Pe urmele poetului Nicolae Silade (Xlll)

ăcronică

Nicolae Silade / iubirea nu bate la ușă

Apãrut la Editura Brumar, volumul de versuri al lui Nicolae SILADE (iubirea nu bate la ușã, Timișoara, 2013, 161 p.) impresioneazã prin forța sentimentului de iubire ce transgreseazã limitele Timpului efemer, intrând într-o competiție acerbã cu acesta. Propoziția-titlu induce idea cãutãrii, o cãutare asiduã și necontenitã, care se pare cã trimite la mitul Androginului.

O ambiguitate voitã, motivând lectorul sã descifreze înțelesul ascuns al fiecãrui poem, plaseazã tema iubirii pe același plan cu cea a creației, ambele fiind susținute de motive literare precum visul, pasiunea, depãrtarea, incertitudinea, dezamãgirea, posesia etc.

Sonetul XXI relevã cel mai pregnant tema creației „Dar anotimpul cel mai drag mi-e mie/ Când ne-ntâlnim, din nou, în poezie“ (p. 46). Subtema volumului poate fi Timpul, dușmanul invizibil ce pune amprenta efemeritãții pe sufletul inundat de iubire, dar și pe ființa creatorului: „cã trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adãpost de orice vitregie a timpului“.

Volumul semnat de Nicolae SILADE se deschide cu arta poeticã „toatã averea mea de simțãminte“, în care poetul se autodefinește în raport cu iubirea/ creația: „iar inima-mi de-atunci ți-e slugã/ Tu –

stãpânã!“. Dragostea sau inspirația l-a subjugat pe omul care „se naște din sine“, dând viațã versurilor ce palpitã de sentimentul ales al iubirii.

Misterul iubirii/ creației constã în puterea de a transcende timpul cronologic, pe care îl sfideazã prin frumusețe și tinerețe veșnicã „cã timpul începu de-atunci sã-nvețe/ Cã în iubire tânãrã rãmâi“. Cu excepția primului sonet, celelalte nu mai au titluri, ci sunt numerotate cu cifre romane, alternate, la fiecare 12 creații, cu un sonnet numerotat cu cifrã arabã sau literã.

E o structurã ineditã, respingând tipare consecrate pentru a imprima unicitate. Tot la nivel formal, se remarcã îmbinarea dintre forma clasicã a poeziei cu forma fixã și scrierea fãrã majuscule și lipsa semnelor de punctuație, specifice poemelor postmoderniste.

Consider acest amalgam formal o dovadã în plus cã tema iubirii/ creației rãmâne actualã. Nu lipsesc nici accentele ironice („ești frumoasã ca un mãr de import“), menite a sugera superficialitatea și artificialitatea iubirii într-o lume atrasã de alte valori. În schimb, versuri de genul „Dar cum iubirea mea e fãrã moarte/ Te vreau numai a mea, și zi, și noapte“ reflectã încãpãțânarea Creatorului de a demonstra cã iubirea/ creația reprezintã valoarea supremã, pentru cã pasiunea are capacitatea de a trece dincolo de moarte, iar posesivitatea înseamnã dorința de permanentiza sublimul.

Lãsând cititorului bucuria de a re-descoperi sentimental înãlțãtor al iubirii/ creației, închei prin a cita pe autor: „De-aceea mã întreb și azi: de unde/ Vine iubirea care ne pãtrunde?“. Lecturând, poate vom gãsi rãspunsul la aceastã întrebare...

Silvia MUNTEANU

Iubire și rodire

Partea a doua a volumului de versuri iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016; prima parte a apărut la aceeași editură în anul 2013) confirmă puterea iubirii de a sfărâma orice barieră care i-ar sta în cale.

Chiar dacă e ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire”).

Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește, ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învață-mă ce știu pe dinafară!”).

Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”).

Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”).

Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”).

În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”).

Dar iubirea nu este, totuși, perenă; ba, din contră, stă sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția bărbatului moare parcă mult prea devreme”].

Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon / A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns, nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, / Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința astfel întreită / O să te fac, cu limba, fericită”).

Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare, dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca să ne revedem în veșnicii”).

E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul („După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează receptării mesajului poetic (poemul 128).

Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite; prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă // dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea / și numai sonetul acesta le poate răspunde”).

Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu bine la liman.

Daniel LUCA

              despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, Romania

***Directorul revistei:

Actualitatea literară

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă,

Ionuț Caragea: Insomnie

                                                                                                    

poezia,

acest întuneric domesticit

de lumina ochiului interior

această inimă care se zbate ca un fluture

în pânza de păianjen a timpului

aceste amintiri care plutesc

ca frunzele toamnei

pe râul sângelui

această lacrimă

cu care ademenesc cerul

în timp ce pământul

mă ademenește

cu roua firelor de iarbă

acest vis care împrumută

aripile și cântecul mierlei

sau haina de doliu a umbrei

această piatră de pe suflet

pusă la temelia

noului paradis

acest turn în care ceasul

a luat-o cu mult înainte

pentru a privi cu mult înapoi

această cruce de piatră

deschizând poarta eternului mut

această cenușă care

prevestește uitarea

această insomnie

care mă alăptează la sânul ei

cu poeme

Teodor Dume: Interogatorii critice

       Azi: Gheorghe Grigurcu

Gheorghe Grigurcu, decodor al unui Univers îndatorat lucrurilor vii sau un mentor al umbrelor în mișcare?  

A cartografia , în plan topografic, geografia unei lumi interioare a marelui Gheorghe Grigurcu, pentru a da formă lucrurilor zămislite în gândirea domniei sale, trebuie să te folosești de consistența dar și de consecvența timpului care îți va da posibilitatea explorării lumii griguresciene . Punându-mi la bătaie fragilitatea rostirii mă voi încumeta a tușa, pe linie poetică, și nicidecum pe cea a criticii, confirmat fiind ca și „ criticul numărul unu al poeziei din România”, cum bine surprinde Alex Ștefănescu.
Cunoscându-l din tinerețe pe Gheorghe Grigurcu, și fiindu-mi mentor în poezie, nu pot decât să recunosc că poziția scrierilor lui Teodor Dume (adică, ale subsemnatului) în Istoria Literaturii i se datorează domniei sale încă de dinainte de debutul în poezie (cu volumul adevărul din cuvinte, apărut în 1985, la o editură din București, pe care l-a și prefațat). Elev fiind în clasele terminale ale unui liceu din Oradea am avut privilegiul și onoarea de a primi de la distinsul Gheorghe Grigurcu, în dar, volumul său de debut, Un trandafir învață matematică, apărut în 1968. L-am răsfoit filă cu filă și spre rușinea mea, după mari ezitări, mi-am întrebat prietenul comun, pe Al. Silaghi,( alias Alexandru Lăpușneanu, cum îi plăcea lui Grigurcu să-i spună în scrisorile trimise subsemnatului de la Tg, Jiu), cam ce a vrut să spună autorul în câteva texte citite la întămplare..
Reamintesc că Grigurcu a fost silit de împrejurările nefavorabile lui, să părăsească Oradea, în care a trăit peste trei decenii, și să se stabilească la Tg. Jiu, interval de timp în care am ținut legătura prin corespondență recomandată pentru siguranța ajungerii la destinatar.
Și pentru a configura trăirile sale la Oradea dar și regretele părăsirii orașului , o să redau un fragment dintr-un text semnat Gheorghe Grigurcu și care face obiectul celei de a doua prefață la cartea mea Strigăt din copilărie, apărută în 1994. Fac asta din dorința de a spulbera orice mit legat de prietenia și de legăturile de suflet dintre Teodor Dume cu Gheorghe Grigurcu. Citez:
“Pe Teodor Dume nu mi-l pot imagina decât pe fundalul oraşului său, care timp de aproape trei decenii a fost şi al meu, Oradea. Oraş subtil şi cochet, neîndoios, cu o tradiţie barocă filtrată printr-un secession melancolic, fumuriu, dar şi cu o prospeţime indicibilă a văzduhului său, cu o adolescenţă perpetuă a uşoarelor adieri ale acestuia, încărcat de miresmele aspre ale şesului şi de cele mai conciliante, blajine, ale dealurilor între care se află.
Iluzie, s-ar putea replica, ficţiune! Desigur, dar numai până la un punct. Căci orice loc se întreţese cu fibra sensibilă a celui ce s-a legat de el prin naştere, ori prin îndelungă vieţuire, mai exact spus cu fibra unei anume vârste a persoanei. Copilăria, frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie geografică, câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare mai presus de toate, ale poetului Teodor Dume.”
Așadar, cine nu poate să deosebească nunanța dintre două cunoștințe sau două prietenii care s-au legat în momente de cumpănă din viața unuia sau a altuia, nu este îndreptățit să intre încălțat în intimitatea lucrurilor, indiferent de natura lor.
Sesizând expresia stărilor existențiale voi puncta în continuare acea determinare a intervenției mele găsindu-i în acest fel o explicație.
Evident că aprofudându-mi lectura, în timp, am înțeles că autorul vorbește despre fragilitatea interioară a ființei și nu abuzează de metafore și comparații, așa cum marea majoritate a poeților o fac.
Desigur am înțeles că Gheorghe Grigurcu are un scenariu, pe care l-a și valorificat, pentru a reînnoi câte ceva în câmpul poeziei și în general în literatură. Aerul aparent degajat al autorului de poezie, însuma gândire, profunzime și intelect, și asta datorită faptului că miza pe tenta filozofică. Poate că acest proces de înnoire a concepției despre poezie (cel puțin la nivelul meu) a „terorizat “ mințile acelora care se aflau deja bine fixați pe drumul realizărilor literare , numai că acest produs frecvent folosit de Gheorghe Grigurcu , trăda o lume interioară în care trăia însuși poetul. Împrejurările agravante în care a trăit datorită represaliilor regimului de atunci l-au așezat în rândul poeților cărora trebuia să le ceri permisiunea pentru a pătrunde cinstit și onesct pe tărâmul lor . În sinea lui , Gheorghe Grigurcu, poartă acuratețea și valoarea a aceea ce definește partea umană a lucrurilor. Spun asta pentru că puțini sunt cei care au avut posibilitatea și privilegiul să pătrundă în lumea sa interioară., așa cum le-am avut eu în perioada în care a locuit și trăit la Oradea.
Ceea ce m-a făcut să intervin , (cu sfială și teamă, evident), nu este un schimb de monedă sau o îndatorare morală sau materială, ci un gest în apărarea valorilor literare.. Deși mă repet, spun asta pentru că “provocarea”, venită printr-un dialog de la unul dintre poeții bine cotați din România, un poet de calibru, bine cotat și internațional, m-a cutremurat. Confratele meu (din respect și prietenia care ne leagă, de ani buni, nu-i voi divulga numele) susținea sus și tare, (poate că și din cauza unor eșecuri în lupta, (de unul singur), de stârpire a nedreptăților și mediocrităților din literatură), că Gheorghe Grigurcu este un “poet de linie”, adică un poet comun, de duzină, dar îl recunoaște ca find unul dintre cei mai mari critici de literatură din România. Greșit, spun eu, referindu-mă la prima parte a discuției, deși uneori înclinam să-i confirm spusele, și asta din cauza lipsei mele de documentare și de aprofundare a stărilor poetului. Gheorghe Grigurcu, nu este și nici nu poate fi, un “ poet de linie”, comun și nici un “hop” literar. Domnia sa, prin folosirea acestui stil nu face altceva decât să ridice poezia la un nivel agreat în timp de prezentele și viitoarele generații. Confuziile pe care le fac unii între propriul stil și poezia de campanie nasc nedumeriri, ba chiar temeri, pe plan literar, dar, evident, fără a diminua cu nimic suportul literaturii contemporane, ci dimpotrivă îi alocă elemente noi de structură viabilă în timp.
Gheorghe Grigurcu dă poeziei o formă nouă, propie, bine gândită și pregătită pentru a emancipa.
Poezia lui Ghorghe Grigurcu are o filozofie proprie ceea ce dovedește că alegerea poetului este autentică și nu conjuncturală. Explicarea sensului ascuns al poeziei ar fi devenit o mișcare tectonică mai puțin evolutivă în lumea literară, pricinuind riscuri concurenței sau acelora cu indisponibilități de moment.
Spunea cineva că „ Gheorghe Grigurcu consideră poezia ca pe o respirație a sufletului”. Așa este!. Evadarea provizorie din lumea criticii i-a adus referințe de înaltă clasă . Iată o fixare, a lui Gheorghe Grigurcu, pe palierul poeziei, făcută cu tact și responsabilitate de către cei avizați, printre care, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, și Alex. Ștefănescu.
"Gheorghe Grigurcu domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea. Nu cred că a existat în ultimii 15 ani un autor mai serios și, în același timp mai productiv, indiferent dacă își exersa condeiul neobișnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie și versuri și nici un poet care scrie și critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție între milenii, este și va rămâne cu siguranță unul dintre cei mai fini autori de aforisme din literatura română” ( Ana Blandiana ).”
„Pentru cine e dispus s-o facă, devine evident că Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici de azi”. „Cînd am scris (…) despre o culegere antologică a lui Gheorghe Grigurcu, am indicat numele cîtorva poeți afini, de la Williams la Benn, pe care originala lui poezie îi evocă în latură stilistică, în felul de a concepe metafora sau în compoziția poemului. (…)Aceste șocuri imagistice în lanț, la care poetul ne supune, nu sunt numai decorative, gratuite, ci și frumoase ca niște perle date la iveală dintr-o scoică” (Nicolae Manolescu).”
„„Un simbol al intransigenței devine Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent aflat de mulți ani într-un exil neoficial, la Târgu-Jiu. (…)Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu” (Alex. Ștefănescu).”
Așadar, asistâdu-l pe Gheorge Grigurcu la trecerea pragului celor 85 de ani, (o vârstă onorabilă, ținând cont de anii “terfeliți de regimul de dinainte de 1989) ) invocând una dintre particularitățile ființei, aduc aceste rânduri în întâmpinarea acelei aniversări, dar și a altora care vor urma, sub ochiul căruia ne-am dori cu toți să ajungem.și să sărbătorim existența poetului. O existență născută la jumătatea lunii aprilie, mai precis pe 16. Onoarea de a fi și eu “berbec”, născut fiind pe 04 aprilie (cu o diferență de 20 de ani față de Grigurcu) mă face să-mi reconstitui stările momentelor petrecute împreună la Oradea. În “urbea” de pe Criș, cum îi plăcea domniei sale să-mi spună prin corespondență. Și nu era corespondență să nu mă întrebe: “Și ce mai e nou în urbea de pe Criș?”
Da, ziua în care ne naștem e cu totul altfel., și asta pentru că locuim, pentru o vreme, într-o viață care nu ne aparține. Paradoxal sau nu, suntem experimente vii pe care se încearcă definirea timpului.Da, este o constatare semnată, Teodor Dume!.
Gheorghe Grigurcu a venit printre lucruri în primăvara anului 1936, aprilie, 16. Coincidență sau nu, primăvara aceasta m-a adus și pe mine (Teodor Dume) tot într-o zi de aprilie 4. Poate că tocmai durerea din frumusețea acestui anotimp a creat poteca pe care urma să pășim înspre o lume care nu ne aparține. Chiriași în propria viață oscilăm într-o zbatere surdă dorind să persistăm ca oameni, dar în lupta cu insignifiantele detalii, uneori, uităm de noi. Nu știu, poate că toate aceste elemente sunt semne de recunoaștere a ființei.
Aflându-mă printre cei mulți care nu știu prea bine limbajul cuvântului, în acest context, am încercat și voi încerca să definesc, printr-o simplă punctare, o părticică din Omul Gheorghe Grigurcu, și o fac acum , în primăvara lui 2021, în pragul acelor 85 de ani, pe care îi consider o împlinire, o așezare. a aceea ce a fost, pe cel mai de sus nivel al literaturii române.
Acest Om , poet și critic (numărul unu al poeziei din România), care a creat, prin scriitura domniei sale, lumi paralele într-un Univers arhid, dar și punți de legătură între cuvânt și cei care știu să-l folosească, trăiește echilibrat într-o lume în care noi cei mulți încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem, sau am ajuns deja, la poarta cuvântului, îl putem privi ca pe un ușier care ne validează (sau nu) trecerea prin lumea cuvintelor.
Nevoia de a ne apropia de Dumnezeu, dar și de noi înșine, ne face să ne privim, din când în când, și în anumite momente, ca pe niște frumuseți prin complexitatea cărora navigăm. Nutresc speranța că cei mai mulți dintre noi ne hrănim prin și cu frumusețea cuvântului, chiar dacă realitatea ne împinge uneori înspre latura subiectivă cerându-ne sacrificii, dar și respect.
Azi, poate doar azi, putem fi puțin subiectivi pentru că exprimarea vârstei dar și a muncii, prin ceea ce facem, îmbină respectul cu munca și cu celelalte elemente definitorii ale vieții.
Privindu-l pe Gheorghe Grigurcu observ un erou supraviețuitor care s-a debarasat de frică și neputință (deși elementele acestea nu l-au caracterizat niciodată) într-un sistem social trecut neadecvat firii domniei sale. Identitatea acestui mare Om nu trebuie confirmată și nici argumentată pentru că drept mărturie stau nenumăratele sale titluri de cărți și cronicile pe care le-a semnat indicând cu profesionalism nivelul la care a ajuns omul prin creația sa. Nu voi face o enumerare a titlurilor de carte și nici a numelor acelora care au scris, pentru că ziua de 16 aprilie e un moment unic din viața aceluia pe care l-am stimat și-l stimez și care mi-a deschis larg ochii înspre cunoașterea cuvântului. Și cu această ocazie îi mulțumesc pentru episoadele trăite și petrecute împreună în "urbea" de pe Criș. Toate acestea au avut un impact pozitiv asupra a tot ceea ce a urmat să fac. Posibil ca aceste amănunte să nu intereseze, dar orice lucru care mi se întâmplă are valoarea și timpul său. Majoritatea dintre noi suntem lacomi. Vrem mult și dăruim puțin.(...) Darul meu de suflet pentru marele Om Gheorghe Grigurcu , nu numai la ceas aniversar, este respectul pentru mâna pe care mi-a întins-o și m-a condus pe drumul poeziei și literaturii. Trebuie să recunosc, și-i mulțumesc pentru asta, că Teodor Dume, poate, nu ar fi existat, fără domnia sa, în această lume a creației de frumos.
Dialogul cu creația, cu frumosul și cu el însuși a fost și este ținut într-un metalimbaj al operelor și împlinirilor dominei sale care au lăsat o amprentă pe timp.
Sunt lucruri care se întâmplă uneori în tăcere și pe care le tatuezi pe suflet. Spuneam la începutul acestor însemnări că “tăcerea e un privilegiu de a-i asculta pe alții” și mai știu că împlinește. Indiferent de pretext, viața este un experiment, un refugiu și rareori un crez.
Spuneam cândva că cel care suferă se contopește cu ființa și devine unul și același. Acea contopire compensează suferința celuilalt.
Aș fi vrut, în semn de mulțumire, să strecor printre aceste rânduri câteva fulgurații de suflet pentru a împrospăta timpul petrecut împreună la Oradea, înainte de 1989, dar prefer să port în mine expresia călăuzitoare a bucuriilor mici care nu poate să însemne, imaginativ, decât valoare, rafinament și profunzime. Desigur că nu pot folosi un limbaj atât de rafinat ca a lui Gheorghe Grigurcu , dar sunt sigur că domnia sa înțelege că nu este un limbaj formal. Sfidând formalismul întotdeauna mi-a plăcut să rămân ancoră a realului de moment și să dau expresivitate și valoare tuturor lucrurilor. Și totuși îmi permit a cita dintr-un text de-al meu, dedicat în urmă cu câțiva ani, și care face obiectul publicării într-o carte dedicată în întregime domniei sale și altor doi “berbeci”
(Cartea se intitulează “Vitralii pe un interior scorojit” și a apărut la editura Pim, 2016 , cu dedicație expresă, pentru Gheorghe Grigurcu, la împlinirea a 80 de ani, în aprilie 2016, dar și domnului Ionuț Caragea, un alt berbec născut pe 12 aprilie, și evident lui Teodor Dume (adică subsemnatului), născut pe 04 aprilie, exact la împlinirea vârstei de 60 de ani)
Sunt mândru că m-am alăturat acestor doi “berbeci”
Iată textul care l-am păstrat în arhiva sufletului pentru a-l dărui acelui om minunat, Gheorghe Grigurcu, la împlinirea vârstei de 85 de ani.

* Neliniștea mută, suma tuturor întâmplărilor

dimineața la amiază și seara
cobor în mine să caut lucruri și
întâmplări despre care
nu o să vorbesc niciodată
din când în când
privesc în afară ca și când
aș cerși puțin aer
văd un cer acoperit cu liniști
apoi nimic
nici măcar o zbatere sau
un strigăt de pasăre
doar zidurile ce încă respiră din mine
fac suma tuturor întâmplărilor...(Teodor Dume)

Spre edificare, citind filă cu filă cele peste 30 de volume de poezie, am să dau câteva instantanee din viața acceptată a poetului Gheorghe Grigurcu.
*
Evadarea din lume în spațiul poeziei e o evadare în esența prin sine mântuitoare
*
A te privi pe tine însuți e-o armă
a privi pe altul e-o dezarmare
a nu privi deloc e-o germinație.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
*
Atît de singur rănit
de propriile tale mîini
care ocolind golul
se repetă.
Atît de singur sub pavăza
ploii
a scrisului.
(Gheorghe Grigurcu, autoportret)

Desigur că nu există termini de comparație între Gheorghe Grigurcu și Teodor Dume decât cei folosiți pentru a închega suferința comună pe care am acceptat-o ca pe o mântuire în drumul nostru unul către altul.
La celălalt capăt există cei care l-au “săpat” atingându-i osul, dovada faptului că domnia sa a rămas drept ca și stejarul din pădurea lovită de furtuni.
Pentru cine știe a se recunoaște în frumusețea interioară a cuvântului, fără niciun sentiment de reproș sau de vinovăție, Gheorghe Grigurcu, rămâne inegalabilul om de litere, liantul care leagă, prin cuvânt, ființa de Dumnezeu.
Revenind la titlu, care de fapt are tenta unei întrebări discrete, am vrut să induc ideea de confesiune între autor și Om, două entități care, în final, converg înspre o personalitate spirituală. În absența (din partea mea) unei analize profesionale sau de specialitate, în ceea ce-l privește pe Gheorghe Grigurcu ca poet și critic, nu am făcut altceva decât să pigmentez această trecere fizică și spirituală a autorului de la un regim la altul. În primul caz, detenția interioară de dinainte de 1989 l-a făcut mult mai puternic deși tragismul vieții îi era arhicunoscut, îndeosebi de către colegii din redacția revistei Familia din Oradea. Și nu pot să nu remarc loialitatea lui Gheorghe Grigurcu față de revista Familia în care a lucrat ca redactor, iar după “expulzarea” domniei sale la Tg. Jiu a colaborat peste 50 de ani neîntrerupți, în care, lună de lună, a semnat cronici de carte, poezii sau aforisme. Poate că poezia și această angrenare în lumea creației și frumosului din cuvânt, cred să nu greșesc, în momentele de cumpănă i-au fost un balsam, un întăritor de suflet pentru ființa sa batjocorită de regimul de atunci. În paralel prezența sa sufletească s-a regăsit și în preajma tinerilor scriitori susținându-le intenția de a păși cât mai adânc și sigur pe drumul poeziei.
El însuși, scriitor de poezie, atent la detalii și la formulele de transpunere a stărilor , datorită comprimării la limita ermetismului și disconfortului lecturii, mulți l-au suspectat de ermetism. Evident că Gheorghe Grigurcu scrie selectiv, comprimat și este mult prea insistent asupra detaliilor pe care le încifrează folosind, evident, un limbaj criptic. Toate aceste elemente fac diferențe majore între ceea ce scrie Gheorghe Grigurcu (convesiv, desigur) și ceea ce se scrie în prezent..Deși printr-o lectură consumată atent orișicine își poate da seama că, prin scrierile sale, autorul își redimensionează sufletul, și o face public.
Prin scrierile sale, Gheorghe Grigurcu ne oferă formula acceptării suferinței interioare ca pe ceva divin. Și da, fără suferință nu există viață și nici confruntare!.Confruntarea cu tine însuți îți înlesnește pătrunderea în tainele sufletului, taine pe care autorul ni le-a destăinuit dar fără a recurge la autotrădare. Suferința etalată în scrierile lui Grigurcu i-a deschis calea înspre o nouă lume pe care și-a făurit-o din mocirla acelora care i-au umbrit existența, evident doar pe acea fizică și nu pe acea spirituală.
Poetul și critical literar Gheorghe Grigurcu a rămas același om de dinainte care nu a pactizat cu diavolul și nici nu o va face datorită credinței sale lăuntrice. Am fost și sunt unul dintre cei agreați de domnia sa care i-a pătruns în adâncul ființei și i-a explorat întregul. Unii ar spune că Gheorghe Grigurcu a fost și este un singuratic, și că s-a logodit cu singurătatea. Fals! El, Omul, trăiește în echilibru cu tot ceea ce-l înconjoară chiar dacă uneori pare să aibă intenția de a-și mărturisi acea singurătate aparentă, avută cândva.. Am trecut și eu prin aceste etape ale intenției de mărturisire numai că preocupările din plan literar mi-au devenit umbre divine care m-au însoțit mereu și necondiționat.
Așadar, Gheorghe Grigurcu rămâne un nume de referință în Istoria literaturii române , contribuind la construcția sa direct prin creațiile sale sau indirect prin sesizarea a acelei scântei inerioare din sufletele acelora care s-au încumetat să pornească pe drumul creației.
Citisem undeva (îmi scapă numele autorului) că “Gheorghe Grigurcu reprezintă o instituție a criticii de unanimă admirație”.
Folosind un limbaj pretențios, discutabil, pot confirma că Gheorghe Grigurcu este una dintre creațiile perfecte ale lui Dumnezeu, calitate care nu poate fi pusă la îndoială sub niciun aspect,.atât timp cât este atribuită unei ființe vrednice de a bucura și fericii semenii.

(Teodor Dume, Interogatorii critice, Editura Pim/2021)
                                                     

Rodica Ochiș: Cum ai promis

-------------------------------------------
Așa cum ai promis, te-aștept să vii

Să faci din viața mea o sărbătoare,
Să nu mai fie clipele pustii,
Să-i dai apusului raze de soare

Adu senin pe bolta unui gând
Purtat în zbor pe aripi de cristal,
Să nu rămână sufletul oftând
Ca marea ce suspină printr-un val.

Să locuiești cu mine-ntr-un palat
Clădit din lutul viselor târzii...
Eu, în grădina lui, am semănat
Sămânța florilor de frenezii.

Să-mbrățișăm parfumul emanat
De-aceste flori scăldate-n împliniri,
Căci prin iubire răni s-au vindecat
Și-om evada în alte amintiri.

Și-atunci când iernile vor viscoli
Și fluturi albi zbura-vor peste noi,
Un verde-n cetină s-o răscoli
Să-mpartă iarăși primăveri la doi.

--------------------------------------------

Valerian Dinca: Versuri

 Urme                                         

Coboară sec privirea. În cioburi risipește
o noapte circumscrisă unui inel de semne.
Mă simt arzând în fumul stins de tăciuni. Pesemne,
deloc rostit în spaime, am înroșit un clește.

Din orice colț pândește aceeași depărtare.
Pierdute-n pribegie potecile se-adună
într-un căuș de palme. Fugare împreună,
abia pot să păstreze o urmă fiecare.

N-a tot crescut lumina să frângă coaja pâinii
de pieptul celui singur. Tăcerea dă, curbată,
sărut de neiubire. Pendule prind să bată
a căta oară crucea mai face semnul mâinii.

Nocturnă                                                    

Se tulbură lumina. Sub cerul rupt în două,

bat nopți alunecate prin negură intrând.

Cu greu încape vântul sub aripi. Rând pe rând,

în rădăcini coboară un puf de lună nouă.

Întinse de-ntuneric, stau ramurile arce

în brațe de copaci. Șoptirea își repede

un colț în valuri reci. Din umbrele bipede

se îmbrâncește ceața spre zarea ce le stoarce.

Surd, turnul risipește o ultimă bătaie

cu dangătul prelung. Gonită într-o doară,

pierduta zi de ieri clepsidra înfășoară

și cade-n miezul nopții afară din odaie.

Asimetrii                                 

Mă răzgândesc de mine în depărtări obeze.
Prea multă nesfârșire pe-altoiul vieții. Stinse,
se rup din muguri umbre. Lumina se destinse
continuă-n unghere. Nu-i nimeni să probeze

cum se încheagă vântul. Întortocheate-n boare,
rămân tăceri în urmă, egale ca bătaie
cu orice secundă. Un fir de iarbă taie
a gleznei șovăire. Spre-a nu uita să zboare,

răsar din păsări aripi. În palme se ascunde
același timp multiplu. Doar pleoapele mai gustă
din strânsul întuneric. O lacrimă îngustă
își varsă adâncimea în malurile scunde.

Vasile Ionac: Descătușări

                                                                                                                      

Apa-n care s-a scăldat lumina,asemenea fântânilor,
izvorăște din cer.
dacă unui copil îi arăți zâmbetul după naștere,

va rămâne copilăria în el
toată existența.
dacă unei păduri îi cultivi freamătul,

primăvara și cântecul cucilor
vor reveni mereu pe acolo.
dacă unei ciocârlii i se face dimineață în fluier

și larg în zborul pe sub Soare, când răsare,
roua se va așeza ca un balsam peste flori.
dacă unei privighetori îi ocrotești zăvoiul,

din credință și frumusețe,
ea va depune mărturie cântecul.
dacă sufletului îi arăți dragostea,

poți asculta cum înfloresc merii
în grădina raiului.

Grigore Curcanu: Noi suntem doi și viața-i numai una

======================

Noi suntem doi și viața-i numai una,
Ca flori de liliac ce pier în soare,
Pe cer privim cocori întotdeauna,
Ravășe ne trimitem și ne doare.

Noi suntem frunze pe un fir de viață,
Ne bate vântu-n depărtări străine
Și rouă care moare-n dimineață,
Iubire-amară se strecoară-n vine.

Noi suntem două puncte cardinale,
Ce vor să se-mpreune câteodată,
Iară pământu-n mersul lui agale,
Mereu distanță între noi arată.

Ești floare mea de păpădie, mică,
Cu sufletul mi te iubesc și doare,
Când puful tău din trup ți se despică,
Iubirea noastră peste noapte moare.

Noi suntem doi și viața ne desparte,
Sportivii cu ștafeta de-ntâlnire,
O eră de-am trăi și n-avem parte
La piept să-mi fii, la punctul de sosire!

===========================

Nely Vieru: S-au copt cireșele amare

      poezie                 

Ai să m-aștepți în curcubeu de vară

pe-o bancă ruginită într-o gară

cu stelele în păr sclipiri de păpădie .

Iar verdele aprins de pe câmpie

să-l coși pe poalele de ie ,

cercei să-ți faci perechi cireșele amare

din clipe fericite ascunse prin sertare .

Azurul dimineților din vara timpurie

să-l coși pe mânecile de la ie,

apoi un fir de iasomie

să-l pui ca pana de păun

în dos la pălărie ,

ca amintire dragă vara să-mi rămâie

când iarna peste noi are să vină

iar fericirea ne va fi cerul cu lună !

S-au copt cireșele amare

Adun sâmburii goi în buzunare

Când voi sosi la drum de seară

Pe-o banca ruginită dintr-o gară

Ai să m-aștepți în adieri de vară

Aceeași prea-frumoasă domnișoară!

(Album: Aripi de pământ)

nr:9-10(48) Mai 2021/ISSN 2667-5620.

 Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

( apare bilunar la Oradea/Romania)

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

În acest număr:

Gheorghe Grigurcu, *Nichita Stănescu, *Ioan Alexandru, *Daniel Corbu, *Ionuț Caragea, *Nicolae Silade, *Teodor Dume, *Amalia Achard, *Aurelius Belei, *Mioara Băluță, *Daniel Luca, *Daniel Mariș, *Daniel Marian, *Florin Tănăsescu, *Ottilia Ardeleanu, *Eugen Pohonțu, *Marcel Vișa, Savu Popa, *Ramona Muler, *Atila Racz, *Camelia Boț, *Carmen Maria Mecu, *Nelu Cazan, *Rodica Ochiș, *Viorel Boldiș, *Paul Coculeanu, *Erika Keller Dragan, *Ștefan Popa, *Vasile Dan Marchiș, *Dumitru Ichim, *Melania Briciu Atanasiu, *Firoiu Cristina Maria, *Violetta Petre, *Ella Poenaru, Cadar Katalin, *Getuța G. Corbu, *Ion Lazăr da Coza(în memoriam), *Vasilisia Lazăr Grădinariu, *Alexia Bădescu, *Marian Vișescu, *Tudor Gheorghe Calotescu, *Petruța Niță, Nicolae Nistor, *Ana Urma, *Traian Abruda, *Alexia Ema, *Dani Anton, *Gabriel Stănciulescu, *Dorina Moritz, *Vlad Anghelescu, *Daniela Mancaș Balaiita, *Alexandru Berceanu, *Cristina David, *Ina Dumitrescu, *Corneliu Neagu, *Lăcrimioara Iva, *Nely Vieru, *Oana Frențescu, *Marin Rada, *Elena Constantinescu, *Maria Vasilescu, *Georgeta Rada, *Elena Cristescu, *Marian Florentin Ursu, *Vasile Ionac, *Dorina Neculce, *Lidia Popa, *Nicolae Pop, *Călin Oana Alexandra, *Ion Cristea Marilena, *Mariana Kiss *Teodor Morar, *Nela Boca, *Gabriela Dimitriu, *Nela Talabă, *Iulian Barbu, *George Sangoritya, *Stamate Constantin, *Gabriela Garlonta, *Lucian Domșa, *Dorina Neculce, *Ileana Vladusel, *Ionuț Zamfira, *Pica Maria N. Boștină, *Vasile Culidiuc, *Grigore Curcanu, *Reznic Cristian, etc...

Ordinea este aleatorie!

Vă mulțumesc tuturor pentru colaborare!. Textele pentru numărul din Iunie, rog să le postați în grupul Extemporal liric, cu mențiunea(lângă titlu) selecție revistă

Puteți accesa revista prin Google, scriind revistaextemporsalliric.blogspot.com

Teodor Dume, redactor-șef

Gheorghe Grigurcu: Poezii

 Final                                      

După ce-ai mușcat din fructul oprit
îl lași să-l ciugulească vrăbiile.

Peisaj                 

Locuri pretutindeni 

locuri pe trup pe mascote
pe suflet pe-arhive
pe gazon pe cornișe
pe ploaie pe limfă
pe macarale pe ziare
pe paie pe dragoste
pe convulsii pe căni
pe pîine pe indiferență
pe saxofoane pe mingi
pe elitre pe dealuri
locuri pretutindeni
locuri mereu
ascunzîndu-se unul de altul.

Cristina David: Mă iubeai

==========================
mă iubeai

deși eram invizibilă ca o bulă de aer
sentimentală
permisă pe pământ
prin nu știu ce joc al sorții
scăpată din lesa neantului
mă perindam fără direcție
într-o unică și mirată respirare

treceam cu sufletul crâmpoțit
ca o lună în pătrar
pe un cer încărcat de nori

tu mă zăreai
așa, mică și fragilă
de parcă nici nu aș fi fost
ca o lacrimă uscată de vânt

===========================

Alexandru Berceanu: Păsări în colivii

=========================
Pământul e o casă de păsări

în care zborul prinde suflete
și le ridică spre stele
în nopți tainice
când barca lumii a scăpat de vâltoare!
Pământul e o pasăre
ce ne sprijină zborul
când norii amestecă lacrima
în ochii mamelor
cu tăcerea din poală.

=========================

Mioara Băluță: ***

plânsul nu va izbăvi lumea de lacrimi.

cine poartă în el inima unei păsări
nu se va teme niciodată de șerpi.
îmi amintesc
firimiturile din pâinea aruncată. cine mai știe
de cine. cine și de ce. de ce și pentru când.
copilul care alerga cu lupii în lumina lunii.
eu freatică. eu în cele din urmă
acolo unde nu au ajuns niciodată razele.
cele mai adânci rădăcini deja îmi cunoșteau
umbra. străină mie până la sfârșit. nu-mi vorbi.
în absența somnului întunericul și-a scris
de mână vocea pe tavan
a veșnicie.

----------------------------------------------------

Daniela Mancaș Balaiita: Mai, de soare și culoare

            versuri          
Luna mai de farmec plină

Ochii-ți bucură-n grădină
Degradeuri de culori
Cad în valuri peste flori!

Și când soarele răsare
Mierla cântă pe răzoare.
Fluturi cu aripi de lumină
De crenguțe iar se anină!

Stoluri lungi de păsărele
Zboară haihui peste vâlcele.
Iar din vârful unui fag
Cântă cucul cu mult drag!

Mărul mândru înflorit
Râde-n soare fericit
Floarea-i albă și frumoasă
Pentru el, i-a lui mireasă!

Și-un sticlete violet
Ce din fire-i mai poet
Aiurit și îndrăgostit
Se visează...logodit!

Mai, de soare și culoare
Tu ești ca o sărbătoare
Și ca-n fiecare an
"Ningi" cu flori mari de castan!

Petruța Niță: Glamour

b                                                 

în sensul acelor de ceasornic

nepăsători cu bucuriile
notificau doar disperările cheltuite excesiv
în afara esenţei lor.
rătăceau spre poarta raiului
având cheile nepotrivite,
iar intrarea condiţionată
de arierate din anii tinereții;
erau chiriaşii evacuaţi din domicilii perfide
trăiau absent într-o viaţă de glamour
frânturi din alte iubiri pasagere,
totuşi mai aveau nevoie doar de un suspin
ultimul, de dragoste,
chiar dacă nici măcar
nu şi-l puteau permite.
(două singurătăți absurde...)
protagoniști într-o poveste de dragoste
târzie

                                                    

Ștefan Popa: Poezii

Clipa de speranță                                                 
Nu cer averi și nici comori
Căci toate-s de prisos în astă lume
Privesc adesea-n sus la ceruri
Milă cer și-o clipă de iertare.

Nu cer nimic din ce nu am avut,
Doar un strop de lumină aș vrea
Nimic nu-i veșnic pe acest pământ,
Doar amintirile și faptele rămân.

Nu cer laude și nici glorie
Așa cum nici floarea nu cere nimic
Deși ea înflorește și emană frumusețe
Atâta vreau: o clipă de speranță.

Dorul de casă

Când îți este dor de casă
Te poartă gândul călător
Privești cu lacrimi pe fereastră
Îți este practic dor de Cer.

Privești la cer, adeseori
Și uiți de tine și de dor
Inima plânge cu lacrimi,
Cu gândul la Mântuitor.

Nu te întrista, știi bine
Așa cum credem în iubire
Cerul cu sfinții sunt în tine
Și toți nădăjduim la mântuire.

Nimeni nu poate explica
Acest dor nebun de Cer
Nici viața și chiar nici moartea,
Nu poate dezlega acest mister.

Zburăm încântați spre casă
Pe-un gând sincer și frumos
Pornim voioși cu credință
Pe cale, împreună cu Hristos.

                                                                            

Camelia Boț: Iubirea mireană

  poezie                                    

Sunt iubiri din care
aduni emoțiile
și le-mpletești
în brâul cerului,
botezând fiecare clipă
de lumină ce aprinde
un întreg univers...
Sunt iubiri din care
împletești brâul-lui-Dumnezeu
și-n care așezi iubirea
mai aproape de cer...
Sunt iubiri din care
aduni floarea cununii
pentru a fi lumina veșnică
ce alungă întunericul
din căușul vieții...
Sunt iubiri pentru care
mori de câte ori respiri a iubire...

Nely Vieru: Aripi de pământ

         versuri                              

Am să te țin nebun în strâns de mână
cu toată seva izvorâtă din pământ.
De-ar fi să zbor de gleznă îmi atârnă
o inimă însângerată de cuvânt.

De-ar fi să zbor tu să mă ții o veșnicie
sub cerul care plânge a pustiu.
De-ar fi doar ramul amintire vie
buchet de păpădii în palmă am să-ți fiu.

De-ar fi să zbor sub cerul nopții
aș face Lunii tainic legământ,
când voi zbura prin cadrul porții
c-o aripă tot voi atinge de pământ .

Tu să mă ții atunci în strâns de mână,
de-ar fi să zbor cu ultimul cuvânt,
căci pene o să-mi crească din țărână
să pot zbura cu aripi de pământ .

(Album: Aripi de pământ)

Ina Dumitrecu: Vine o zi...

                                                   
Vine o zi când tăcerea dispare

Și muzica sufletului se aude duioasă,
Când ploile curg pe o altă cărare
Și cărțile râd așezate pe masă.

Vine o zi când tristețea adoarme
Și zâmbetul pur se trezește în ochi,
Când florile satură frumosul de foame
Și pașii renasc cărările vechi.

Vine o zi când durerea apune
Și mâinile iar se-mpreună cu drag
Vine o zi când se-ntâmpl-o minune
Și iubirea atinge al cerului prag

                                                     

Vlad Anghelescu: Poem

   poem, poem, poem, poem,  

De fapt, noi scriem același poem
În speranța
De a-l termina cu bine.
De fapt, spiritul ne îndeamnă
Pas cu pas
Să nu-l renegăm
Amândoi
Să ne contopim asemănările
Adică să devenim
Post-sacru, dincolo de ce știm,
Alt Element

Mai spiritual
Dar niciodată
Nu va fi reînviere
Ar suna
Ca o recădere, primitivă,
Dintr-un arbore
O developare a Timpului "cum vrem"
O evocare a trupului
Un compromis cu Moartea.
Credem în Spiritul
Pe care de la naștere
Ni l-am creat!

Credem în devenire

Post-sacru

Dincolo de Poem!

========================

Atila Racz: Crăiasa

Ți-am spus eu că noaptea

o să ne ascundem
și-n singurătate o să ne dezbrăcăm

de aceea am pus patefonul aproape
sticlele cu absint
florile îmbibate-n cerneală

Mă gândeam eu că o să șterg
orice urmă de lumină din casă

mă gândeam eu că o să te
aștept chiar în prag
neliniștit privindu-te prin ferestruica
deschisă

îți cad hainele cu toamna
ți se topesc buzele
iar culoarea lor
culoarea devine purpurie

Mă gândeam eu că o să ajungi
în camera poetului
când noaptea tocmai inundă peretele

și nu se poate scrie decât
cu trupul
până când rămâne
doar aroma
gutuilor puse de tine pe noptieră

și suspinul fericirii.

                                                        

Corneliu Neagu: Sfârșit de Mai

La poalele desișului din față

măceșii care-abia au înflorit
sub adieri fecunde se răsfață
cu florile plutind spre asfințit.

Surprinsă de plăcuta adiere,
și crengile făcute evantai,
pădurea cântă odă de-nviere
apusului de la sfârșit de mai.

 
Copacii-adună ultimele raze,
cu ramurile-ntinse către cer,
din frunze cad mirifice topaze
pe tufele cuprinse de mister.

Sfârșitul zilei parcă te îmbată
cu liniștea adâncă ce coboară
din soarele rămas numai o pată
pe marginile boltei ca de ceară.

Te strâng înfrigurată lângă mine,
cu trupul să te apăr de năluci,
iar tu obrajii-n palme mi-i apuci
și mă săruți adânc printre suspine.

Rodica Ochiș: Parfumul tău

========================
Parfumul tău de chitru și mușcată

Mă-nvăluie în tresărirea serii,
Când stelele și luna laolaltă
Lasă sclipiri prin umbrele-ncăperii.

Prin voaluri de tăceri pătrunde vântul,
Simt mângâierea ta din depărtare
Și șoaptele de dor sărută gândul,
Să înflorească-n floarea de visare.

Și peste tot se-aprind scântei din stele,
Să ardă flăcările pe altare,
Îmi prind în păr petale de lalele
Să pot să-ți fiu eternă sărbătoare.

Tu mă aștepți cu brațele deschise,
Când zorii își revarsă lăcrimarea,
Că ard mușcatele de dor aprinse...
În stropii de parfum ți-aud chemarea

Venită dinspre zarea ta albastră,
Să-mi parfumeze zilele târzii,
Când flutură perdeaua în fereastră,
Căci dorurile mele numai tu le știi.

Nelu Cazan: Lacrima mea, lacrima ta

Lacrima mea,lacrima ta
S-au aşeza pe-un colţ de stea
Şi stând aşa îngândurate
Privind în jur la celelalte,
S-au întrebat aşa,într-o doară
Ele când oare or să moară ?
Că îşi doreau aşa de mult
Să nu mai fie pe Pământ
Lacrimi amare şi sărate.
Atunci..stelele celelalte
La fel de trist îngândurate
Uimite de ce au auzit
În plâns atunci au izbucnit.
Şi acum nu mai erau doar două
Pământul era plin de rouă
Din ochii stelelor din cer
Umpluse acuma cu mister
Câmpii şi dealuri,munţi şi văi
De parcă ar fi plâns ochii mei.
Lacrima mea,lacrima ta
S-au ştes atunci cu un colţ de stea
Şi s-au jurat să nu mai cadă
Oamenii să nu le mai vadă
Cum strălucesc şi scot văpăi
În ochii mei şi în ochii tăi
În ochii noştri ai tuturor
Şi amândouă au spus în cor :
Eu am să mor
Eu am să mor...

-----------------------------------------

poezie

Giorgian Ionuț Zamfira: Și smuls din brațul legii

     versuri                                                                                                                        

Când viața-mi se sfârșește și gongu-n minte-mi sună
Umbrela vieții mele se va 'nălța în zbor
Iertarea și păcatul mă vor chema din urmă,
Căci gliei și iubirii eu am rămas dator.

Și smuls din brațul legii, mă voi lega de turmă,
Fiind deopotrivă în viață -călător.
Credeam că firul verde nu e lovit de gurmă
Și că oglinda sfântă se trage din izvor.

Atâția ani și clipe se risipesc în șoapte,
Povestea de iubire devine un ecou...
Iar ochii mei albaștri se sting în miez de noapte,
Sub ochii celor care m-au ajutat din nou.

Mi-e crucea mai ușoară știind că toți zețarii
Pun suflet în iubire la fel și în cuvânt...
Când viața-mi se sfârșește, se vor topi ghețarii
Iar florile iubirii vor cade la pamant.

Dani Anton:***

                                                                                                                                                                           
[...] Astăzi, când mă întorceam din obișnuita promenadă pe care mă obligasem să o fac în fiecare dimineață, am avut clar: las totul baltă și dispar.
Așadar, în loc să cotesc pe strada Oslo, colț cu Amsterdam, ca să ajung acasă, am continuat în linie dreaptă până la gară. Aici m-am așezat pe o bancă și timp de câteva ceasuri am privit ploaia care cădea în abundența și trecătorii prin ea. Într-un final, am luat trenul cu destinația Madrid, la acea oră, aproape gol. Înainte de prânz cine ar fi umblat brambura, când toți erau ocupați să nu trăiască, prinși între pereții de beton al corporațiilor, în cafenele și centre universitare, mall-uri, fiecare crezând ca sunt folositori mecanismului acesta care ne îngurgitează rapid?
În zgâlțâiala plăcută a roților aproape ațipisem fără niciun gând, niciun plan încotro să apuc, unde să îmi pun capul pe perna în noaptea asta, nici dacă voi avea ceva de îmbucat. Prinsă între două tărâmuri nu am apucat să îmi dau seama că trenul intrase în gara centrală și că puținii călători coborâseră iar alții urcau.
În stradă, ploaia cedase locul unor timide raze de soare, caldarâmul mirosea a bitum încins și o lumină orbitoare mi-a spart în mii de particule scenariile din spatele pleoapele întredeschise pe unde mă preumblasem.
“ -Ești o secătură, faci umbră pământului de pomană, cât crezi că mai poți trăi în felul acesta? Nu te uiți la tine, nu vezi cum te privesc cei din jur? Ești o ciudată și dacă te acceptăm printre noi este doar pentru că nu ne lasă sufletul să ne descotorosim de tine.”
Oare, aceste gânduri îmi aparțin, s-a întâmplat în realitate această scenă, sunt eu cea care a rămas neclintită la durere? Mă împiedic în stânci de cuvinte, mă poticnesc în încercări nereușite să-mi rostesc apărarea; confuză, prind a umbla, mă amestec printre mulțimea pestriță.
“ Voi avea tot timpul din lume să cuget la importanța cuvintelor și a oamenilor care au fost în viața mea până acum, mă simt eliberată, sigur voi trăi și libertatea”, mi-am zis căutându-mă în fiecare chip întâlnit.

                                                                                                                                                                           

Ileana Vladusel: Doar viața...

---------------------------------------------------

Toate gândurile s-au transformat în gropi,
mi se împiedică inima în ele. Claustrofobi,
ochii mei caută lumina prin labirintul timpului, încercând
să ajungă la clipa aceea...știi când...
Greu paharul din care beau,
și amar...
Iluzia zâmbetului tău
Încearcă să-mi liniștească tâmplele de zbucium. Mereu
am impresia că mă strigi
de la fereastra universului și plângi...
Ce liniște s-a făcut dintr-o dată
În templul în care stai desenată
Și ce gânduri îmi bântuie noaptea!
Credeam că sunt alegeri, dar a fost doar viața...

Gabriel Stănciulescu: Un inel și un sărut

       poezie        

desprinde-te teamă de chipul ei

trist

de frica ce-o poartă

deși eu exist

eu azi am să scriu cu gândul la tine

încep să pălesc... fără noi...

și ziua ce vine

fără brațe întinse... și seri înstelate

să ducem iubito un vis mai departe;

eu cred cu sfințenie

cu tu ești a mea

că sunt hărăzite două inimi sadea

sădite adânc în același destin

în fiece clipă și cugetul viu;

dar câte dorinți mai ascundem...

în frici

aproape de tine... și acolo și aici

ne pierdem în gânduri

ce-s aspre poveri

și temeri că noi risipiți între vreri

vom uita să iubim;

să răspundem firesc

clipei divine

moștenire înzeită în rit creștinesc

un inel și-un sărut... și apoi

da... te iubesc.

Vasile Dan Marchiș: Regina mea 2

                                                                                           

1
Muza bună m-a împresurat într-un mod
cât se poate de favorabil.
(spun asta deoarece sunt și muze rele precum demonii...)
Și o întâmpin prin apelativul:
”Regina mea!”
Ea mă primește astfel:
”Mesagerul meu, te-am dobândit drept premiu
sau recompensă
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără rând
în geografie sau în istorie!”
Muzele rele fiind prin preajmă au obiectat:
”Trădare! La judecată cu ei!”
2
Nici una nici alta se hotărăște ca muza mea să fie răstignită
dar nu pe o cruce inertă ci pe una însuflețită.
Sunt ales eu pe post de cruce vie pe care să fie răstignită muza
Pe al ei umăr-munte de cuvinte mă ridică muza,
umbrind în întregime Golgota sub statura sa...
”Ne trebuie un Everest mai mare
să putem înfăptui această răstignire!”
Așa vociferau muzele rele...Și sunt dat la o parte...
3
Apoi fără să am ca inspirație măcar o poezie însuflețită tip ”Haiku”
prin care să spun ceva în fața muzei
rostesc doar atâta:
”Nemărginirea ta, acum când pe umărul tău de inspirații
ai ridicat Muntele Everest ca pe o cruce de jucărie
cum cred muzele rele că poți fi răstignită?
Toate acestea sub credibilitatea ta au fost anihilate!
Nu am poezie pe măsură cu care să te preamăresc!”
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat regina mea-muza strigând:
”Poezie, vino afară!”

Gramatica renăscută dă muzei onorul în inima mea…

Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos…

                                                                                             

Dorina Neculce: Umbra mea celestă

cei care m-au iubit

au smuls gratiile

iată-i au şi plecat

fredonând

i-a primit pământul

cu buza deschisă

şi eu zbor înghițită

într-un plonjon interzis

mă războiesc dăruindu-mi sângele vărsat

ridic geana zdrobită a cerului

cât să îmi înec talpa tăbăcită

în nisipul fierbinte

veșnic în floare

mă va spumega țărâna într-o odihnă a umbrelor mele urlătoare

lacătul timpului o să îl încui cu surâsul meu tăiat

dar mă prefac pentru o vreme în liniște

într-un dincolo plimbat

într-o altfel de umbră celestă

îmi vor zice clipă răstignită

stâncă adormită sau

trecere eternă dăltuită pasului aplecat.

Doina Moritz: Când vei veni...

   versuri                                

Din mândre flori de tei să-mi faci cunună,
Când vei veni în zori să mă peţeşti,
Iar din argintul razelor de lună
Să-mi țeşi, de vrei, podoabe împărăteşti!

Mantia mea, din stele căzătoare,
Să nu mi-o dai cu împrumut la alta,
Mi-am împletit-o noaptea pe răcoare,
Atunci când am cioplit un vis cu dalta.

Să-mi pregăteşti pantofii de mătase,
Brodându-i cu borangicul dorului,
Și să-i stropeşti cu clipele frumoase,
Să-i descânți cu- apa rece-a izvorului!

Un colier de dalbe lăcrămioare
Să-mi prinzi la gât în pragul înserării,
S-aline sufletul ce încă doare,
Jertfit cândva, pe-altarele visării.

Îmbrățișați vom merge mână-n mână,
Pădurea-i de iubire argintată,
Ea leagăn tainic o să ne rămână,
Şi-atunci, a noastră va fi lumea toată!

Pica Maria N. Boștină Plâng norii

Stau munții să se prăvale
De atâta răutate,
Stâncile o iau la vale,
Vor să facă o dreptate!

Este mare duşmănie,
Ura peste tot se vede,
Legată-n fățărnicie,
E-n putere, nu se pierde!

Se izbeşte apa-n maluri,
Crapă pietrele şi plâng,
Se pierd suflete zdrobite,
Părăsesc acest pământ!

Nu le poartă nimeni grija,
Cine ar trebuii s-o poarte
Împart şi-ngrădesc puterea,
Nu mai există dreptate!

S-a pierdut, nu-i omenie,
Căile sunt mult căutate,
Dar când ziua o să fie
Îşi vor cere singuri moarte!