Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Alexandru Berceanu: Numai Iubire

      poezie                                                                                                                                                                       

Dumnezeu nu se vrea căutat!
stă în ochii noștri dar nu-l vedem,
stă în urechile noastre și nu-l auzim,
stă în sufletul nostru dar nu-l simțim,
bate în inima noastră și tăcem,
pășește în palmele noastre și-l ștergem,
ne mângâie pe creștet până dincolo
și noi îl prăvălim în neguri.
Dumnezeu nu se ascunde de noi!
este lumină în puful de fulg,
este lumină în nelumina amurgului,
este lumină în durerea din lacrimă,
este lumină sub pleoapa închisă,
este lumină în lumina fiecărei clipe.
Dumnezeu nu fuge să ne cheme!
răbdator ne așteaptă să-l găsim,
privește tăcut cum ne pierdem pe drum,
nu strigă cu silă după umbra din noi,
nu râde, nu plânge,
doar privește și arată o ușă!...
Dumnezeu nu are nevoie de noi!
este iubire necondiționată,
este pace,
este iubire nemărginită și veșnică,
este iubire, numai iubire, mare iubire...

Dorina Moritz: Nu mă uita


În gândul meu ce duce către tine,
Nu-mă-uita mi-acoperă cărarea,
Mă-mbrățişează vântul din coline,
Curcubeu de vise, gravează zarea.

Uşor, călcâiul meu atinge-o floare,
Mă-nfioară prin albastrul infinit,
În sufletu-mi o coarda care doare
Tresare, asemeni unei lire ascunsă în zenit.

Petale mici, suave, mi-ating mâna,
Se răscolesc în mine ca o ploaie.
Prin cuget caut să limpezesc fântâna
De unde, dorul meu curge șuvoaie.

Îngemănări senine murmură-ncet,
Când uraganul se-arată spulberând
Speranțe, în tact săltat de menuet...
O floare-albastră se scutură plângând.

Rămâne lacrima pe colțul de cer,
Se cerne tristă-n norii de uitare...
Petale firave se-mprăştie-n eter,
,,NU MĂ UITA!", e scris pe-ntreaga zare.

Giorgian Ionuț Zamfira. Ochi de vultur


Ochi de vultur poartă cerul, trup de înger are luna
Foșnetul înțelepciunii, vântu-și scutură furtuna
Focul minții se aprinde însă eu m-arunc în ceață,
Sub armura mea de humă, detectez mișcări de viață.

Bate clopotu-n ogradă când ia naștere tăcerea,
Pleoapele îmi sunt haine, nu pot să-mi privesc durerea.
Visul s-a legat de chipul inocent bătut de soare,
Tresărind în toiul nopții lăcrimând a remușcare.

Anii au trecut firește sunt bărbat desprins de rele,
Rup cu dinții amintirea că vin timpuri și mai grele...
Mi-am legat de suflet arma cu o mie de cuvinte,
Să mă apăr de hingherii, care nu au leac de minte.

M-am retras din colțul legii și din patimile urii
Acum vreau s-alerg pe stradă, printre roadele căldurii.
Condamnat la existență într-o lume ireală,
Cer Divinului să-mi lase pana mea sentimentală.

Elena Cristescu: La croitoria sufletelor


n-am mai găsit tipare
nici pentru trup nu mai aveau cine știe ce
am luat ce mai era pe masă
mi-am zis:
le ajustez din ac!
cine m-o fi pus, nu știu...
de atunci, tot într-un cusut o țin:
ba un surâs
un oftat
un dor
o iubire.
clienții norocoși mi-au spus că și ei au pățit la fel;
nu au primit garanție pentru nimic.
acum
cos flori de măr pe ramuri
la noapte,
mai am nițel și termin Luna plină.

Petruța Niță: nimic

     poezie     

peste o pânză falsă
pictez imagini
cu instrumentele zidirii
unei Ane
cu dalta suprim minciunile
din partea stângă
ciocanul bate adevărul
în partea dreaptă
când se cutremură stânga
de durere
se descărnează toate oasele
recompuse în oglindă
prind culoare
toate figurile trasate fantomatic
priveşte capodopera mea
mărgele de lichid
trec peste trandafiriul obraz
hrănind lipsa de perfecţiune
sunt nimic
în faţa mea am un fals
veritabil

Teodor Dume, din "urbea" de pe Criș, vă spune: La mulți ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

 GHEORGHE GRIGURCU, LA 85 DE ANI!

DIN "URBEA" DE PE CRIŞ , LA MULŢI ANI, MAESTRE!
În fiecare lună de aprilie, din ultimii câţiva ani, m-a bucurat momentul în care l-am sărbătorit, în gând şi suflet, pe Gheorghe Grigurcu. Mă bucur şi acum, în aprilie 2021, când domnia sa a împlinit 85 de ani. Spuneam mereu şi o spun şi acum: Viaţa domniei sale, aparent simplă, îşi asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 şi ceva mai încolo când eu , Teodor Dume, eram adolescentul timid şi băteam cu sfială la porţile literaturii, fără să ştiu că prin marele Grigurcu voi ajunge un Făt Frumos fără poveste, un prinţ iubitor de cuvinte şi împreună vom "marşa" pe structura unei existenţe ce ne caracterizează. Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în "urbea" de pe Criş , cum îi plăcea să spună, se încadrează în măsura unei poveşti în care personajul promite, deşi complexele lui sunt mărturisite parţial. Acea parţialitate a existenţei devine o realitate dureroasă.
Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mişcare, mi-a dăruit şansa de a produce stări şi ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferinţa. Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetăţii cuvintelor şi-i mulţumeşte lui Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 85 de ani, pentru că mi-a reactivat şi amplificat dorinţa de a fi ceea ce sunt.(Autor până acum, 2021 aprilie, a peste 30 de volume, semnate Teodor Dume)
Lăsând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar şi eşecurile din trecut, mă văd obligat să mă confesez cuvântului,( deşi am expus deja multe dintre elementele existenţei mele), încercând astfel să intru în sărbătoare.
Ziua în care ne naştem e cu totul altfel. Şi asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viaţă în care nu ne aparţine. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidenţă sau nu, primăvara aceasta m-a adus şi pe mine tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumuseţea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să păşim înspre o lume care nu ne aparţine. Chiriaşi în propria viaţă oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu ştiu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaştere a fiinţei.
Aflându-mă printre cei mulţi care nu ştiu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, care în această primăvară a împlinit 80 de ani. Acest Om şi mare critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar şi de noi înşine, ne face să ne privim, din când în când, şi în anumite momente, ca pe nişte frumuseţi prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranţa că cei mai mulţi dintre noi ne hrănim prin şi cu frumuseţea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii dar şi respect.
Azi, poate doar azi, nu putem fi subiectivi pentru că exprimarea vârstei, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca şi cu celelalte elemente definitorii ale vieţii.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supravieţuitor care s-a debarasat de frică şi neputinţă (deşi elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată şi nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărţi şi cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creaţia sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte şi nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viaţa aceluia pe care l-am stimat şi-l stimez şi care mi-a deschis larg ochii înspre cunoaşterea cuvântului. Şi cu această ocazie îi mulţumesc pentru episoadele trăite şi petrecute împreună în "urbea" de pe Criş. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea şi timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult şi dăruim puţin.(...)
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios şi, în acelaşi timp mai productiv, indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii” ( Ana Blandiana ).”
„„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeţi afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziţia poemului. (…)Aceste şocuri imagistice în lanţ, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci şi frumoase ca nişte perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenţei devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulţi ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînţeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex Ştefănescu).”
Iată o cifră; 85,. Destinul, lăcomia (numită, în situaţia de faţă, dorinţă) sau crezul din lăuntrul lui Gheorghe Grigurcu l-au propulsat până dincolo de limitele normale ale vieţii. Motivaţia nu poate fi decât lupta pentru înfrângerea aceea ce primim la naştere ;frica, teama, iubirea şi moartea. Grija deosebită faţă de cuvânt l-a ajutat pe Gheorghe Grigurcu să depăşească momentele trecutului. Nu voi detalia condiţiile socio-sociale pentru că ele au devenit istorie, şi în timp subiective, fără formă chiar dacă fondul a existat şi încă mai persistă în unele situaţii limită. Toate aceste nuanţe, ca să nu zic percepţii, uneori diferite pentru unii, Gheorghe grigurcu le-a punctat în una dintre prefaţele cărţilor mele.Judecând obiectiv şi fără prejudecăţi, implicând sinceritatea, nu pot decât să reliefez ceea ce unii au spus deja. Îmi este foarte greu să vorbesc despre criticul Gheorghe Grigurcu, chiar dacă, despre calitatea sa de Om am mai vorbit cu multe alte ocazii, dar îmi revine sarcina morală de a-i mulţumi în numele multor lucruri.
La ceas aniversar, datorită contrastului dintre doi scriitori, îmi sunt încorsetate cuvintele de emoţie. Şi asta pentru că pe Gheorghe Grigurcu l-am cunoscut în împrejurări favorabile mie şi "defavorabile" domniei sale. Spun "defavorabile" domniei sale având în vedere regimul de atunci şi traiectoria pe care o avea de urmat. Acest moment de criză a identităţii a fost punctat de către Gheorghe Grigurcu în prefaţa cărţii mele "Strigăt din copilărie" :(Pe poetul Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale autorului cărţii de faţă.
Prin pana sa, ele se obiectivează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare. <Gheorghe Grigurcu>)
Ţin minte că şi subsemnatul, într-o anumită perioadă, am fost "propulsat", cu voie sau fără voie, înspre necunoscut. Ambii părăsind "urbea" de pe Criş ne-am simţit stingheri în propria noastră fiinţă. Interesant mi se pare faptul că prietenul meu de atunci, Gheorghe Grigurcu, a fost singurul care în acea zi (de 4 aprilie) m-a felicitat şi m-a îmbrăţişat. A fost un lucru minunat şi de suflet. Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere şi pe care le tatuezi pe suflet. Nu ştiu dacă tăcerea degradează sau împlineşte, ştiu doar că, indiferent de pretext, viaţa este un experiment, un refugiu şi rareori un crez.
Gheorghe Grigurcu, tăcut, s-a refugiat în cuvinte. Acest refugiu i-a întărit capacitatea creativă şi pofta intelectuală.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopeşte cu fiinţa şi devine unul şi acelaşi. Acea contopire compensează suferinţa celuilalt.
Onorând acest eveniment mi-am permis să-i dedic lui Gheorghe Grigurcu (în mod special) cartea "Vitralii pe un interior scorojit", care a apărut în luna aprilie şi cu ocazia zilei mele de naştere (04 aprilie), dar şi a domnului Ionuţ Caragea (născut pe 12 aprilie). O carte născută în zodia "berbec" şi dăruită din suflet altor trei "berbeci"
Aşadar, din "urbea" de pe Criş, la mulţi ani, maestre Gheorghe Grigurcu!

Teodor Dume: sub teiul unui anonim

     poezie

sunt un anonim uitat
pe o bancă de lemn
sub teiul
de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă...

teiul a înflorit de 65 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp
în care mama
îmi citea din Tatăl Nostru
iar Dumnezeu
se juca cu mine mereu

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi creşte şi
creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

Vasile Dan Marchiș: Poezii, poezii...

 Sprijin suprem                                                   

Nu te simți stingherit
și prin aspectul că sufletul tău e doar unul
deoarece e unic în felul lui!
Dacă ai putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau două din ele
să însuflețești scaunul static sau cel mobil
ori cârja care te-au sprijinit
în singurătatea, osteneala și durerea ta,
doar acestea vor simți în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva!
Regina mea                                                       
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!

Copilașul regăsit                                          
Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă,fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire...
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice...
Copilașul a căzut o dată în zăpadă...
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: ”Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat
dar sunt toate de zăpadă...!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența...
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui...
”Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
”Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă...”

Alexandru Berceanu: Fereastră de trecere


Nu găsesc la întreg
rădăcina pătrată,
viața întoarcându-se mereu
în linie curbă
precum o cârje
ce-mi agață avântul pașilor
și nu mai ajung
să deslușesc licărul zorilor
adevărul necontestat al luminii.

Nu mai găsesc nici întregul
din zecimalele stelelor
răsfirate pe umerii pământului meu,
prin nopțile neluminate
a celor ce dorm
în inima mea încă trează...

Pașii,
din ce în ce mai înceți,
se mai încumetă
să facă zgomot
urcând tăcut
spre o cărare înaltă,
unde,
crucea clipei,
e desenată
într-o fereastră de trecere.

Iulian Barbu: Pe urmele dorului


Alerg pe urmele
Dorului de casă
În seara în care luna
Își scrie poemul
Pe sufletu-mi rătăcit.

Singur în noapte
Stau în calea
Dorului pentru casa părintească
În vreme ce metafora
Din poezia compusă de lună
Îmi mângâie tâmpla
Cu dragoste de mamă.

Sunt ecoul copilăriei
Din pendula timpului!

Florin Tănăsescu: Îmbătrânim, oameni buni! Și-o mierlim...

                                  

Azi-noapte, l-am visat pe Fănuş Neagu. Am auzit cum „Îngerul a strigat”. Nu am avut telefonul mobil la îndemână. Altfel, l-aş fi înregistrat. Deci, nu am prea multe detalii despre ce a zis. A fost doar un vis. Ca viaţa, de altfel. Până una, alta, singurul Paradis.
Nu, nu l-am înregistrat. Îmi sună în cap doar un vers al cărui destinatar era chiar el. Lui – nimănui, altcuiva – i s-a spus: „De ce atâta ură? Ce împărăţim?/ Îmbătrânim, Fănuşe! Şi murim”.
Mi-e teamă de plagiat şi parafrazez:
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
O mierlim, fiindcă aşa se zice în popor. O mierlim, că fiecare dintre noi cu-o moarte e dator. Deci, la ce bună râca, neomenia, vorba proastă, cucuta?
Cucuta… Care dintre noi este înţeleptul şi care este prostul? Care dintre noi, pe pământ, şi-a găsit până la urmă rostul? Poate, Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic!”
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Nu, nu sunt în măsură să emit judecăţi. Doar scriu pentru că, în ce mă priveşte, prefer să aud cum privighetoarea cântă. Să văd cum liliacul a-nflorit. O rugăminte am: Veniţi şi ascultaţi şi voi, veniţi să auziţi şi voi! Fireşte, dacă doriţi.
Dacă doriţi, cum şi-ar dori bolnavii din spitale care încă speră să nu vină trenul acela… Garnitura numită „Călătorie la capătul nopţii”.
„Zâmbiţi, vă rog!” Aşa ne spunea, pe vremuri, fotograful. De-ar şti el câtă filozofie încăpeau în astea trei cuvinte – „Zâmbiţi, vă rog!” – i-aş spune: „Matale erai mai înţelept decât Socrate. Mai realist decât toţii filozofii, cărturarii, înţelepţii lumii!”.
Dar, vedeţi dumneavoastră, nici fotograful nu mai este! Fiindcă…
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Zâmbiţi, nu simulaţi! Râdeţi şi vă bucuraţi! Fără măsură. Nu vă irosiţi! Zâmbiţi, nu scrâşniţi din dinţi cât timp „ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici”. Încă !
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Deci, haideţi să zâmbim! Cât trăim.

Marcel Vișa:***

      versuri                                       

ecourile sunt purtate de vântul
ce se strecoară sub norii foșnitori ai dimineții de marțipan.
vocalele se aștern în coarnele cerbilor fantomatici,
pe șalele reumatice ale bătrânilor muribunzi.
consoanele alcătuiesc adăposturi temporare.

de zile întregi bei sânge amestecat cu țuică,
shake-ul îți hidratează starea de melancolie.
năluci adiacente mediului vitreg în care te scalzi
te plimbă de mână prin lumi monocrome.
dialoguri șoptite îți remodelează singurătatea
pe care simțurile (amorțite) n-o mai percep.
țurțurii de gheață se dezlipesc de acoperiș,
te desprinzi odată cu ei,
cazi în brațele invizibile ale destinului
care se apropie și te adoptă,
te hrănește la sânul lui de șmirghel.

***

sârma ghimpată,
cordon ombilical de care atârnă viața
nomazilor.
în țarcuri îngrădite se adună, se triază,
în timp ce
mugurii de inox vibrează în aerul serii,
sperie hoarda.

mai sus
spre creste,
vacile pasc soarele low
și norii radioactivi.
au ugerele full de bere bragă.
pe coline,
lucrătorii din straturile de lalele
beau vinul învechit în pet-uri murdare,
își schimbă zilnic cămășile,
pielea,
ucid izopodele acoperite cu șindrile.

zBucium.
straturile superficiale de jeg selenar
sunt spălate de vinarsul ce curge pe țevi ondulate,
în timp ce roboțelul visează cafea latte.

e joi abia,
weekendul promite destrăbălare,
săgețile indică decibeli în creștere
pe zona magnetofonului rusesc
uitat pe etajeră 'n cavou.
se aruncă la întâmplare mitralii de
bumtzii bumtzii prin livezile de ferigi,
vechi prafuri se înalță în văzduh
pe elicea dronelor călătoare.
bass și înalte printre copacii cu membrane de celofan,
scrâșnetul urzicilor.

e ziua lor,
iar Bătrânii apar și dispar.
holograme cu rădăcini în trecut
zumzăie în iederă, aduc jointuri de fragi.
trei doamne și toți trei fumători,
stau la masă și tac,
iar motorașul cazanului toarce
ca un uriaș motan de alamă.
tragem la măsea și de timp,
captivi în trip,
în timp ce monstrul de sub pat ne descalță,
înnoadă șireturile,
dă jos măștile.

Savu Popa: E timpul să fac ceva


măcar un gest de sprijin,
să ies din această stare agitată
ca dintr-o cameră
în care oxigenul frige,
să mă despart
de obişnuinţe
care la temperaturi înalte,
scot zgomote
de coajă crăpată direct
între cerul gurii şi limbă,
E timpul pentru o gură de aer,
din acelaşi respirat mii de ani
în sens invers.
E timpul să facem cunoştinţă
ca şi cum s-ar întâlni,
stranie coincidenţă,
doi oameni
ce în locul oaselor
au o conductă de întuneric.
E timpul să mai dăm
timpului răgaz,
să ne ascultăm unul altuia
tâmplele,
să auzim la un moment dat
mişcarea ruginită a mării,
să ieșim odată
din această cameră
Unde oxigenul
a devenit
un ritual de incinerare.

Nelu Cazan: Noapte de Mai

      versuri                          

O să vin să te răpesc la noapte
Și am să te aduc în paradisul meu,
Să-ți spun în versuri albe minunate
Și trandafiri să pun în părul tău.
Ai să-mi culegi o poală de cireșe
Eu am să țin de scară să nu cazi
Și am să te alint cu mângâieri alese
De dragoste când ai să începi să arzi.
Să ne mai tăvălim prin iarba deasă
Și după prânz,aproape pe înserat
Eu,am să-ți spun că tu îmi ești aleasă
Doar după ce îmi dai un sărutat.
Iar mai în noapte,am să te iau cu mine
Și am să te duc în brațe în paradis,
Ca la ureche să aud suspine
Și am să te iubesc așa cum am promis.
Da,o să vin să te răpesc la noapte
Și sper să ajung până pe înserat,
Când ai să auzi că am să te strig în șoapte
Să vii,te aștept în noaptea de păcat

Teodor Dume: Aforisme

 (din cartea: Umbre și cercuri)                                           

"Minciuna are picioare scurte" dar aleargă mai repede decât Adevărul
*
Supremația a tot ceea ce suntem este iubirea
*
Iubirea e ca un pește piranha
*
Nu dărâma zidurile făcute de tatăl tău, ci învață ca să- l iubești pentru ceea ce a făcut
*
Parlamentarii noștri par statui gânditoare, iar cheltuielile lor ar trebui să se reducă proporțional cu gândirea
*
Iubirea este un privilegiu de a- ți uni sentimentele într- un singur loc
*
Viața nu e un accesoriu de schimb, ci doar o lume în care Dumnezeu aprinde și stinge lumina
*
Doar cine iubește respiră din frumusețea celorlalte lucruri
*
Iubirea este limbajul comun a tot ceea ce este viu
*
Mamele sunt singurele care poartă în pântece viețile altora
*
Crede în vorbele mamei chiar dacă ea nu mai este
*
A fi fericit înseamnă a fi împăcat cu tine însuți
*
Viața este un teren de joc în care singurul arbitru este Dumnezeu
*
Nu-mi cereți să vă explic bunătatea, coborâți în sufletul vostru și priviți- vă
*
Omul schimbă ordinea firească a lucrurilor, însă natura le pune la loc
*
Iubește azi tot ceea ce poate muri mâine
*
Poți îi fi într-o o relație cu Dumnezeu doar prin atitudinea ta lăuntrică
*

Marian Florentin Ursu: În fumul dimineții

                                   

oraşul e plin de trupuri părăsite
unele se ţin chiar de mână
însă mie mi-e bine aşa,
fără mine în iarbă,
răstignit între singurătăţi
şi petice imense de cer,
privind adânc în memoria
tristeţii
la picioarele tale desculţe
merse doar în palmele mele
în amiezi de noapte
oraşul e plin de chipuri fără faţă,
bastarzi în propriul trup,
unele se ţin de mijloc,
altele de după umeri,
dar mie mi-e bine aşa
privindu-mi timpul
de deasupra copacilor
strângându-mi gândurile la piept
deodată cu fumul dimineţii,
cu nostalgiile de-o noapte
uitând de tine încet,
pe străzi nesfârşite,
fără ecouri de paşi

Constanta Popescu: Culoarea primăverii

    versuri 

Oasele mele tac,
n-au mai trecut de mult,
sărbătorilor pragul...
Bucuriilor le trebuie ochelari,
distanțele sunt tot mai mari,
fericirea, o vopsea de mulți ani,
un strat prea subțire,
să-mi mai amintesc,
ce culoare are primăvara,
sau ce ochi are iubirea...
Stau prea apropare de întuneric
și toate au împietrit orfane,
cuvintelor nespuse,
o singurătate pe care nu o pot vinde,
e lipită de talpa mea,
de sub care nu se nasc anotimpuri...

Gabriel Stănciulescu: De unde atâta frumusețe?

     versuri          

O, Doamne, câtă frumusețe
Ai scurs pe chipul ei divin,
Tentante buze, să răsfețe
Orice poftire… din suspin.

Un trup ca șnurul ai pictat,
I-ai dat suplețea unei raze,
Și pieptul ei parcă sculptat
L-ai uns cu visuri din extaze.

Mi-e teamă fața să-i privesc,
Prefer să o admir virtual,
Și dacă o fi să o întâlnesc
Îi fur din șarmul spiritual.

Mă sperie frumusețea ei,
Nu pot să cred că-i realitate,
Și din noianul de femei
Mă duce gândul la păcate.

O port în gânduri zi și noapte,
Încerc să-mi dau iarăși povețe,
Dar mă întreb, discret, în șoapte,
De unde atâta frumusețe?

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Reîntoarcerea în sine - beție de primăvară


Se scutură tot cerul peste secunde triste,
Încerc să uit de mine dar totul e-n zadar,
Noi evadări din vise stâmpesc să mai subziste,
Bolnavă, bătrânețea privește-n calendar.

Prin cârciumi amețite, la mese cu fantome
Beau şi vorbesc întruna cu eul meu țicnit,
Otrava din cuvinte se-ntrece-n axiome
Despre prezentul hâtru pe care-s răstignit.

Un roi de gâze bete la mine se holbează
Nu-mi înțeleg tristețea și-n hore se rotesc,
Privesc nemărginirea din suflet, cum oftează,
Ajuns-am o epavă de un lirism grotesc.

O mare-nvolburată se tânguie în cană
Sorb valuri sângerânde cu creste de pelin,
Fantomele și fumul dansează în stacană
Râzând cu nonșalanță de propriul meu destin.

Iar lava din adâncuri ce-mi bântuia prin vorbe,
Ce irupea iubire, iubire risipind,
Acum e geruită și nu mai poate fierbe
Și nu mai poate plânge, durerile topind.

Pășesc pe punți de ceață ținându-mă de timpul
Ce fără aripi zboară prin trupul meu rănit,
Și-n frigul ce mă doare și-mi răvășește chipul
Alunec pe secunde și cad în infinit.

Cornel Florin Cubleșan: Elegie cu clopot

            poezie          

Pe terasă
bate clopotul de umbră
și scaunele deșirate
deformate
se mișcă purtate de ecou-
încearcă
să-și mențină echilibrul.

S-,au pornit ștergatoarele de ferestre
de imagini -
cioburi de amintiri strălucind
se împrăștie pe ecran
topindu-se ca roua.

Peste frunze se revarsă
timpul
ca o ploaie nesfârșită.

Distanțele
s- au împotmolit s-au oprit
sub călcâi
unde
șarpele
nu s-a trezit încă.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea

           poezie             

Imi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.

Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Dumitru Ichim: TEACHINGS OF THE SEVEN SACRED/SEVEN GRANDFATHERS (Cele șapte învățături sacre ale celor șapte străbuni )1. UMILINȚA 2.IUBIREA 3. RESPECTUL 4.CURAJUL 5. ONESTITATEA 6. ÎNȚELEPCIUNEA 7. ADEVĂRUL

     proză                        

3. IUBIREA (continuare)
Principiul 6
Subliniam într-o notă mai sus despre subtila nuanță filosofico-teologică a traducerii lui ”Pantokratoros” în Apus și Răsărit. Apusul traduce lexical perfect, de nota 10 ”The Allmighty” - Atotputernicul, Atotconducătorul. Este un lucru, să fii Atotputernic ( în comparație cu cine?) , un Creator nu poate fi altfel decât atotputernic dacă poate aduce o realitate în existență ex nihilo. Dar adevărata putere a cuvântului constă așa cum vede Răsăritul pe Creator ca ”Atotțiitorul”. ”Atotțiitorul” implică pe ”The Allmighty” și mai mult, după ce a creat lumea nu o lasă pe seama legii a II-a a termodinamicii, ci o susține și o plinește spre noi potențiale realizări întru Logos.
Principiul al șaselea al Dragostei, al vulturului de a cărui metaforă ne folosim, în cazulde față, ne vorbește nu cât de puternic e Creatorul, ci cât de Poet este, câtă inginerie, muzică, artă și frumusețe a lucrat în această simfonie care este lumea celor văzute
și ale celor nevăzute. Cât de hilară poate fi teoria că la început a fost un hocus- pocus și din această ilogică îngrămădire cantitativă de material s-a ales ceva logic ”din întâmplare”, să zicem o celulă vie, cel puțin.
Creatorul a pus în fiecare sămânță și în fiecare lucru un calendar și un ceas precis cu cele ce se vor întâmpla. Așa cum copacii și florile au primăverile lor la fel și animalele, oamenii și păsările au anotimpurile lor într-o succesiune perfectă precum cele povestite de Vivaldi.
Primăvara păsărilor începe ca anotimp cu depunerea ouălelor și aceasta este o taină care scapă biologului, sau zoologului. Începe nunta și marele mister al vieții, atât de adânc prezentată în poezie de Ion Barbu.
După cum zborul nu e posibil cu o singură aripă nici această slujbă de taină nu începe numai cu un partener. Dragostea fizică dintre cele două păsări este umbra prea sfântă a Iubirii dătătoare de viață. Acest ou trebuie să fiu ”viu” și nu ca o gară pustie. Trebuie să fie foc al Marelui Spirit, cum ar zice nativii, sau foc rusalin al Spiritului Sfânt, cum am spune noi. Ceasul acesta e presimțit cu primăvara lui și vulturul și vulturița îl primește cu toată seriozitatea și gravitatea ce o impune pregătirile nunții. Despre acestea am vorbit tangențial mai sus. Deci cuibul și-l zidesc împreună, cu ”metereze”, ca un adevărat castel în cele mai inaccesibile locuri. Zidurile, sunt făcute din coroane de spini, bine răsucite și acoperite cu un fundal de crenguțe, frunze și, în cele din urmă, vulturul smulge din puful lui ca un ador adus Reginei și prinților moștenitori. După depunerea ouălelor, vulturița va avea grijă de ele, încălzindu-le cu pieptul dragostei ei, iar vulturul se va îngriji de cele ale...bucătăriei, căutând să impresioneze pe Majestatea Sa, viitoarea mamă, cu cele mai variate și nutritive lucruri de pe lista de bucate. După ce apar moștenitorii munca Regelui devine și mai obositoare, acum trebuind să hrănească o familie și mai ales că la curte, la castel, nu sunt servitori, iar vulturul nu se plânge că e bucătar, ci o face din dragoste, iar unde e dragoste nu există nici oboseală, nici pomenirea a binelui făcut. Dragostea e ca respirația omului. Niciodată nu te gândești cum să respiri și de câte ori să respiri. Dragostea este legea nescrisă a divinului. Prin dragoste suntem vii, iar aceasta este așa de puternică la toate religiile lumii că peste tot se vorbește de suflet nemuritor și viață/iubire care trece peste orizonturile morții.
Și Prinții și Prințesele primesc în cuib o îngrijire superbă. Chiar și la păsări mamele, având și aripi, sunt asemănate cu îngerii. Oare mamele noastre nu au fost îngeri în trup? După un timp cuibul devine tot mai strâmt pentru îmbuibare și good time fără să faci nimic. Atunci mama începe să-i pregătească pentru zbor. S-a apropiat capitolul din viață când ai crescut suficient să stai și să trăiesti pe aripile tale. Amândoi părinții participă la educația și buna creștere a puilor. Spre surprinderea lor, mămicuța îi aruncă în afară din cuib, dar tata îi prinde și-i aduce înapoi. Jocul continuă până când puișorii își dau seama că există o ”viață de dincolo” când trebuie să te desparți de lenea de a fi miluit cu bunătățile pământești și că trebuie să fii deplin al cerului. Deznodământul apare pentru viitorii vulturi o pedagogie din teatrul absurdului. A înnebunit mămica? Oare ce se întâmplă? După ce i-a aruncat din cuib, iată că a aruncat după ei, plușul și pătuțurile calde și pline de puf, și la întoarcere și-au rănit trupușorul în spinii rămași la temelia casei. Și astfel a început primul zbor și descoperirea unei lumi noi, în care vulturului i se dă ca moștenire moșiile cele mai de sus ale cerului.
Morala: Nu este de ajuns să aducem copiii în viață ca niște valize într-un aeroport. Educația are rădăcinile amare, dar fructele lor rivalizează cu ambrozia zeilor. Dacă iubim copiii trebuie să-i învățăm că nu există copil care să vină în lume fără un dar de la Creatorul ei. Fiecare copil, asemenea vulturului, are aripile lui interioare. De aceea, trebuie să le arătăm iubirea prin disciplină, respect pentru familie și societate. Să le demonstrăm că în această lume terorizată prin frică și manipulată de tot felul de dictaturi cel mai de preț dar este libertatea și pentru păstrarea ei trebuie să folosim ovalul de deasupra umerilor care nu ni s-a dat de Dumnezeu ca ornament pentru ”beauty”, și că șmecheria aia, păroasă, sau cheală, are și ea un rol în deciziile noastre de a fi liberi.

Dumitru Ichim:***


macul se roagă-n
petale simple: iartă
nouă fluturii

mi-e iarnă, Doamne,
fie-ţi milă de greier,
robul tău, amin

candela-i stinsă...
În locul luminii,
cum doare noaptea!

mama-l leagănă-n
timp... şi pruncul leagănă
inima mamei

Maria Dobrescu:***

                                           

până când?
libertatea
e sevă
de mesteacăn
9-11 mg
zilnic
până când
durerile
vor sucomba
intoxicate
cu mangan

femeile iubesc bărbaţii pe moarte
până când?

Ana Urma:***


    poezie                                      
clipele noastre
neștiute între ele
se scurg în clepsidre
nisipul
îndoit cu lumină

răsfiră egal
în cearcănul nopții
perle mici și sărate
alunec în somn
cum trenul pe șine

ploaia pe geam
mi-e sete
cer apă în vis
beau sunete șoapte
transparențe și vise

prelung ochii vii
mă resorb prăpăstii
de sticlă întoarse
oglindind perechea aripei
cerul în golul ferestrei

trepte urci înspre mine
înger trist plângi și taci
apoi ...zbori
întregindu-te respiri cu
o parte din sufletul meu

Cristina Ștefan: morții din Vinerea Mare și tata...îmi iartă tristețea

  • Pas de voie-n cimitir

...mergeam lângă tine
nu-ţi vedeam decât fruntea
şi părul negru fluturat în vântul subţire
ianuarie rupt
îmi părea caraghios
să stau lipită de scândurile lucioase
ca de mărturia unui testament
în numele tatălui şi fiicei
gândeam numai în duhul meu
ca la o perpetuă aşteptare a ta
mi se învălmăşea mintea
de mere şi zmeie, de păpuşi
rochiţe şi funde roz,
de cofetăria Nufărul
şi scrânciobul făcut de tine
toate ca viitor cuvenit
oamenii cu ochi de peşti
mă priveau insistent, mă strigau
mă trăgeau afară
ca pe-un iepure prins în capcană
dar eu nu mă dezlipeam
de scâdurile lucioase ale cerului
îmi erau contururi fireşti
...merg lângă tine
îţi flutură părul negru în vânt
ieşim des în oraş
niciodată la cofetărie
niciodată în parc la scrânciobe
mergem printre oamenii cu ochi de peşti
şi case din scânduri lucioase
pe trotuare cu margini de cer
uneori râdem
alteori plângem
tu taci mormânt
dar eşti atât de frumos

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10