub genele-mi lungi,
proiectându-se
acolo unde,
nimeni nu-a cutezat,
să ridice voalul
pentru a culege
puritatea vieții.

Nelu Cazan: Întuneric


Ziua mea e noapte nu îmi e bine,
Clipele îmi sunt furtuni și ploi
Nu sunteţi aicea lângă mine
Nu mai e lumină pentru noi

Fulger de întuneric e în mine
Răsărit de soare nu mai am,
Trenuri sar haotic după şine
Pom sunt fără frunze , fără ram

Se împleticesc gânduri și vise,
Și haotic zboară fluturi verzi
Alergând peste câmpii proscrise
Negri sunt și pomii din livezi

Am pierdut culoarea și lumina,
Nici nu mai visez vre-un răsărit
Peste mine cade ghilotina
Unui timp în care ne-aţi iubit

Amintiri se cern prin faţa mea
Nu mai văd şi nu aud nimic
Doar atât,că a-ţi plecat pe-o stea
Ce-aş putea acuma să mai zic

Poate că vă mai gândiți la mine
Aşa cred şi chiar aşa şi simt
Nu văd soare și asta nu e bine
Am ajuns la margine de timp

V-am adus lalele din grădină
Florile pe care le iubeați
Sus la voi în cer este lumină
Lângă noi n-ați vrut că să mai stați

Ziua mea e noapte și întuneric
Sunt un paltin răvășit de vânt,
Am strâns mări de lacrimi și putere,
Nu mai am să spun nici un cuvânt

Nr: 7-8(70) Aprilie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură      NR.7-8(70) 2022          Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

În acest număr: Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Daniel Luca, Daniel Marian, Teodor Dume, Mioara Băluță, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu, Dumitru Ichim, Violetta Petre, Petruța Niță, Savu Popa, Florin Tănăsescu, Elza Hansen, Aurelius Belei, Emil Iulian Sude, Elena Lucia Spatariu, Nicolae Nistor, Cornel Florin Cubleșan, Vasile Dan Marchiș, Cadar Katalin, Horlaci Dumitru, Popa Ștefan, Stelian Platon, Petre Stoica, Vasile Ionac, Nely vieru, Gheorghe Apetroae, Vasile Culidiuc, Paulin Boldiș, Itoafă Adrian George, Carmen Oltean, Flavia Latcu, Carmen Șendroiu, Elena Valciuschi, giorgian Ionuț Zamfira, Gherase Laurențiu Cristian, Ștefan Doroftei Doimăneanu, Marius Tirla, etc                                                                                     Ps: Ordinea este ALEATORIE!

Sincere mulțumiri pentru colaborare!

Teodor Dume, redactor-șef

Geo Vasile: Testo bilingue


Sigura ta creație
Pe arborii jupuiţi de coajă ai vieţii
ar trebui să rescrii evangheliile
începând cu istoria primului asasinat,
a florii soarelui, a heliotropului,
a Fiului Omului,
să sapi cu unghiile a doua Iliadă
pe platoul granitic...
În schimb ochii tăi
coboară spre sexul elicoidal al morţii,
apoi sufletul
ţâşneşte în zbor înalt
să se regenereze
………………………………………
din când în când trimite pe pământ
mici descărcări electrice de mâhnire
cuvinte nedesluşite precum marea...
incontinent şuvoi de sânge
înlăuntrul forfotitoarei Himere
Globulare: desfrânarea iluziei,
singura ta creaţie.

La tua sola creazione
Sugli alberi scortecciati della vita
dovresti riscrivere i vangeli a partire
dalla storia del primo assassinio,
del girasole e dell’eliotropio,
del Figlio dell’Uomo,
scavare con le unghie la
seconda Iliade sull’ altipiano granitico,
Il tuoi occhi però scendono giù
al sesso elicoidale della morte...
Poi la tua anima
spicca nell’alto volo per rigenerarsi
............................................................
a quando a quando manda in terra
piccole scariche eletttriche
di rammarico,
parole inspiegabili come il mare,
incontinente flusso di sangue
dentro la brulicante Chimera
Globulare: lussuria dell’illusione,
la tua sola creazione.

Vasile Ionac: Singurătăți

=========================
E atât de frumos ca să fim amândoi.
care ești tu? care sunt eu?
tăcerea doar numără până la doi,
iar focul e singur în șemineu.
pe scaune mici picotește tăcerea,
mămăliga nefiartă așteaptă-n ceaun.
cafeaua e boabe... uitându-și plăcerea,
timpul e buimac în clipa de-acum.
nici amintirile, nici amintirile
nu sunt ale noastre. ale noastre nu sunt
decât uneltirile. false, azi știrile,
trag pături de ceață peste cuvânt.
=========================

Petre Stoica: Cântec pentru oamenii care trec


Sunt oameni care trec
Marele păpușar le împinge umbrele pe o pânză albă,
Ingăduitoare.
Ei se țin
Parcă de proprii pași făcuți cu greu la fiecare gură de aer
Luată.
Nu există niciun sens giratoriu, niciun popas,
Nimic.
Sunt oameni care se duc
Când scapătă soarele, când se simt inutili, când adorm
Pe un câmp de lucernă.
Deasupra lor vor cânta o zi-două, ciocârliile,
Apoi se va face liniște.
Sunt oameni care trec nevăzuți, neauziți decât
De păsări.

Geo Galetaru: Cineva schimbă regulile

=====================================
a trecut și asta
și a trebuit să vorbesc
dar cheile erau la locul lor
un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceață
ca niște orfelinate aduse la suprafață de o respirație atroce
da
a trecut și asta
am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă
care crestează scoarța copacilor
și împinge păsările spre malul acela albastru
din care răzbat uneori tristeți definitive
un fel de cor al pădurilor învinse
a trecut și asta
și am învățat să mergem împreună
cu ochii închiși
în pauza dintre două ninsori
ca și când
ca și când
cineva schimbă mereu regulile
și noi încă nu am aflat
=====================================

Cristina Ștefan: Cine are nevoie de adevăr?


"ființa aceea
care visează
fără să se vadă pe sine
fără să-și simtă trupul
fără să-și audă vocea
fără să știe orizontul pământesc
se trezește din când în când
în lumea asta reală
e dimineață?
e seară?
e lumea ei?
ființa aceea care visează
vâslește pe ape strâmte dar limpezi
sau se rătăcește prin coridoarele
unei case ruinate,
printre pereți pictați agonic,
sau urcă, urcă, urcă
o scară din pietre funerare
uitându-se mereu înapoi
ființa aceea imaterială
dar atât de reală în visele ei
numai acea ființă
Te iubește, Doamne,
cu speranța nemuririi Tale."

(Din volumul: Cristina Ștefan — Rostul unei crengi de brad, Art Book, Bacău, 2017 )

Dumitru Ichim: Denia miresmei de salcâm


Nu cumva ca slovei să-i sfărâm
crudul tâlc, întredeschis abia,
tac și spun cum se făcuse seară
când Iisus
s-a retras sub umbra de salcâm
să se roage.
Și s-a auzit de sus
glasul alb – salcâmu-și înflorise
icoana:
”Pentru mâine, de Florii,
lasă-mi mie
ca să-ți port coroana
spinului
și rămâi doar Rege.”
Iar a doua zi,
pare-mi-se,
când toți îi cântau osana,
Iisus s-a oprit din mersul
asinului
în fața salcâmului înflorit.
Apoi, către pescarii Lui
grăitu-le-a
ne-nțeles cumpănit cu răscruce
ca taina unduită spre larg:
”Iată,
acesta mi-ar fi lemnul
cel bun pentru cruce,
dar cruce de catarg!”
Dar n-au înțeles ucenicii
nimic
din vorovirea către alt tărâm.
Și nimeni ascunsul nu-l știe
că-n Vinerea Mare
coroana,
cu-mprumutul de spini,
mirosea, până astăzi,
ca floarea – plâns alb –
de salcâm.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea


Îmi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.
Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Nicolae Nistor: Testament fără călători


Poate o să fiu plecat când îndelung mă vei chema
Unde mireasma florilor de tei gându-ţi mângâie.
În fiecare zi vei șterge de vise ceaşca de cafea,
Şi poate amintirea în urma mea o să-nvie.
Când mă vei chema acolo poate am să fiu plecat
Şi poate tu de mine şi chiar de tine ai uitat.
Plecat în necunoscut dintr-o terestră călătorie
Voi duce dorul frunzelor din parc, şi vântul cum adie,
Şi câte am trăit noi doi nemurindu-ne-n pustie.
Îţi scriu scrisoarea asta veselă şi tristă, acum -
Noi am trăit ce alţii nu visează niciodată
Aş vrea din cartea vieţii o dâră de parfum
Să laşi în urmă dac-ai fost vreodată!

Stelian Platon: Distanțele


Distanțele m-au înghițit mai lacome ca marea,
Pe umeri purtând greu destin ce mi-aruncase Dumnezeu,
Rămase sufletul acasă și toată-ngrijorarea,
Rămase fericirea ne-ncăpătoare-n bagajul meu.

O flacără insistă-n forma unui dor de țară,
Degeaba-n străină mare aș încerca s-o nimicesc.
Iubind simt umbrele de-atunci cum greu încep să doară,
Iar vameși cinici îmi confiscară dreptul să iubesc.

Bieți poeți, scotocesc întrebând unde-i fericirea
Străbătând lung și clandestin geografia.
Sleit amurgul gros îmi decriptează amintirea
Când sfielnic îți mai sărut discret fotografia.
(Din vol. „CLAUSTROFOB SUB CERUL LIBER”)

Popa Ștefan: Am venit la Tine, Doamne!


Am venit la Tine, Doamne
Obosit, plin de nevoi
Să îți cer să ai răbdare,
Cu păcatul și cu noi.

Am primit din tinerețe,
Cele bune, cele rele,
Iar acum, la bătrânețe,
Aș muri, moartea nu vine.

Mi-ai dat multe răsărituri,
Lacrimi, zâmbete, tristețe
M-ai coborât în prăpastia pierzării
Și tot Tu m-ai ridicat cu binețe.

Nu-ți cer zile sau comori
M-ai trecut prin toate, Doamne
Mulțumesc, atât îți cer
Izbăvirea de păcate.

Aurelius Belei: Raiul meu

       poezie                                    
Sunt doar un nebun
ce dansează printre
suave lumi
cu nerostite clipe
și pe sub ceruri de aur
pe armonia unei inimi
prinsă într-o
cerească melodie
tainic auzită numai
de lacrima șoptită
a raiului meu
îndrăgostit
de tine!
    Aurelius Belei                          

Elena Lucia Spatariu: Neputință

===================
Se revoltă în lutul acesta
din care sunt făcută
cuvântul
ca o pasăre închisă
intr-o colivie desenată
fără uși
creionul-
o prelungire a penei
din aripa dreaptă
încearcă stângaci
și zadarnic
o alta formă
o culoare
o lacrimă
un zâmbet
un stih
sau o iubire eliberatoare...
silabe se scurg
ca nisipuri mișcătoare
si nici un castel
nu pot construi
in clepsidra...
===================

Horlaci Dumitru: Ciorchine

======================================
un ciorchine savuros,
copt cu grijă, pe înălțimile sânilor tăi,
acolo înving disperarea
când mă înfrupt
din cea mai rămas din noi si din iubire...
acolo nu e nimic sā ne sperie,
poate doar grămada de sticle sparte
de votcă, dar nu rusească.
poate oceanul cenusiu
de chistoace aruncate alandala precum privirea-mi ce-ți adulmecă firea ta
păcătoasă.
înrudită cu prima femeie
dar credincioasă primului păcat,
cum si eu sunt credincios trupului meu devenindu-i fan.
un stan pe autostrada iluziei având în portbagaj cadavrul primului eu,
până să-l recunosc
pe străinul din oglindă,
până să eliberez realitatea din mine,
si ca un biet pui de pasăre,
până nu am spart coja oului
si până nu am înjurat oul de mama focului
nu am existat si nu am cunoscut gustul unui chiorchine, a unor cuvinte simple,
născute între două zbateri
devenind trup.
si până nu am blestemat blestemul să nu devină blestem,
si iubirea să nu-si caute iubire
si dracul să nu-si însusească rolul de drac,
nu am respirat prin plămânii naturi umane,
ci prin plasticuri artizanale,
suficient oxigen încât să nu mor,
dar nu suficient încât să trăiesc.
că asa ne este destinul, să ne minţim,
norocosi cu ciorchinele până la urmă
de unde stoarcem zeamă
ca să amețim în ghilimele
existența...
=====================================

Emil Iulian Sude: Poezii

 Autorul din perspectiva anomaliei

absurd atât timp cât voi fi în viaţă.
reală şi credibilă când nu voi mai fi în viaţă.
şi nu vor mai exista genuri de carne. nici bărbat nici femeie. o deopotrivă continuă. acuplare fără atingere. permanenţă de la suflet în suflet unde şi carnea va fi fost un remediu al vieţii o destăinuire să fi fost sufletul.
o realitate să nu fi fost vreodată
suntem cum eşti. paznic lângă paznic.
temporar fiinţă socială. permanent fiinţă-înfiinţată cu nefiinţa
prea lesne. unde nici aşteptarea.

Un fulg de uşoară

nouă paznicilor de noapte ne bat inimile noastre de dragoste. fiecare cu inima lui de dragoste. unul nu are ce mânca altul nu are unde locui şi toate sunt preludii. le dezvelim aşa mari cât palatele cât berbecii fripţi la grătar numai noi le auzim cum ne bat de parcă am fi vii. şi deschidem gurile
noastre de paznici şi suflăm a primăvară să o ţinem uşoară
spre dimineaţă colega nouă îşi scoate din cutiuţele ei mici o oglinjoară cu cea mai frumoasă din ţară. se dă peste bătrâneţe
cu acuarele vii ca o copilă două codiţe mici un
pogonici după arici.


Avem muşcate la masa de prânz


uşoare grele celelalte mese. ne ridicăm
de subţiori să ne vedem cu rotulele
afară. ne dăm pe lângă doamna bucătăreasă.
de la rotulă la rotulă. să ne umple şi nouă
castroanele cu ce a mai rămas din gura
altora. avem foame din destul şi întrebările retorice
nu ne mănâncă niciun răspuns nu ne surprinde slăbiciunea
doamna bucătăreasă nu ne împarte pe toţi
la fel. noi ne facem că închidem ochii
mâncăm din pungi numai zâmbete vrem. bucăţile cele mari din ceva dezosat le doseşte pe coapse că zicem noi s-a îngrăşat din râs. se uită la noi câteva buze de capră ne iau acasă şi ne pun la fereastra
spre balcon.


Da' bună s-a făcut

trei oase şi un zâmbet parcă era.
a luat de la noi şi a pus pe ea
s-a mai întremat puţin.
a luat de la ea şi a pus pe noi
frumoasă s-a mai făcut.
că noi credeam atunci
că o mărită blugii.
noi ne târâm pe părţile
pe care am apucat să le
ascundem de frica şi tentaţiile ei
cu câte un coleg în cârcă privim
şi ce crupă şi ce uşoară
şi umerii ei sculptaţi pe calapodul nostru
de parcă noi şi în faţă am fi
şi în spate am fi şi la depărtare
este ea către noi.
de nu ar strica-o faţa ar fi şi mai frumoasă
a luat de la noi şi a pus la ea
ce nu am putut ascunde părţile ei
ale noastre de frică şi tentaţii.
şi are şi ţâţe.

Ne mirăm că e nepotrivită

într-un loc al ei ştiut
se tot mută de-a lungul şi de-a latul
că ne zice nouă nu mai are
loc de ea. noi tot o sfătuim
să mai lase de la ea să mai pună
de la noi.
ne trezim câteodată lângă noi.
cu ditamai inima. şi ne facem
că rămânem în urmă să ne legăm
la şireturi. ea se depărtează
tot creşte. înverzim prin copaci
de inima colegei noastre şi îi
zicem bună.


(din Paznicul de noapte)                            

Vasile Dan Marchiș: Poezii

 NINSOAREA DE IERI

Experiment fără strategie
ca zborul pufului de păpădie...
Fulgii căzând
fără temei ,fără rând
par a fi manifeste
sau teste plagiate,promovate din orgoliu
sau indulgență
dar trecuți în insolvență
că-i doar o mascaradă
a anotimpului care a intrat în istorie
neavând acoperire pe zăpadă

CADRU

La şcoala nevăzătorilor
singurul element de studiu facultativ
a rămas
lumina...

 

Cadar Katalin: Răsfoiește-mă


Răsfoiește-mă cu fiecare filă a tăcerii,
cu fiecare timiditate a respirației,
ca să înțelegi mai bine
de ce îmi place să las punctele suspendate
prin mansarda cuvintelor adormite,
când plouă
și norii înghit orice intenție a minciunii,
iar tu
mi te adeverești dincolo de gesturi
și de fapte,
fără nicio îndoială,
să te iubesc
sub o umbrelă scoasă dintre trucuri cu virgule,
până în punctul în care hârtia
se lasă dusă de vânt
și literele se decojesc de tușul
altor concesii
și atunci,
totul ne va fi mult mai clar
iar noi...
noi vom fi mai curați
și liberi.

Dar până atunci ...

Petruța Niță: Psalmul mâinilor

===============================
oare să-mi fie iubirea
templul din uterul universului
pe care-l împodobeşti cu flori de mirt?
...peste coapse îngenunchiate
sufletul tău abia şoptit mi-ar respira
cu îngeri peste umeri
.
să-ţi fie oare trupul meu
scutecul care sărută soarele?
...de ţi-ai aşeza mănuşa visului
peste sânii cuibăriţi în psalmul mâinilor
mi-ai cunoaşte libertatea pielii
cu care te măsor în inimă
.
oare să-ţi fie sărutul
ambrozia ce-mi curge prin sânge
şi-n albul osului şi-n albul ochiului?
...te-ai aşeza sub umbra tristei sălcii
privind spre fluviul în care curg
dimineţile mele
.
să-mi fii tu oare... să-ţi mai fiu
aburul pâinii din târziu?
================================

Mioara Băluță:***


Se scutură cireșii, dragul meu,
Lumina asuprește taina morții.
Poeții scriu scrisori lui Dumnezeu
Vorbind (și zi, și noapte...) cu pereții...

Și iarba crudă s-a albit de floare,
Și trupurile ne miros a rai,
Amare dezmierdări ne trec prin vene
Gonind de parcă-s herghelii de cai.

Învață-mă cu viața și cu moartea,
În noi vor asfinți curând chemări,
Când lumea doarme-n cuibu-i de cenușă
Din frunze vom clipi privind spre zări

Și ne-om atinge, tremurând, în vis
Coroana noastră...
Cercul nostru-nchis...

Teodor Dume: Rânduiala lui Dumnezeu


De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...
și ce trist...
uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...

știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

Gheorghe Grigurcu, la 86 de ani!

La mulți ani, din "urbea" de pe Criș, domnule Gheorghe Grigurcu , vă spune același, Teodor Dume!

1
6 aprilie, pentru unii, e doar o zi obișnuită, dar pentru Gheorghe Grigurcu este ziua în care a împlinit 86 de ani. În fiecare an, în această zi de 16 cobor în mine pentru a-i mulțumi. Deseori îmi spun că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții. Pentru mine această tăcere a rodit în împlinirea a ceea ce sunt astăzi. Gheorghe Grigurcu a devenit un mijloc de comunicare și de ascultare între oameni, poezie și tot ceea ce e frumos. Iată deci că nimic din ceea ce este uman nu-i este străin Marelui Gheorghe Grigurcu (“Homo sum, humani nihil a me alienum puto”).Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel. Și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață în care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară, da, a împlinit 86 de ani. Acest Om și mare critic (numărul unu al poeziei din România, citez pe Alex  Ștefănescu), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar și respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu la împlinirea celor 86 de ani este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ștefănescu).”

Iată un număr: 86.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoție. Și asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie și "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci și traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identității a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefața cărții mele "Strigăt din copilărie" . Și iarăși îi mulțumesc !
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.

Din «Urbea» de pe Criș, la împlinirea celor 86 de ani
același, Teodor Dume, vă spune:
La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

La mulți ani, Daniel Corbu!


Astăzi, de ZIUA NAŞTERII, zi mai deosebită a stării de a fi,

veche extază a mirării, spusă astfel:
Câte trupuri s-au zvîrcolit în
iubire
câtă dragoste s-a risipit asemenea pulberii
câte dimineţi au sărutat victorii
şi Moartea
ca un plâns străbătând imperiile
de câte ori învinsă a fost
până să mă aleagă o naştere?
Şi o scrisoare lirică:
SCRISOARE
De altfel, când am învăţat să zbor
Mi s-a terminat cerul.
Dragul meu,
În aprilie
murise Hristos şi se urcase la ceruri
sângeram postmodern şi-nghiţeam
alimente cu E-uri.
Mi se făcea tot mai mult de urât
în trupul strâmt şi nehotărât.
Cine să ştie cum era în mine
când aşterneam pe foi cuvinte sublime.
Pe-o scară de aţă mă legănam lasciv
şi-n uimire ca tremurarea unui beţiv.
Mi se făcea tot mai mult de urât
Petreceam cu pahare şi îngeri.
Atât.
*** (Daniel Corbu, poet și eseist, născut pe 07 aprilie 1956)

Savu Popa:***


M-am tot întrebat
ce este sau ce nu este poezia,
am ieșit afară,
am privit în jur,
am avut momente de tăcere,
ezitări,
pauze de respirație
atât de intense
încât simțeam cum gândurile
mi se umflau ca niște baloane,
în orice clipă gata
să pocnească,
și tot în mine însumi am revenit,
nicidecum mai senin
sau mai împăcat,
un boomerang de impresii și neliniști,
mi-am propus să țin în palme
fiecare obiect în parte,
să răsfoiesc cu privirea
fiecare piesaj care-mi ieșea-naintea ochilor,
nu a ținut mult această fază,
am fost tentat să ies afară cu o cutie a milei
și să mă apropii de fiecare trecător,
să colecționez respirații,
apoi, la sfârșitul zilei, să revin în camera mea,
să deschid cu atenție cutia,
să las respirațiile să planeze în jurul meu
și, după un timp, să jonglez cu ele,
să fac echilibristică pe muchia lor,
să pătrund în fiecare, întocmai
ca într-o bulă de liniște și siguranță,
care, atunci când s-ar fi spart,
m-ar fi aruncat de cealaltă parte
a lucrurilor,
devenind eu însumi o respirație,
singura,
a unui corp întunecat.

Am rămas cu întrebările,
timpul trece
călcând cu tălpile goale
pe cioburile unor eventuale răspunsuri,
Am deschis o carte de poeme,
Întâmplător, am dat de o pagină
Unde la finalul unuia
Nu exista niciun semn de punctuație,
Ci o ușă deschisă
Spre un gol plumburiu.

Itoafă Adrian George: Aforisme


Eu sunt Dumnezeu, căci Dumnezeu este viață.
*
Lacrimile curg în adâncul sufletului înecând suferința.
*
Uneori versurile vin materializate, sculptând sensul spre definirea creației.
*
Prind un curcubeu și-l așez la inimă, atunci când ne depărtăm gândurile.
*
Ne picurăm sufletele pe inimi, poate rămânem în eternitatea conștiințelor colective.
*
Deschide-ți urechile, să-ți șoptesc despre gânduri.
*
Nu fac concurență cu scriitorii, scriu diferit cât să am identitate.
*
Doar fragmente din mine se mai bucură de neuitate speranțe și tac să mă adun.
*
Apropierea, uneori, doare mai tare ca depărtarea. Cu cât ești mai departe cu atât dorești să te
apropii.
*
Rezerva stiloului umple coala, și rămâne descompusă pe cuvinte.
*
Până să mă acopăr, deveneam floarea singurătății.
*
Condimentez cerul pe care plutim, până ne cuprinde aroma fericirii.
*
Când prea târziu, când prea devreme, ne ciocnim spre a ne afla sensul existenței.
*
Îmi voi croi cuvintele, cât să mă înalțe, devenind zburătoare pe cerul senin.
*
Oglindit pe cuprinsul norilor, realizez măreția zeilor, dar și cât de mic pot fi pe pământ.
*
Răspunzând întrebărilor, întrebând, aflu răspunsul întrebărilor.
*
Până unde să mă uit atunci când stai, contemplând absolutul? Mă adăpostesc în ochii cuprinsului
tău.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10