Venea primăvara. Sofia realiza acest lucru simțind aerul cu un miros aparte. Venea de la școală. Pe marginea drumului erau niște copaci ornamentali, aveau la maturitate frunze mari de un roșu-portocaliu. Acum, la început de primăvară, frunzele stăteau cuminți în cămăruțele lor așteptând căldura soarelui să le dea imbold să vadă ce s-a mai întâmplat cât timp au hibernat. Drumul spre școală îi era suficient ca să-și antreneze toți mușchii.
Prima dată trecea prin fața bisericii (unde mergea la slujbe duminica, la spovedit și împărtășit de Paște și Crăciun), se oprea întorcându-și capul spre biserică, făcându-și semnul sfintei cruci și, spunând Tatăl nostru, apoi o lua agale spre școală.
Era a doua primăvară de când făcea acest drum. Mergea singură. Chiar nu-i plăcea să sporovăiască cu nimeni. Se gândea la materiile ce le avea în ziua aceea. Era silitoare. Îi plăceau materiile unde trebuia să citești. Dacă citea ținea minte. Parcă și vedea personajele din carte. Îi intuia pe Otilia și pe Felix, chiar și pe Ion al lui Rebreanu, personaje din lumi diferite, cu preocupări și educație diferită. Educația. Lucru mult discutat. Convingerea Sofiei era că fără cei șapte ani de acasă n-ai temelia pentru viitor.
Cu tot felul de gânduri care-i treceau prin minte, își dădea seama că era în fața liceului. Acolo, tumultul creștea, elevii erau așteptați de directorul adjunct și de elevul de serviciu. Liniștea se așternea, iar elevii, după ce-și luau încălțămintele pentru interior, ușa se închidea la 8 fix și se mai deschidea la ora 14, când elevii se întorceau acasă. Fiecare oră de clasă avea frumusețea ei, profesorul care dirija ora era impecabil în ținută și pregătire profesională. Orele de literatură română sau de literatură universală parcă zburau.
La întoarcere, venea cu Viorica, care stătea aproape de Sofia, cum treceai drumul. Viorica era o fată scundă, plăcută la chip și la vorbă, și fuseseră colege și la grădiniță.
Acum, Viorica era la secția reală și voia să se facă ingineră. Sofia încă nu se gândise ce anume să facă în viață. Viorica o mai invita la câte un film transmis la televizor. Se ducea, dar rar. Nu voia să de-ranjeze, se simțea ciudat în preajma mamei Vioricăi. Mai târziu a înțeles de ce... Familia Vioricăi era înstărită, iar Sofia era cu ale ei, cu viața ei. Nu-i plăcea să-i invadeze nimeni viața. Viorica nu venea la ea. Nu din orgoliu sau vanitate, dar pur și simplu nu aveau timp de șuiete. Erau în clasa a X-a și aveau de muncit.
Sofia se uita la ceas și aștepta clipa când mama se întorcea de la muncă și-i sărea de gât, sărutând-o. Chipul mamei înflorea. Mâncau împreună. În timp ce mama pregătea mâncarea pentru a doua zi, Sofia îi povestea în amănunt ce-a fost la școală, dacă luase vreo notă. Mama o asculta, și ochii cei de căprioară se uitau spre copilul drag sufletului său. Apoi, cu blândețe, îi spunea: „treci la treabă!”, adică la citit, învățat, scris. Seara se încheia cu citit dintr-un roman indicat la școală. La ora 22, Sofia se culca. Mama deja dormea. Cam așa se derulau zilele Sofiei. Sâmbăta și duminica erau mai deosebite. Mergea la cinematograf, duminica îi plăcea să stea cu mama. Atâtea duminici frumoase a avut și pline de soare!
Odată s-a gândit cu voce tare: „cum aș putea păstra într-o cutie aceste zile frumoase, și să scot de acolo câte una când voi fi necăjită?”. Glasul mamei se auzea cald și pătrunzător: „n-ai nevoie de cutie specială, ai capul și ochii, cu ele poți vedea când vrei, orice zi. Închizi ochii și ziua dorită vine spre tine”. Sofia zâmbea oarecum mirată de ce auzea. Sofia era o fată frumoasă, plăcută, fruntea îi era acoperită cu un breton interesant, părul de un șaten-blond, era ușor tapat, ochii expresivi, căprui, ochi mari, mirați parcă de tot ce se întâmpla în fiecare clipă. Obrajii dolofani îi dădeau aerul unei fetițe de clasa a V-a. Veselia și buna dispoziție erau caracteristica de bază. Avea ceva de vino-ncoa, încât privirile băieților erau ațintite asupra ei. Se simțea bine când se știa privită, pășea mai
cu încredere pe drumul bolovănos al vieții.
Mergea des la bibliotecă, și într-una din zilele din acea primăvară, un tânăr înalt, brunet, cu părul cârlionțat, a oprit-o, întrebând de numele unei străzi. Sofia se străduia să-i explice pe unde să meargă pentru a ajunge pe strada dorită și el se uita la ea cu o privire curioasă, era captivat de ochii ei mari, de buzele cărnoase, încât nu a auzit nimic din explicații.
Sofia îl întrebă dacă a înțeles, iar el recunoscu că vrea ,de fapt, să stea de vorbă cu ea. Ca atare, cârlionțatul se prezentă: „mă numesc Traian Cristache și sunt elev la Școala Postliceală Energetică”. Sofia îi întinse mâna, prezentându-se. Traian era fascinat de prenumele ei.
S-au plimbat pe strada mare, înfiripându-se un dialog, la început stingher, și au discutat despre ei, despre viitor. „Ce vrei să faci în viață? Ce meserie? întrebă Traian. „Nu știu încă, cred că în ultimul an de liceu mă voi hotărî”. Încet-încet au ajuns în fața porții casei Sofiei. El încercă să-i scoată „o întâlnire”, dar ea nu putea să promită ceva. Dacă va avea timp, poate ca sâmbătă după-amiază să meargă la cinematograf. Au rămas înțeleși că sâmbătă la ora 16,00 va veni s-o ia de acasă.
Sofia a intrat transpusă în casă. Mama remarcă chipul fetei ei iubite, plin de lumină. „Ei, ce s-a întâmplat, fata mea?”. Sofia îi povesti mamei totul, cu lux de amănunte... Era mulțumită că băiatul va veni s-o ia de acasă, având ocazia să-l cunoască, să-și facă ea o impresie, gândi mama. E adevărat că mama nu purtase discuții cu fata ei legate de băieți, de o eventuală „prima iubire”.
Discuțiile cu Traian i-au făcut plăcere Sofiei, și-a dat seama că la „povești” erau potriviți.
Zilele treceau, săptămânile la fel, începea perioada tezelor. Vremea era splendidă. Cu greu putea să se concentreze la studii. Într-o dimineață de mai, ajungând la școală, acolo în holul unde elevii își schimbau încălțămintea, o colegă de la clasa a X-a paralelă, Valerica Stângă, se străduia să-și aranjeze pantofii. Sofia o văzu cum se îngălbenește la față și atât apucă să spună: ”mi-e rău!” și gata... muri. A fost o mirare și o sperietură pentru toată școala. Atunci, pentru prima dată, Sofia se întrebă „de ce, cine suntem, cine ne dirijează viețile?”. Profesorii au reușit să țină situația sub control. Elevii au intrat la ore, de restul ocupându-se conducerea liceului.
Valerica locuia aproape de Sofia, dar nu erau apropiate. Valerica fusese o fată foarte silitoare, era prima pe clasă, singură la părinți. Târziu, Sofia și-a dat seama cât e de dureros să treci prin așa ceva.
Încet, încet, lucrurile s-au așezat, Valerica părea uitată. Începuseră tezele. Sofia făcuse față cu brio la ultimele teze ale clasei a X-a, mai puțin la matematică. Nu-i plăcea acest obiect și nici nu se străduia să înțeleagă decât pentru notă de trecere. Mama Sofiei știa și niciodată nu o certa pentru matematică. La acest obiect, avea doar notă de trecere, iar la celelalte materii medii de 8-9.
După ce au trecut tezele, Sofia s-a întâlnit cu Traian. Acesta avea o lumină aparte pe chip, vrând s-o îmbrățișeze. Sofia a fost reținută, iar Traian i-a sărutat mâna, oferindu-i un buchețel de narcise. S-au plimbat prin marele parc cu tei. Mirosul florilor de tei era dumnezeiesc. Vorbeau despre toate evenimentele din viața lor. Se țineau de mână. Era fericită. Îi era bine alături de acest băiat, putea vorbi cu el despre orice. Dacă el nu știa ceva din tema abordată de Sofia, o asculta cu atenție. Se despărțeau seara în fața porții unde locuia ea. Niciodată n-a sărutat-o.
În vara trecerii Sofiei din clasa a X-a în clasa a XI-a, prietenia lor se consolida. Trăia zile frumoase și era o încântare pentru ea când își încheiau periplu prin oraș, într-o cârciumioară, unde seara se cântau romanțe, cântece de pahar. Sofia adora romanțele. Într-o zi, în plimbările lor pe sub teii cărora le cădeau florile, Traian încercă s-o ia în brațe și să o sărute. Sofia nu s-a speriat, bănuia că așa se va întâmpla într-o zi. Îi spuse că pentru ea prietenia și dragostea la prima vedere sunt singurele adevăruri, dar că acum era sigură de sentimentul prieteniei. Încercă să-l convingă că el însemna pentru ea prietenul drag, numai cu el putea să fie „ea” cu adevărat: „Pentru mine ești ca un frate, îmi place să fiu cu tine, să ne plimbăm, să discutăm, dar nu simt acel ceva, care s-ar numi dragoste”. A fost sinceră. S-a uitat la el, o umbră i-a întunecat chipul și prinzând curaj, înghițind de câteva ori și mărul lui Adam se mișca de sus în jos, de câteva ori a înghițit în sec, spuse: ”Dacă e așa cum spui, eu respect decizia ta și vom fi prieteni pe viață. Ce vom discuta amândoi, să nu mai știe nimeni”. Apoi, își întări spusele: „Vei fi sora mea”!
A răsuflat ușurată. Simțea că are un prieten adevărat. Cântecul lansat, pe-atunci, de Pompilia Stoian „Prieten drag” devenise cântecul lor.
Toată vara a împărțit-o cu Traian, ce-i drept, mai mult sâmbetele și duminicile. Discutau orice. Sofia pornea de la un fapt pe care-l citise într-un roman și încerca să se convingă că ce experiență de viață a avut personajul, nu-l găsim și la „noi, cei din afara ro-manelor, adică trăitorii normali”. Dar, spuse Traian, „crezi că el n-a fost trăitor, doar scriitorii se inspiră din viață, sau povestesc o frântură din viața lor”. Da, fu de acord Sofia, frântura aceea este îmbrăcată într-un fel de cuvinte, parcă altele „de cum le folosim noi”... ”Trebuie muncă și talent”, conchise Traian.
În luna august, au venit în oraș formația „Roșu și Negru” și „Sincron” cu Cornel Fugaru. După spectacolul dat de Cornel Fugaru, Sofia însoțită de Traian, a mers în cabina cântărețului și acesta i-a oferit o fotografie cu membrii formației, pe verso, scriindu-i un autograf. Încântare! Bucurie! Seara au încheiat-o la cârciumioara lor în ritmurile minunate ale unei vechi romanțe.
Încet, încet, septembrie bătea la ușă. Sofia începuse lectura romanului Hortensiei Papadat-Bengescu „Concert din muzică de Bach”, un roman psihologic ce o atrăgea. Câtă armonie între titlu și personajele creionate de scriitoare! „Da, se gândi Sofia, toate personajele sunt reale, întâmplările au fost reale, doar locul și timpul sunt modificate”.
În fiecare roman citit, personajul principal juca un rol în propria viață și alt rol în viața celor cu care relaționa. „Înseamnă, spuse Sofia cu voce tare, că fiecare personaj are un scop în viață, un destin. Scopul nu și-l poate atinge singur, are nevoie de cei din jurul lui. De câți oameni ne lovim în viață? De unde știm care sunt oameni buni și care sunt oameni răi? De ce ne întâlnim în viață doar cu anumiți oameni? Unii dintre ei ne modifică sau nu cursul vieții?”. Își propuse să abordeze cu mama ei acest subiect. Știa că va afla răspunsuri.
Într-o duminică după-amiaza abordă subiectul „destin” cu mama ei. „Matale trebuie să știi multe, ai experiență de viață, ai trecut printr-un război, ca o „bărbată”. Apoi întrebările curseră: „Cum de-am venit pe lume aici, în familia aceasta?”, ”De ce nu suntem bogați, ca alții?”, „Cum să știu, mamă, să recunosc oamenii buni de oamenii răi?”, „Matale, de ce nu ai avut o altfel de viață?”. Mama prinse să-i răspundă, începând cu ultima întrebare. „Lăsând la o parte necazurile din prima parte a vieții, spuse mama, acum sunt cea mai fericită mamă, că te am pe tine, Sofico, lumina vieții mele! Vreau să trăiesc, să te văd cu un rost în viață. Vei face în viață ce ți-e scris în destin. Când ți-am tăiat moțul la un an, ai ales din multele lucruri așezate pe o măsuță, o carte, stilou, caiet! De asta, întări mama spusele, știu că prin știința cărții, vei ajunge om, om de valoare, om cu ștaif” (după mama, însemna om de calitate). „În familia aceasta ai venit, pentru că tu ai ales, continuă mama. Doamne, Doamne, te-a întrebat unde vrei să te oprești, arătându-ți mai multe familii, iar tu, ne-ai ales pe noi”. Referitor la bogății, mama mărturisi că bogăția cea mai mare este mintea ta, diploma pe care o vei obține după absolvirea unei facultăți va fi bogăția ta. Acea diplomă îți va da posibilitatea să faci ce-ți place în viață și vei primi salariul din care te vei întreține. Să știi că lucrurile materiale nu trebuie adunate peste măsură, că nu știi ce-ți oferă viața. Dacă trebuie să te muți dintr-un loc în altul, e bine să nu te încurci în obiecte. Eu, spuse mama, n-am rămas cu nimic după război. Ce am îngropat când am plecat în refugiu, n-am mai găsit nimic. Am luat-o de la capăt”.... oftă mama! Sofia observă cu coada ochiului că fața frumoasă a măicuței ei se întunecă și o lacrimă îi alunecă pe obraz. „Știi Sofico, continuă mama, fiecare om are în viață niște praguri de trecut. Nu sunt praguri ca la intrarea în casă, sunt momente când trebuie să iei decizii. Mergi pe acolo sau mergi pe dincolo?”.
Mama încercă să mute discuția pe alt făgaș, întrebându-și fetița dragă, cum își va petrece timpul în săptămânile câte i-au mai rămas de vacanță. Nu auzi răspunsul fetei, gândurile îi zburau încoace și încolo, în timp ce netezea cu fierul de călcat albiturile. Mama se culcă mai devreme, deoarece pleca foarte devreme la serviciu.
În zilele care au urmat, Sofia merse la ștrand, dar avea grijă să nu stea mult în soare, pentru că avea pielea albă și i se înroșea. Pentru a merge la ștrand, făcea eforturi cu trezitul. Ea stând până târziu și citind era greu, chiar imposibil să se trezească la ora 7. Ștrandul era plin de tineri, de vârsta ei și mai mari, era încă vacanță.
Pe la ora 13,00 era acasă. După ce mânca, lua cartea și citea. Se întâmpla să mai și ațipească. Se simțea bine. Mama sosea de la serviciu și nu mai pleca nicăieri. Era timpul lor. Timpul era foarte prețios.
Cu Traian nu s-a mai întâlnit. Acesta avea probleme în familie.
Orașul era mai aerisit, fiind și studenții plecați, și nu mai erau nici seri dansante la studenți. Oricum mai era puțin și începea școala.
Înainte de a începe școala, s-a întâlnit cu Traian, de Ziua Crucii, când au mers la Mitropolie, au participat la slujbă, au aprins lumânări. De câte ori trecea prin fața icoanelor, Sofia se oprea la una în mod deosebit. Sfântul de acolo se uita la ea într-un anumit fel și ce o impresiona era capul acestuia, fața sfântului, avea o barbă mare, albă. Sofia trăia cu impresia că era imaginea lui Dumnezeu. La acea icoană se ruga până la lacrimi.
A doua zi, în 15 septembrie, porni spre școală. Trăia un sentiment de bucurie, colegii au întâmpinat-o cu voie bună, s-au bucurat unii de alții. Sofia și-a dat seama că erau colegi deosebiți, copii cu bună creștere. În clasă erau fete mai multe, băieți doar 5. Sorin, unul din colegi, a complimentat-o: „Ești frumoasă, Sofia, ești schimbată, ai trăsături fine, te-ai mai înălțat”. „Da, spuse Sofia, m-am simțit bine în vara aceasta”. Sofia îi făcu rezumatul felului cum și-a petrecut vacanța.
Toți erau schimbați în felul cum arătau și în atitudine. Nu aveau răutăți, se ajutau între ei.
Sofia i-a spus unei colege, Geta (care iubea mult limba franceză și chiar a devenit profesoară de franceză): „ Eu cred, zise Sofia, că în vara aceasta a început procesul de maturizare”. „Da, întări Geta spusele Sofiei”. Vorbeau despre vacanța care a trecut cu drag, dar și cu nostalgie. Acum erau în clasa a XI-a. ”Ei, spuse Lenuța (o altă colegă), ne mai așteaptă o vacanță de vară. Atunci, zâmbi Lenuța, trebuie să trăim la maxim ultima vacanță”. „Ce înțelegi tu prin „la maxim”, o întrebă Fănica. „Chiar nu știu de ce am spus așa, se miră Lenuța”.
Mariana, o nouă colegă, doar din acea zi (venise de la altă școală, se pare că rămăsese repetentă), o pusese în gardă cu zicala „Vezi ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească!”. Sofiei i se păru că Mariana era mai matură în gândire decât colegii ei. Se uita la Mariana și se gândi că nu era frumoasă, dar avea ceva care te atrăgea. Ochii erau albaștri, părul blond spre șaten, fața lunguiață, buze pline, părul era adunat în moalele capului într-un coc, o ridicătură de păr, care-i dădea un aer de eroină din romanele balzaciene. parcă nici nu se potrivea cu clasa în care venise. Era foarte reținută și de o seriozitate ieșită din comun. „Și noi suntem serioși, gândi Sofia, dar avem ceva copilăresc în noi”, pe când Mariana parcă era sora lor mai mare, și felul cum își prindea părul o făcea impunătoare. Cu Sofia începuse nou-venita să dialogheze.
Sofia n-o întrebase despre viața ei de până atunci nimic. Atât știa că e din Mircești, satul, locul de baștină al lui Vasile Alecsandri. Dar toate se derulau încet, cu pași de melc. Sofia nu era persoana care să se bage fără rost în viața nimănui. „Nu poți intra în viața nimănui, dacă el nu vrea” își aminti Sofia de sfaturile mamei.
Prima zi de școală i se păru altfel, îi plăcuse de compor-tamentul colegilor. ”Da, reflectă Sofia, ne-am mai maturizat. Bucuria mare a fost când l-am revăzut pe diriginte, proful de franceză, Valeriu Bența. Ce profesori! Ce modele de urmat!”
În acel an, clasa a XI-a, a stat singură în bancă. Așa s-a întâmplat și i-a convenit. În spatele ei stătea colega nouă, Mariana Bejenaru.
În zilele care au urmat, Sofia și-a dat seama că Mariana era retrasă. Probabil că are complexe că era cu trei ani mai mare decât noi, gândi Sofia cu voce tare, iar mama o sfătui să n-o întrebe nimic pe Mariana, iar dacă ea îi va face dezvăluiri să aibă grijă să păstreze pentru ea. „Știi, spuse mama, în fiecare om există o fereastră secretă”. Sofia o privi cu dragostea din totdeauna pe cea care-i oferea atâta dragoste și înțelepciune.
Zilele curgeau una după alta. Timpul Sofiei era împărțit între școală și casă. Avea mult de citit. Reușise să-și ușureze din povara plăcută a cititului pe timpul vacanței.
Profesoara de limba română îi provoca la comentarea unor fragmente dintr-un roman, fragmente alese de dumneaei. Era o plăcere să auzi opinii diferite, dar ușor, ușor sub îndrumarea profesoarei se contura personajul propus spre disecare. Așa învățau să citească, să înțeleagă, să facă legături între personaje, momente, secvențe din viața personajului cu viața altor personaje intrate în viața lui.
Sofia era preferata profesoarei de română. Colegii nu o invidiau, de fapt ei nu cunoșteau acest termen „invidie”. Se cunoșteau bine și se știa cine are înclinații spre o disciplină.
Sofia o avea pentru literatură. Georgeta Fordea era foarte bună la franceză. Toți erau buni la științele umaniste. Lenuța Todirașcu avea veleități în zona istoriei, o preocupa istoria antică, istoria noastră, și începuse să pătrundă tainele filosofiei. Citea mult și venea la școală cu citate punându-ne să „traducem textul”. Se iscau controverse, era normal, fiecare înțelegea într-un fel mesajul. Ajunsese să ne răspundă în citate. Sofia încercă să-și amintească câteva din ele: ”Fără entuziasm, nu ne înălțăm la marile adevăruri”, „Prietenia, ca și dragostea la prima vedere, sunt singurele adevăruri”. Erau, considera Sofia, extrageri din lecturile Lenuței, ca niște maxime.
A reflectat la vremea respectivă și chiar le-a decontat suficient. Era o bucurie să trăiești, să înveți într-un asemenea mediu. Sofia înțelese că ce faci în viață are ca fundament entuziasmul, să fii încântat de ce faci și fiecare zi să fie o provocare a entuziasmului. Prietenia era înțeleasă așa ca la 17 ani, e ca în jocul „Adevăr și minciună”. Antiteza stă la baza tuturor axiomelor vieții. ”Prieten – dușman”, „Răutate – bunătate”, „Altruist – egoist”. Dacă reușești să-ți faci un prieten adevărat să-l ții cu chingi de oțel, reuși să spună Sofia colegilor. „Uite, o nouă filozoafă își face apariția la orizont” remarcă Sorin, colegul Sofiei (care a devenit medic veterinar, nimic a face cu umana). „Ce înseamnă „chingi de oțel”, Sofio?” întrebă Sorin. „Păi, spuse Sofia, dacă ai norocul să ai un prieten căruia să-i împărtășești secrete ale sufletului tău, și găsești răspunsuri la întrebările care te frământă, atunci ține-l aproape”. „Și, cum adică, să-l ții aproape? Să ți-l faci iubit sau iubită?” întrebă Sorin. „Nu, spuse Sofia, nu. Să nu-l trădezi și să nu te trădeze”. „Lămurește-mă, Sofia, că n-am înțeles”, făcu pe naivul Sorin. Sofia îl lămurise: „Dacă vorbești cu un prieten, asta înseamnă că nu este și al treilea prezent. Descărcându-ți sufletul, el trebuie să știe că numai ei doi cunosc problema. Și dacă duce vorba, înseamnă că a trădat. Prietenia are legătură cu moralitatea. Dacă trădezi, ești imoral. Poți destăinui, dacă prietenul este de acord. Poate că vrea și o altă părere la situația de viață. Vezi, Sorine, mărturisi Sofia, cred că ne lovim de multe necunoscute ale vieții și trebuie să le luăm pe pași mărunți, să nu grăbim viața”. „Fiecare vârstă cu preocupările ei, remarcă Sorin. Dacă le-aș spune alor mei problemele ce mă frământă, m-ar trimite să-mi fac lecțiile, să las prostiile!”. „Dar, observă Sofia, nimic din ce ne preocupă și vrem să aflăm, de ce e așa și nu altfel, nu sunt prostii, sunt lucruri serioase”.
Discuțiile despre prietenie, trădare, au continuat și în alte zile. În aceste dialoguri s-au antrenat și alți colegi. Devenise obicei, ca un fel de temă pentru acasă.
Lenuța spuse într-o zi că e o mare mângâiere la vreme de supărări să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine, și că pe un prieten sigur îl cunoști în împrejurări nesigure. Prietenia e o sursă de bucurii, simți că-ți crește sufletul. „Eu cred, spuse Georgeta, că oamenii care nu se înrudesc sufletește își fac reciproc prea puțină bucurie”. „Da, sublinie Sofia, sunt convinsă că trebuie să fie o chimie a sufletelor între prieteni, și musai să nu apară trădarea. Atunci se instalează neîncrederea și îndoiala. Și e greu să mai continui...”. Mariana Bejenaru a intervenit, întrebând: „Noi ce înțelegem prin trădare? Când vi se pare că sunteți trădați?”. Neprimind răspuns, Mariana continuă: „Observați că dacă un prieten că spune un adevăr neplăcut, nu-l iertați, probabil credeți că e o trădare, dar nu e, e adevărul spus de un prieten. Și dacă dușmanul spune un adevăr neplăcut, îl iertați. De ce?”. Lenuța recunoscu că de la dușman, sau mai bine zis de la un străin, acceptăm și iertăm adevărul neplăcut. „Ei, vedeți, întări Mariana, acest subiect nu e atât de vast, el conține rezultatul multor experiențe de viață. Peste ani când ne vom întâlni putem să dezbatem acest subiect, fiecare din perspectiva propriilor experiențe de viață”, conchise Mariana.
Sofiei i-a plăcut intervenția colegei, care nu era prea vorbăreață, dar acum a dat dovadă de înțelepciune și parcă trăise ceva „altfel” decât noi, ceilalți.
Traian o căutase pe Sofia acasă. Mama îi spusese că a cumpărat bilete la un spectacol de muzică ușoară. Urma să vină o formație de muzică ușoară din Italia. „Sofico, spuse mama, băiatul a lăsat vorbă că vine mai pe seară, să-i dai răspunsul. Vrea să știe dacă mergi”. „Da, mamă, sigur că merg, doar știi că-mi place muzica ușoară și chiar n-am ieșit în oraș de când a început școala”.
Traian era foarte respectuos și atent. Întotdeauna îi oferea flori. Nu-l lua de braț, mergeau alături, ca doi camarazi. Se simțeau bine împreună. Spectacolul a fost reușit, muzica cântată era pe placul lor.
Zilele treceau. Se apropiau tezele. Singura materie care-i dădea bătăi de cap, era matematica. Dacă lua 4, îi ieșea media, dar dorea să ia 5 și atunci era alta situația. Nu rămăsese niciodată corigentă pe vară, dar asta era: matematica era o corvoadă! Sofia și-a amintit ce-i spusese mama când ea intrase în clasa a V-a: „Sofia, draga mamei, știu că ei probleme cu matematica, dar atâta îți cer să știi să numeri banii, ca să nu fii înșelată când primești restul!”. Amintindu-și vorbele acestea, fața i se lumină și se trezi că zâmbea larg. Sofia știa că mama n-ar fi vrut să rămână corigentă. Își iubea foarte mult mama și ea la rândul ei îi dăruia iubire în tot momentul.
Sofia și-a făcut un obicei, de când începuse clasa a XI-a, și anume în fiecare după-amiază, pe la ora 17,00, mergea până în centru și de la un magazin mare, „Unirea”, își cumpăra unt și gem de caise. Drumul până acolo și înapoi o relaxa. Trecea pe lângă Mitropolie, dar nu intra, pentru că se însera și voia să ajungă acasă mai repede, să se bucure de o felie de pâine cu unt și gem.
În 8 noiembrie, fiind sărbătoarea „Sf. Mihail”, a plecat mai repede de acasă și a intrat în biserică. După un timp, și-a dat seama că n-o să mai aibă răgaz să meargă la „Unirea”. Întorcându-se spre casă, la câțiva metri de Mitropolie, văzu o siluetă cunoscută. Nu era singură. O însoțea un băiat, care sporovăia întruna și gesticula, vrând parcă să impresioneze fata de lângă el. Când se apropie, rămase stupefiată: era Mariana Bejenaru! Aceasta, văzând-o pe Sofia, s-a oprit și i-l prezentă pe însoțitor. Băiatul era de o veselie fără margini, parcă ar fi vrut să cucerească inimile mai multor fete. Sofia se prezentă, iar acesta își spuse numai prenumele: „Mihai mă numesc!”. Mariana, radiind de fericire, îi preciză că Mihai este student la agronomie și e din Baia Mare. Sofia îi spuse că-i pare bine de cunoștință, își luă la revedere și plecă spre casă.
Peste ani și-a amintit de această coincidență dintre numele individului și numele Sfântului Mihail. Sofia tot timpul a trăit cu aceeași impresie, că Sf.Arhanghel Mihail a avut un rol important în destinul Marianei. I l-a schimbat complet, deraindu-i cursul vieții într-o cu totul altă destinație. Atunci a fost prima dată când s-a gândit la destin (mai vorbise cu mama), dar acum ceva o îngrijora, nu știu ce... La școală, Mariana nu vorbise despre cele întâmplate, iar Sofia nu întrebă.
Tezele au trecut, la matematică a luat 6, și era în culmea fericirii. După teze urmă o perioadă mai lejeră. Se apropia vacanța de iarnă. Pe la sfârșitul lui noiembrie, frigul se instală comod în tot orașul. De Moș Nicolae ninsese. Acum nu-l mai aștepta pe Moș Nicolae cu emoțiile din copilărie, când credea că vine pe horn. Sofia stătea cu ochii la horn, iar dimineața avea gâtul amorțit, dar lângă ea se afla urma lăsată de moș, cam de ce avea nevoie fetița: ghetuțe, pantaloni de iarnă. Dulciuri nu-i aducea. Mama spunea că moșul știe că ea stă prost cu dantura. Acum, mama îi dădea câțiva lei să-și cumpere ce dorește. Sofia totdeauna își dorea cărți. Pe prima foaie a cărților cumpărate, scria ziua, luna, anul și se semna. Erau averea ei.
Colegii care erau de prin satele apropiate orașului sau mai îndepărtate plecau cu două zile înainte de a se lua vacanța. Aveau permisiunea dirigintelui și a conducerii liceului. Mariana și-a luat rămas bun de la Sofia, urându-i cele de cuviință. N-a pomenit nimic despre Făt-Frumosul ei.
Vacanța, cu sărbătorile ei, a fost minunată. Mama făcuse cozonaci pufoși, umpluți cu nucă multă, ștrudel cu nucă. Au mers împreună la spovedit și împărtășit, pentru că și Sofia ținea postul, alături de mama. Numai după ce veneau de la biserică mâncau „de dulce”. De sărbători, pe masă erau cele mai alese mâncăruri. Erau fericite. Erau mulțumite. De Anul Nou nu a plecat de acasă niciodată. Și în acest an au stat acasă până la miezul nopții, au ascultat muzică la radio, (mama cumpărase un aparat de radio, era bijuteria lor), mesajul de Anul Nou transmis de președintele Nicolae Ceaușescu, după care se culcau. Pe 1 Ianuarie, copiii veneau cu uratul, împrăștiind pe covoare boabe de grâu sau de orez. Mai mult orez era. Semn de bogăție. Păi, cea mai mare bogăție era să ai ce pune pe masă și să ai sănătate.
Mergând într-o zi în oraș, a văzut un afiș care anunța sosirea lui Florin Piersic la Teatrul Național, urma să joace în piesa „Heidelbergul de altădată”. Nu putea să cumpere bilet, o dată că nu avea bani, și a doua oară trebuia să aibă acordul mamei. Așadar, Sofia se urcă în tramvai și merse la mama la serviciu. După ce îi spuse despre anunț, mama scosese bani din poșetă și îi spuse: „Du-te, fata mea, să-ți iei bilet, că sigur va fi lume multă”. Sofia își sărută mama și alergă într-un suflet să ia bilet. Pe Traian nu avea cum să-l anunțe, nu știa unde locuiește și nu mai avea vești de la el demult. „Da' ce, îi spuse mama, doar nu ești legată de el să nu poți merge la teatru, ca să-ți bucuri inima și ochii!”.
În sâmbăta dinaintea continuării cursurilor, Sofia păși cu emoție în sala teatrului. Mai fusese acolo, dar acum încărcătura emoțională era la cote maxime. Avea bilet jos (nu-i plăcea la balcon), în al treilea rând, pe partea stângă. Două ore au trecut ca un vis! Florin Piersic, la acel moment al vieții lui, avea 32 de ani. Era frumos, înalt, avea umeri mari, era impunător prin ținută, exprimare, se vedea că trăiește eul personajului. A fost răsplătit cu mii de aplauze, și pe scenă au urcat trei fete care l-au răsplătit cu flori. Din sală s-au ridicat mai multe persoane cu flori în mână și au aruncat flori pe scenă, astfel încât aceasta ajunsese un covor de flori.
La ora 9 seara, iarna e întuneric, dar fiind foarte multă lume, Sofiei nu-i fu teamă. Oamenii se îndreptau agale spre tramvai, vorbind între ei despre marele actor. Mama o aștepta și când și-a văzut fata radiind de fericire, s-a liniștit. În timp ce se pregătea de culcare, Sofia îi povesti despre piesă, despre actori, despre minunatul Florin Piersic. A adormit greu.
Duminica, a stat cu mama. De fapt, o trezise mirosul de pârjoale. Era cald și bine lângă mama. A doua zi, a pornit-o spre școală. Începea trimestrul al doilea!
Doar în pauze Sofia a reușit să discute cu colegii. Fiecare încerca să spună cum au trecut sărbătorile, ce-au mai făcut în restul vacanței. Se vedea pe fețele lor că erau odihniți,. Când povesteau momente din binecuvântata vacanță, ochii le zâmbeau. Niciunul nu spunea că a citit sau a învățat! „Lasă, Sofia, că avem timp de învățat, e ultima noastră vacanță de iarnă fără griji!”, spuse Sorin, făcându-i semn cu ochiul drept, așa șmecherește, zâmbind tainic. „O să-ți fie dor de vremurile astea, ai să vezi, crede-mă, Sofico!”, întări Sorin spusele.
Prima zi fusese obositoare, trecu greu. Și profesorii aveau o stare de letargie.
Era o iarnă frumoasă. Zăpada stăpânea șoselele, se circula bine, pentru că noaptea se curățau trotuarele, șinele pe unde circulau tramvaiele, de asemenea. Pe la sfârșit de ianuarie, zăpada crescuse în înălțime. Se făceau cărări ca să poate circula oamenii. În casă, era cald și bine. Aveau o sobă în care se păstra căldura și a doua zi, iar când venea mama acasă, primul lucru care-l făcea era focul în sobă. Lemnele trosneau și focul bubuia. Dacă ai putea păstra secundele acelea! Erau pacea și liniștea dorite în viața lor, mamă și fiică.
Viața lor era tulburată câteodată de vizita unei mătuși, soră cu mama Sofiei. Eufrosina o chema, dar mama îi spunea Frăsinica. Avea soț, dar n-avea copii. Venea sâmbăta și dormea acolo. Vorbeau de-ale lor, mama o servea cu ce avea. Mama se simțea bine, dar când tanti Frăsinica schimba discuția pe un făgaș care nu-i plăcea mamei, o oprea: „Tu, soră dragă, îmi ești dragă și te primesc cu bucurie, dar nu-mi place când începi să judeci oamenii, mai ales pe omul tău. Dacă nu-ți place ce viață ai, schimb-o, divorțează sau, cred eu, întări mama, dacă ai merge undeva la lucru, ți-ai schimba gândurile, n-ai mai sta să cauți nod în papură”, concluzionă mama. Lui tanti Frăsinica îi era ciudă că mama tot timpul o trimitea la muncă. „Ce faci tu, toată ziua, soră? Îl aștepți pe Sandu ca să-i toci capul cu aiurelile tale?”. Neavând ce să zică, tanti pleca acasă (evident șifonată!), dar la plecare o săruta pe mama, semn că va fi bine și că va mai veni pe la noi.
Frăsinica era parcă un personaj din scrierea sadoveniană „Locul unde nu se întâmplă nimic”. Tanti era măcinată de nemulțumiri, dar mama n-avea ce să-i facă. „Dacă tu nu te ajuți, îi spunea mama cândva, cine crezi că te poate ajuta?”. Pe mama o deranja când îi spunea: „Ție ce-ți pasă? Ai o fată cuminte, silitoare”. ”Da, spusese mama, Dumnezeu m-a învrednicit cu un copil bun, dar sunt cu ochii în patru, nici ea nu știe cât mă interesez de ea, mai merg când pot pe la școală. Dar acum, fata mea știe ce are de făcut, iar eu la școală nu mai merg. Am încredere în Sofia” spuse mama.
Sofia era în cealaltă cameră și mama credea că nu-i acasă. La vorbele mamei, Sofia simți o căldură în tot corpul și-i dădură lacrimile. Era fericită că aflase că se bucura de încrederea mamei. N-o va dezamăgi, gândi Sofia. Totul trecuse neobservat. Mama n-a știut niciodată că Sofia auzise ceva.
Traian venise pe la Sofia, au ieșit în oraș, s-au plimbat, dar ceva era schimbat la Traian, ceva nu știa ce. Avea altă ati-tudine. Au intrat în cofetăria „Amandina” și au mâncat câte un „diplomat”. Parcă nu avea ce vorbi. „Ce-i cu tine, Traiane”, îl întrebă Sofia. „Nu știu ce se întâmplă, dar nu mă simt bine. Vreau, continuă Traian, să-mi fac niște analize și cred că mă voi interna”. „Păi, spuse Sofia, dacă depistezi ce ai, e mai ușor să previi o boală. Dacă iei totul pe pași, încet, încet lucrurile se lămuresc. Cred, continuă Sofia, să nu lași să treacă timpul, ia-le din fașă spre rezolvarea situației. Tu, Traian, trăiești sub ame-nințarea drobului de sare, și nu e bine! Te macini fără rost”.
Traian se internă peste câteva zile. La școală totul mergea bine. Doamna de română i-a anunțat că la orele ei vor veni studenți de la filologie, în practică. Orele, le mărturisi doamna, se vor desfășura ca de obicei, numai că în spatele clasei vor fi 6-7 studenți. Ei vin să vadă cum se fac orele de română, cum ar trebui să se desfășoare. „Voi trebui să fiți voi”, întări doamna, văzându-i-se în ochi o strălucire aparte. Asta însemna că trebuiau să citească și să fie atenți la doamna profesoară.
Într-o pauză, Mariana, care emana o stare de bine, ochii aveau o sclipire aparte, îi mărturisi că se mută cu Mihai. Sofia înmărmuri. „Unde?”, întrebă repede. „Pe Sărărie”, răspunse Mariana. „Mama ta știe?”. ”Nu i-am spus, e viața mea și apoi eu am 20 de ani”, declară cu încredere în sine fata îndrăgostită. ”Mariana, îi atrase atenția Sofia, nu e bine să nu știe mama ta”. „De ce?” se miră fata cu ochii verzi. „După ce iau bacalaurea-tul, ne căsătorim și atunci îi vom spune, n-am de ce să-mi fac probleme!” concluzionă Mariana. Dar insistențele Sofiei de a-i spune mamei n-au deranjat-o. Parcă era ca o presimțire, avea o stare de agitație. Discuția se opri undeva în aer...
Sofia gândi pentru ea că probabil o astfel de relație, fără binecuvântarea Domnului, va fi o modă și un fel de viață. „Cine știe, se gândi Sofia, poate fi bine sau nu. Cine știe?!...”. Era tulburată de vestea primită. Mamei încă nu s-a hotărât să-i spună, îi va spune, doar să vină momentul potrivit.
În martie, pe la jumătatea lunii, au început să asiste la orele de română, studenți de la filologie, studenți în anul IV. Eram emoționați de prezența acestora, dar încântați de faptul că se desfășurau ore normale, care aveau o încărcătură emoțională. Doream să fim la înălțimea pretențiilor Doamnei. Așa a fost.
Într-o după-amiază, Sofia avea nevoie de niște cărți și a mers la Biblioteca „Eminescu”. A stat acolo ceva timp și a copiat dintr-o carte de critică literară, fragmente de care avea nevoie. Se înserase. Se gândi că era mai bine să ia tramvaiul, dar cum era adâncită în gânduri, s-a urcat în tramvaiul care mergea spre Coposu. Întoarse capul, deoarece cineva o salută: „Sărut mâna, domnișoară!”. Era unul dintre studenții care fuseseră la ore. Intrară în vorbă și nu mai coborî la prima stație. Se antrenase în discuții cu acel student. Nu știa cum îl cheamă. A fost ultima oară când îl văzu. Cum stăteau în capătul vagonului, băiatul îi atrase atenția: „Vezi, luminița aceea?”. „Da”, spuse Sofia. „Să te străduiești în viață, continuă acesta, să atingi luminița, dar s-o depășești. Toți trăim sub același cer, dar nu toți avem același orizont. Când crezi că ai atins luminița... continuă s-o atingi iar și iar. Victoria aparține celui mai perseverent” sfârși vorbele, studentul. „Am spus victorie, reluă tânărul, pentru că viața e o luptă, o luptă între bine și rău, dacă învingi răul, victoria îți aparține”, sfârși tânărul.
Luând un alt tramvai, care s-o ducă spre casă, se gândi mult la spusele tânărului. Îi păru rău că nu făcuseră cunoștință, dar nu-și mai amintea prenumele. Sofia se gândea mult mai târziu la perioada când a făcut ea liceul, compara felul de a se comporta oamenii unii față de alții. De exemplu, acel student, din punct de vedere etic, nu era bine să aibă relații apropiate cu o elevă, societatea l-ar fi „condamnat”. Și totuși, la acea vreme, educația unui copil, unui tânăr era bine făcută. Nu se amestecau lucrurile. Toată viața, Sofia a avut ca reper „luminița„ pe care s-a străduit s-o depășească când era aproape de ea.
De câteva zile mergea la școală împreună cu Viorica. În prima dimineață, Sofia se simțea stingherită de prezența cole-gei, pentru că se obișnuise să facă drumul spre școală singură. Și-a dat seama repede că au subiecte de discuție și drumul parcă se scurta. Viorica era la secția reală. O invitase la ea să vadă împreună festivalul „Cerbul de aur”. Se dusese. Nu stătu până la sfârșit, pentru că era târziu. Ai ei nu erau prezenți în fața micului ecran. I se păru ciudat. Viorica observă că Sofia era „altfel”, și-i spusese că mama ei se culcase, iar tata încă nu venise acasă.
Viorica era o fată serioasă, de o modestie fără margini. Era scundă, avea ochi mari, negri, un nas frumos, ca al Cleopatrei, îi făcea chipul luminos, buze cărnoase, senzuale. Părul îi trecea de urechi și îl pieptăna cu cărare pe partea dreaptă a capului. Sofia o vedea prea serioasă, așa în atitudine, pentru vârsta la care era.
Era o diferență mare între Viorica și Mariana. Diferența stătea în educație și sămânța din care țâșniră în lumină. Auzise undeva sau citise că sămânța împrăștiată, dacă n-a fost îngrijită plăntuța, neavând apă, lumină și căldură, a ieșit, dar lipsindu-i iubirea și afecțiunea, plăntuța nu creștea drept și culoarea frunzelor era palidă, gălbejită. Plăntuța nu se putea sprijini la nivelul solului, era din ce în ce mai șubredă. Prima adiere de vânt o doborâse. Dacă plăntuța are apă, lumină și căldură, adică iubire, prinde puteri, este încurajată să crească puternică. Vântul n-o doboară. Se întărește și crește tot mai puternică. Asta e ceea ce le deosebea pe cele două colege ale Sofiei.
Nu spusese nicio vorbă Vioricăi. Gândurile erau ale ei. Nu le-a împărtășit cu Viorica. Cele două nici nu aveau vreo tangență una cu cealaltă. Nu tot ce gândești trebuie spus. Vorbele pot produce schimbări în bine sau în rău. Trebuie să cântărești bine dacă dai drumul vorbelor sau le ții acolo, se macereze. Cine știe ce va ieși într-o zi!!
Traian o aștepta. Era vesel și-i oferi Sofiei un buchețel de zambile. Se îmbujoră la vederea florilor ei preferate.
Atunci realiză că mai era un pic și termina clasa a XI-a. Începură tezele. Pomii erau în floare. Erau fericiți în bătaia razelor de soare și se bucurau când ploaia le mai tempera căldura adunată parcă intenționat să le supere petalele florilor. Picăturile de apă ce cădeau din cer le revigora într-un vals al primăverii instalată peste întreaga fire. Multe perechi de petale cântau retragerea în chioșcul în care cu mulți ani în urmă, sunetele instrumentelor fanfarei se răspândeau plăcut în parcul de vis, aproape de teiul plin de floare. Dacă ar putea vorbi... Câte povești de dragoste sau povești triste ale celor care se perindaseră pe acolo. Dar, teiul rămânea fidel: nu destăinuia nimic! Teiul este „catedrala iubirii”, așa îl caracteriza Sofia.
Tezele au trecut cu aceleași emoții, în special la matematică. Venea vacanța de vară. Trecuse în clasa a XII-a.
(urmare în numărul viitor).
(Cornelia Rusu, volumul Pecetea destinului, Editura Ștef, 2019)
