Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ștefan Popa: Viața pustnicei Elisabeta


Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o familie cu 10 copii, din părinţi, Vasile şi Maria, ea fiind a cincea. Numele de botez al celorlalți frați și surori sunt: Paraschiva, Ana, Anastasia, Veronica, Marina, Mihaela, Gheorghe, Nicolae, Victor. La vârsta de zece ani, fetița Rodica găseşte un Ceaslov prin casă, citeşte din el şi este atrasă de scrierile acestuia. De mică, mergea cu cele două vaci ale casei la păscut şi citea din Ceaslov, de care nu s-a mai despărţit niciodată. A urmat cursurile Şcolii Generale de zece clase din Comuna Moldova Suliţa. Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu nu îi dădea pace şi într-o zi a mers în pelerinaj cu două dintre surorile ei la mănăstirea Agapia. Aici a aprins-o şi mai mult dorul dumnezeirii şi, prin voia lui Dumnezeu, a hotărât să se facă călugăriţă. A simțit o chemare de la Dumnezeu, care nu-i dădea pace, zi și noapte. De fapt, Rodica la vârsta de 15 ani, chiar pe locul unde păștea vacile, pe malul pârăului Beni, ea a avut o vedenie, în care i s-a arătat Maica Domnului și i-a spus că trebuie să urmeze calea monahală. Și, într-o zi de primăvară a anului 1985, fetița Rodica, împreună cu două verișoare, Viorica și Maria, la numai 15 ani, intra pe poarta mănăstirii Pasărea, de lângă București, în calitate de pelerini și au rămas la mănăstire. Rodica a fost admisă în prima treaptă a monahismului, cu numele de rasofora Elisabeta. După numai trei ani de rasoforă, în anul 1988, Rodica Lazăr este tunsă în monahia Teodora.
În anul 2000, maica Teodora este trimisă într-o ascultare la Biserica Sfântului Mormânt, numită și Biserica Învierii și unde astăzi biserica este și Catedrala Patriarhiei Grecești de la Ierusalim. La Ierusalim, din păcate se îmbolnăvește de cancer la colon, are parte de o moarte clinică, mai multe viziuni, dar Dumnezeu face o minune cu ea și o vindecă prin credință și rugăciuni, fără a face operație. După trei ani de ascultare și slujire la Biserica Sfântului Mormânt, se întoarce în România, dar nu cu mâna goală, ci cu un mare dar duhovnicesc, este vorba de centura pe care a purtat-o Sfântul Ioan Iacob, hotărâtă de a merge în pustie. În semn de recunoaștere, de evlavie și de mângâiere, pe locul unde i s-a arătat Maica Domnului, pe malul pârâului Beni, maica Teodora a ridicat o Troiță, în cinstea Maicii Domnului. În acest scop, merge și cercetează mai mulți duhovnici iscusiți de la mănăstirile moldovenești, dar nu numai, respectiv pe Părintele Paisie Olaru, care i-a fost și primul duhovnic o perioadă de timp, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Varlaam și toți îi dau binecuvântarea de a merge în pustie. Ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie au fost: ”Du-te, viteazo, la pustie!”. Acum, mai rămânea să aleagă locul. De mică a fost atrasă de munte și era familiarizată cu liniștea muntelui, cu foșnetul pădurilor, cu sălbăticia locurilor din masivul Rarău- Giumalău. Pe vârful Giumalău, la cota 1200 m, într-o stâncă și-a săpat un bordei, ajutată fiind de fratele Ioan și de Părintele Varlaam de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
Nu după mult timp, maica Teodora și-a dat seama că nu era singura pustnică de pe Giumalău, mai erau câțiva călugări și câteva măicuțe și s-a gândit ca să facă un mic schit cu o bisericuță mică, săpat în stâncă, o clădire semi-îngropată, unde să se adune pustnicii la slujbă. Maica Teodora, fratele Ioan, fratele Constantin din Câmpulung Moldovenesc, pădurarul din acea zonă, sub conducerea Părintelui Varlaam și cu ajutorul unui grup de creștini inimoși au reușit să adune materialele necesare, să le transporte la locul cu pricina și să purceadă la construirea schitului (o bisericuță mică, un hol mic și două chilii, într-o parte și-n cealaltă parte). Lucrul cel mai greu a fost săpatul în stâncă, pentru că schitul, mai mult de jumătate din înălțime era îngropat. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, în anul 2004, schitul este finalizat, iar prima slujbă a fost oficiat de episcopul Gherasim, chiar pe 20 iulie, de praznicul Prorocului Ilie Tesviteanul. Schitul de pe vârful Giumalău aparține de Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
În anul 2007, maica Teodora primește schima cea mare, luând numele de schimonahia Elisabeta, aceasta presupunând o viață pusnicească mai aspră, la ”chilie”. Ea continuă viața aspră de pustnic, în rugăciune, în meditații, în contemplație, cu multe lipsuri și cu multe nevoințe trupești, până la data de 5 iunie 2014, la numai 44 de ani, când este chemată la viața veșnică. Pustnica Elisabeta avea un dor dumnezeiesc ce ardea permanent în sufletul ei și o dorință arzătoare de a se întâlni cu ”Mirele” ei, Domnul Iisus Hristos. Acest lucru, cred că a făcut ca ea să plece la ceruri așa de tânără, fără a fi bolnavă. Ea ne spunea mereu: ”Fraților, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri, viu va fi!”. Mulțumesc lui Dumnezeu că am cunoscut un așa suflet mare, curajos și devotat credinței creștine ortodoxe autentice. Multe lucruri am învățat de la pustnica Elisabeta, m-a luminat cu multe învățături, m-a determinat să mă angajez plenar pe calea mântuirii, de aceea câteva din învățături vreau să le prind în această carte, pentru că atâta timp cât a fost în viață nu mi-a dat binecuvântare să scriu, numai după ce pleacă la Domnul. Ea era atinsă de harul dumnezeiesc, avea un farmec aparte, o dulceață duhovnicească, o căldură sufletească, o lumină în cuvinte și fapte. Prin trăirea vieții creștine ortodoxe autentice, prin sfințenia și prin blândețea ei, schimonahia Elisabeta a întors mulți oameni la credința ortodoxă și la adevăr. Pustnica Elisabeta ne spunea mereu din învățăturile Sfinților Părinți, pilde și apoftegme ale sfinților, în special din opera în patru volume a Sfântului Nicodim Aghioritul ”Everghetinosul”, una dintre cărțile de căpătâi ale monahilor, dar nu numai.
Pustnica Elisabeta a fost înmormântată în data de 6 iunie 2014, la mănăstirea ei de metanie, Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde mai are o soră de trup monahie, pe maica Nectaria (fostă Lazăr Ana).
Prin plecarea schimonahiei Elisabeta la Domnul Iisus Hristos, după 29 de ani de călugărie, am pierdut o maică, o soră, un prieten şi un sfătuitor bun în cele duhovniceşti, dar am câştigat un rugător puternic în Cer! Doamne, ajută!
Ștefan Popa

Vasile Dan Marchiș: Fără acoperire

==============================================

Pădurea a rămas fără complimente
Are poteci ce duc doar spre amintiri
A fost tăiată pe motiv că nu are acoperire pe aceste poteci
și că unde duc acestea...
Și că fără poteci nu se poate face turism
Iar fără turism geografia moartă este
Ce a rămas sunt cioatele ce par
monumente nefinalizate
de când acel anotimp
a intrat în istorie neavând acoperire pe frunze
Neavând nici măcar frunze
a fost numită pădure artificială
și că a fost dusă la muzeu
sub al nume de ”natură moartă”
Pădurea a rămas fără complimente
-rezervație de păreri fade...
==================================

Teodor Dume: Când umbrele trec strada

   poezie                                                                   

la fiecare colţ de stradă
sunt umbre
cu ochii închişi
traversează strada
e aceeaşi aglomeraţie
de ieri
am impresia că trec
dintr-un trecut într-altul
îmi refac drumul
în gând
intru în istoria gesturilor
pe care
tata le-a făcut
dialoghez cu mine însumi deşi
pare ciudat
am impresia că
mă aşteaptă la capăt de zi
nu
azi nu voi traversa…

Gheorghe Grigurcu: De ce

==============================

De ce te grăbești cînd prea bine știi
că graba strică treaba

sparge sticla bălții și n-o mai pune la loc

strică frîna norului care dă-n șanț cum un autocar smintit

pune vocea păsării la altă turație
făcînd-o de rîs

și nici pe tine nu te bagă-n seamă trecînd înainte
cum o cochetă fără inimă

graba.
================================

Nicolae Silade: binecuvântările

 versuri                                                                                                     

I
îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi
de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria
înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin
care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se
pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină

care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună
şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea
şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru
prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis
montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă

îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată
în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru
marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care
tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere
de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu

după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea
te laudă nencetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu
numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face
acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost
urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te

II
vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui
şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului
de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte
tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii
care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara

la marble beach la golden beach la san antonio cu marea
de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau
stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri
dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea
marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi

din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule
mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi
de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul
atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne
cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ

bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase
pe diguri vile vechi vile noi şi viţă de vie şi măslini între ele şi munţii
în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos
pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce
nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine

III
sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi
fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea
nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul
e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi
şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri

să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu
olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni
să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară
şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul
devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă

pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe
şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc
despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea
care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea
care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea

gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru
înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea
biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile
celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi
pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo

IV
toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori
înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat
în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am
coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi
scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă

spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o
insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se
depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după
cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul
încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul

toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată
ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de
marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat
impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată
ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul

dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro
vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul
şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce
când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul
drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră

V
iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt
de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă
şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această
lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule
mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău

ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă
pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo
unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde
se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina
se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine

binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată
se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire
şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine
în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie
unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit

iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără
oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus
în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în
neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite
încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi

Firoiu Cristina Maria: Și rămâne pauza aceea frumoasă de pământ cu tot cu miros de verde...

  (poem scris în 2020)                        

Aș face așa...o lacrimă atât de curată,
Încât oricine s-ar apropia să o șteargă
Mai întâi s-ar minuna de curățenia ei,
După care s-ar privi în aceasta și ar umezi gânduri de semeni,
Doar, doar
Luminând a iertări...
Aș face așa...o lacrimă atât de curată,
Încât nici măcar nu aș purta-o pe obraz,
Ci pe frunze...
Pe coama calului,
Pe norii trecători și în palmă...
Să stau așa, ducându-mi mâna la pălărie
Și să îmi mângâi privirea cu ea
De la stânga la dreapta
De sus in jos,
Până aceasta imi va sări direct pe obraz...
Mă va mușca,
O voi iubi....
Dar asta
Doar dacă aș putea face așa...
Din trist și singur...

O lacrimă foarte curată...
Aș face o lacrimă atât de curată,
Încât până și despărțirile să fie uimite
De curățirea sufletului aflat de o parte,

Dar și de cealaltă parte a ușii...
Ce lacrimă curată aș face!
Ce m-aș lăcrima...
Pentru a nu mai lăcrima

Sub formă de plâns stors de pământ...
Când despărțirile vor găsi lipsa durerii,
Atunci eu mă voi apleca spre mine
Cu putere curată și din lumina
Luminilor ce mai întâi au luat Lumină...din Lumină... voi face o lacrimă foarte curată...
Și voi pune pălăria pe-o parte,
Așa,
Ca să nu zică frunzele
Că doar ele tremură a viață...
Isteric și tăcut,
Plăpând și puternic...
Gol și plin,
Imi voi lua toate nevoile fără de voie
Și voi da plânsul jos de pe mine,
Voi stoarce buzele în văzul iubitei mele
și voi hidrata micimea ocolului meu,
Dar o lacrimă foarte curată tot voi face.
Și cu văzut,
Și cu nevăzut...
Ca atunci când pleacă ploile să aducă alte ploi...
Și rămâne pauza aceea frumoasă de pământ cu tot cu miros de verde...
Tu, iubito, stai și culege-mi aerul lăsat pe la porți de suflete...
Bagă-l sub pălărie si coase-mi bătături în palmă...
Ca să văd mai bine
Lacrima aceea curată...și clară...

Violetta Petre: Pe nisip un poem se destramă...


Când mi-e dor de ecoul albastru al cuvintelor cele dintâi
Ascult marea pe unde tresare glasul tău și îl rog: mai rămâi!
Era toamnă cu pere zemoase și cu struguri striviți în sărut
Și în liniștea ei de mătase am simțit că mă vrei împrumut...

Am semnat pe o frunză-n cădere un accept apodictic, real
Și-am trimis-o s-ajungă la tine chiar pe unda din ultimul val...
De atunci marea-i ca o oglindă, niciun zvon nu mai pot să-ți trimit
Și mi-e dor de vocala murindă din poemul la țărm adormit...

Mai lovesc în amurg cu sonete, mai ciupesc o vioară de corzi
Doar cu-un țipăt strident de erete, un cuvânt în surdină-l acorzi.
Tac sirenele-n pânda de noapte și sluțesc șoapta cu un blestem
Printre alge și scoici și ghioace, incantații compun și te chem...

Pe nisip un poem se destramă, versu-albastru-ntre stânci eșuează,
Mai apuc să mai scriu într-o gamă melopeea pe-o lacrimă trează...

Paulin Octavian Boldiș: Gratiile acestea

  poezie                             

sunt ființe.
colivia mea
e zăbrelită
cu oameni.
eu i-am pus acolo
de teamă
și acum
când vreau să ies,
nu mă mai lasă.
privind afară,
ei îmi relatează
concluziile lor,
explicându-mi
cât mi-e de bine aici
și că n-ar trebui
să mă simt prizonier,
ci unul de-al casei...

Petruța Niță: Cronologie inversă

=================

priveşte-mă cu atenţie
atunci când adormi
cu ochii deschişi
pământul a mușcat din mine
până când am devenit
o jumătate de lună
m-am născut atunci când ai gustat
struguri din podgoria veche
ţi-am fost în viață în toate locurile
unde ţi-ai uitat amintirile
am renăscut cu fiecare ploaie
din lacrimi de copil
picături de ceară fierbinte
liniile din palme
îţi măsurau bătăile de inimă
prin sânge mai gros decât apa
sunt mortul tău
voi merge o lungă perioadă de timp
înainte-ţi
======================

Aura Creițaru: Dans interior

 poezie                     

Sub pleoape întredeschise
plafon incolor. Retina
redesenează cu vise
un peisaj în verde
şi-albastru pe-alocuri
cerul pătat cu frunzele lui indecise
valsează la stânga-la dreapta
tangaj sub adiere de vară –
sub seară: dincotro, oare
să-şi cheme nori în plimbare?

La dreapta-la stânga-la dreapta...
tangaj
trunchiuri de arbori
se clatină ritmic
la stânga-la dreapta, nimic
doar balans în hamac
leagănă nud peisaj suspendat
de copaci animaţi...
în timp ce mă pierd în interior
sedusă de peisajul color

Sub pleoapele-mi întredeschise
leagăn de vise:
copilărie-ntre dans şi balans...

Vlad Anghelescu: Neiscusite

=====================

Întîmplarea, ludica întîmplare,
ne-a făcut
dumnezei peste îngeri,
îngeri peste oameni,
oameni peste animale.

Din somnul rațiunii am fost treziți,
forțați cu iluzii
să întețim ritmurile...
suflând costelivele pânze,
șandramaua conexiunilor
de la pârghie la schelet
am pus antet hermeșilor fără aripi
explicându-ne zborul ca axiomă.
Am dat cu oțet gâtului cu funingine
prin care supura oxigenul.
Din prenașterea timpului liber
ne-am făcut bordei,
foarfecă în tavan,
în cămara ideilor
să taie
pleoapele neiscusite,
ce înspăimântate
de creierul barbar
s-au pus pe disimulări erotice,
păstrând profețiile sacre deoparte,
într-o clepsidră, camuflată cu praf, mâîzgă
și multă lipsă de atenție.

Tot întâmplarea a făcut să ne făurim
pleoape de răscumpărat lumea de sus,
învârtirile hazardului.
Dar rănile trupului între timp
au devenit un cobai somnambul,
care iese din colivie și ucide
toate pleoapele adormite
în lumea zborurilor...
prea înalte!
======================== = 

Teodor Dume: Aura Creițaru în viața dintre clipe

  carte                  

Nu știu dacă demersul inițial al autorului, privind existența frumosului din cuvânt, dimensionează sau redimensionează fiecare stare trăită între două clipe, dar știu că Aura Creițaru,  prin volumul său de poezie " Prezentul dintre clipe", editura Detectiv literar/2021, emană un aer filtrat prin ochiul binecunoscătorului trăitor între clipele ce despart o lume de alta.Una de vis și poveste iar cealaltă străbătută de fiorul trăirii personale.." Azi nu e nici mâine/dar nici ieri care-a fost//Oare știi să iei ritmul cu tine/în aventura universală?(...)Un rost ne trăiește-n prezentul continuu/ care nu-asteaptă - nici clipele lui/ele te-ndeamnă: Trăiește-ne-acum!- /(așa se cuvine) nu mâine/când totul va fi sub tălpile tale grăbite și ele"(Prezentul dintre clipe, pag.19).

Cu toate acestea formula poetică folosită pentru a supralicita valoarea cât și maturitatea scrisului este dimensionată la scara sufletului. Scriitura de față îmbracă o haină nouă croită după măsura și modelul autorului, lucru dovedit și evidențiat de dorința de a- și contura un stil propriu.

"Prezentul dintre clipe" e o părticică de suflet, acea părticică ce atinge , prin imagini, lumea reală din lăuntrul cititorului inserat de cunoaștere și frumos. " Știi tu oare /cum sa fi templul tău- clepsidra măsurii ne-scurse din Chronos//fără să numeri? (...) Cât poți să-nțelegi/ și să crezi, călătorule?.(Dimensiuni duplicitare, pag.36). Aura Creițaru, folosindu-și stărilor vindecătoare ale sufletului, își trăiește poezia emanând aceeași stare și cititorului. Cartea Anei Creițaru este o monstră a poeziei trăite, fără niciun scenariu lucrativ. Deci, nu este un surogat ce vrea dinadins să înlocuiască o stare lăuntrică prin care să- și recunoscă durerea și mai apoi să o accepte ca pe o alinare. Flexibilitatea limbajului poetic vine sa ne confirme un poet atent la descătușarea sufletului. Iată de ce , în opinia mea, cititorul (dar și critica) trebuie să determine, mai întâi, capacitatea asociativă a autorului și mai apoi valoarea ce stă în umbra cuvântului dovedit a fi structura unei existențe reale, autentice. Aura Creițaru "vede" prin viață și totuși identitatea ei fizică o face să creadă că dincolo de noi sunt și alte lumi pe care merită să le explorăm într-un context care să ne ajute să le transformăm în folosul nostru, că pe ceva comun. " Cine știe dacă/ pe rând sau deodată, suntem ecoul umbrei/ deopotrivă teme pentru acasă/prin grija rămasă o urmă//ca și când / protocolul ar prevedea/ care-i lucru de râs/ și care-i acela de/ plâns/ simultan"(Confruntare, pag.98)

Iată deci că poezia Aurei Creițaru nu e doar o cizelare a cuvântului și trecerea lui prin suflet în contextul folosirii elementelor stilistice, ci este o reflecție , pe cont propriu, care poate avea , până la urmă, și consecințe asupra a aceea ce numim părți din noi.

Teodor Dume,

Oradea, august 2021

Teodor Dume: Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France

 Teodor Dume,    Antologie, aforisme                                                                                            

Aphorismes roumains d'aujourd'hui,Edițions,Stellamaris,France
coordinateur principal - Ionuț Caragea
traducteur - Constantin Frosin
préface - Jean-Paul Gavard-Perret



Teodor Dume, journaliste, écrivain et poète roumain (né le 04 avril 1956, à Luncasprie, Bihor). A fondé, en 1990, et dirigé en tant que directeur général, le journal Ecoul (L’Echo). Avec Stelian Vasilescu (et d’autres) a fondé, en 1990, la revue de culture Țara Crișurilor d’Oradea, 3e édition. A été directeur général de l’ensemble artistique Ecoul Tinereții (L’Echo de la Jeunesse) d’Oradea. A travaillé pour le Conseil Départemental des Syndicats de Bihor en tant que directeur du Club Înfrățirea (Fraternité) d’Oradea, qu’il a fondé en 1986. A partir de juin 1991, a travaillé pour la Maison de la Culture des Syndicats d’Oradea, en tant que directeur adjoint. Durant la période 1992-2013 a été directeur général du Sc. Club Teo Dume S.R.L d’Oradea.

Membre de l’Union des Ecrivains Européens, membre de l’Association des Ecrivains de Langue Roumaine du Québec, membre fondateur de WARM – l’Association Mass-media des Roumains de par le Monde, membre du Conseil Honorifique International Reţeaua Literară (le Réseau Littéraire), rédacteur de la revue Algorithme littéraire (2010) etc. Auteur de 16 recueils de poésie et aphorismes. Co-auteur pour 31 anthologies. Il a remporté de nombreux prix littéraires.

La critique littéraire roumaine le considère comme l’un des écrivains roumains contemporains les plus profonds et originaux.
*
C’e unst tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau.
*
Plus on se rapproche de la vérité, plus on apparaît comme plus puissant aux yeux des autres.
*
S’il pouvait avoir ne fût-ce qu’une aile, l’homme pourrait égratigner le ciel.
*
L’entourage est simplement une grotte, où seuls peuvent respirer ceux qui l’habitent.
*
Ne prodigue pas de conseils d’escalade d’une montagne, si tu n’en as pas encore atteint le sommet.
*
Il est des fois où l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité.
*
Si toutes les douleurs se limitaient à une seule larme, on deviendrait très, très pauvres.
*
En l’absence de l’amour, on ne saurait pas même se dépasser soi-même.
*
L’âme de l’humain est toute pareille à l’amour, elle ne vieillit au grand jamais.
*
La sagesse mûrit, sans pour autant vieillir.
*
Quand on n’a plus de corps, on peut être n’importe quoi, ça n’a plus aucune importance.
*
LA FOI – notre seul soutien pendant notre passage sur terre.
*
La foi vous aliène des faux amis, mais vous rapproche de Dieu et de vous-même.
*
Le brouillage – deux coeurs défiant le silence.
*
La peur de l’enfer ne doit pas être le fouet qui vous mène vers la foi, mais la peur de soi-même.
*
L’amour devient une maladie incurable, seulement quand on ne sait le traiter respectueusement.
*
Si l’on n’aime pas le jardin de grand-mère, c’est qu’on a mal passé son enfance.
*
L’enfance est un conte auquel on croit seulement à l’âge adulte.
*
Toute larme a son histoire et moi je suis dans chaque histoire.
*
La vie – un labyrinthe où nous nous cachons de nous-mêmes.
*
Les enfants ne reviennent au sein de la famille que lorsqu’ils ont „froid”.
*
La foi est le remède de la compatibilité entre le corps et l’âme.
*
L’homme est le seul de taille à identifier et déchiffrer le code de la trahison.
*
La vie se mesure par le temps, et la durée de notre absence - par la mort.
*
Il est bien triste de regarder en arrière et de ne voir rien de rien.
*
Un coeur sec ressemble à s’y méprendre à un ténébreux coucher de soleil.
*
La veillesse incarne la grandeur de tous vos accomplissements.
*
L’amour est le langage commun de tout ce qui est vivant.
*
Un sourire peut colorier même les visages des autres.
*
Le brave homme est heureux alors même qu’il se réjouit du bonheur autrui.
*
Quelle triste et incommode vérité que de voir le désert de son âme.
*
La vie empêchée de suivre son cours, ressemble à un moulin déconnecté de sa source.
*
L’effondrement dans la mort est le sens unique de l’existence.
*
Sois toi-même, ainsi seulement pourras-tu démontrer que tu existes.
*
On cosmétise sa vie tous les jours pour se démontrer à soi-même qu’on existe.
*
On ne saurait acheter l’intelligence, mais simplement son produit.
*
Quand le sage se tait, son geste devient une improvisation philosophique.
*
Ce qui fait la différence entre un prêtre et un mendiant, c’est la main que chacun d’eux vous tend.
*
L’homme est une vérité que peu nombreux sont ceux qui savent apprécier.

           carte                                                                                                                  

Atila Racz: Nu știu


... ce Dumnezeu au femeile

îți iau ochii din orbite și se joacă în ei

cum soarele
în luciul apei

sunt atât de mlădioase
atât de primenitoare

nu știu

sunt făcute
în absența noastră
din vise

dar am vrut și noi să fim îngeri

cu mâini de femei
cu păr așa ca pădurea de mesteceni

cu mirosul lor legănat de tei între frunze

și încă
n-am reușit să credem că doar ele
sunt îngeri.

Cristina Ștefam: Pe înserat liliecii rotesc luna

 poezie                                       

mă înhaţă libertatea
pe cărare de munte
în menghina liniştii
îmi umflu nările
cu boarea răşinii
ca şi cum viaţa
a devenit
dintr-o dată frumoasă
şi pasul zvelt
mi-ar vrea binele
în răsfrângerea verde

scrijelind lespezi
mă risipesc bionic
şi încarnarea aceasta
ajută la sfârtecarea
drumului spre cabana neştiută
statornicire naivă
în pariul cu cerul
sunt miza pe întâlnirea
cu jugul
de la marginea lumii
Volum Lumea de rezervă, 2020

Veronica Pavel Lerner: Alfabetul

 poezie                   

câte litere are alfabetul
a ȋntrebat copilul

multe
a răspuns bătrânul

oamenii recită
zi de zi alfabetul
ȋn cuvinte

ce se ȋntâmplă
când ei termină alfabetul
a continuat copilul

rămân cuvintele
ȋn care oamenii au trăit
a răspuns bătrânul

dar și ele se termină
s-a tânguit copilul

când cuvintele se răresc
oamenii ȋnchid ochii
și tac

fiecare
ȋn propriul alfabet...

Mioara Băluță: ***

======================

și atunci mi-am spus
nu-i voi urma decât pe aceia
care își poartă cu grijă
prin propriile furtuni
paharul plin
în care a căzut o picătură de sânge
acum
nu mai vreau decât să merg
pe urma mâinilor care pot duce
până la capăt
un pahar plin și picătura lui
=====================

Ottilia Ardeleanu: ***

  poezie       

împreună

am greșit împreună
de la atingerea notelor la acordurile limpezi
melodia descifrabilă pe care optimile deveneau inimi
diezii și bemolii fluturi
becarii se amestecau și ei în cavalcada sentimentelor
fluxul devenea melodramatic
eram pe același portativ la un scherzo distanță
optimiști fredonam aceleași idei
eram în compunere

diapazon
cum să te uit ce fel de om aș fi
degetele pe clape nu pot fi șterse oricum
orchestrăm un preludiu apoi un capriciu de vară
la umbra unei conversații estompate
ne unim brațele ca doi oameni proaspăt afectați
uvertura unui noi priviri face timpul să crească
dezvoltăm împreună dorințe pe ton de soprană

diapazon
să avem răbdare
nocturnele fac stelele să fibrileze

Pe urmele poetului Nicolae Silade

    X V   

Un cronicar al prezentului / Nicolae Silade: miniepistole 


Scrise în versuri cu măsură amplă, poeziile lui Nicolae Silade, din volumul miniepistole – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 – sunt precedate de un cuvânt al autorului (intro-ducere), o provocare, de fapt, lansată cititorului, care, astfel, este atenționat că lăuntrul cărții nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea / dintâi. Și provocarea de care spuneam este accentuată retoric, în finalul acestor rânduri, ele însele (fragment de) poem: o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca? În subsidiar, ortografierea cu inițială mică a cuvintelor de la începutul fiecărui enunț poate fi decodată drept o propunere de a înțelege noua apariție editorială a poetului lugojean ca fragment, început demult, dintr-o sui-generis alchimie-maraton, prin care transformă aproape orice respirație, orice trăire, orice întâmplare cotidiană în poezie.

Scris într-un registru pendulând între grav și ludic, acest epistolar se deschide cu asumarea unei omenești incapacități de a cuprinde complexitatea vieții, cu suita ei de zădărnicii copleșitoare, drept care epistolierul se declară dezarmat: n-am învățat nimic din viața asta, iar volumul continuă ca o demonstrație a acestor aserțiuni inițiale.

Privind volumul în ansamblu, în plan stilistic, dacă, mai ales la început, textele sunt construite colocvial (discursul liric e impregnat de lexicul actual internațional – de like & share, spre exemplu) și nu par a urmări să surprindă prin expresivitate (în consecință, sinceritatea confesiunii este ceea ce răzbate, în primul rând, din carte), pe măsura avansării în carte însă, latura aceasta devine tot mai pregnantă, mai densă.

La nivelul conținutului, sunt aduse laolaltă realitatea cu aspirația, în aceeași notă de (auto)ironie (tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă), fiindcă propriul parcurs existențial este una dintre temele care-l preocupă pe poet, la evaluarea căruia și-l ia martor, de pildă, pe fiu – metaforă, poate, a cititorului (amintind, în acest sens, de poezia argheziană): ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă. Iar în „povestea” sinelui, creatorul se dezvăluie a fi asemenea tuturor din această categorie și, totuși, diferit de toți: dar de ce vă vorbesc despre mine când foarte bine aș putea  / vorbi despre altul și altul și altul sau chiar despre tine frate.

În ce-l privește, liantul zbaterilor din care i se compune viețuirea în sau întru poezie se relevă a fi mereu dragostea (exprimată aici într-o mulțime de forme; mai mult, cum dragostea este omniprezentă în volumul lui Nicolae Silade, aceste miniepistole-confesiuni îi sunt, de fapt, un amplu imn), despre care, de asemenea, i se confesează unui alter ego, uneori simulând ludicul (hasta la vista baby hasta la vista îți spun din havana din cuba din / copacabana), dar, de cele mai multe ori, dând glas unei amărăciuni (temperate), încât textul liric al lui Nicolae Silade se desfășoară între litanie, resemnare / asumare și conștiința că nimic esențial nu se va schimba în universul la care are acces omul. Totodată, făcând referire la  noua ordine pe care o instituie, mereu, dragostea în lume, poetul își etalează și perspectiva asupra timpului, iar ecourile eminesciene sunt recognoscibile (timpul devenise în întregime al nostru cu tot / trecutul lui cu tot prezentul și cu viitorul lui).
Tot în legătură cu dragostea, dar și cu aspirația spre perfecțiune, sunt decelabile în poezie și  influențe ale unor mituri, de pildă, al androginului: dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta, îndrăgostitul regăsindu-se și completându-se proiectat în celălalt, dar, concomitent, fiecare fiind și o proiecției a divinului, de vreme ce imploră, psalmic: lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne.

Altădată, în ipostaza de psalmist, într-o invocație insolită, poetul se adresează transcendentului figurat ca o proiecție concentrică de ecrane pe care se derulează la nesfârșit aceeași scenă – fragment de theatrum mundi, de la care nu lipsește nimeni, doamnelor și domnilor în această minunată dimineață –, imaginea înglobând și transmițând un amestec neașteptat de nostalgie și neputință: și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile / când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți.

Fiind concepute epistolar, poeziile din volum presupun mereu existența câte unui interlocutor / destinatar (fiind și în ipostaza de argument al observațiilor pe care le împărtășește), între aceștia, poetul îl aduce, peste timp, și pe titanul literaturii engleze și universale, pe care, colocvial, îl invocă (mister shakespeare domnule will), reiterând, concomitent, neliniștile spiritului sensibil, contemplativ, gânditor, dintotdeauna, punându-și problemele preocupante pentru toți din tagma lui, căutând, spre exemplu, să-i găsim un răspuns lui a fi (a nu fi nu intră niciodată în calcul) și, mefient, întrebându-se (retoric): cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire.

În descendența postmodernismului, pe de altă parte, cotidianul, cu zonele lui de banalitate, ocupă atenția poetului, care caută (deliberat, de vreme ce se proclamă astfel) să-i eternizeze neprețuitele clipe. În felul acesta, o călătorie în Rusia, grădinița din spatele / județeanului, invitația spre a recita niște versuri într-un cămin de bătrâni, unde află (se convinge) încă o dată că e dragostea singura noastră avere, dar și imaginile anodine ale orașului contemporan ori înscrierea pe feisbuc sunt câteva dintre aspectele lumii contemporane pe care le trece în revistă poetul, care  nu ratează mai nimic din interacțiunile lui cu societatea, nici propriul statut de om de litere și, deci, om de cuvânt, dar nici o seamă de evenimente ale vieții de zi cu zi, stop-cadre, flash-uri, pe care le transformă în  pretext pentru poezie, de la o simplă întâlnire, la lidl, spre exemplu, și până la imaginea iconică a unei femei în vârstă, la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară.

Elocventă, mai ales, pentru atmosfera lumii pe care o aduce în poezia sa este epistola a 24-a care cuprinde atâta tragism și atâta cinism, încât poate fi considerată summum-ul cărții unde, dialogând, de astă dată cu sine, poetul concluzionează: du-te și lasă lumea cum e dacă nu o poți face mai bună. Iar, în acest context, iubirea nu pare a fi decât interfața credinței, forma de manifestare a căutării divinului, din pântecul / mamei până-n pântecul pământului, cu promisiunea-constatare sau cu promisiunea / constatarea că nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu ești / însăși viața…

Partea a doua a cărții, Insert, începe cu un fel de rugăciune, un insolit Tatăl nostru, în care credinciosul mulțumește pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere și, în final, imploră, în aceeași manieră: arată-ne calea ta arată-ne împărăția ta arată-ni-te.

În cartea lui, prin urmare,  Nicolae Silade pare tentat să abordeze cât mai mult din ceea ce constituie diversitatea preocupărilor, dar și a mentalităților omului contemporan, la aspectele menționate deja, adăugându-se, între altele, călătorii și interacțiuni în realitate și în gând ori în lumea virtuală, întâlniri cu trecutul prin vizite în spații care-i conservă vestigiile (intri apoi în cetate ca și cum ai intra într-o altă viață ca și cum ai intra / în alt timp, prilej de a contempla mii de ani adunați într-o clipă) sau doar imagini fulgurante (o ploaie la mare, un tablou al mulțimii revărsându-se în apă, o minunată seară de august, care îndeamnă la meditație, la viața de noapte din vechea cetate, și, în același timp, la cei care mâine vor trece pe-aici), dar și neliniști și așteptări fără nume, din care se poate alcătui o adevărată capsulă a timpului (supratema poeziei), pentru a-i ajuta pe urmașii de peste veacuri ori milenii să-și închipuie secvențe de trecut, chiar dacă acestea nu au nimic spectaculos. Au însă viață și, dând o piatră la o parte ori îndepărtând un val, ar putea să vadă sângele…  

Urmărind neîncetat, așadar, meandrele timpului în care trăiește, neobositul iubitor al vieții află că mult călătorește omul prin sufletul său dar mult mai mult sufletul și încă / mai mult și mai departe gândul. Călătoria, aventura cunoașterii sunt, de altfel, pentru poet prilej de a se cufunda în sine, de a medita îndelung la lumea lui lăuntrică, dar și la condiția omului: nu dramatică, dimpotrivă: norocoasă, fiindcă omului i s-a făcut un dar neprețuit, și anume șansa de a reconfigura lumea, de a evalua nu doar ce a fost, ce este, ci, mai ales, ce ar putea fi (cu ochii închiși poți vedea mult mai bine), ceea ce permite chiar un refresh vizual, fiindcă sunt lucruri // care se văd cu ochii și sunt lucruri care se văd cu inima.

Cea de-a treia parte a cărții, ca și precedentele, se remarcă prin surprinderea aceleiași autenticități a trăirii și, concomitent, a dezvăluirii acesteia ori doar a schițării, în mare, a ceea ce observă într-un neobișnuit jurnal, fără să aibă sentimentul unicității, asumându-și doar statutul de parte a unui întreg (omenirea).

Peste toate însă, poezia lui Nicolae Silade cuprinde o tristețe nesfârșită, venind dintr-un dor, paradoxal, de ceva netrăit, dintr-o aspirație despre care pare sigur că nu se va împlini vreodată. Este un sentiment recurent în carte, dedus dintr-o perspectivă ontică, traumatizantă, însă numai dacă insul nu vrea să accepte că pereții destinului uman sunt insurmontabili și că orice râvnește, dincolo de ce poate oferi cotidianul, imediatul, fără să-l deprime, îi rămâne interzis, ca o magmă de care nu se poate apropia, oricât de mult ar admira-o, drept care, conchide: ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său.

Și, în această continuă tranziție – sufletească – spre o împlinire iluzorie, pe care o conștientizează, se simte un pom roditor în pustie, dar  și o oază în deșert  sau  o casă zidită pe stâncă, visând mereu la o viață nouă, pe propriul drum în propria viață.

Perspectiva lirică apolinică, traversând contemporaneitatea, dar și trecutul, aduce în prim-plan, de-a lungul cărții, dincolo de cele amintite, o diversitate de teme, deseori neașteptate (raportul dintre destin, educație și alunecarea spre dictatură, dintre geneză și apocalipsă, visul, inserția rețelelor de socializare – a facebook-ului – în existențele individuale etc., etc.), însă recurentă este preocuparea legată de timp, care trece prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții și de relația cu divinul, abordată psalmic, aproape de fiecare dată, printr-o litanie (ca în epistola cu numărul 46): doamne între cei care cred în tine și cei care nu te cred stau eu, iar atitudinea față de dumnezeire amintește, din nou, de argheziana pendulare între „credință și tăgadă”.

Coborându-se în sine, scoțându-și la suprafață amintirile, cel ce se confesează își exprimă gratitudinea pentru înaintași, deveniți rădăcinile lui, și concluzionează: deci să recapitulăm dar sub nici un motiv să nu capitulăm. Pe acest fundal de trăiri, cioranian, acceptă viețuirea ori, mai degrabă, o înțelege ca pe o formă de atenuare a morții: moartea se ispășește trăind.

Nici tema fericirii nu este, în context, eludată: ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii / să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești de ceea ce este, iar fericirea este paradisul pierdut, care argumentează tendința regresivă, vizibilă deseori în poemele lui Nicolae Silade.

O posibilă concluzie a rândurilor de față sunt chiar versurile ultimului poem din volum, o pledoarie împotriva înstrăinării de sine pe care, indirect, de-a lungul întregii cărți, poetul caută să o atenueze: „când te trezești să nu deschizi imediat telefonul laptopul postările / de pe facebook te întorc în trecut să nu-ți lași privirea peste litere / de revistă de carte ideile de acolo te vor duce departe departe de / tine când te trezești să nu faci nimic înainte de a-ți asculta bătăile // inimii înainte de a te gândi la gândurile tale să nu faci niciunul din lucrurile pe care lumea le face.

Mioara BAHNA

 *** despre Nicolae Silade

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Ionuț Caragea: Timpul

 versuri                                     

Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.

Teodor Dume: Rătăciri

==================

de la o vreme aud tropote
neliniştea creşte în mine
ca un bob
cerul văduvit de zboruri
zădărniceşte lumina
Dumnezeu priveşte-ngândurat

între noapte şi zi doar eu -
ascunzătoarea perfectă a morţii

==================== 

Daniel Corbu: Scenă

(Am închis toate cărţile)


Tu care călătoreşti prin cărţi căutându-te
ia seama: până şi un cuvânt ar putea să ucidă!
Aceste şoapte. Îmi privesc pe rând cărţile.
Camera se umple de voci.

„Ştii ce-nseamnă, domnule, să nu ai unde te duce?”
se tânguie Roquentin.
„Încă o vară pierdută!” zice prinţul Mâşkin
trăgându-şi cizmele pline de fluturi.

Şi Pozzo: „Lacrimile lumii sunt imuabile.
Pentru fiecare om care începe să plângă,
un altul, undeva, se opreşte din plâns”.

„Nu se-ntâmplă nimic, nu vine nimeni,
nu pleacă nimeni, e cumplit” continuă Estragon
aşteptându-l înfrigurat pe Godot.

Suspină Faust: „Eu mi-am trăit în grabă
viaţa toată”.
Îl aud pe Hamlet: „Ţi-e numele, femeie, slăbiciune!”
„Ridică-te şi umblă” spuse Iisus şi omul din Samarica
a mers pe-un drum de uimire.

„Nu plec decât ca să mă-ntorc” se-ncruntă
Leopold Bloom.

Şi din nou Hamlet: „Să mori, să dormi,
să dormi visând, mai ştii!”

Gata: Penelopa l-a recunoscut pe Ulise.
Ofelia a sărutat trandafirul.
Am închis toate cărţile.
Goală e scena dar poţi să aplauzi.

                                                                                                             

Andrada Ilie: Rămâi cu bine

====================

Rămâi cu bine tu blândețe
Te-am tot ținut de-o viață-n spate,
Am uitat și de tinerețe,
Am uitat de tot și de toate!

Și când se da cu biciu-n mine,
Eu răspundeam tot delicat
Și te țineam lipită bine,
De-al meu suflet îndurerat!

Și-am primit palme de la toți
Și-am întors celalat obraz,
Chiar dacă priponit în porți,
Aveam doar dor și doar necaz!

Și le zâmbeam și le vorbeam
Și celor ce loveau în mine
De parcă suflet nu aveam,
Dar mă durea cumplit știi bine!

Acum rămâi, rămâi cu bine,
Te las la margine de drum
Și nu îmi pasă care, cine?
Te va îmbrățișa de-acum!

Îmi smulg și-aripile din spate
Mă dezbrac și de nemurire,
Te las împreună cu toate
Că mi-ai adus dezamăgire!

Aripile ce-mi folosesc
Dacă suflet-mi sângerează ?
Și ce nemurire trăiesc
Când ochii nici nu-mi mai visează ?

Gata cu voi, om vreau să fiu!
Să iubesc când sunt iubită
Nu să am sufletul pustiu,
Nu să fiu tot timpul lovită!

Și de-s lovită să lovesc
Că asta-nseamnă om să fii
Oamenii greu mai iubesc
Și multe suflete-s pustii!

Să zâmbesc când mi se zâmbește
Când plâng să plâng și apoi gata!
Să nu mai simt cum se topește
Inima în mine săraca!

Adio aripi, nemurire, adio și ție blândețe
Adio, adio tot ce am fost eu!
Adio lacrimi și tu dor, adio și ție tristețe
De-acum sunt doar un muritor nu înger, nu luceafăr, zeu!

Pavel Ilica:***

Viața aceasta este
precum o sârmă ghimpată-
iubire cotidiană
*
livezile zac
sub povara de flori-
Pasărea Phoenix țipă
====================

Geo Vasile: Angèlica Inna

 TESTO BILINGUE

Semăna cu acele femei alcoolice
din romanele lui Georges Bataille
care se prăbușesc pe nepusă masa,
cu mamele ignobile care vorbesc
pe mobil împingând căruciorul
copilului Isus, vomită pe covoarele
zburătoare ale marilor hoteluri spre
planeta Venus, alias Hesperos…
Basoreliefurile trupului ei aveau o
senzualitate aproape pornografică,
seismica lor unduire, comuniunea &
frecarea coapselor îi asigurau
echilibrul în mers, mai ales când se
droga… prietenele o invidiau convinse
că era un fel de masturbare discretă…
Carnea ei părea plămădită
din lutul primelor zile ale Facerii….
Inna, l’angelica
Sembrava a quelle donne alcoliche
dei romanzi di Georges Bataille,
che crollano inavvertitamente,
alle ignobili mamme che parlano
al telefonino attaccato all'orecchio
mentre spingono la carrozzina
del bambin Gesù, vomitano sui tappeti
volanti dei grandi alberghi verso
il pianeta di Venere, alias Espero…
I bassorilievi del suo corpo avevano
una sensualità quasi pornografica,
il loro sismico ondeggiare, la comunione
& lo sfregarsi delle cosce, le davano
una mano a camminare dritta
soprattutto quando si drogava…
le amiche la invidiavano convinte che
era una sorta di discreta masturbazione...
La sua carne sembrava plasmata
con l'argilla dei primi giorni della Genesi...
============================

Doina Moritz: Te caut, te aștept...

 versuri                             

Te caut în trecut și-n începuturi,
Mi-ai spus că-ți sunt alean și poezie,
Te caut în uitatele săruturi,
Te-aștept să-alungi o lacrimă târzie.

Te caut într-o carte dăruită,
"Nu mă uita" se-anină printre rânduri,
Iubire în petale drămuită...
Te-aștept să vii, să te culeg din rânduri...

Te caut în tumultul de izvoare,
Să-mpart amiaza mea în părți egale,
Te caut, spinul de ciulini mă doare,
Te-aștept să ardem macii de pe vale.

Te caut în oglinzi de neuitare,
Sub gene-nrourate trece timpul,
Te caut, se-adună nori negri-n zare,
Te-aștept, încet ne trece anotimpul...

Te caut, număr pașii pe cărare,
Trosnește-un vreasc...e numai o părere...
Te caut printre semne de-ntrebare,
Te-aștept să rupem voalul de durere.

Te caut printre greii stropi de ploaie,
Răsfoiesc în taină ude amintiri,
Te caut prin apele ce curg șuvoaie,
Te aștept... colindă-mi seninul în priviri
.

Olga Alexandra Diaconu: Azi au zburat mai multe păsări

========================

Azi au zburat mai multe păsări
în grădină
şi-n clipă m-am pătruns
de zborul lor
ce se rotea în mine
ca în ape
când vântul le roteşte-ncetişor

Culoarea lor
mi-a luminat privirea
şi mi-a mutat-o-n
trupul lor zburând
Ameţitor se mişcă-n ele
firea
când lin pluteşte-n cer
seninul gând

Înalta pace-a gândului
de azi
pe aripile lor te poate-ajunge
şi numai zbor în suflet
vreau să ai

Când nori apar, vin păsări să-i alunge.
============================

Vasile Ionac: Vinărit


Iar se coace-n struguri vinul
Și e crâșma sfat de țară;
Înger e mereu creștinul,
Cât se bea pe laiț-afară.

Frunză verde ca dezastru,
Cât ulcioarele sunt pline,
Și beția e un astru,
Precum ochii de vecine.

Foaie lată de pastramă,
Vinul alb, ca vinul roșu,
Au culoare de năframă
Care-și caută cocoșul.

Cine bea numai jintiță,
Ce-o să spună la spovadă?
C-a văzut capră cu țâță
Și pe zestre-nchisă-n ladă?

Să trăiască toți aracii
Că țin via să nu cadă,
Cum de vânt se țin copacii
Când beția iese-n stradă.

Rodica Ochiș: Chemare

=======================

Sunt șoapta înghițită de tăcere,
Când luna bate la fereastra nopții
Și vântul tremură pe ram durere...
Se pierde-un vis în nenorocul sorții.

Rămas-a doar cuvântul fără rimă,
Un suflet plânge după poezie...
Cerneala prin albastru își exprimă
Un dor pictat pe-o coală de hartie.

Se rătăcește gându-n depărtare,
Obrazul pernei e scăldat de lacrimi.
De ce ecoul adierii doare,
Când raiul Evei l-ai golit de patimi?

Îți simte tâmpla urma mângâierii,
Mătasea buzelor încă foșnește...
Prin sânge arde focul remușcări,
Nisipul în clepsidră nu se-oprește...

Izvoare de-amintiri umplu albume,
Furtuna din adânc ridică valuri.
Oriunde pașii te poartă prin lume,
Te cheamă puntea dintre două maluri.
=============================

Marin Rada: Ploaia


Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie,
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie,

Când nu mai poate
să ducă pe umeri
atâta povară,

el se chinuie,
rabdă,
până ce răbdarea
începe să doară...
Dar pe cine să-ntrebe,
câte lucruri să-l mire?
Doar el știe că ploaia
este primul semn
de iubire,

Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie

Corneliu Neagu: Odiseu


La poarta uitări se-adună regrete
venind dintr-o antică plajă
pe cântec vrăjit de sirene ascete
ce vor să mă prindă în mreajă.

Se-aude departe o primă soprană,
cu triluri prelungi mă despică,
iar cântecul său, de fată orfană,
la margini de nori mă ridică.

O voce mai gravă, de primă altistă,
se-avântă pe note rebele,
cu glasu-i divin, de văduvă tristă,
mă urcă la cer, printre stele.

Și fete virgine cu triluri mă-mbată
în noaptea toridă de vară –
ajunse din larg, le zăresc deodată,
pe ţărmul vrăjit mă omoară.

Vasile Ionac: Incertitudine


Câte stele-ncap în lampă?
Câte lampadare-n cer?
Spun povești despre o clampă
Și un fante corăbier,
Ușa-adesea scârțâindă,
Așteptările din tindă,
Norii care nu mai tună
Și minciuni de vreme bună.

Unde-i, doamnă, pânăcândul?
Unde se ascunde hăul?
Vin tăcerile de-a rândul
Când se-nchide făgădăul,
Să găsească gustul berii
Înspre Peștera Muierii,
Să-ntâlnească vin pe soiuri
Când din stoluri se fac roiuri.

Nu mai știm și nu ne pasă
Ce ascunde vocea ierbii,
Care cuc mai are casă
Când s-apropie vremea iernii.
De mă afli, dragă dragă
Vino, pură și întreagă
Și așterne-te scânteie
Nesfârșire spre Lactee.

Nela Boca: Insomnia mea zăludă

Apusul înroșește zarea,
Turnând pe gânduri rătăciri
Și mi-i senin și valul ce-mi străbate marea,
Chiar de în suflet am amar din scrijeliri!

Taifasuri fac mereu, cu luna-n noapte,
Și stele mi-s surori de sfat,
Am adunat doar săgetări de șoapte
Ce urmă-mi sunt, pe suflet întristat! 

În zborul meu, am semănat un dor
De vis senin, fără vreo pată
Deși mi-i dorul prea nemuritor,
Adeseori, de săgetări n-am fost cruțată!

Mi-i simplă lumea, poate prea săracă,
Și versul meu, doar zbucium in pustiu,
Dar am sperat, lumină să se facă,
Să risipească întunericul neviu!

Și pare că doar luna-mi mai ascultă
În nopți de insomnii rebele,
Strigarea mea, ce țipă-n mine mută
Țesând din vise zbor până la stele!

Încă-mi mai am un petec albăstriu de cer,
Încă-mi șoptește legăminte de cuvânt!
Deși-mi rămâne zborul meu stingher,
Eu tot mai am in suflet dor de Sfânt!

Și încă mai răsfir răzleț în nopți albastre
Cuvinte ce culeg din depărtări sihastre!
Și încă tulbur marea-nvolburata,
Cu valul meu, mai trist că niciodata !

Și încă sunt aici, încă nu pier,
Cu suflet răstignit între pământ și cer,
Din vremi trecute și tălâmbe
Încă mai cred in judecați nestrâmbe!

Giorgian Ionuț Zamfira: Roata vieții

versuri                                      

Ieri când a murit bunica, am crezut că și-a urmat stăpânii,
Pomii-și dezveleau tulpina, ploaia aproba sfârșitul lumii...
Florile pe câmpul singuratic se-aplecau de-atâta plictiseală,
Nu tu om cu inimă de aur, nu tu viață dulce, doar amară.

Azi când a murit bunicul, am crezut că cerul se despică.
Ochii cei pustii priveau la lună, fără să cunoască strop de frică.
Lupii-n vârful munților cer dreptul de a fi stăpâni peste oștire...
Omul e o umbră-n întuneric care luptă pentru nemurire!

Mâine mor și eu c-așa e roata, se învârte fără să se-oprească
Plâng fecioarele împărăției, plâng icoanele din casa părintească
Ochii mei ce-au învelit pământul, vor uita de visele de-odată,
Sufletul în mine va renaște, într-o altă lume minunată.

Zilnic veți muri și voi cu mine, când vedeți pe stradă suferință,
Mâna cea întinsă e pomana, care-și cere dreptul la credință.
Focul care mistuie-n ogradă, e-un blestem ce moartea-l înțelege,
Apa e un leac de suferință care n-are grai și n-are lege!
Giorgian ionuț Zamfira: Roata vieții

Doina Moritz: Valsul depărtărilor


Pe-un ram de vânt, o frunză aurită
Se leagănă, iar codrul o îngână,
În roua dimineții primenită,
Se pierde prin desiș, parcă-i străină.

Valsul din depărtările deșarte
Iar mă atinge, dorind să mă-ndoaie...
Un curcubeu salută de departe...
Pe boltă mea s-adună nori de ploaie.

Pier petale albastre de iubire,
În valsul lor se prinde doar regretul,
Purul diamant se sparge-n privire,
O lacrimă își șterge-acum poetul.

Stele de-argint își cântă simfonia,
Se-adună doruri, ca s-aprindă vise...
Se-alintă sub peniță poezia,
Susură-n taină slovele nescrise.

Nori negri nu răzbesc să-nfrunte cerul,
E albăstrit de gândul dimineții.
Am încercat dar n-am aflat misterul,
Nici cheia ce deschide taina vieții.

Nely Vieru: Jurnal de mansardă

(Album: Petale de lumină)                                

Astăzi mi s-a luminat tavanul !
Nu știu când s-a stins lumina?!
Nu știu când s-a deschis geamul?!
Nu știu cum podeaua mată,
dintr-o dată e scăldată
'n clar de lună ?!...
Nu știu cum, o zână bună
a intrat tiptil pe-o rază
și-n petale de lumină
tot tavanu-mi luminează.

Simt cum iute-mi fuge gândul,
dau să mă ridic, dar trupul
mult mai greu îmi pare-acum,
totu-i împânzit cu fum,
doar la mine în mansardă
face noaptea acoladă,
să se scuture de lună
și de zână...

Pe podeaua maculată
stau întins și meditez,
parc-aș vrea în noaptea asta
să veghez
'naltul cerului și luna
să nu-mi deie pe la gene
să adorm și să visez.
Poate cine știe-n noapte,
mai târziu sau poate-n zori
tot tavanul și mansarda
e-o paletă de culori
mult mai vii și mult mai clare,
și sub nu știu ce culoare
violetă sau albastră
vom găsi printr-o minune
dintr-o lume de poveste
adormită, taina noastră !

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10