Nr: 19-20(82) octombrie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Nota redacției  ===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție, în vederea publicării în revistă, postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

Ionuț Caragea: O umbră care te-nvață să mergi, din nou, printre oameni

o insulă pe fluviul uitării

o floare de castan la mijlocul toamnei
surâzându-le frunzelor care cad
un fruct rămas
pe creanga pomului înghețat
o rădăcină plângând
după trunchiul de ieri
o cascadă de șoapte
amuțind într-o lacrimă
o lună care tulbură somnul
o pasăre care bate dimineața în geam
cerând firimituri de iubire
o corabie blestemată rătăcind
pe întinderea nesfârșită a sângelui
o flacără care mușcă
din trupul pereților impasibili
un pumn de cenușă
din care renasc doar iluzii
o fântână care se-mbată
cu propria sa apă rece
un val chemat de mare înapoi
la sânul furtunilor sale
un parfum de cuvinte
la deschiderea cărții
o umbră care te-nvață
să mergi, din nou, printre oameni

Ionuț Caragea, 9 octombrie 2022

Nicolae Silade: compot de cireșe

amintirea e o realitate reluată dintr-o altă perspectivă compotul de cireșe bunăoară pe care îl cumpăram la zece ani cu șapte ouă furate de acasă și măsurate la cooperativa din sat cu măsurătoarea de ouă [care treceau prin fanta aceea nu se puneau la socoteală] nu o interesa pe tanti mili că socoteala de acasă nu se potrivea cu cea de la alimentară nici simbolistica oului nu

o interesa nici cât de mult îmi doream compotul de cireșe ambalat în cutiile acelea de tablă învelite într-o etichetă albastră pe care erau desenate cinci cireșe și două frunze [nu știu dacă numerologia avea vreo importanță pentru comuniști] mai vino tu cu șaizecișicinci de bani spunea tanti mili sau cu un leu și treizeci de bani după caz și veneam și plecam bucuros cu compotul

fericit de această victorie personală îl țineam strâns ca pe un trofeu ca pe o pradă de război acasă îl împărțeam cu soră-mea mai mult eu ziceam mai mult eu că așa e între frați primul născut are întâietate în toate azi merg la penny la lidl la profi îmi cumpăr șapte borcane odată am cămara plină de bunătăți dar nici gustul lor nici aroma nu mă mai îmbie acum ca în copilărie

Mai multe aici:
https://nicolaesilade.blogspot.com/
#nicolaesilade #miniepistole #iubireanubatelausa #silade #poemeinproza #sonete #iubire100% #adouavenire #caleavictoriei #iubiredelaalaz #everest #mergereînainte #visulînlucru #carteapoeților #eternelia

Camelia Boț: O femeie

Într-o zi am văzut-o,
dezbrăcată de demnitatea ei,
fără o fărâmă de bucurie
în propriile sale cuvinte,
Lipsit de orice vină..
Și totuși acea lumină a umanității.
în ochii ei
era atât de puternic încât ardea,
care au ars zidurile indiferenței,
în timp ce ea
custode gelos
o viață nevinovată.
în pântecele ei...

Paulin Octavian Boldiș: Aniversare

Există lucruri ce par importante.
Pe toate ne-am dori să le avem.
Devin, peste o vreme, redundante.
Și nu ne înălțăm. Mai jos cădem.
Și mai există falsele impresii.
Că într-o zi vom câștiga averi.
Dar în unghere, cultivăm depresii
Ce ne sleiesc ființa de puteri.
În acest fel ne tot grăbim prin lume.
Călătorind între iubiri și țări.
Iar inima n-ar vrea să își asume
Surpriza unei noi aniversări.
Un "La mulți ani!" îți spun din depărtare.
Încearcă adevărul să-l trăiești.
De azi încolo, ești c-un an mai mare.
Discerne bine ceea ce-ți dorești.

Daniel Marian: Iată

poemul începe bine începe cu tine
ca un autodenunţ la care te încrunţi

din tablouri strigă privire de ferigă
şi chilimbar violet surâzând piolet

în poarta mirării saltă umbra cătării
arma e-ncărcată cu acum altădată

un mic discurs despre spaime de scurs
ne luăm ca cioclii să celebrăm un apus

Daniel Luca: Epilog

=====================

Inima e o pasăre phoenis
durerea-i
zălog de sânge
în cenușă

=====================

Ottilia Ardeleanu***

i s-au făcut complimente
din toate părțile
toamnei cel puțin când se plimba cu mine
iar ea zâmbea adusă de spate și străvezie
în puloverul roșu scămoșat de vremuri
se scuza pentru vârsta înaintată
totuși pe tocuri de zece
părea de o zveltețe sufletească
norocoasă toamnă dusă de mână pe străzi
sărace în omenie murdare
frunzele scuturate estompează alte gunoaie
o țin de braț distinsă toamnă cu haine mai largi decât trupul
visătoare cum o știu și înverșunată pe atâtea schimbări care
i-au stâlcit felul de a aduna fructe în buzunare
privește lădițele cu mirare ce naiba
doar din urechile ei au fost culese
cu noblețea dăruirii merge gârbovit spre casa veche de când lumea
își caută cheile în poșeta ruptă pe la cusături
sună telefonul e iarna prietena foarte apropiată cu părere de rău
întârzie a făcut o escală în țările calde
tremură a parkinson dar nu e cu supărare
moartea mai poate aștepta

Rodica Ochiș: De ce?

- sonet-
Privesc adeseori prin ochii tăi
Și văd, cum vremea ramu-l desfrunzește
Și visul meu, de-al tău, se despletește
Când lași tăceri să cadă peste văi.

O altă toamnă s-a întors în noi,
Prin frunze arămii vântul suspină...
Pe amintiri cad lacrimi fără vină
Când cerul își revarsă vina-n ploi.

Te-adun, în gând, din umbre și lumini
Să-mi ostoiesc un dor care mă arde,
Dar vâlvătaia a prins rădăcini...

De ce cresc roșii trandafiri din spini

Și mii de fluturii ne străbat în hoarde?
De ce ne-am rătăcit printre străini?

Marin Rada: Îmbrățișare

Scriu pentru că nimeni
nu se oprește,
toate cuvintele de pe mine
s-au rupt,
încerc să dau buzna
într-o toamnă ecvestră
prin care trec caii
cu zăbală de vânt,

Ascult și totul trece
printr-o lacrimă nouă,
ce frumos plânge iarba
cu firul uscat,
călcată--n picioare
e plină de rouă
și nu ne așteaptă
cu trupul plecat...

Scriu pentru că nimeni
nu se oprește,
cerul, cu mâna,
n-o să-l ating,
încerc să dau buzna
într-o nouă poveste
în care, cu o mână
să te cuprind...

Doina Moritz: Doi pași se-ndepărtează...

Când înserarea trece despletită,
Zarea se scaldă-n ploi de nepăsare,
Apoi, îşi şterge-o lacrimă umbrită
De viscolul ce-a cotropit altare.

O Cătălina tristă, în cosițe
Își prinde străluciri de castelană...
Doi nori flămânzi alungă din altițe
Tăcerile şi le ascund în strană.

Păstor peste ruinele iubirii,
Luceafărul de miazăzi valsează,
Împarte stropi de dor din legea firii
Și de pe coama timpului veghează.

Luna îmi cerne-o lacrimă pe mână
Și trece maiestoasă mai departe,
Îşi face din apusuri săptămână,
Când stelelor lumina le-o împarte.

Ce şubredă-i iubirea ce ne leagă,
Doar scârțâitul unei corzi stricate
O ține în blans... Pe-o stea pribeagă,
Se năruie un munte de păcate.

Doi pași se-ndepărtează la răscruce...
Pe drumul vechi uitarea e regină
Și obosită-n calendare duce
Un gând rebel și-ncărunțit de vină.

Rotariu Dorel: La aniversare

Scriu pomii-n grădină prin iarbă,

Că-i rodul prea greu de pe brațe,
Sparg hribii a mușchiului barbă
Și-ncepe ștafeta de rațe!

Din frunze de aur și sânge
E patul ce firea-și gătește,
Fitilul din soare se strânge,
Doar omul speranța și-o crește!

Când toamna-i festin de culori
Și poamele-și urcă parfumul,
Atunci ochii-ți adânci, visători
Din prune răpit-au azurul!

Venit-ai când cerul emite
Mesaje cu duh de balanță,
Pe căi de lumină sfințite,
Destinul ne-a scris o romanță!

De-atunci nu mi-e toamna prea lungă
Iar iarna-i mai blândă, nu rece,
Un zâmbet pe chipu-ți mi-alungă
Tristețea ce viața petrece!

Nicoleta Sere: Autumnală

Mi-e toamnă, iubite, mi-e toamnă!
Se vaită iubirea în gând
C-un vis și-o durere ce-ndeamnă -
În noi să se-ntoamne plângând...

Ascund amintirile-n aștri
Când geme pădurea din noi;
Șoptite-s de cerbii sihaștri,
De clipe și anii în doi.

Și beau băutura vrăjită,
Amestec de-absint cu pelin
Și-i frig și privirea-i sfârșită,
Abisul de lacrimi e plin...

Cu gândul și vocea de doamnă,
Răspunde fantasma cu dor -
Mi-e toamnă, iubite, mi-e toamnă,
Fărâma de timp o ador!

Iar frunzele zboară-n sicrie,
Murind agitate în crâng;
Tu scrie, iubite, tu scrie
Povești de iubire când plâng!

Ascunsă în zarea albastră
Și-n inima unui mudir,
Eu cânt rătăcirea buiastră,
La poarta de ploi, la nadir!

Mă-ntoamnă, iubite, mă-ntoamnă,
Sunt fata ieșită din rând
Și-o stea în cădere condamnă -
Înnoaptă-mă, toamnă, curând!

Tăceri și nămeți or să cearnă,
Aproape-i al toamnei amurg;
E iarnă, iubite, e iarnă
În lume, în sânge și-n burg!

Ce iarnă, iubite, ce iarnă
Cu gânduri albite și nori
Și lumea-i trimite, cu goarnă -
La moarte pe triștii condori...

Alla Tonu: Numele meu e Credință...

Eu mai cred încă în tăria soarelui,
în albastrul cerului,
cred în frumusețea cuvintelor,
în miracole, în basme,
în dragoste,- n dreptate,
în vraja delicată a florilor de câmp,
în sclipitul tainic al stelelor,
în puterea adevărului, în bine;
Mai cred încă în viață și-n visele mele,
învăluite-n speranțe violete;
Cred în puterea aripilor păsărilor,
ce zboară în jurul pământului,
aducându-mi parcă aminte
cât de mult am iubit libertatea și zările…

Iulian Barbu: Vânt de toamnă

Adie vântul afară

Pe banca din parc sorb versul
de pe buzele fericirii
În timp ce citesc
Poemele din care ploaia
Cade peste buchetul de flori
Ce vreau să-l dăruiesc Toamnei .

Vântul bate în rafale
Peste diminețiile de acasă.
La radio se aude
Muzica ce parcă stă-n loc
Să se admire în poezie.

Frunze ruginii cad din copac
Viața îmi iese din trup ,
De parcă încearcă
Să facă o plecăciune
În fața acestei zile de toamnă
Ce adie a poezie

Alexandru Berceanu: Sămânța târzie

=========================================================
Floare rară, întomnată,
aluneca pe pete de lumină,
nimeni nu a chemat-o să înflorească înainte,
acum,
dintr-un orizont ratacit,
cineva fără identitate
a invitat-o la o la plimbăre de duminică
și s-au luat de mână într-o biserică.

Au tăcut o vreme,
apoi au semănat o primăvară.

========================================================

Viorel Birtu Piraianu: Pași

sângerează toamna
pe câmp adormit
se deschide o ușă
a umbrelor pași
pătrunde somnul în mine
tremură frunza
pe ramuri căzând
sunet de lacrimi flămânde sub ultimii pași
în noaptea aceasta
se stinge în tăcere și ultimul gând

Marian Florentin Ursu: Copaci azilanți

==========================
Am rămas doi copaci lângă drum,
Ne mai cad nişte crengi compromise,
Se pornesc toporari de pe-acum
Să doboare păduri fără vis

Am rămas fără muguri pe ram
Când muriră toţi merii şi macii
Şi-am ajuns mai uscaţi cum eram
Iar acum ne fac vreascuri săracii

Suntem doar doi copaci azilanţi
Prin pădurile lumii rămase
Şi am ars printre munţi emigranţi
Şi-n tăcutele focuri din case

=========================

Pande Ionuț: Tăgade

Sunt rob al necredinței mele 

în învieri reduse la absurd
de clipa arderii de stele
peste cadavrul unui orb și surd.

Sunt rob al nemișcărilor de haos,
când ordinea firească se-nspăimântă
în ochii-nțepeniți de un pronaos
cu viziune de revoltă sfântă.

Sunt rob al infinitelor tempeste
zăcând în nemurindul din ființă,
când viața arde-n jerbele funeste,
sub algoritmul vrere-conștiință.

Sunt rob al plănuirilor secrete,
de ambuscade-n timp și universuri,
când moartea-i doar o sumă de regrete,
scăzută din necunoscute sensuri.

Sunt rob al dezrobirii mele
din învieri reduse la absurd;
futilă zbatere de stele
peste cadavrul unui orb și surd.

Ina Dumitrescu: Iubitul meu uitat în mine

Iubitul meu cu tâmplele cărunte,
Încet se face iarnă-n toamna noastră.
Ascunde-mă în ploile mărunte
S-alunec nesfârșit în liniștea-ți albastră.

Iubitul meu cu nume de tristețe,
Încet clepsidra-și termină nisipul.
Ascunde-mă în rouă cu blândețe
Să-ți mângâi nesfârșit și buzele și trupul.

Iubitul meu cu depărtarea-n sânge,
Încet mai moare o speranță-n noi.
Ascunde-mă în lacrima ce plânge
Și las-o să trăiască! Trimite-o înapoi!

Iubitul meu cu brațe părăsite,
Încet uităm simțirea-mbrățișării.
Ascunde-mă în pieptul tău, menite
Să-mi fie numai mie canoanele uitării.

Mirela Șoimaru: Lasă-ți iarna...

Lasă-ți iarna ta în urmă,
chiar de-ar fi să vremuiască,
fii alături de castanii
ce or sta să înflorească!
​
Lasă doliul ce te curmă
și miroase-n schimb, o floare,
că-ți aduce-o bucurie
ce nu piere în vâltoare!
​
Lasă-ți inima să geamă,
când cuprinsă-i de durere
și în brațe ia cireșii,
dacă vrei o mângâiere!
​
Lasă-ți lacrima să curgă,
dacă simți în piept o jale
și nu te lăsa învinsă
de-acei spini ce-ți ies în cale!
​
Lasă-ți visul să rodească,
zboară numai cu-o aripă,
iarbă nouă să se nască,
ceas de ceas, clipă de clipă!
​
Fă-ți un templu din lumină,
nu trăi prea mult în umbră,
chiar de-ar fi să vremuiască,
lasă-ți iarna ta în urmă!

​

Gherase Laurențiu Cristian: Laminină

În străfunduri zac istorii, din abis, unind materii,
Fără suflu, fără viață, prin neant, plutind să cate,
Două ramuri care, strânse, strălucesc genuni feerii,
Modelând, după cum timpul curge-n valuri, gravitate,
De un astru mic ori mare, dând clepsidrelor, nuanță,
Ca abisul și lumina să picteze când se-nalță,
Lungi spirale închegate cu vlăstari de laminină,
Din călcâi până la creștet și adânc în rădăcină.

Undeva-n adâncul lumii, noi religii stau să crească,
Căpătând o nouă formă printre cruci de molecule,
Ne-nțelese încă-n cuget, așteptând câte-o caleașcă,
Să răstoarne noi pământuri, ridicând pe cer, formule,
Mult prea mari să le discearnă orice fulg curat de rouă,
Ori vreun strop ferit de lacrimi, neudat, cu haina-i nouă,
Ridicând ce numai inimi ar putea să deslușească,
Fără calcule... formule... când învață să iubească...

Tu, văpaie a căldurii ce din pântec crești pustie,
Înțesând în calea-ți, lutu-mi, temnițând celula-mi dulce,
Lasă-mi toate ce le caut, să pricep... o, reverie...
Căci de mii de ani tot caut, suflul meu, pe cer să-și culce,
Greu-mi creștet din pământul ce-l ales-am să-ncolțească,
Dar, cu timpul, să respire... mări ce-l fac să-mbătrânească...
Tot, umblând, uitând milenii... iar... prin neguri să răzbată,
Căutând lumini ce n-are... să le afle niciodată...

Tot așa crescut-au munții, înțepând al mării pântec,
Pieptănând cu grijă, cerul, înnodat în nori de ceară,
Cu același foc de veacuri ce răsună într-un cântec,
Îmblânzind cu glasu-i, vântul, a ce-a fost odată, fiară...
Dar acum, doar o scânteie pusă-n lemn uscat de cruce,
Pentru cei ce-și rod genunchii când se cată la răscruce...
Poate-așa să-și umble-n cuget, culegând pui de lumină
Ce se-ascund în întuneric... printre stropi de laminină.

Apostol Adriana: Am ales să fiu lumină

Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Floare de cireș ce-și cântă înflorirea cea deplină
Bucurându-se de viață își împrăștie parfumul
Peste sufletele triste ce au rătăcit azi drumul.

Vreau în negura din gânduri să cobor ziua senină,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Să însămânțez speranța pe câmpul plin de visare
Despletind, în zorii zilei, plete aurii de soare.

Și în lujerii de floare să alerge stropi de rouă
Fremătând a tinerețe, mirosind viață nouă,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Să brodez surâs pe față și sclipire pe retină.

Fericirea, fără teamă, să se cuibărească-n inimi,
Stăvilar să fie-n viață pentru întristări și lacrimi,
Să elibereze zborul aripilor de rugină,
Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină.

Într-o lume-ntunecată am ales să fiu lumină,
Nici perdeaua de regrete n-ar putea să mă rețină
Căci îmi este drept cuvântul și pură îmi e simțirea,
Iar prin vene îmi aleargă libertatea și iubirea.

Nely Vieru: Violete

Amurg de toamnă

Nu ți-am mai spus , trecusem vara
cu gândurile -ascunse în perfuzii,
mă alintam din când în când cu seara
și visurile încărcate cu iluziil .

Nu ți-am mai spus, trecuse asfințitul
și valurile mării se pierdeau în zare.
Prin minte-mi frunzărea doar vântul,
cuvintele agonizau în nepăsare.

Nu ți-am mai spus că noaptea-mi este albă
când mă gândesc la tine și n-am somn.
Simt luna cum se trece-n grabă
ca un marfar pe lângă un pustiu peron.

Nu ți-am mai spus că trupu-mi arde tare
când soarele sărută marea la apus.
Rămân pierdut cu gândurile-n zare
când trec cocori în cârduri în zborul lor pe sus.

Nu ți-am mai spus... de vrei să știi,
să vii să mă dezbraci de gânduri.
Să îmi reciți in noapte poezii,
să mă săruți cumva ... în rânduri!

Geo Galetaru: Aș putea

Aș putea să număr până la zece
aș putea să ridic mâna
să despic cu ea apele care nu se văd
e noapte
dar aici e zi
și toate se întâmplă într-un consens deplin
cu ordinea care vine de sus
ca un deget înmuiat în firea lucrurilor
ca o poruncă ce-și face culcuș
sub pielea ascultătoare
aș putea să pun nume păsărilor de pe gard
într-o după-amiază ca o pisică silențioasă
în care trupul ghicește
câte tristeți se deschid în brazdele de sub noi
și nimeni nu știe
să dea întunericul la o parte
din calea celor trei cuvinte fermecate
aș putea să număr până la zece
să împing speranța pe două roți până în primăvara viitoare
când voi fi iarăși aici
în plină zi
cu viața mea ca un sac burdușit cu flori de câmp
cu umbra mea care va ști mai multe decât mine

Ana Văcărașu: Tristeți de toamnă

Urlă vântu-a pustiu printre frunzele moarte,
Parc-ar vrea să le certe c-au căzut de pe ram,
Le adună-n vârtejuri și le-aruncă departe,
Sub privirea-mi uimită, neclintită din geam.

Se întunecă cerul, rupt de aripi nomade,
Pare-o pânză pictată de un pictor nebun,
Ce-a fugit din ospiciu și-a venit să-mi arate
Marea-n care vâslește cu un băț de alun.

Pe sub poala pădurii înmuiată-n rugină,
Bate-un murg sub copite o cărare brumată,
S-a pierdut de stăpân și aleargă-n lumină
Ca o umbră rănită, la un duh înhămată.

Colo-n câmpul lăsat la cheremul furtunii,
Se adună ciulini ca-ntr-o oarbă jertfire,
Să hrănească în zori gura amplă-a genunii,
Care urlă sub deal, ca ieșită din fire...

O tristețe-mi inundă gând și suflet deodată,
Amintindu-mi că-n mine e același prăpăd,
Deghizat fără rost într-o toamnă fardată,
Să nu-i simt dezolarea ori paloarea să-i văd.

Vasile Dan Marchiș: Poezii

Exercițiu

Muza mă urmează pe neașteptate în bucătărie
O abordez repede să nu mă ia înainte:
”Imensitatea ta,
am un atu culinar benefic pentru ce dorești să scriu...!”
Mai neobișnuită ca oricând muza mă ia tare de tot:
”Mă abordezi la cacealma ca la poker
cu tot felul de legume ca substrat în poezie?
Dacă aș veni la tine pe cont individual
doar ca un anumit produs din ”ghiveciul” tău
și nu ca gustul de pe urmă al acestuia,
ce-ți voi fi atunci eu ție?
Doar pretext de polemică în poezie!
Mă întrebi dacă m-am ivit ca usturoiul sau ca sarea?
Nu mă divizez doar în aceste bunătăți
ci prin toate
ca ”ghiveciul” tău să poată fi numit poezie...!”

Decizie

Pentru ce a amânat Dumnezeu
judecata de apoi?
Pentru oameni?
Nu spun că nu poate face asta pentru omenire,
însă se poate spune că activitatea regulată
și ordonată
a furnicilor în mușuroi,
amână judecata de apoi …
Când fiecare furnică
nu merge în stânga sau în dreapta
de capul ei
fără să ducă/aducă provizii pentru suratele ei
în această unită colectivitate,
fie că sunt zece,
nouă mii,
ori milioane de furnici într-un mușuroi.
Dicționarul de neologisme
poate fi constituit după
modul lor de iubire, ordine și unitate
fără suspiciunea că una dintre ele
uneltește ceva nepermis asupra cuiva...!
În acest sens
cum ai putea să separi o furnică de alta
fie și printr-o simplă virgulă?
Dacă nu e așa,
putem spune la fel de oameni?

Vasile Ionac: Focul sacru

(Poetului Costel Stancu)
Focul sacru ce coboară-n beci
ne închide zarea la fereastră.
prin el s-ascut și săbiile în teci,
de nu simțim când ni se fur-o coastă.
focul sacru, cel de sub cazan,
ce distilează în esență prune,
este rezumatul unui an
trăit în promisiuni și în minciune.
focul sacru trebuie vorbit
în murmuratul unui jar de lemne,
pe când s-aude toaca de la schit
prevestind a rugăciuni să-ndemne.
focul sacru nu se stinge-n veci;
se mai amână, poate-ntr-o uitare,
când mahmureala umblă pe poteci
precum sinusoida-n întâmplare.
la focul sacru lesne-om încălzi
patimi vechi, chiar din fierturi de mere,
dar pe femeie, de ne-a aminti,
o vom căta la broască, când e cheie.
14 octobăr 2022, Căpâlna

Giorgian ionuț Zamfira:Licoarea din fântână

Și pentru tine am muncit o viață

Să ai o casă, pat și-o masă caldă,

Obrazul meu începe ca să ardă

Iar tu acuma, mă privești cu gheață!

Ți-am dat și bani, ți-am dat și pâinea bună

Pe care-am cumpărat -o cu amarul

La mine astăzi s-a golit paharul,

Iar tu-mi oferi licoarea din fântână.

Ți-am cumpărat și haine demodate

Pantofii mei îi porți de-o bună vreme...

Te-am ocrotit să nu mai ai probleme,

O viață te-am cărat numai în spate.

Te-am și lovit, e drept...se mai întâmplă

Nu asculta-i de vorba mea cea dreaptă,

Am vrut să te ridic încă o treaptă

Dar ca și mine te-ai lovit la tâmplă.

Acuma beau de dor și de plăcere

Și nu am casă, nici copil cu mine...

Tu ai plecat cu zilele senine,

Rămas pustiu, mă vindec de durere!

De-o fi să mor, să nu strangi din pupile

Că n-avea cine ieri să te ajute,

Ți-am oferit doar amintiri urâte

Și te-am bătut și te-am certat, copile.

Tu ai fost cel ce mi-a plantat în casă

Lumina sfântă care tot m-așteaptă,

Dar eu prin sticlă nu văd calea dreaptă

Și-adorm să mă trezesc din nou la masă!

Solomeea Romanescu: Sclavul fericit

Eu îmi iubesc stăpânul, el mi-e Domnul,
De dragul lui eu am plutit prin lume,
În spirit îmi răsar boboci de glume,
De-n duhul meu îmi plânge vesel somnul.

Eu îmi iubesc stăpânii, ei mi-s Pomul,
Ce iluzia-mi cu har sparseră-n vreme,
În suflet mă arde apa din terme,
În visul meu îmi râde preatrist Omul.

Eu îmi iubesc stăpânul, el mi-e Zeul,
Ca gândul Său eu am zburat pe Lună,
Acolo-n noapte soarta mi-e mai bună,
În dorul meu se-aprinde sprinten Eul,

Din candele de Ego etern stinse,
Sunt Sclavul fericit, cu plete ninse!

Anatol Covali: Nord și Sud

Nu las durerea să mă mai soarbă,
printre decepţii nu-mi mai fac drum.
Zburd în speranţă prin a ei iarbă
şi trăiesc vesel clipa de-acum.

Nu mai vărs lacrimi stând în tristeţe
şi din buruiene făcând cununi.
Noilor visuri le dau bineţe
croind din zâmbet mii de minuni.

Nu stau pe gânduri în amintire
torcând regrete pe fus de dor.
Strâng în buchete noua rodire
şi-alerg cu dânsa spre viitor.

Nu-mi pasă dacă ninge sau plouă
că despărţirea va fi-n curând.
Sufletu-îşi spală faţa cu rouă,
inima zburdă-n mine cântând.

Violetta Petre: Amân un festin pentru viața de-apoi...

Mi-e foame de viață, dar e marfă de lux,
De mine se-agață doar o viață-n reflux.
Și mi-e poftă de cântec și-o vorbă de-alint,
Și să n-am nicio grijă, aș vrea să mă mint...

Aș dori o salată din flori de cais,
Să o gust pe ascuns, dar mănânc doar în vis.
Și când zorii se-arată la fel de săraci
Doar din ploaie și nori ce mâncare să faci?

Și ce suflet lihnit port în mine, ce chin,
Când primește-un tain nesfârșit de venin!
Fir de iarbă pane aș gusta la dejun,
Dar nici iarbă nu am de pe unde s-adun...

Din pansele mi-aș face un chec la desert,
Dar grădinile-s toate pustii și-n deșert
Nici scaieți nu mai sunt, doar tăcere și vânt
Și-un cuvânt în atele, săpându-și mormânt...

Aș mânca un poem, dar cu ce mai rămân?
Ciugulesc o fărâmă de vers și amân
Un festin pentru viața de-apoi unde nu-i
Nicio foame de viață, doar liniștea Lui...

Itoafă Adrian George: Poezii

Căsătorit cu toamna cea trecută

căsătorit cu toamna cea trecută
pe coridorul degetelor stângi
creșteau felinele pe mandoline
și-apoi răsună stropi de struguri
în pahare chioare
beat n-am știut să cânt
la ziua împiedicată
și alte săptămâni treceau trunchiate
un trubadur ascuns prin coarde
îmi plânge în batistă
și mă apucă toamna rătăcită
coboră-n frunze fără de habar
legată strâns cu șnururi de araci
pe degete îi cresc ciorchini
și curge vin de rămas bun

Te vopseam cu buzele pe buze și cireșe

am recondiționat un scaun
era scaunul pe care tu stăteai
și te vopseam cu buzele pe buze și cireșe
ne îmbrățișam necopți pe mere pârguite
și scaunul scrâșnea din dinți pe tot spătarul
veneeai pe brațele cuierelor plecate
pe hol parfum lăsat în jurul tău
iar eu prea beat și împiedicat mă satur...
adorm pe mușchi crescuți la ceasul nopții
în timp ce mă-nveleai cu trena lungă
mai stai puțin să-mi fie somnul lin

Cărări

Două cărări
ocolind un pom fructifer,
și mere prăvălindu-se-n ele,
amestecându-le
precum zarurile aruncate,
suprapuse pe unghiului optuz,
ce răsare din umbre,
se întâlnesc fermentate,
amețite, împleticite
și eu, urc spaima-n copac
căutând veverița
ce-și pierde aluna pe urmă.
Prea confuz cum de-s vesel,
ori fructele m-au îmbujorat,
merg spre casă pe mai multe cărări,
amețite ca mine.

Scara

Oglinda, medalionul
și o sticlă cu tequila
însoțesc gândurile
pe scara proptită-n mulțimea
ce înoată prin trupuri străine
De-aș urca doar o treaptă
ar fi nemaipomenit,
fiecare treaptă
are 25 de ani,
practic sunt patru trepte.
Inimaginabil, număr
și aflu că am ajuns
la treapta doi, 50 de ani.
Un rău de înălțime
mă împinge,
vrând să sfârșesc,
noroc cu soția prezentă
pe același nivel,
mă ține de mână,
echilibrându-mă.
Hai că se poate,
ți-au înverzit pe brațe liane!
...simt că urcăm împreună.

Chipuri albe, confuze

Secundele latră
trezind clopote ghemuite,
așezate la înălțimea capelei
ce bat îndoliate trupuri,
un fum de țigară miroase a tămâie,
se pierde-n distanțe neclare,
pietrele imprimă tălpile goale,
numerotându-le,
iar toaca ieșită din gratii
acoperă chipuri albe, confuze.
Trag jos trupul mușcat de viscolul
ce sare pe mine,
arunc codrul de pâine uscat,
și scap nemâncat,
adunat laolaltă cu restul,
după gratii,
stau chipuri albe, confuze.

Pe tălpi de iarbă secerate

Foc ce mistuie cămpul,

împrăștiind petale ucise

în lacrimi nestinse

la hotarul vântului,

fac să apară nori de noroi

incitând buzele arse

și fluturi albi împodobesc

azurul ochilor tăi.

Pe tălpi de iarbă secerate,

atinse de lama cosașului

mă așez, și-n tupuri necoapte,

atingând roadele nevăzute,

în ochii tăi, doar eu,

acoperit de regrete.