(part.3)
... a venit în permisie din Război într-o duminică dimineața când, în vremurile bune, în sat ar fi
trebuit să să fie o forfotă veselă, cu oameni care se pregăteau de Sfânta Liturghie. Când a intrat pe ulița cea mare s-a mirat că n-a văzut nici țipenie de om, a auzit doar lătratul unui câine undeva la câteva case mai încolo. După câțiva zeci de pași a văzut-o pe Nana Florica ieșind din curte și s-a grăbit s-o ajungă din urmă. „Nană Florică! Nană Florică!” a strigat el, iar bătrâna s-a oprit și a întors capul. „No șine-i?” a murmurat ea încercând să deslușească chipul feciorului îmbrăcat în uniformă de soldat, care se apropia de ea. „Apăi io-s, Manole a lu’ Țapu’!” a zis el bucuros, dându-și jos boneta din cap. Bătrâna a făcut doi pași înapoi până ce a ajuns lângă flăcău și l-a măsurat cu privirea din cap până-n picioare. „No, ai vin’t?” a continuat ea. „Am vin’t oțâră p-acas’, da’ nu stau mult că trăbă să mă-ntorn…”, a adăugat Manole oftând. Apoi au continuat să pășească împreună, bătrâna povestindu-i cu vocea ei tărăgănată cum că oamenii erau atât de speriați încât abia mai ieșeau din casele lor, iar în sat au mai rămas doar muierile, bătrânii și copii, din cauză că toți bărbații trecuți de douăzeci de ani au fost duși pe front.
Au continuat drumul împreună până la răspântia dintre uliți, când muierea a luat-o-n sus către biserică, iar soldatul a cotit în dreapta către casa lui. A făcut câțiva pași și s-a oprit mirat de liniștea nefirească din sat. Maică-sa Anica trebuia să fie la Sfânta Liturghie la ora aceea, ea întotdeauna se ducea printre primii, de multe ori aștepta pe treptele bisericii ca să vină crâsnicul Gheorghe și să deschidă Sfântul Lăcaș. De fiecare dată când o vedea lângă ușa bisericii, bărbatul îi zicea doar atât „Doamn-ajută, Nan-Anică!”, iar ea îi răspundea „Ajută Dumniezo la tătă lumea...” , după care aștepta răbdătoare să intre înăuntru ca să-și ocupe locul.
Când a intrat în curtea casei lui, câinele a început să latre de bucurie și să dea din coadă, aproape să se sugrume-n lanțul în care era legat, până ce Manole s-a apropiat de el și l-a mângâiat pe cap, iar animalul s-a culcat la picioarele feciorului. „Zâua bună ticule!” a urlat Manole către bătrânul gârbovit care a ieșit cu pași mici din gârliciul chimniței, sprijinindu-se de o botă. A înaintat spre tatăl lui care s-a oprit mirat încercând să deslușească chipul pe care-l vedea ca prin ceață. „No, șine-i?”a bâguit bătrânul, iar feciorul a răcnit: „Io-s mă ticule, Manole!”, știind că tatăl lui stă foarte prost cu auzul. „Aha!” a zis Tetea Ghiuțu. Cu numele ăsta era cunoscut în sat, așa-i spuneau toți cei care-l cunoșteau și nu numai. „Aha” era vorba lui, la orice i se spunea, el o folosea, ca și cum ar fi înțeles totul, după care se întorcea cu spatele și nu mai scotea nici un cuvânt multă vreme. Manole s-a uitat câteva momente după bătrânul lui apoi și-a amintit că bietul om era cam într-o ureche de mulți ani. A căzut de pe casă atunci când s-a suit să tomnească țiglele căzute după o furtună teribilă într-un început de vară.
Era pe la amiază, tocmai ce au mâncat de prânz, iar Ghiuțu a vrut să se pună jos măcar o jumătate de ceas, după care să pună parii pentru porodăi în grădina din spatele casei. Doar ce s-a întins în pat și a început răpăiala, apoi s-a slobozit din ceruri o furtună atât de deasă de nu mai vedea nimic la doi pași. Trăznea și fulgera atât de tare încât câinele s-a apucat de urlat și s-a ghemuit sub coșer, iar Ghiuțu a strigat nervos la el că nu putea să doarmă. Atunci Anica a urcat repede treptele spre casă făcându-și mai multe cruci și strigând că, câinele urlă a moarte, iar bărbatul s-a ridicat din pat s-a apucat de râs: „Ești proastă tu muiere, cin’ să moară?”A ieșit nervos din odaie în târnaț și a încercat să privească prin perdeaua de ploaie, însă n-a reușit să vadă nimic. Apa continua să curgă prin curte și să facă șuvoaie, ducând cu ea bulgări de pământ, pietricele și tot ce găsea în cale, iar Anica a venit lângă omul ei murmurând c-asemenea urgie n-a mai văzut niciodată și că „ne bate Dumniezo pen’că avem multe păcate...” Ghiuțu a pufăit nervos și a dat din mână a lehamite auzindu-și femeia, apoi a continuat să privească puhoiul de afară, căzut pe gânduri.
Furtuna s-a oprit târziu, iar în curte nu se putea ieși din cauza apei care băltea peste tot. Ghiuțu bombănea nervos că nu-și găsea cizmele, până când muierea i-a zis că și le-a lăsat la intrarea în conie înainte să prânzească. Burlanele curgeau fără întrerupere, iar Anica a coborât treptele în răcoarea de afară, uitându-se împrejur să vadă ce stricăciuni a făcut furtuna și s-a oprit dintr-o dată. „Ghiuțule!” a strigat ea, surprinsă. „Mă Ghiuțule! Haida mă, repede!” „Ce-i tu, muiere?” a mormăit omul ieșind în pragul ușii. Femeia a arătat cu degetul la picioarele ei unde zăceau câteva țigle, pesemne căzute de pe acoperiș din cauza urgiei. „No, asta nu-i bine!”, a zis el. „Că să scură apa-n casă...”. După câteva minute Ghiuțu era suit pe scara cea lungă, încercând s-ajungă pe acoperiș să aranjeze țiglele la locul lor, când un pas făcut greșit a făcut ca scara să se-nfunde prea tare în pământul moale de după furtună și să se clatine, iar trupul bărbatului să se prîbușească direct pe grămada cea mare de bușteni lipită de peretele exterior al casei. „Ghiuțuleeeeee!”, a țipat muierea, iar urletul de groază a lui Anica l-a auzit și Manole care s-a oprit să treacă urgia câteva case mai încolo, la vărul Nicușor a lui Mena. „Tulai, Doamne! Asta-i mica!” a șoptit Manole când a auzit țipătul, apoi a ieșit repede din conie și s-a grăbit spre poartă, salutându-l în fugă pe văru-său și luând-o la goană-n sus pe uliță.
Atunci au crezut cu toții că Ghiuțu își va da sfârșitul, însă Dumnezeu i-a mai dat zile, chiar dacă a zăcut câteva luni chinuit de dureri și de friguri, până-ntr-o zi când singur în casă fiind, a strigat-o pe muiere: „Tu Anică, tu, adă-mi o ulcică cu apă!”. Atunci Anica l-a auzit, noroc că era-n curte spăla niște lepedeie și era plină de săpunele pe mâini, iar Manole era dus cu treabă de dimineață. Muierea a lăsat spălatul, și-a șters repede mâinile pe șurță și a grăbit pasul să urce-n casă, făcându-și cruci cu nemiluita și ștergându-și lacrimile ce i-au inundat ochii, erau primele cuvinte rostite de Ghiuțu după șase luni în care viața lui a fost doar în mâinile lui Dumnezeu. De atunci Nana Anica n-a mai lipsit nici o zi de la biserică, iar părintele Calistrat o dădea exemplu la ceilalți credincioși.
(VA URMA)
***
crâsnic - paracliser
gârlici – intrarea îngustă în pivniță
chimniță – pivniță, beci
botă – baston, bâtă
Tete – termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre tatăl său, termen de respect folosit pentru a vorbi despre un bărbat (de regulă o rudă) mai în vârstă
a fi într-o ureche – a fi nebun, țicnit
a tomni – a repara (în context), a drege
a se pune jos – a dormi de amiază (în context)
porodăi – roșii, tomate
coșer – hambar în care se păstrează porumbul după ce e cules
târnaț – prispă, pragul ușii, hol
se scură – se scurge, curge (regionalism)
ulcică – oală mică de lut, cană
lepedeie – țesături groase de lână care servesc la învelit
săpunele - clăbuci
șurță – șorț, îmbrăcăminte din pânză purtată peste haine, de femeile de la țară în timpul lucrului pentru a-și proteja îmbrăcămintea sau organism
