Teodor Dume: sub teiul unui anonim

     poezie

sunt un anonim uitat
pe o bancă de lemn
sub teiul
de la marginea drumului
îmi număr clipele
nimănui nu-i pasă...

teiul a înflorit de 65 de ori
în liniştea lui se ascunde o zbatere
una singură dintr-un anotimp
în care mama
îmi citea din Tatăl Nostru
iar Dumnezeu
se juca cu mine mereu

nu mai ştiu unde e mama
a plecat într-o dimineaţă de primăvară
şi nu s-a mai întors
poate a rătăcit drumul sau poate
nu ştie că un băieţel o mai aşteaptă
în locul în care
timpul topise mirosul de tei
ca pe o lumânare...

liniştea începe să urce pe mine ca iedera şi creşte şi
creşte răsucită înspre apus
îmi adâncesc faţa între palme
şi aştept...

poate la celălalt capăt al lumii e primăvară

Vasile Dan Marchiș: Poezii, poezii...

 Sprijin suprem                                                   

Nu te simți stingherit
și prin aspectul că sufletul tău e doar unul
deoarece e unic în felul lui!
Dacă ai putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau două din ele
să însuflețești scaunul static sau cel mobil
ori cârja care te-au sprijinit
în singurătatea, osteneala și durerea ta,
doar acestea vor simți în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva!

Regina mea                                                       
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!

Copilașul regăsit                                          
Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă,fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire...
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice...
Copilașul a căzut o dată în zăpadă...
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: ”Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat
dar sunt toate de zăpadă...!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența...
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui...
”Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
”Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă...”

Alexandru Berceanu: Fereastră de trecere

Nu găsesc la întreg
rădăcina pătrată,
viața întoarcându-se mereu
în linie curbă
precum o cârje
ce-mi agață avântul pașilor
și nu mai ajung
să deslușesc licărul zorilor
adevărul necontestat al luminii.

Nu mai găsesc nici întregul
din zecimalele stelelor
răsfirate pe umerii pământului meu,
prin nopțile neluminate
a celor ce dorm
în inima mea încă trează...

Pașii,
din ce în ce mai înceți,
se mai încumetă
să facă zgomot
urcând tăcut
spre o cărare înaltă,
unde,
crucea clipei,
e desenată
într-o fereastră de trecere.

Iulian Barbu: Pe urmele dorului

Alerg pe urmele
Dorului de casă
În seara în care luna
Își scrie poemul
Pe sufletu-mi rătăcit.

Singur în noapte
Stau în calea
Dorului pentru casa părintească
În vreme ce metafora
Din poezia compusă de lună
Îmi mângâie tâmpla
Cu dragoste de mamă.

Sunt ecoul copilăriei
Din pendula timpului!

Florin Tănăsescu: Îmbătrânim, oameni buni! Și-o mierlim...

                                  

Azi-noapte, l-am visat pe Fănuş Neagu. Am auzit cum „Îngerul a strigat”. Nu am avut telefonul mobil la îndemână. Altfel, l-aş fi înregistrat. Deci, nu am prea multe detalii despre ce a zis. A fost doar un vis. Ca viaţa, de altfel. Până una, alta, singurul Paradis.
Nu, nu l-am înregistrat. Îmi sună în cap doar un vers al cărui destinatar era chiar el. Lui – nimănui, altcuiva – i s-a spus: „De ce atâta ură? Ce împărăţim?/ Îmbătrânim, Fănuşe! Şi murim”.
Mi-e teamă de plagiat şi parafrazez:
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
O mierlim, fiindcă aşa se zice în popor. O mierlim, că fiecare dintre noi cu-o moarte e dator. Deci, la ce bună râca, neomenia, vorba proastă, cucuta?
Cucuta… Care dintre noi este înţeleptul şi care este prostul? Care dintre noi, pe pământ, şi-a găsit până la urmă rostul? Poate, Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic!”
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Nu, nu sunt în măsură să emit judecăţi. Doar scriu pentru că, în ce mă priveşte, prefer să aud cum privighetoarea cântă. Să văd cum liliacul a-nflorit. O rugăminte am: Veniţi şi ascultaţi şi voi, veniţi să auziţi şi voi! Fireşte, dacă doriţi.
Dacă doriţi, cum şi-ar dori bolnavii din spitale care încă speră să nu vină trenul acela… Garnitura numită „Călătorie la capătul nopţii”.
„Zâmbiţi, vă rog!” Aşa ne spunea, pe vremuri, fotograful. De-ar şti el câtă filozofie încăpeau în astea trei cuvinte – „Zâmbiţi, vă rog!” – i-aş spune: „Matale erai mai înţelept decât Socrate. Mai realist decât toţii filozofii, cărturarii, înţelepţii lumii!”.
Dar, vedeţi dumneavoastră, nici fotograful nu mai este! Fiindcă…
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Zâmbiţi, nu simulaţi! Râdeţi şi vă bucuraţi! Fără măsură. Nu vă irosiţi! Zâmbiţi, nu scrâşniţi din dinţi cât timp „ţineţi minte, sfârşitul nu-i aici”. Încă !
Îmbătrânim, oameni buni! Şi-o mierlim…
Deci, haideţi să zâmbim! Cât trăim.

Marcel Vișa:***

      versuri                                       

ecourile sunt purtate de vântul
ce se strecoară sub norii foșnitori ai dimineții de marțipan.
vocalele se aștern în coarnele cerbilor fantomatici,
pe șalele reumatice ale bătrânilor muribunzi.
consoanele alcătuiesc adăposturi temporare.

de zile întregi bei sânge amestecat cu țuică,
shake-ul îți hidratează starea de melancolie.
năluci adiacente mediului vitreg în care te scalzi
te plimbă de mână prin lumi monocrome.
dialoguri șoptite îți remodelează singurătatea
pe care simțurile (amorțite) n-o mai percep.
țurțurii de gheață se dezlipesc de acoperiș,
te desprinzi odată cu ei,
cazi în brațele invizibile ale destinului
care se apropie și te adoptă,
te hrănește la sânul lui de șmirghel.

***

sârma ghimpată,
cordon ombilical de care atârnă viața
nomazilor.
în țarcuri îngrădite se adună, se triază,
în timp ce
mugurii de inox vibrează în aerul serii,
sperie hoarda.

mai sus
spre creste,
vacile pasc soarele low
și norii radioactivi.
au ugerele full de bere bragă.
pe coline,
lucrătorii din straturile de lalele
beau vinul învechit în pet-uri murdare,
își schimbă zilnic cămășile,
pielea,
ucid izopodele acoperite cu șindrile.

zBucium.
straturile superficiale de jeg selenar
sunt spălate de vinarsul ce curge pe țevi ondulate,
în timp ce roboțelul visează cafea latte.

e joi abia,
weekendul promite destrăbălare,
săgețile indică decibeli în creștere
pe zona magnetofonului rusesc
uitat pe etajeră 'n cavou.
se aruncă la întâmplare mitralii de
bumtzii bumtzii prin livezile de ferigi,
vechi prafuri se înalță în văzduh
pe elicea dronelor călătoare.
bass și înalte printre copacii cu membrane de celofan,
scrâșnetul urzicilor.

e ziua lor,
iar Bătrânii apar și dispar.
holograme cu rădăcini în trecut
zumzăie în iederă, aduc jointuri de fragi.
trei doamne și toți trei fumători,
stau la masă și tac,
iar motorașul cazanului toarce
ca un uriaș motan de alamă.
tragem la măsea și de timp,
captivi în trip,
în timp ce monstrul de sub pat ne descalță,
înnoadă șireturile,
dă jos măștile.

Savu Popa: E timpul să fac ceva

măcar un gest de sprijin,
să ies din această stare agitată
ca dintr-o cameră
în care oxigenul frige,
să mă despart
de obişnuinţe
care la temperaturi înalte,
scot zgomote
de coajă crăpată direct
între cerul gurii şi limbă,
E timpul pentru o gură de aer,
din acelaşi respirat mii de ani
în sens invers.
E timpul să facem cunoştinţă
ca şi cum s-ar întâlni,
stranie coincidenţă,
doi oameni
ce în locul oaselor
au o conductă de întuneric.
E timpul să mai dăm
timpului răgaz,
să ne ascultăm unul altuia
tâmplele,
să auzim la un moment dat
mişcarea ruginită a mării,
să ieșim odată
din această cameră
Unde oxigenul
a devenit
un ritual de incinerare.

Nelu Cazan: Noapte de Mai

      versuri                          

O să vin să te răpesc la noapte

Și am să te aduc în paradisul meu,

Să-ți spun în versuri albe minunate

Și trandafiri să pun în părul tău.

Ai să-mi culegi o poală de cireșe

Eu am să țin de scară să nu cazi

Și am să te alint cu mângâieri alese

De dragoste când ai să începi să arzi.

Să ne mai tăvălim prin iarba deasă

Și după prânz,aproape pe înserat

Eu,am să-ți spun că tu îmi ești aleasă

Doar după ce îmi dai un sărutat.

Iar mai în noapte,am să te iau cu mine

Și am să te duc în brațe în paradis,

Ca la ureche să aud suspine

Și am să te iubesc așa cum am promis.

Da,o să vin să te răpesc la noapte

Și sper să ajung până pe înserat,

Când ai să auzi că am să te strig în șoapte

Să vii,te aștept în noaptea de păcat

Teodor Dume: Aforisme

 (din cartea: Umbre și cercuri)                                           

"Minciuna are picioare scurte" dar aleargă mai repede decât Adevărul
*
Supremația a tot ceea ce suntem este iubirea
*
Iubirea e ca un pește piranha
*
Nu dărâma zidurile făcute de tatăl tău, ci învață ca să- l iubești pentru ceea ce a făcut
*
Parlamentarii noștri par statui gânditoare, iar cheltuielile lor ar trebui să se reducă proporțional cu gândirea
*
Iubirea este un privilegiu de a- ți uni sentimentele într- un singur loc
*
Viața nu e un accesoriu de schimb, ci doar o lume în care Dumnezeu aprinde și stinge lumina
*
Doar cine iubește respiră din frumusețea celorlalte lucruri
*
Iubirea este limbajul comun a tot ceea ce este viu
*
Mamele sunt singurele care poartă în pântece viețile altora
*
Crede în vorbele mamei chiar dacă ea nu mai este
*
A fi fericit înseamnă a fi împăcat cu tine însuți
*
Viața este un teren de joc în care singurul arbitru este Dumnezeu
*
Nu-mi cereți să vă explic bunătatea, coborâți în sufletul vostru și priviți- vă
*
Omul schimbă ordinea firească a lucrurilor, însă natura le pune la loc
*
Iubește azi tot ceea ce poate muri mâine
*
Poți îi fi într-o o relație cu Dumnezeu doar prin atitudinea ta lăuntrică
*

Marian Florentin Ursu: În fumul dimineții

                                   

oraşul e plin de trupuri părăsite

unele se ţin chiar de mână

însă mie mi-e bine aşa,

fără mine în iarbă,

răstignit între singurătăţi

şi petice imense de cer,

privind adânc în memoria

tristeţii

la picioarele tale desculţe

merse doar în palmele mele

în amiezi de noapte

oraşul e plin de chipuri fără faţă,

bastarzi în propriul trup,

unele se ţin de mijloc,

altele de după umeri,

dar mie mi-e bine aşa

privindu-mi timpul

de deasupra copacilor

strângându-mi gândurile la piept

deodată cu fumul dimineţii,

cu nostalgiile de-o noapte

uitând de tine încet,

pe străzi nesfârşite,

fără ecouri de paşi

Constanta Popescu: Culoarea primăverii

    versuri 

Oasele mele tac,

n-au mai trecut de mult,

sărbătorilor pragul...

Bucuriilor le trebuie ochelari,

distanțele sunt tot mai mari,

fericirea, o vopsea de mulți ani,

un strat prea subțire,

să-mi mai amintesc,

ce culoare are primăvara,

sau ce ochi are iubirea...

Stau prea apropare de întuneric

și toate au împietrit orfane,

cuvintelor nespuse,

o singurătate pe care nu o pot vinde,

e lipită de talpa mea,

de sub care nu se nasc anotimpuri...

Gabriel Stănciulescu: De unde atâta frumusețe?

     versuri          

O, Doamne, câtă frumusețe
Ai scurs pe chipul ei divin,
Tentante buze, să răsfețe
Orice poftire… din suspin.

Un trup ca șnurul ai pictat,
I-ai dat suplețea unei raze,
Și pieptul ei parcă sculptat
L-ai uns cu visuri din extaze.

Mi-e teamă fața să-i privesc,
Prefer să o admir virtual,
Și dacă o fi să o întâlnesc
Îi fur din șarmul spiritual.

Mă sperie frumusețea ei,
Nu pot să cred că-i realitate,
Și din noianul de femei
Mă duce gândul la păcate.

O port în gânduri zi și noapte,
Încerc să-mi dau iarăși povețe,
Dar mă întreb, discret, în șoapte,
De unde atâta frumusețe?

Ștefan Doroftei Doimăneanu: Reîntoarcerea în sine - beție de primăvară

Se scutură tot cerul peste secunde triste,
Încerc să uit de mine dar totul e-n zadar,
Noi evadări din vise stâmpesc să mai subziste,
Bolnavă, bătrânețea privește-n calendar.

Prin cârciumi amețite, la mese cu fantome
Beau şi vorbesc întruna cu eul meu țicnit,
Otrava din cuvinte se-ntrece-n axiome
Despre prezentul hâtru pe care-s răstignit.

Un roi de gâze bete la mine se holbează
Nu-mi înțeleg tristețea și-n hore se rotesc,
Privesc nemărginirea din suflet, cum oftează,
Ajuns-am o epavă de un lirism grotesc.

O mare-nvolburată se tânguie în cană
Sorb valuri sângerânde cu creste de pelin,
Fantomele și fumul dansează în stacană
Râzând cu nonșalanță de propriul meu destin.

Iar lava din adâncuri ce-mi bântuia prin vorbe,
Ce irupea iubire, iubire risipind,
Acum e geruită și nu mai poate fierbe
Și nu mai poate plânge, durerile topind.

Pășesc pe punți de ceață ținându-mă de timpul
Ce fără aripi zboară prin trupul meu rănit,
Și-n frigul ce mă doare și-mi răvășește chipul
Alunec pe secunde și cad în infinit.

Cornel Florin Cubleșan: Elegie cu clopot

            poezie          

Pe terasă
bate clopotul de umbră
și scaunele deșirate
deformate
se mișcă purtate de ecou-
încearcă
să-și mențină echilibrul.

S-,au pornit ștergatoarele de ferestre
de imagini -
cioburi de amintiri strălucind
se împrăștie pe ecran
topindu-se ca roua.

Peste frunze se revarsă
timpul
ca o ploaie nesfârșită.

Distanțele
s- au împotmolit s-au oprit
sub călcâi
unde
șarpele
nu s-a trezit încă.

Cornel Florin Cubleșan: În fuga mea

           poezie             

Imi amintesc vremea
când eram poet de cartier
vânam femei idealuri țineam soarele
în loc de fular - frigul
se ascundea prin vagauni.

Îmi lăsam durerile
în mari pahare de vodcă
trupul devenea prizonierul
scaunelor de fier
a vorbelor ce se încingeau
ca flăcările
în crasmele întunecoase unde
în fumul dens ne rătăceam spiritele -
iad vesel cu înjurături și vise
mirosind a fum de naționale și mărășești.

Adevărul
nu l-am aflat niciodată
nici din cărți
nici din otrava dulce a vodcii
Am rămas cu smerenia luată
ca o pecingine
de la suferinzi
acutizata în clipe de beție și disperare.
Mi-am păstrat picioarele fricii
ascunse - cu ele fug
de câte ori aud vorbindu -se
de sinucideri blasfemie
de compromisuri.

Îmi amintesc- vremea
de poet al cartierului
când fulgeram cu pletele lungi
străzi și cârciumi întunecoase.
În fuga mea spre alt tărâm mă însoțesc
umbrele femeilor pe care le-am iubit -
cuvintele
ca niște mirese pe care le-am lăsat libere
în lumea altora să strălucească.

Am rămas
cu vuietul vieții în vene ca un vuiet
de pădure
lovită de vânturi din care a plecat
vara .

Dumitru Ichim: TEACHINGS OF THE SEVEN SACRED/SEVEN GRANDFATHERS (Cele șapte învățături sacre ale celor șapte străbuni )1. UMILINȚA 2.IUBIREA 3. RESPECTUL 4.CURAJUL 5. ONESTITATEA 6. ÎNȚELEPCIUNEA 7. ADEVĂRUL

     proză                        

3. IUBIREA (continuare)

Principiul 6

Subliniam într-o notă mai sus despre subtila nuanță filosofico-teologică a traducerii lui ”Pantokratoros” în Apus și Răsărit. Apusul traduce lexical perfect, de nota 10 ”The Allmighty” - Atotputernicul, Atotconducătorul. Este un lucru, să fii Atotputernic ( în comparație cu cine?) , un Creator nu poate fi altfel decât atotputernic dacă poate aduce o realitate în existență ex nihilo. Dar adevărata putere a cuvântului constă așa cum vede Răsăritul pe Creator ca ”Atotțiitorul”. ”Atotțiitorul” implică pe ”The Allmighty” și mai mult, după ce a creat lumea nu o lasă pe seama legii a II-a a termodinamicii, ci o susține și o plinește spre noi potențiale realizări întru Logos.

Principiul al șaselea al Dragostei, al vulturului de a cărui metaforă ne folosim, în cazulde față, ne vorbește nu cât de puternic e Creatorul, ci cât de Poet este, câtă inginerie, muzică, artă și frumusețe a lucrat în această simfonie care este lumea celor văzute

și ale celor nevăzute. Cât de hilară poate fi teoria că la început a fost un hocus- pocus și din această ilogică îngrămădire cantitativă de material s-a ales ceva logic ”din întâmplare”, să zicem o celulă vie, cel puțin.

Creatorul a pus în fiecare sămânță și în fiecare lucru un calendar și un ceas precis cu cele ce se vor întâmpla. Așa cum copacii și florile au primăverile lor la fel și animalele, oamenii și păsările au anotimpurile lor într-o succesiune perfectă precum cele povestite de Vivaldi.

Primăvara păsărilor începe ca anotimp cu depunerea ouălelor și aceasta este o taină care scapă biologului, sau zoologului. Începe nunta și marele mister al vieții, atât de adânc prezentată în poezie de Ion Barbu.

După cum zborul nu e posibil cu o singură aripă nici această slujbă de taină nu începe numai cu un partener. Dragostea fizică dintre cele două păsări este umbra prea sfântă a Iubirii dătătoare de viață. Acest ou trebuie să fiu ”viu” și nu ca o gară pustie. Trebuie să fie foc al Marelui Spirit, cum ar zice nativii, sau foc rusalin al Spiritului Sfânt, cum am spune noi. Ceasul acesta e presimțit cu primăvara lui și vulturul și vulturița îl primește cu toată seriozitatea și gravitatea ce o impune pregătirile nunții. Despre acestea am vorbit tangențial mai sus. Deci cuibul și-l zidesc împreună, cu ”metereze”, ca un adevărat castel în cele mai inaccesibile locuri. Zidurile, sunt făcute din coroane de spini, bine răsucite și acoperite cu un fundal de crenguțe, frunze și, în cele din urmă, vulturul smulge din puful lui ca un ador adus Reginei și prinților moștenitori. După depunerea ouălelor, vulturița va avea grijă de ele, încălzindu-le cu pieptul dragostei ei, iar vulturul se va îngriji de cele ale...bucătăriei, căutând să impresioneze pe Majestatea Sa, viitoarea mamă, cu cele mai variate și nutritive lucruri de pe lista de bucate. După ce apar moștenitorii munca Regelui devine și mai obositoare, acum trebuind să hrănească o familie și mai ales că la curte, la castel, nu sunt servitori, iar vulturul nu se plânge că e bucătar, ci o face din dragoste, iar unde e dragoste nu există nici oboseală, nici pomenirea a binelui făcut. Dragostea e ca respirația omului. Niciodată nu te gândești cum să respiri și de câte ori să respiri. Dragostea este legea nescrisă a divinului. Prin dragoste suntem vii, iar aceasta este așa de puternică la toate religiile lumii că peste tot se vorbește de suflet nemuritor și viață/iubire care trece peste orizonturile morții.

Și Prinții și Prințesele primesc în cuib o îngrijire superbă. Chiar și la păsări mamele, având și aripi, sunt asemănate cu îngerii. Oare mamele noastre nu au fost îngeri în trup? După un timp cuibul devine tot mai strâmt pentru îmbuibare și good time fără să faci nimic. Atunci mama începe să-i pregătească pentru zbor. S-a apropiat capitolul din viață când ai crescut suficient să stai și să trăiesti pe aripile tale. Amândoi părinții participă la educația și buna creștere a puilor. Spre surprinderea lor, mămicuța îi aruncă în afară din cuib, dar tata îi prinde și-i aduce înapoi. Jocul continuă până când puișorii își dau seama că există o ”viață de dincolo” când trebuie să te desparți de lenea de a fi miluit cu bunătățile pământești și că trebuie să fii deplin al cerului. Deznodământul apare pentru viitorii vulturi o pedagogie din teatrul absurdului. A înnebunit mămica? Oare ce se întâmplă? După ce i-a aruncat din cuib, iată că a aruncat după ei, plușul și pătuțurile calde și pline de puf, și la întoarcere și-au rănit trupușorul în spinii rămași la temelia casei. Și astfel a început primul zbor și descoperirea unei lumi noi, în care vulturului i se dă ca moștenire moșiile cele mai de sus ale cerului.

Morala: Nu este de ajuns să aducem copiii în viață ca niște valize într-un aeroport. Educația are rădăcinile amare, dar fructele lor rivalizează cu ambrozia zeilor. Dacă iubim copiii trebuie să-i învățăm că nu există copil care să vină în lume fără un dar de la Creatorul ei. Fiecare copil, asemenea vulturului, are aripile lui interioare. De aceea, trebuie să le arătăm iubirea prin disciplină, respect pentru familie și societate. Să le demonstrăm că în această lume terorizată prin frică și manipulată de tot felul de dictaturi cel mai de preț dar este libertatea și pentru păstrarea ei trebuie să folosim ovalul de deasupra umerilor care nu ni s-a dat de Dumnezeu ca ornament pentru ”beauty”, și că șmecheria aia, păroasă, sau cheală, are și ea un rol în deciziile noastre de a fi liberi.

Dumitru Ichim:***

macul se roagă-n
petale simple: iartă
nouă fluturii

mi-e iarnă, Doamne,
fie-ţi milă de greier,
robul tău, amin

candela-i stinsă...
În locul luminii,
cum doare noaptea!

mama-l leagănă-n
timp... şi pruncul leagănă
inima mamei

Maria Dobrescu:***

                                           

până când?
libertatea
e sevă
de mesteacăn
9-11 mg
zilnic
până când
durerile
vor sucomba
intoxicate
cu mangan

femeile iubesc bărbaţii pe moarte
până când?

Ana Urma:***

    poezie                                      

clipele noastre
neștiute între ele
se scurg în clepsidre
nisipul
îndoit cu lumină

răsfiră egal
în cearcănul nopții
perle mici și sărate
alunec în somn
cum trenul pe șine

ploaia pe geam
mi-e sete
cer apă în vis
beau sunete șoapte
transparențe și vise

prelung ochii vii
mă resorb prăpăstii
de sticlă întoarse
oglindind perechea aripei
cerul în golul ferestrei

trepte urci înspre mine
înger trist plângi și taci
apoi ...zbori
întregindu-te respiri cu
o parte din sufletul meu

Cristina Ștefan: morții din Vinerea Mare și tata...îmi iartă tristețea

• Pas de voie-n cimitir

...mergeam lângă tine
nu-ţi vedeam decât fruntea
şi părul negru fluturat în vântul subţire
ianuarie rupt
îmi părea caraghios
să stau lipită de scândurile lucioase
ca de mărturia unui testament
în numele tatălui şi fiicei
gândeam numai în duhul meu
ca la o perpetuă aşteptare a ta
mi se învălmăşea mintea
de mere şi zmeie, de păpuşi
rochiţe şi funde roz,
de cofetăria Nufărul
şi scrânciobul făcut de tine
toate ca viitor cuvenit
oamenii cu ochi de peşti
mă priveau insistent, mă strigau
mă trăgeau afară
ca pe-un iepure prins în capcană
dar eu nu mă dezlipeam
de scâdurile lucioase ale cerului
îmi erau contururi fireşti
...merg lângă tine
îţi flutură părul negru în vânt
ieşim des în oraş
niciodată la cofetărie
niciodată în parc la scrânciobe
mergem printre oamenii cu ochi de peşti
şi case din scânduri lucioase
pe trotuare cu margini de cer
uneori râdem
alteori plângem
tu taci mormânt
dar eşti atât de frumos

Carmen-Maria Mecu: fum

                            

din ce în ce mai mult fum
voi
oare chiar ați trăit sau
numai setea mea de real v-a adus aici

ino tu știi
unde sunt cei care nu mai sunt

uite
se desprind felii din viața mea am
senzația că trăiesc într-un text
cu personaje oprite în timp
am aflat că japonezii au cărți cu foi pe care
le poți planta după ce le citești
o
dacă aș putea să-mi semăn întâmplările preferate
câțiva metri de foițe transparente
cu puncte consistente și
promisiunea unei eterne reîntoarceri
frumoșii mei fără corp

dar
niciun crin privit de foarte aproape
nu seamănă acum cu alt crin
îmi șoptește înțeleptul ino

doar fum din ce în ce mai mult
fum

Firoiu Cristina Maria: Dacă pleacă lăutarul eu rămân al nimănui!

                  versuri                   

Dacă pleacă lăutarul eu rămân al nimănui
Versul meu e alb ca varu' făr'-acordeonul lui!
Mult mi-e frică să rămânem toți aici cu minți înalte
Fără o vioară-'ntreagă ce împarte și desparte!

Fiți atenți, la o adică... ei ne cântă pe la nunți
Și când viața noastră pică... dau cu doina drept în cruci !
Nu-l întreabă plătitorul de beții întruchipate
Dacă și-a văzut feciorul sau de doarme bine-'n noapte!

Mă mai trece un necaz și atunci ascult țambalul
Căci aștept mereu un azi, dar să cânte lăutarul!
Nu mă las de om nicicând de mă cheamă să-l iubesc,
Lăutarul știe-n gând câte-'n suflet pătimesc!

Lasă-te de mers pe jos, căci pornește muzica
Și-ți imaginezi frumos că ai limuzina ta!
Și când te apucă doru' de muierea mult plecată
El ridică microfonu' și o vezi cum vine-'ndată!

Am alviță de vânzare și azi eu mă simt bogat
Dacă lăutaru'-mi cântă pot să mai sărut un veac!
Nu mă știe lumea toată cum mă știu eu când ascult
O vioară-'mperecheată și un contrabas ce plâng!

Mult mi-e frică să rămânem toți aici cu minți înalte
Fără o vioară-'ntreagă ce împarte și desparte!
Versul meu e alb ca varu' făr'-acordeonul lui,
Dacă pleacă lăutarul eu rămân al nimănui ...!

Elena Lucia Spatariu-Tudose:***

(aniversar, cu dedicațiee)                                                                                         

Astăzi măsluiesc cuvinte
lipesc silabe
câte două
câte patru
câte nouă
câte treizeci și... una
le-aș așeza cumva
să nu se vadă timpul
lipsă dintre noi
între atunci când
te țineam în brațe
și acum când
brațele tale mă cuprind
în absență...
timpul acela durut
l-aș face flori de primăvară
în care să îmbrac toate cuvintele
invocate în rugi nesfârșite
arse de dor
pe altarul Iubirii absente...
A mai trecut un an...
eu măsluiesc cuvinte...
departele-i aici
mereu aproape
tu-mi locuiești în pântec încă
și-n inimă și-n suflet..
invoc divinitatea
și mai inalț o rugă
să mi te țină-n pace
și sănătos
și vesel
să nu simți depărtarea
să nu te-atingă timpul
iubirea să-ți vegheze
și somnul și trezirea
și fiecare clipă fie-ți
un pas spre fericire!

Violetta Petre: Îţi dau eu apă curată din rezeva mea de ploi...

(gând pentru infatuaţi)

Peste fruntea-ngândurată, stropi de ploaie furibundă
Mai lovesc şi azi, ca toamna, deşi-i primăvară-n noi;
Dar nu-s ploi obişnuite, care-adapă, ci inundă
Chiar şi stropul de lumină şi-l îneacă în noroi.

E o ploaie de cuvinte, care dau dureri ascunse,
În orgolii sunt pitite ca la pânda de vânat.
În cartuşiere grele gloanţele sunt bine unse,
Să alunece spre moarte într-un hohot desfrânat.

Nu e fală, e-o dorinţă de-a suci cuvântu-n rană,
Când o ultimă suflare se mai zbate-ntr-un poem.
De a smulge din aripă chiar şi ultima ei pană-
Vânător orbit de-orgolii nu simţi slovele cum gem?

Înarmat cu nonşalanţă, nepăsare,-n zale grele,
Mă priveşti de sus, dar mică ţi-e statura de poet.
Scoate-ţi versul de pe deget, obosit printre inele!
Nu-i trofeu de vânătoare, doar un simplu tabiet,

De-a te-mpăuna cu lauri, când nu-i nimeni să te cânte
Şi tot scormoneşti în tine după tot ce ai mai rău,
Să ne otrăveşti cu-amarul uneltirilor mărunte,
Dar nu vezi cât eşti de singur şi uitat în golul tău?

Mai priveşte-te-n oglindă, cât oglinda te primeşte
Şi descuie-ţi uşa-aceea unde-agonizează-un Om!
În genunchi ţi-e rămăşiţa, printre lacrimi te priveşte-
Pune-i ploi la rădăcină, însetat e ca şi-un pom.

Şi te vei simţi mai bine, de priveşti în jos la tine-

Uită-te în stânga,-n dreapta, şi-nainte, şi-napoi,
Spală-ţi gura şi obrajii de păcat şi de ruşine,
Nu mai pângări cuvântul şi purifică-l de zoi!

Îţi dau eu apă curată din rezerva mea de ploi...

Vasile Ionac: Alungire

Se urcă spre zăpada cea târzie
Cu pasul mic, cu vârsta în spinare;
Se caută o țandără de Soare,
Căci a-nghețat silaba-n poezie.

Și drumul a uitat să se dezghețe.
Privind din grote, ursu-și mâncă foamea;
Când lupu-și urlă dorul de ospețe,
Măgarii-și rup sub miei fătați spinarea.

La magazinul de borcane pline,
Muștarele fără copeți nechează;
În abatoare se aud suspine...
Doar marmelada-n fum se-mpachetează.

Daniela Mancaș Balaiita: Dor de tine

      versuri

Când mi se face dor de tine
Eu te găsesc în sinea mea
Te am în suflet, ești cu mine
Și așa-ndur mai ușor, absența-ți grea.

Îți văd aievea zâmbetul frumos
Ți-aud și vocea-n prelung ecou
Răsună-n mintea mea armonios
Și umple cu iubire, universul meu.

Simt și îmbrățișarea ta fierbinte
Mă-nvăluie tandru și amețitor
Și mă privești tăcut, cuminte
Să văd de simt cât ești de iubitor!

Când mi se face dor de tine
Te caut printre șoapte tot mereu
Iar vorbele făcute-ți să m-aline
Îmi nasc în suflet veșnic curcubeu!

Petronela Apopei: În orașul pustiu

În orașul pustiu nicio stea nu tresare,
În orașul pustiu trec doar umbre de morți
În orașul pustiu, nu răsare nici soare,
Bate vântul dement, rânjind pe la porți

În orașul pustiu are-agendă și moartea
Și își scutură coasa peste liniștea grea,
În orașul pustiu se termină și cartea,
Cartea lui, cartea ei, cartea mea

În orașul pustiu zboară păsări pribege
În orașul pustiu și de mult adormit
Doar chemarea iubirii ar vrea să dezlege
Cât de mult te iubesc, cât un cer infinit

Nicolae Pop: Altoiul iubirii

Ghilotina orizontului cade peste atol,

Însângerat,zboară un stol,

De amintiri,de vise ,de dor,

Sclipirile insulei mor.

Oceanul își plânge durerea-n talaz,

Atolul în noapte mai e încă treaz,

Sună,suspină buzele coapte,

Sub arbori se unește noapte cu noapte,

Sânul de cocos,sfârc d-orhidee,

Coapsa e caldă,arde femeie.

Fierbe atolul,

fierbe laguna,

Ritmul coapselor crește întruna,

Nebună e noaptea,se bea elixir,

Ritm e femeia,foc și delir.

Geana zorilor clipește în sânge,

Femeia și ritmul nu le poți stinge,

Ghirlande și trupuri,pânză și flori,

Atolul e numai iubire,aici nu poți să mori!

Radu Iorgulescu: La soare

Trăiesc mai mult în vers decât la soare

visez și treaz la toate câte nu-s

dacă e lașitate, e cam mare

atât mai sunt, întors către apus.

*

Mă las în vânt cât asta nu mă doare

și mai respir si azi cuvântul dus,

trăiesc în vers mai mult decât în soare

visez și treaz la toate câte nu-s

*

Am aripa din lut, e grea și mare.

nu am putere să o zbat în sus

din trupul ca de stea în închisoare,

iar viu poate atât aveam de spus.

*

trăiesc mai mult în vis decât la soare

Liviu Nedelcu: sinele meu

versuri     

Acel Cineva ce spune că sunt,

Cel ce mi-a dat suflet, voință şi gând,

Cel ce îl simt că în mine trăiește,

Cel ce din umbră mă călăuzeşte,

Acel Cineva din nevăzuta-mi fire,

e Sinele meu, picătura de dumnezeire.

E bunul meu sfetnic, prieten din vis,

e călăuza finală a vieții spre Paradis!

Şi chiar Paradisul se află în mine,

iar Sineĺe meu îl cunoaşte prea bine,

căci el e Păstorul spiritelor ce scântee,

Ștefan Popa: Codul piloților

zburăm în formație

escadrilă de MIG-uri

misiune de luptă aeriană

apărarea spațiului aerian

concentrare pe misiune

toți ascultam cu atenție

ordinele stricte ale comandantului

cu emoție-n suflet

cu gânduri ordonate

cu sentimente eroice

și disciplină ireproșabilă

toți păstram formația

zburăm în plină vară

la o altitudine colosală

privirea-n aparate

aproape de coechipier

nimic nu ne separa

pregătiți pentru a salva

coechipierul din dreapta

chiar cu prețul vieții

e scris în ceruri

un cod al piloților

Ștefan Popa, carte: Hristos în armată

     carte  

Lucrarea de faţă ”Hristos în armată. O sinteză a dimensiunii religioase în domeniul militar”, avându-l ca autor pe teologul și aviatorul Ștefan Popa, este un breviarum al interogărilor celui care voieşte ca toţi să vină sub stindardul lui Hristos şi toţi să reverse din inimile lor în brazdele cerului pacea, isihia Lui, care este cel mai veridic semn al părtăşiei noastre la cuvântul cel veşnic, la Hristos. Poate fi primită ca un mic compendiu de practici misionare în armată, dar cred că este mai mult o mărturisire de credinţă şi năzuinţă din partea autorului. Laudă lui pentru osteneală şi pentru faptul de a fi înţeles că îngerul îl găseşti mai aproape de suflet decât de bolta cerului, şi cred că l-a găsit.”

Pr. prof. univ. dr. Ioan CHIRILĂ

Mariana Mârza Kiss: Te-am căutat

te-am căutat

la marginea cerului

dar nu te-am găsit

te-am căutat

la împlinirea țipătului

dar ai fugit

te-am căutat

în cufărul zorilor noi

dar nu ai fost

te-am căutat

în inima mea

erai acolo

ai umplut-o cu tine

cu mirosul tău

cu piscuri albastre

de iubire

ai umplut-o

cu cascade

de vorbe nerostite

te-am găsit

erai

eu

Alexandru Pripon: Coboară moartea

Coboară moartea peste veac, tăcută,
Deși, în jur, mărșăluiesc fanfare,
Smulgând, cumva, din prăbușirea mută
Un nou prilej de a cânta mai tare.

Soldați încolonați atent salută,
Nederanjați vizibil de cântare.
Coboară moartea peste veac, tăcută,
Și o primim în pași de defilare.

Așa ne este lumea concepută,
Să nu pricepem semnele din zare,
Să așezăm zorzoane pe redută
Și să ne bucurăm în ziua-n care
Coboară moartea peste veac, tăcută.