În eseul referitor la poezia lui Nicolae Silade (volumul Oglinda lui Narcis, I, 2009), Constantin Buiciuc presupune, cu respectivele argumente analitice (volumele Mergere înainte, 1996; Eternelia, 2006), că autorul este „poetul eternei fericiri” (în titlul eseului) şi, de asemenea, „o voce a certitudinilor: fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu” (în concluzie).
O dimensiune a conţinutului noului volum de versuri Iubirea nu bate la uşă (prima parte) (Editura Brumar, Timişoara, 2013) este inclusă în titlul său: dacă am porni de la ideea că singurele certitudini umane sunt sentimentele şi, printre ele, iubirea este aceea care priveşte mereu spre eternitate.
În antologia prefaţată de Eugen Simion, dedicată poetului Nichita Stănescu, apar termenii „poezie de dragoste”, „poeme erotice”. Eugen Simion mai scrie acolo că Nichita Stănescu face loc, în poemele de dragoste, tuturor fantasmelor sale, implicând metafizicul în manifestările erosului şi „nu desparte cugetarea de poezia erotică”. Altfel stau lucrurile în retorica volumului Iubirea nu bate la uşă, unde poetul aşează sistematic, pe pagina din dreapta, poemul erotic sau infiltrat în cotidian, iar în partea stângă un text meditativ, care ia forma sonetului clasic.
Cititorul oscilează între prezentarea sensibilă, concretă, senzuală, a sentimentului care pune stăpânire pe întreaga fiinţă şi ecoul ei abstract, nevăzut, gânditor, cum scrie poetul însuşi: „mai lasă-mă să te gândesc şi în gândire” (3).
Ecleziasticul îndemn, de a considera totul o deşertăciune, lasă liberă descrierea ispitei pentru dragostea pământească, într-un limbaj al senzaţiilor, al atingerii concrete: „ador deşertăciunea asta și goana asta după vânt/ după tine după iubirea ta după urmele paşilor tăi/ după mireasma părului tău risipită pe străzi dimineaţa/ după aburul cafelei tale împletit cu fumul ţigărilor mele” (11). În acelaşi timp, pe pagina din stânga, imaginea iubitei, a cărei făptură umple lumea cu senzualitatea dragostei, devine o temă de meditaţie, „mai înţeleaptă”, însoţind o peregrinare existenţială, între a fi pur şi simplu, condiţie a fericirii, şi a gândi, prilej de deturnare a sentimentului (care prezintă mereu o vagă îndurerare) în ceva nedefinit.
Textul devine o meditaţie despre timp, despre limitele sinelui, pe care Nicolae Silade îl vede oarecum diferit faţă de „modelul Nichita Stănescu” (exemplu versurile: „începe cu sine” şi „se sfârşeşte cu sine”). Pentru poet iubirea eliberează nelimitatul, infinirea, nesfârşitul, primenirea continuă a fiinţei interioare, redându-le eternităţii: „Într-un ocean de suflete pierdute/ Şi trupuri care-n jur s-au rătăcit/ Tu, înşirând şi vrute şi nevrute,/ Mi-eşti liniştea tărâmului dorit” (XLII) – o vagă umbră de ludic e însoţită de imaginea sufletelor, a entităţilor risipite, dar şi de strania apariţie a trupurilor rătăcite...
Spuneam că această structură se instalează încă de la început, între cele două părţi / forme de discurs; este exaltat tot ce ţine de revelaţie sau simţire, tot ce ţine cu intensitate de simţirea umană, ceea ce deja e un pas spre cunoaştere. Cele două tipuri de text se acompaniază unul pe altul, poate şi pentru că revelaţiile dragostei se schimbă în funcţie de mişcările fiinţei interioare. Se solicită, pe de o parte, împlinirea simţurilor (la Lucian Blaga, de pildă, poezia erotică este o ispitire a lucrurilor şi ispăşire a simţurilor), dar există şi acea dorită detaşare de pătimirile unui univers erotic, cu accent pe particular. Uneori, motivele se întrepătrund.
Limbajul coboară în lumea elementelor concrete, a cuvintelor nepoetice, extrapolând câmpul de referinţă în cotidian, pentru a construi eufemisme ale deliciilor erotice sau ale pătimirilor. Nu ştiu dacă Nicolae Silade evită sistematic şi „cruzimile intimităţii”, pentru că anumiţi termeni care şochează (nu prea mulţi, e drept) pătrund în textele sale ca un fel de trend postmodern, doar atingându-se, doar neevitând latura instinctuală a sentimentului.
Însă acolo se intersectează nu numai cu jocurile verbale, ci şi cu fantasme ale abisului uman: durerea, eşecul, regretul, incertitudinea, singurătatea; totuşi unele imagini conţin fragilitate, inocenţă, ca aceste amintiri din copilărie: „iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată” (r), imagini transparente, imponderabile. Alteori e vorba despre permanenţa iubirii, care e compatibilă cu întregul univers şi deschide ochii orbilor, cum afirmă, în spiritul eternelor sonete, poetul cărţii: „Iubirea nu e oarbă, dar să ştii:/ Sunt orbi doar cei ce nu mai pot iubi”; „Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini” (XX).
Poetul urmăreşte risipa de idealitate în cotidian, există urme vag romantice, dar mai ales religioase, atunci când se gândeşte la prezenţa divină a lui Dumnezeu (pag. 29).
Poemele nu includ detaşarea rece şi scepticismul, atunci când resimte tristeţea, aceasta porneşte din adâncul fiinţei, pe o melodie care-i sfâşie sufletul; iar frenezia poate fi acel loc binecuvântat, unde cuvintele şi lucrurile se regăsesc unite (în poezie).
Nota de particular, respectiv de originalitate, reiese din acele poeme care definesc sensibil iubirea. Aş cita acele texte în care unda de patos apare purificată de aluviunile limbajului şi unde se intersectează temele obsesive ale unui suflet. Poetul îşi simte inevitabil solitudinea: „numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri...” (37).
Surprinde şi un alt poem (oarecum diferit), prin structura sa de lirism filosofic, acel portret în negru (x), cu dezgolirea sa liniştit spectrală a „femeii în negru”, fiind ca o pleoapă care întunecă transparenţa lumii, pentru că principiul cărnii (suport al erosului) e atingerea de moarte, a cărei chemare feminină e mută: „femeia în negru femeia neagră femeia nebună către cine să strig/ când ea se dezbracă de soare de lună şi mă cuprinde/ cu braţele pline de iarbă de frig”.
Nicolae Silade crede mult în ritm, o dovedesc miniepistolele sale, dar şi multe poeme din această carte. Cuvintele se ating, întârzie, se repetă în acelaşi vers şi nu suportă pauză (marcare grafică). Este nonconformismul lui.
Cititorului i se oferă şi o meditaţie asupra iubirii creatoare de viaţă, a iubirii-Cuvânt, fără de care nu suntem decât nimicnicie. E şi un semnal, un mesaj că lumea, în particular, conţine multă singurătate („să te trezeşti singur ca boschetarul...”; „şi nu-i pasă nimănui dacă/ te mai trezeşti”).
Maria BOLOGA
