- 32 -
Cu oarecare neîncredere gustă din ciorba în care, alături de bucăți de cartofi, mai pluteau mici bucăți de carne roșie și chiar câteva frunze verzi. Nu-i plăcu gustul. Avea un vag miros de afumătura. Cartofii da, i-ar fi mâncat, dar n-avea cum îi separa de carne și frunze.
- Hai, Gilu, dragă, mănâncă până nu se răcește.
- Ce avem felul doi?
Toți ceilalți își ridicară mirați ochii din farfurie. Doar tata Ilie, care în timpul armatei a fost ajutor de bucătar, la popota ofițerilor, știa ce însemnează felul doi. El îi răspunse:
- Noi, când vrem și felul doi, îl sărăm și pipărăm mai bine pe primul. Uită-te la mine!
Mai mult, ca să nu-i supere pe ceilalți, Gilu încercă sa mănânce totul din farfurie, dar, după ce mai luă de patru cinci ori, lăsă lingura din mână, se ridică și ieși pe ușă afară. Tata Ilie vru să iasă după el ca să-l aducă înapoi.
- Lasă-l, Ilie, se va întoarce el când îl va răzbi foamea, zise Susană. Niculae și Lenuța ar fi vrut să iasă și ei după Gilu, dar se temeau de reacția părinților.
Gilu, văzând portița semideschisă, ieși în uliță. Ce m-o fi apucat, se gândi, puteam rămâne la masă fără să mai mănânc, că, zău, n-aș mai fi putut. Se așeză pe banca de la poarta de vizavi și începu să admire casa în care locuia familia lui și bunicii de la țară. I se părea deosebit de frumoasă. Era vopsită într-un albastru deschis ce se îmbina într-un mod plăcut cu roșul închis de pe rama geamului și cu albul florilor, două lalele, desenate deasupra ferestrelor, lângă acoperiș, de-o parte și de alta a unor cifre ce vroiau să spună anul în care a fost construită casa: 1884. Aceeași cifră era meșteșugit cioplită și pe partea de sus a portiței, în bârna groasă de stejar.
Doar, după un timp, își dădu seama că la picioarele lui se gudura cățelul cel mic și negru, despre care a aflat că îl cheamă Leu. Începu să se joace cu el, mângâindu-l pe spinare. Deodată. Leu tresări, se ridică în picioare și începu să alerge pe drumul ce urca, destul de abrupt, pe lângă gardul bisericii. În scurt timp dispăru din raza privirii lui Gilu. Acesta, acum, studia cu privirea scândurile din care era construită portița. Da, acel semicerc putea fi soarele, iar scândurelele ce porneau de acolo, sigur, sunt razele lui. Dacă ar avea la îndemână mai multe cutii de acuarele, ar colora soarele într-un roșu aprins așa cum este el când răsare, iar scândurelele, ce închipuiau razele, cu galben. Vor ști, astfel, toți cei ce trec pe acolo la ce sa gândit tâmplarul când a construit acea portiță. Câteva lătrături scurte îl treziră, parcă dintr-un vis. Era Leu care venea, triumfător, înaintea calului dus de o curea de un bătrân, căruia i se vedea părul alb ieșit de sub pălărie și o mustață stufoasă de aceeași culoare. Moșul, că doar numai el putea fi, se opri în fața lui. Calul intră singur în curte și se îndreptă spre grajd.
- Domnișorule, nu-i fi Gilu, nepotul meu de la oraș?
- Eu sunt, moșule!
- Bine ai venit la noi, ți-am dus dorul.
Nu-l îmbrățișă, așa cum se aștepta. Îl mângâie doar pe părul castaniu.
Bunica auzise fără să vrea vorbele celor din casă atunci când Gilu a ieșit în uliță, așa că li se adresă amândurora:
- Acum, că v-ați cunoscut, haideți în boacăză să vă dau să mâncați. Și-a dat imediat seama Gilu că boacăza era o mică bucătărie de vară amenajată în fața intrării de la pivniță. Aici la o măsuță mică, atât cât să încapă două farfurii, au fost serviți de bunică. Ciorba de salată, la care poate că acasă ar fi făcut mofturi, i-a plăcut, la fel și omleta, căreia bunica îi spunea păpăradă. După ce au terminat de mâncat moșul îi zise bunicii:
- Mărie, vezi că în straiță am adus ceva din vie, pentru copii.
Bunica scose de acolo vreo zece piersici de toată frumusețea.
- Cheamă-i și pe ăialalți doi.
Lenuța și Niculae s-au prezentat imediat după ce au fost chemați.
- S-au copt moroanțele, moșule ? Sunt multe? Că vai bune sunt!
- Sunt vreo câteva. Crengile pomului sunt gata să se rupă de povara ce o au, dar le-am pus eu niște proptele. Astea, ce le-am adus, sunt de pe jos, dar am băgat seama că n-au viermi și sunt numai bune de mâncat.
N-a avut cum se plictisi Gilu în vacanța petrecută la țară. Chiar în după amiaza primei zile, moșu i-a rugat pe cei doi nepoți să-l ducă pe Cezar, calul cel blând, la adăpat la fântâna din Părăul Furcii. Ca să-l poată încăleca, cei doi copii s-au suit pe banca din fața casei. La un hi rostit de Niculae, calul a întors capul, parcă ar fi vrut sa întrebe ceva. La adăpat zise copilul.
Cu toate că Cezar mergea destul de încet, Gilu, pentru a nu cădea de pe el, și-a încolăcit mâinile în jurul lui Niculae care era în fața sa.
- Ține-te bine de mine și încordează-ți picioarele pe Cezar, că o ia la galop!
Pe deoparte îi era frică să nu cadă de pe cal, pe de alta îi părea rău că nu poate vedea nimic, la dreapta și la stânga, doar în față spatele fratelui său. La un moment dat, se simți mai în siguranță când Cezar se opri din galop și începu să meargă cu un pas liniștit. Atunci văzu în stânga un zid înalt, galben. Se miră și-l întrebă pe Niculae.
- Nu-i niciun zid, doar ți se pare, este râpa. Aici vin cei care își tencuiesc casele să ia nisipul pe care apoi îl amestecă cu apă și cu var.
Multe mai știe fratele ăsta al meu, cu toate că este mai mic decât mine.
Știa el multe, Niculae, dar n-a putut să-i spună ce înseamnă Pârâul furcii, de ce locul în care se află fântâna se numește așa. Să-l întrebăm pe Moșu, el sigur că știe.
La întoarcere, doar Niculae s-a mai urcat pe cal, Gilu a mers pe lângă ei. La Râpă s-a oprit.
- Eu mai rămân un pic pe aici să văd mai bine râpa.
- Nu te apropia prea mult de ea. O verișoară de-a noastră a pățit-o acum doi ani. A căzut o parte din râpă pe ea. Și acum umblă prin casă și pe uliță numai sprijinită într-o cârje, altfel nu mai poate merge.
N-a stat doar un pic Gilu la Râpă ci mai bine de două ceasuri. A găsit în spatele râpei un lut moale ca plastilina pe care o foloseau elevii la lucrul manual. A frământat în mâini un bulgăre, apoi a început să-l modeleze cu migală. Încet, încet, lutul, mereu frământat, a început să ia forma lui Cezar. A apărut apoi în mâinile lui, din același material, silueta lui Niculae pe care a așezat-o pe cal. În curând căldura zilei de vară a întărit, aproape ca piatra, pe cal și pe călăreț. Primul care i-a văzut lucrarea a fost moșul
- Ce porți cu atâta grije în mână, nepoate ?
- Un cal și un călăreț de jucărie
- Ia, dă-mi și mie să văd!
A luat obiectul în mână și l-a pipăit. A scos, apoi, de după oglindă, ochelarii și i-a pus pe nas, iar după niciun minut a exclamat:
- O bată-te, să te bată, dar ăsta îi Niculae care-l călărește pe Cezar !
- Da, chiar la ei m-am gândit când i-am lucrat.
Câteva dimineți la rând și le-a petrecut Gilu la râpa de lângă Pârâul furcii. După fiecare întoarcere de acolo apăreau noi închipuiri de-ale lui făcute în lut: figura lui badea Trăian, de neconfundat datorită zâmbetului din colțul gurii, a lui Gheorghe a lui Țărinoi, cu buzele lui groase și ochii înconjurați de cearcăne, vecinii lor, copiii văduvei Ana lui Țuruc, Augustin și Lisandru exact așa cum sunt ei, cu nasul și gura lor.
Tare l-a mai îndrăgit moșu pe Gilu nu numai datorită priceperii lui de a modela figuri de oameni și animale ci, mai ales, pentru că îi asculta cu interes spusele. Și avea ce-i povesti. Mult timp i-a rămas în amintire drumul până la via din Rusu. Ca să mai scurteze drumul, au luat-o prin cimitir. N-a fost atent și s-a lovit la un picior de o piatră ce ieșea din potecă, un deget de la picior a început să-i sângereze. N-a plâns, deși-l durea, se temea că, dacă va plânge, moșul își va întrerupe povestea care spunea despre bunicul lui îngropat acolo, cu aproape o sută de ani în urmă. Eram cam de vârsta ta când mi-o murit moșul, ce trecuse bine de nouă zeci de ani. Îl chema tot Niculae ca pe mine și ca pe fratele tău, mai am eu un nepot, văr cu tine, care-i tot un Niculae. Și eu mă împiedic câteodată de piatra asta și atunci mi-aduc aminte că trebuie să plătesc popii să-l pomenească la Sfânta slujbă. Era un om de care, cu drag, mi-aduc aminte. Nu i-a trebuit mult lui Gilu ca să înțeleagă, din spusele moșului, ce înseamnă pomenirea celor dragi la slujbele în biserică.
- Dar, ia, spune, nepoate, la comput te pricepi la fel de bine ca la făcut oameni din pământ galbin?
- Nu știu, moșule dacă mă pricep că nu știu ce-i ăla comput. Poate compot?
- Nu compot, comput am zis! Pe vremea mea, când umblam eu la școală, dascălul la comput ne învăța să facem socoteli.
- Aha, computul este aritmetica de acum. Mă descurc destul de bine. Am luat nota nouă. Domnul învățător a zis că, dacă nu mă încurcam la tabla înmulțirii cu șapte, mi-ar fi dat zece.
- Ei, dacă-i așa ia fă-mi tu o socoteală. Dacă moșul meu avea nouă zeci de ani când a murit și eu pe atunci eram, să zicem, de doisprezece, și m-am născut la 1860, în ce an s-a născut moșul
- Lasă-mă să mă gândesc.
- Te las.
Și l-a lăsat o vreme până au dat de umbra unui pom.
- O mie șapte sute șaptezeci și doi ! strigă Gilu imediat după ce s-au așezat
Tot atunci bunicul i-a lămurit semnificația numelui Pârâul furcii. Furca, nepoate, nu înseamnă doar bățul pe care femeile pun caierul de lână, ori de cânepă ca să-l toarcă. În vechime și spânzurătoarea era numită așa. Cei trași în furci erau cei pe care stăpânirea îi spânzurau dacă făceau moarte de om ori călcau, cu bună știință, legile. Acum vreo sută de ani oamenii s-au răsculat împotriva boierilor de atunci cărora li se spunea nemeși. Au câștigat, până la urmă, nemeșii care au spânzurat doi oameni din sat, adică i-au tras în furci, lângă fântâna unde oamenii își adăpau vitele și luau apă de beut pentru ei.
I-a mai povestit moșul, dumineca după amiază, când nu avea altă treabă, doar să dea de mâncare animalelor și să le adape, cum a fost el la București împreună cu toți primarii din țară, cum l-a văzut pe regele, cel cu bărbuță, la braț cu regina care-și târâia rochia lungă prin bălți pentru că a plouat mult în toamna aceea. Și pentru a-l convinge și pe el, cum i-a convins și pe ceilalți nepoți, i-a arătat și lui ulcica din care a băut vin în sănătatea regelui Ferdinand și a soției sale, regina Maria, atunci când au fost încoronați ca suverani ai tuturor românilor.
Mereu și-a amintit Gilu de moșu. Îl și visa de multe ori, când era elev la Școala de drumuri și poduri, ori mai târziu când făcea armata la TRL, adică la târnăcop roabă lopată, pe șantierele patriei. A ajuns acolo pentru că tatăl adoptiv era mic burghez iar cel natural a fost declarat chiabur. Dar n-a pus deloc mâna pe acele unelte pe care ar fi trebuit să le folosească. L-a salvat talentul său de a desena gazete de perete și de a scrie lozinci, cu pensula înmuiată în vopsea roșie, pe pereți ori pe bucăți de carton.
