Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o familie cu 10 copii, din părinţi, Vasile şi Maria, ea fiind a cincea. Numele de botez al celorlalți frați și surori sunt: Paraschiva, Ana, Anastasia, Veronica, Marina, Mihaela, Gheorghe, Nicolae, Victor. La vârsta de zece ani, fetița Rodica găseşte un Ceaslov prin casă, citeşte din el şi este atrasă de scrierile acestuia. De mică, mergea cu cele două vaci ale casei la păscut şi citea din Ceaslov, de care nu s-a mai despărţit niciodată. A urmat cursurile Şcolii Generale de zece clase din Comuna Moldova Suliţa. Dorul de cele sfinte, de Dumnezeu nu îi dădea pace şi într-o zi a mers în pelerinaj cu două dintre surorile ei la mănăstirea Agapia. Aici a aprins-o şi mai mult dorul dumnezeirii şi, prin voia lui Dumnezeu, a hotărât să se facă călugăriţă. A simțit o chemare de la Dumnezeu, care nu-i dădea pace, zi și noapte. De fapt, Rodica la vârsta de 15 ani, chiar pe locul unde păștea vacile, pe malul pârăului Beni, ea a avut o vedenie, în care i s-a arătat Maica Domnului și i-a spus că trebuie să urmeze calea monahală. Și, într-o zi de primăvară a anului 1985, fetița Rodica, împreună cu două verișoare, Viorica și Maria, la numai 15 ani, intra pe poarta mănăstirii Pasărea, de lângă București, în calitate de pelerini și au rămas la mănăstire. Rodica a fost admisă în prima treaptă a monahismului, cu numele de rasofora Elisabeta. După numai trei ani de rasoforă, în anul 1988, Rodica Lazăr este tunsă în monahia Teodora. În anul 2000, maica Teodora este trimisă într-o ascultare la Biserica Sfântului Mormânt, numită și Biserica Învierii și unde astăzi biserica este și Catedrala Patriarhiei Grecești de la Ierusalim. La Ierusalim, din păcate se îmbolnăvește de cancer la colon, are parte de o moarte clinică, mai multe viziuni, dar Dumnezeu face o minune cu ea și o vindecă prin credință și rugăciuni, fără a face operație. După trei ani de ascultare și slujire la Biserica Sfântului Mormânt, se întoarce în România, dar nu cu mâna goală, ci cu un mare dar duhovnicesc, este vorba de centura pe care a purtat-o Sfântul Ioan Iacob, hotărâtă de a merge în pustie. În semn de recunoaștere, de evlavie și de mângâiere, pe locul unde i s-a arătat Maica Domnului, pe malul pârâului Beni, maica Teodora a ridicat o Troiță, în cinstea Maicii Domnului. În acest scop, merge și cercetează mai mulți duhovnici iscusiți de la mănăstirile moldovenești, dar nu numai, respectiv pe Părintele Paisie Olaru, care i-a fost și primul duhovnic o perioadă de timp, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Ioanichie, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Varlaam și toți îi dau binecuvântarea de a merge în pustie. Ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie au fost: ”Du-te, viteazo, la pustie!”. Acum, mai rămânea să aleagă locul. De mică a fost atrasă de munte și era familiarizată cu liniștea muntelui, cu foșnetul pădurilor, cu sălbăticia locurilor din masivul Rarău- Giumalău. Pe vârful Giumalău, la cota 1200 m, într-o stâncă și-a săpat un bordei, ajutată fiind de fratele Ioan și de Părintele Varlaam de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
Nu după mult timp, maica Teodora și-a dat seama că nu era singura pustnică de pe Giumalău, mai erau câțiva călugări și câteva măicuțe și s-a gândit ca să facă un mic schit cu o bisericuță mică, săpat în stâncă, o clădire semi-îngropată, unde să se adune pustnicii la slujbă. Maica Teodora, fratele Ioan, fratele Constantin din Câmpulung Moldovenesc, pădurarul din acea zonă, sub conducerea Părintelui Varlaam și cu ajutorul unui grup de creștini inimoși au reușit să adune materialele necesare, să le transporte la locul cu pricina și să purceadă la construirea schitului (o bisericuță mică, un hol mic și două chilii, într-o parte și-n cealaltă parte). Lucrul cel mai greu a fost săpatul în stâncă, pentru că schitul, mai mult de jumătate din înălțime era îngropat. Cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului, în anul 2004, schitul este finalizat, iar prima slujbă a fost oficiat de episcopul Gherasim, chiar pe 20 iulie, de praznicul Prorocului Ilie Tesviteanul. Schitul de pe vârful Giumalău aparține de Mănăstirea ”Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” Corlățeni-Pojorâta, județul Suceava.
În anul 2007, maica Teodora primește schima cea mare, luând numele de schimonahia Elisabeta, aceasta presupunând o viață pusnicească mai aspră, la ”chilie”. Ea continuă viața aspră de pustnic, în rugăciune, în meditații, în contemplație, cu multe lipsuri și cu multe nevoințe trupești, până la data de 5 iunie 2014, la numai 44 de ani, când este chemată la viața veșnică. Pustnica Elisabeta avea un dor dumnezeiesc ce ardea permanent în sufletul ei și o dorință arzătoare de a se întâlni cu ”Mirele” ei, Domnul Iisus Hristos. Acest lucru, cred că a făcut ca ea să plece la ceruri așa de tânără, fără a fi bolnavă. Ea ne spunea mereu: ”Fraților, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri, viu va fi!”. Mulțumesc lui Dumnezeu că am cunoscut un așa suflet mare, curajos și devotat credinței creștine ortodoxe autentice. Multe lucruri am învățat de la pustnica Elisabeta, m-a luminat cu multe învățături, m-a determinat să mă angajez plenar pe calea mântuirii, de aceea câteva din învățături vreau să le prind în această carte, pentru că atâta timp cât a fost în viață nu mi-a dat binecuvântare să scriu, numai după ce pleacă la Domnul. Ea era atinsă de harul dumnezeiesc, avea un farmec aparte, o dulceață duhovnicească, o căldură sufletească, o lumină în cuvinte și fapte. Prin trăirea vieții creștine ortodoxe autentice, prin sfințenia și prin blândețea ei, schimonahia Elisabeta a întors mulți oameni la credința ortodoxă și la adevăr. Pustnica Elisabeta ne spunea mereu din învățăturile Sfinților Părinți, pilde și apoftegme ale sfinților, în special din opera în patru volume a Sfântului Nicodim Aghioritul ”Everghetinosul”, una dintre cărțile de căpătâi ale monahilor, dar nu numai.
Pustnica Elisabeta a fost înmormântată în data de 6 iunie 2014, la mănăstirea ei de metanie, Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde mai are o soră de trup monahie, pe maica Nectaria (fostă Lazăr Ana).
Prin plecarea schimonahiei Elisabeta la Domnul Iisus Hristos, după 29 de ani de călugărie, am pierdut o maică, o soră, un prieten şi un sfătuitor bun în cele duhovniceşti, dar am câştigat un rugător puternic în Cer! Doamne, ajută!
