Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Dani Anton:***

Ai deșteptat ceva în mine care era profund adormit, o poezie a slăbiciunilor, ondulațiile unei melancolii bine zăvorâtă, melancolie care umbrea puritatea îngerilor de aripi frânte
după abandonul paradisului pierdut.
Am deșteptat altceva în tine care-ți sfâșia însuflețirea înainte de a mă sfârși
în tine după uciderea crinilor, o speranță născută din vis, seninătatea-ți tălăzuită de malurile mărilor, furtună ți-am înviat în vene.
Ne-am deșteptat și scuturat din somnul morții, am deschis pleoapele grele luminii orbitoare, ochi lăptoși privesc subtilitățile extazului, iar din descompunere ne-am completat, Iubire!

Petruța Niță: Dualitate

Trăiești în mine.
în ceasul dorinței
care mă trezește dimineața
te regăsești, iubite
chipul și zâmbetul tău
sunt de miere
ba nu, sunt ca marea
în care am ancorat pentru tine
chiar ea,
aceea care curge prin mine
cu sângele tău.
Ah! mai e și orașul
el pleacă atunci când mă vede
cu încercarea lui deșartă
de-a mă zidi la țărmuri
statornic mi se pare doar valul
ce mă face lut bun de frământat
în mâinile tale
uite, ai putea să-mi dai chip de floare
de lotus
născut în laguna inimii
și un sărut trecut ușor peste petale
(să nu cumva să uiți!)
doar știi cât de fragilă sunt
ca un fluture
care se scutură de primăvară

Claudia M. Vlase: Urăște-mă

Dacă în suflet ura și-a făcut cuib din ale tristeții ramuri ,
Dacă din tot ce-am dăruit, în minte ți-a rămas doar ea.
Urăște-mă,
Dacă din norii vieții, nici soarele nu-l vezi pe geamuri ,
Dacă iubirea mea curată, în inimă tu n-o mai ai.
Urăște-mă,
Poate chiar merit, căci am greșit față de tine,
Dar ține minte ,doar un lucru,
...perfecțiunea , nu e pentru mine.
Urăște-mă ,
...sau, iartă-mă, de poți cândva,
Iubește-mă ,
Așa cum sunt
Sau ,resemnată...mă voi îndepărta
Căci pentru mine tu contezi
Mai mult decât vreodată ți-ai putea imagina
Și pentru fericirea ta,
Întotdeauna, eu... mă voi ruga!

Premiile Grupului Zbor spre înălțimi

administrator grup: Camelia Boț

Premiul - I -
Gheorghe Ungureanu
Ce pământ sărac și ce pustie toamnă!
N-a răsărit nimic din tot ce-am pus
Pentru că plugul tău, frumoasă doamnă,
A tot brăzdat cu vârful spre apus.

Sămânța aruncată-n arături, de-a valma,
A refuzat izvorul meu cu apă vie
Și-n toamna asta tristă, doar cu palma,
Pot aduna recolta din câmpie.

Am vrut un rod bogat să stea-ntre noi,
Dar tot ce-a fost arat c-un plug de vise,
N-a fost hrănit cu lacrimi sau cu ploi,
Iar toamna are legi știute și nescrise.

Poate că este vremea să mă ari din nou,
Să-mi dai pământul vieții peste cap,
Să-ți fiu și fier din plug, și carne de erou,
Să fiu chiar eu pământul ce îl sap.
PREMIUL - II -

Cristina Tunsoiu
Plânsul pământului
Plânge pământul și geme
De doruri, de patimi, de noi...
Împovărat de blesteme,
Și îmbătrânit de nevoi. 

Plânge pământul și urlă...
Din umeri ridicăm cu toți,
Din vechea bisericii turlă,
Ne mustră strămoșii cei morți.

Nu asta-și doreau pentru glie...
Nu asta visau cei bătrâni,
Pământul ar vrea să-i învie...
La toate parcă suntem imuni.

Plânge pământul, refuză
Să fie sterp, fără roade,
Iar toamna așteaptă confuză...
Hambarele sunt sfărâmate. 

Plânge pamântul, bocește
Parcă asistăm la priveghi,
Nimeni nu-l mai muncește,
Și plugu-i văndut la fier vechi!
Premiul - III -
~Andreea Pîrlea~
Cu sufletul la arat
Am tras brazde pe moarta hârtie
cu visul pe post de plug prin gând
și săpam în simțământ, agregând
taina reflectată-n nostalgie,
cum ară boii pe câmpie,
ca într-o tainică euharistie.

Plugul se-avântă prin toamnă și dor
și pare prin lut un conchistador
care înfruntă moartea ca să cucerească
ce este pentru el mană cerească.

Luptă cu timpul presărat prin veac
și frământă viața ca un tainic dac.
Își poartă viteaz coroana-i prin spini
și naște izvoare, chiar și în ochi străini.

Mi-a aprins lumină plugul pe hârtie
și-mi simțeam sufletul născând pe câmpie
descântece de aur picate din cer
pe pământul ce nu ne este grănicer.

Ștefan Șandru: ***

În urma noastră,
am rămas doar eu
să depun mărturie mincinoasă
pentru neiubire
În patul răvășit
mi-a rămas tâmpla - ruină
căutând odihna pe pieptul tău

Ottilia Ardeleanu: Întunericul

o capcană uriașă blindată
miros greu metalic apocaliptic
primejdia rigidizării sinelui spulberă orice liniște
mă refugiez în sufletul tău mobil nevolatilizat
îmi scriu pinul din caracterul meu multiplicat
salvez în memorie ultima rămășiță de iubire
îmi pun câteva conserve din cele mai bune cuvinte tăiate în silabe pentru potolirea foamei de poezie
apa sâmbetelor mele limpezite cu lacrimi
câteva fructe din pomul cunoașterii
și Cartea care mă încredințează că Acolo ești Tu
pentru orice siguranță armez gânduri tulburătoare
mă camuflez sub o mască îndrăzneață și
forțând o revoltă interioară
mă înrolez pentru găsirea luminii ascunsă în buncăre inumane
bomba mileniului e o încărcătură biologică mignonă
cu spori de teamă și panică
oameni cu două fețe mă urmăresc și nu știu cât de apropiați sunt
dacă să-i consider un plus de putere
uneori ochii lor sunt niște licurici ard aerul lăsând mărunte viduri de viață
irespirabil întunericul iubirii devine anafilactic

Sebastian Golomoz

limba română -
patria cuvintelor
cu fața spre cer

romanian language -
homeland of words
facing the sky

Teodor Dume: Ștergarul în care mi-am uitat copilăria


locul din care nu fug niciodată  -
copilăria


m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
 mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte...
calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
înainte de război...

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur...
mama s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe  întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el...
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors...

o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine
şi că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
sub care  bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum
ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tată – mamă

noapte bună!

Ionel Bota: Lecturi

Cesare Pavese sau despre alegoriile frenetice ale „omului jignit”
Sfârșitul lui Cesare Pavese a fost tragic. Asta se știe cum se știe recolta vieții sale de celebru scriitor italian, poet, prozator, eseist (1908-1950), obsesia morții, cum notează mai toate dicționarele, antologiile și enciclopediile, reprezentând miza propriului spectacol al supraviețuirilor sale. Epicul pavesian, ireproșabil colocvial-mobilizator pentru generația din care a făcut parte, pare să fie repetiția generală dinaintea gestului fatal. Îndrăgit pentru naturelețea discursului din prozele sale, Cesare Pavese a fost frecventat de muze iar sfârșitul, spectaculos fără îndoială, a însemnat încheierea unei „stagiuni”, a ființei pe pământul care i-a fost făgăduit pentru o mare pasiune, aceea a scrisului, dar după ce i s-a dedicat cu o seducătoare sinceritate, s-a dovedit a-i fi dricul apoteotic al vieții finalizată asemeni unei pagini de jurnal neterminat. Un eseu a brodat pe această temă, cu un insolit aplomb într-o abordare punto per punto, Vianu Mureșan, insistând pe componentele condiționalului, pe maleabilitatea țesăturii biografice executată în vestimentația unui realism radical debușând o simfonie magistrală a finitudinii, restituind contexte și dezvelind curajos trecutul personajului, cu pertinența erudită a decelării bosajului relativist privind autorul opțiunii de a capota suicidar, în plină glorie. Pavese, omul jignit (București, Editura Eikon, 2015, 168 p.) este, așadar, un material probator în deslușirea secvenței care a selectat pentru istoria literaturii universale prefața unui gest radical. În ce măsură a reușit autorul eseului să fie corelativ dinamicilor destinului autorului și să-și păstreze statutul de referent obiectual, încercăm să explicăm în acest comentariu al nostru.
Nu s-ar spune că Pavese și-a locuit precar propria viață, rezervorul adiacențelor sale la spiritul epocii în care a creat și în care s-a afirmat fiind egalat doar de varianta unui scepticism sever, sub semnul căruia evoluțiile biografiei italianului au fost prea des pavoazate cu voluntarismul agresiv al unor opțiuni, cu accesorii ale notațiilor ontologice frizând evidențele unui pozitivist, totuși, mai ales că, așa cum demonstrau prozele sale, întreg interbelicul și avatarurile sale i se păruseră un uriaș fenomen social ratat. Instalarea arbitrariului a venit, în fapt, în detrimentul unor presiuni și al unor disponibilități în care discursul vieții lui Cesare Pavese a degenerat brusc în fatalul pasaj emoțional, scepticismul fiindu-i un fel de amuletă compensatoare. Vianu Mureșan recuză că ar fi confesiune ori ficțiune biografică eseul său, afirmă mai peste tot, în paginile cărții, că „jignirea apare numai ca situație socială”, că drama în sine indică mai mult decât un simplu autor de literatură. Preliminariile cărții acesteia țin de situațiile existențiale, un alfabet al destinului, de diagrama unui destin relevând „dimensiunea unei finalități configurabile particular.” Din asamblajul insolitei bravuri a „omului jignit” se exercită stratificarea caracterului autograf al operei lui Pavese, efectul unui exit al relației erotice, desigur, prizând intimismele jurnalului (Il mestiere di vivere. Diario, 1935-1950), publicat postum, în 1952: „Interpretăm suicidul ca operație hermeneutică secundă, care vine după interpretarea primă constituită de însăși rațiunea – oricât de ambiguu sau obscur formulată – oferită sieși de cel ce face acest gest.”
Nici problema vreunei vinovății nu ar sta în picioare, susține eseistul român, fiindcă nici analiza afectivului jignirii, de-compoziție a formei experienței private de viață, n-ar putea genera, singură, intenționalitatea imanentă. Enunțul unor evidențe („Cesare Pavese se angaja în relații erotice cu femei căsătorite ori deja stabile într-o altă relație.”), elansarea ecuației atenționalitate-finalitate-intersubiectivitate-intenționalitate afectează(-infectează) starea de exaltare disjunctivă. La un mod aproape grandios, zicem noi, acum, afecțiunile, emoția, senzualul/senzorialul execută distribuirile ființialului pe paliere de sfâțietoare conștientizare. Or, tocmai ele, complexele idiosincraziei, cum notează iarăși eseistul, exprimă un „om jignit” autodevorându-se fantasmatic. Vorbind despre fatalele proiecții ale frustratului, Vianu Mureșan știe că „(...) jignitul nu ia viața așa cum e. El se idealizează.”, personalizează accidentele vieții, e copleșit de narcisismul urii de sine, „joacă” un ol în mitul androginului visceral, „starea fără de eu.”
Studiul ne poartă în mitologie și în filosofie, în antropologie și în creștinism, evaluând mereu prefixul destinal. Pavese nu și-a scris nicidecum proza între zidurile ponosite ale abației vieții, viața sa a fost înghițitî de proiecte, filiațiile existenței l-au adus în situații vulnerabile, aceea de a-și renega onestitatea, aceea de a fi lovit de ingratitudinea celuilalt/celorlați, aceea de a-și reține devotamentul atunci când anticipa eșecul inter-relaționărilor. A dus o luptă neîncetată pentru a trăi cu adevărat. Însă, personaj titular al propriei vieți, scepticismul i-a fost incitat, la modul tragic, de prizonieratul iluziilor în naivitatea atât de incorigibil-seducătoare și garnisită cu bruște căderi de cortină. Dar omul în ucronie nu e deloc omul situațiilor insolubile:„Autorul știe despre sine ceva care i se întâmplă, dar în același timp el se imaginează ca instanță a istoriei particulare, personaj al unui joc ce capătă și caracter literar; se ipostaziază ca personajul ce-și divulgă drama, devenind ca atare tocmai autorul ei.”
Un geniu al scrisului manipulează cititorii. De aceea complexul sinucigașului, la Cesare Pavese, consacră o dislocare a ligamentului pasiune-rațiune, inevitabilul sfârșitului (aici „moartea, epifanie a femeii pe care n-a putut-o cuceri de fapt niciodată”) e marcat de miza erotică (ori „chin erotic”) dar nu de un complex sexual, conchide Vianu Mureșan. Omul e doar înrobit bestiei prin sexualitatea sa dar raportarea aceasta e de natură magico-religioasă. E insinuant caracterul agonic al erotismului (titlul unui capitol al cărții) însă asta pare să fie partea din lupta finală pavesiană, verdictul suicidar fiind răspunsul la traumatica distopie, proasta așezare a Lumii față cu eul mereu reactiv al prozatorului. În gândurile, în mintea sinucigașului imaginarul e bruiat de sceneria apocaliptică, omul își prezervă ultima producție de profil, fizionomia lui suferă un transplant, spiritul lui se „descarcă” în falii de feerie grotescă. Scriitura este tabuizare, proclamă Vianu Mureșan, sinucigașul oferă morții un autograf, moartea e spectacol, ea este spectaculoasă, suicidul, ritual de seducție (cităm și din titlul unui alt capitol), tip de ciudată socializare, frizează non-sensul. Tentația suicidară, afirmă corect eseistul, nu anulează, însă, iubirea de sine, nu aduce efectele unei poțiuni magice.
La Cesare Pavese, fuzionările real-suprareal funcționează ca un mecanism cvasi-futuristic, iluzie funambulescă, alternând exponențial realul și mitul care învinge. De bună seamă, nefiind o izolare paradisiacă întreagă viața prozatorului, actul final poate fi înțeles și ca narațiune transgresivă exploatând un artificiu al ființei. O alegorie frenetică disjunge ficționalizant, moartea substituie (auto)violența refulată Până când zădărnicia punctului echivalează cu inocența narcisiacă oniric prelungită în propriul priveghi de spectacolul „omului jignit.”: „Ca atare, nivelul ființial pe care îl putem avea aici în vedere nu mai este acela al unei ontologii plate a ființei, ci unul al contingențelor semnificative, cele care, asumate, compun profilul unui destin, iar transfigurate creator, urmează a genera opere.”
Doar viața omului, puternică, intensă pune conținut voinței exasperate de a consemna finalul ca alternativa altui început. Zadarnic ștergem dârele timpului din ființa noastră de carne și sânge, în fiecare subzistă o adorație aproape mistică a sfârșiturilor. Apoi se instalează tăcerea. Cesare Pavese, „omul jignit”, nu a întâlnit fericirea fără margini cât a trăit, spectacolul final a ieșit din comun abia atunci, o dată cu depășirea limitei. Cartea lui Vianu Mureșan se citește cu acea rară plăcere pe care ți-o induce textul literarității depline iar observațiile, comentariile, notele ample ale eseistului ambiționează cititorul, impresionat de savoarea lecturii și dorind, de la o pagină la o altă pagină, să se dumirească de ce metamorfozele interioare sunt acelea care dau consistență biografiei literare a unui autor care nu și-a mai putut explica nicidecum conflictul cu sine, fiind el însuși robul imprevizibilului.

Viorel Boldiș: Când trebuie

Deci, femeie, te iubesc,
şi îngheţat te iubesc
iarna ca pe-o vară,
şi-ţi mângâi sufletul
ca toamna frunza cea rară,
şi-ţi stau de veghe
ca prin trecători plăieşii,
şi mă-nfloresc de tine
ca merii şi ca cireşii.

Da, femeie, te iubesc,
şi când eşti pe ciclu şi ai draci
şi n-ai dreptate dar vrei să ai,
şi am grijă de tine
ca un sequoia de un bonsai,
şi plâng cu tine ca prostul
la o telenovelă,
şi dacă-mi ceri, intersectez
o paralelă cu o altă paralelă.

Asta e, te iubesc, femeie,
aşa aricioasă cum eşti,
ilogic şi tantric şi cast la un loc,
şi dacă-mi ceri,
raiului cu iadul îi dau foc...
Dar dacă, după toate acestea
încă ochiul privirea ţi-o ascute,
te trimit la mă-ta...
da du-te, tot du-te...

Ionuț - Tiberiu Balan

te sărut dintr-o gară
mă săruți dintr-o alta
oricare braț de-al tău e o casă
orice buză de-a ta e o cale
orice amintire-rîu devine amintire-mare
iar tu departe
eu - departe
e frig
și plouă
și se face noapte
iar eu te sărut dintr-o gară departe
iar tu mă săruți dintr-o alta departe

Geo Galetaru: Și vântul tăcea

Aseară am citit un poem de anne sexton.
Mda, sunt responsabil și fac
Doar ceea ce se cuvine.
Aseară instrumentele tăceau și
Vântul tăcea.
Voi spune că pereții s-au deplasat puțin,
Ca să facă loc unei viziuni confortabile.
Și apa avea o formă previzibilă.
(În palme, un greier de tablă,
Pus în mișcare de un minuscul arc electric.)
Câmpuri și pietre, o genialitate
Inutilă.
Printre rânduri, scopuri înalte și
O istorie tandră a lucrurilor de jos.
Locurile în care am fost
S-au umplut de praf, au sucombat
În sucul înghețat al toamnei.
Aseară am citit un poem de anne sexton.
Aseară instrumentele tăceau
Și vântul tăcea
Și câinii tăceau.
Inima mea tăcea.

George Pașa: Tu ești forma în care sufletul se înțelege pe sine

(poem eseu)

În ce formă să te cânt, suflete al meu?
Cuvintele aureolate de istorie,
vegheate de spiritul bun
sau abia născute din spuma zilei,
cuvintele moarte spre-a învia
când toate sufletele au să se ridice din mormânt
întru slăvirea ființei celei eterne,
cuvintele-bulgări căzute pe morminte de eroi
sau alte și alte cuvinte,
toate acestea n-ar fi prea sărace
ca să exprime fidel spaima de neant,
bucuria existenței finite
dincolo de lucruri și dincolo de sine,
tristețea că eu nu a putut deveni tu
și nici tu să devină eu,
dincolo de iluzia unei întoarceri în trupul cuvintelor?
De te-aș cânta, bunăoară, din liră, ca aezii cei de demult,
ori ca Orfeu spre-a îmblânzi pietrele, să-ți zic:
„Spune, suflete al meu, pe ce cărări să apuc,
pe care dintre corzi s-o ating mai tare,
ca ea, la rândul său, să atingă alte suflete, să le facă mai bune?”
Asimilăm și asimilăm zeci de istorii,
dar niciuna nu ne-ajută să spunem ce e omul.
Să te povestesc, suflete al meu, în versuri romanțioase, precum trubadurii de altădată? Dar ce-i de povestit, suflete? Oare tu poți fi povestit? Poți vorbi de o rană, de aceeași veșnică rană, grație unei metafore tocite, fixate cu aceeași nebună săgeată. Poți purta, permuta, transfera, vântura, îngroșa, îngrețoșa aceleași cuvinte, poți lăsa cu gura căscată, poți enerva, transfigura, înlemni, alinta, bucura, înduioșa et caetera. Și sufletul se va-ntoarce în sine, fără să-ți mai spună măcar: „Ași! tu nu vorbești despre mine, nici măcar pentru mine, nici măcar pentru tine, nici măcar pentru sine. Dumnezeu știe ce vrei să spui, poate că vorbești de vreun cui, de vreo halebardă, poate chiar de vreo paradă. Poate că îți tremură cuvintele și mereu îți scapă. Poate că poate, iar și iară.”
Să ne-ntoarcem la moderni, suflete al meu! Doar ce apucăm să zicem „modern”, și modernitatea deja a trecut. Nici măcar nu devine mit, ci, mai degrabă, un fel de modă retro. Veșnica ipocrizie a modernului: te simți agasat de mode, le persiflezi, însă copiezi, voluntar sau nu, modele, faci paradă de modă, inventezi mode, pui filtre înainte de a deschide robinetul cuvintelor, epatezi, cenzurezi, mimezi, încondeiezi, filigranezi, derealizezi, destructurezi, restructurezi, desfigurezi... Oricare transfer de sens devine anacronic. În locul figurilor de stil, îți place să te spargi în figuri.
Sufletul nu poți să-l scrii, să-l descrii, să-l povestești, să-l fotografiezi. Deși el e atât de simplu. Să-l înțelegi: iată visul!

Elena Lucia Spatariu-Tudose:***

Am devenit
jumătățile zidului în care
ne-am zidit reciproc
construisem un edificiu măreț
dar am tras obloane grele
peste ferestrele cândva luminate
și pline de viață...
jumătate din zid s-a mutat
de cealaltă parte a drumului
și așa mutilați
aruncăm unul spre altul
pagini cuprinse de flăcări
din memorialul iubirii
ajunsă la anul de glorie al maturității
cuvintele cad arse pe caldarâm
și ninge abundent cu cenușă...
deja s-au format troiene de scrum
moartea maidaneză face bulgări
și ni-i aruncă în față
cineva
ar trebui să curățe
tristețea aceasta
de pe strada nimănui...

Daniel Luca: Poeme și revista online Thymes!

A apărut nr. 2 al revistei online Thymes!
Redactor-șef: Daniel Luca
Ilustrație copertă: Copilărie, desen de Paula Manac (Belgia)
Grafica acestui număr: Kara Molnar - almost a rose (p. 18); inner travel (p. 52); creation (p. 90); words (p. 93); about you (p. 106); backwards (p. 112); one more step (p. 117); the chain (p. 121); edge of thought (p. 123).
CUPRINS: EDITORIAL. Laura Gheorghiu (1). FILE DE CENACLU. Mariana Cașu (5). Xenia Damaris (6). Maria Gligu (6). Ovidiu Gligu (7). Ana-Maria Ninulescu (7). Olivera Stoianovici (9). POEZIE. Maya Alma (10). Ana Ardeleanu (13). Christian Bistriceanu (19). Ionuț Calotă (25). Camelia Monica Cornea (32). Ioan Corin Culcea (38). Rodica Dascălu (44). Any Drăgoianu (52). Silvia Filip (58). Camelia Florescu (62). Laura Gheorghiu (69). Valentin Leahu (73). Claudia-Gabriela Marcu (76). Daniel Marian (81). Daniela Mihăieș (86). Ramona Müller (91). Maria Nițu (94). Costel Simedrea (99). Horia Simon (102). Dan Șalapa (107). Emil-Ciprian Vestemean (113). Valeriu Valegvi (118). PROZĂ. Nicolae Toma (122). Dorina Măgărin (124). DIALOG CU CĂRȚILE. Petronela Apopei (despre Ioan Romeo Roșiianu;133). Eugen Dorcescu (despre Gheorghe Rancu-Bodrog; 137). Daniel Luca (despre Daniela Gifu, Lucian Gruia; Maria Nițu; Ion Răşinaru; 140). Daniel Marian (despre Andrei Caucar; Ionuț Calotă; Any Drăgoianu; 146). Cristian Gabriel Moraru (despre Mihail Tănase; Nicolae Vălăreanu Sârbu; 151). ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ. Daniel Luca (despre Ștefan Goanță; 158). ARTE PLASTICE. Ileana Pop-Nemeș (p. 163).
Așteptăm materialele dvs. pe adresa revista.thymes@gmail.com până în data de 31 octombrie 2020. Lectură plăcută!
https://drive.google.com/file/d/1SwsqaVxwSOa0sg_z94Ab21xmt30wF-iA/view?usp=sharing

***
DANIEL LUCA: poeme

Dans

Folosesc o sfoară
pe post de cheie
suficient de rezistentă
pentru a mă baricada pe dinăuntru
în camera din copacul inimii mele
tril de privighetoare
dansez cu scara
până se rupe
într-un hohot dement
de frunze
de crengi
nu mai pot să o dezleg.


Păpădie

Vreau sa fiu o păpădie
în inima ta
bătăile ei
să mă împrăștie în tine
să te ating în cele mai adânci locuri
și să renasc mereu și mereu
până vei deveni o păpădie.

Doina Filip Paul: Mesaj Autumnal

O sa mor privind spre mare de pe strada unde sarea
Flutură miros de alge dintr- un gând ce nu-i al meu,
Unde vara își destramă colțuri fumurii spre zarea
de mătase, prinsă- n fluturi mai fierbinți ca brațul tău.

In sipete de iubire verde- i sângele candorii
când o lacrimă fierbinte face din septembrii scrum,
De pe umeri cad fantasme, mere coapte și prigorii ,
Toamna- i o fotografie, un mesaj într- un album...

Și se coace printre streșini amintirea ta de- aramă
Ca un zbor de iasomie îmbrăcat în glasul serii,
Te anin ca pe-o ninsoare care curge din năframă
între palme tânguite , destrămând în ecou, merii.

Ai fugit din seara asta cu tristețe pe la geamuri
Și de grauri scuturi vara ca o ciutură prin vie ,
uite, strugurii grăbiți cad din sân brumat de raiuri
toamnă răvășită- n berze , caldă poză ruginie.

Frențescu Ioana: Ai rămas...

ai rămas peste tot
așa negrăit
ieșit dintre zgomotele făcute sul
pe iarba pe care merg
în orice culoare dizolvată în lumină
sau bezna orelor târzii
orice adiere te deșiră palid și mut
troiene neînflorite de gând sunt purtate în alb
pe-o verticală frântă
iată-mă atât de departe
întoarsă spre apus
sub o lună străină de foc și sânge
cu ziua ruptă-n bucăți
mistuită într-o litanie printre dezinfectanți și măști
cu mâinile spălate mai des ca Pilat din Pont
și ultimele resturi din memorie

Marin Rada: Toamna

Citesc la lumina
unui crin înflorit,
e noapte și cad stelele
dincolo de colină,
mama îmi scrie
dintr-un nor risipit
câte o lacrimă
de dragoste plină.
Citesc la lumina
unui crin înflorit
și frunzele galbene
umblă de-a valma...
mama îmi scrie
dintr-un nor risipit :
,, a venit acasă la noi toamna ".

Alin Ghiorghieș: Casa de corecție

Mi-a mai rămas de spălat scoarța copacilor cu un burete de sârmă.
Despre soare știu de la o oră fixă că e un animal împăiat și expus pe o cortină mumificată
în albastru-mirat.
Mereu am știut despre steaua polară că e borțoasă
cu
și din
florile unui salcâm proaspăt tăiat.
Mereu am știut că unele stelele în august încărunțesc
și sunt duse la casa de corecție lacto-umană unde
dimineața primesc o cană de mahmureală și o felie
dintr-un vis spulberat.
La amiază un nimic disecat se lovește în suflet și se pune la plic
cu puțină dreptate.
Seara la cazan își citește în sângele vremii
ultimul și ultimul an...
Foamea dispare de pe morminte. Se-aud lumânările cum se scurg emailate.
Din ziarul cimitirului stelele mai citesc despre
ebrietate
maternitate
egalitate

Dan Cășuneanu: ***

voi mânca o singură dată în zi
voi bea apă o dată în noapte
voi fi tot mai moderat
cum mă știi și cum te știu
fără să îți văd chipul de aproape
te port cu mine în umbră
mă porți cu tine în lumină
cad frunzele peste ciuperci
nu trebuie să te doboare într-atât
nu au intrat zilele în sac
strâng tot mai multă răbdare
la vârsta mea pot să aștept

Atila Racz:Versuri, Versuri, Versuri...

Versurile 

Sunt rugăciunile pe care
Le rostesc seara
când nu ești aproape
Pe care le îngân
În tăcere
Când simt că te îndepărtezi
Înspre toamnă
Când frunzele curg pe râuri
Ce coboară din munte năvalnic
Când
Cad ploile-n brume
iar
Geamurile se îmbracă
În dantelate închipuiri
Tu ca
Versul ce te îmbracă
Înspre iarnă
Cu argintate cuvinte
Aduse de ger
Vezi
Îmi aduc încă aminte
Versuri aduse de oameni
Pe limbă
Versuri plutind ca fulgii de nea
Peste copilul adus
Din flori timpurii.

Copilul

O să faci din mine-un copil
O să
Te țin de fustă
Să nu te pierd
Îți învăț cuvintele
Conturul buzelor
Și mai ales ochii
Din când în când
O să-ți fie dor de singurătate
Prin umbra ta trec zilele
De odinioară
Liniștea primăverilor
Bucuria de a trăi
Cum treci prin grădina
Cu frezii
Și lași în urme gândul
Plecării
N-o să te uit
Da
Voi rămâne copilul
Care învață viața
Când timpul nu are margini
Când iubirea
Se întoarce
La început.

Poveste

Vine în fiecare seară
Închide obloanele
Trage perdelele
Stinge lampa
Așa cum visarea
Mi se strecoară în suflet
Îmi ia din negrele gânduri
Și le preface-n îngeri
Ia din ziua de astăzi
Clipele bune
Și le duce-n mâine
Mi-e așa de dragă
Limba ta îmi spune
Limba în care te naști
Limba în care crești
Ca-ntr-o poveste
O poveste
Pe care nu vrei
S-o sfârșești niciodată.

Gabriel Stănciulescu: Ne zboară zilele...

zboară zilele noastre și nu observăm...
avem mereu proiecte
de împlinit
ne dorim mereu mai mult
ne pasă mai mult de ziua de mâine
de neîmplinirile sau reușitele momentului;
am realizat ceva mărunt
și ne bucurăm enorm
orice mică realizare poate fi o victorie
avem nevoie de puțin...
de foarte puțin pentru a fi optimiști
împlinirile ne țin în priza
cu viața;
dar cel mai intens trăim
prin realizările copiilor...
mai tineri
sau trecuți de prima tinerețe
părinți bătrâni cu copiii bătrâni
sună straniu
și ce dacă
nu rar auzim... și este o binecuvântare
două trei generații savurează viața
împreună;
ne bucurăm de viață... în vâltoarea ei
uneori absurdă
nu-i așa că v-ați calculat anii
până la vârsta de pensionare
anul... ziua... cuantumul pensiei;
și eu am făcut la fel...
ucum realizez că a fost o dorință
pe care nu mai vreau
s-o împlineasc
vreau să rămân la vârsta de acum;
dar nimeni nu scapă
de fapt nu știam că un pensionar nu mai este tânăr
puternic... frumos și sănătos
sau poate știam
dar am fost un ignorant
în firescul vârstei tinere;
acesta nu este un poem dedicat seniorilor
nimeni nu a fost doar tânăr
toți facem parte din același proiect
“cum îți așterni... așa dormi”.

Mihaela Poduț Ienuțaș:***

Hai când se alintă lumina
Și tremură nervurile-n frunze
Hai când se joacă cu umbra
Și asfințitul își trece văpaia
Pe sub
Curbura genunchiului
Și peste buze
Hai când îți prinde ochii în palme
Și râde nebună de zvâcnetul sângelui tău
Flamândă și
Neîndurătoare
E doar un copil
Să nu-i faci vreo vină
Că adoarme strângând luceafărul în mână
Ca pe-o acadea
Hai când se vede de lună
Până la urmă
Ce se poate întâmpla
E aiurea să mori și să nu știi niciodată
Ce-a mai rămas dimineață
Din acadea

Nely Vieru: Petale de lumină...

Pe unde-mi cutreieri suflet pustiu...
rătăcești negre nopți pe alei neumblate,
frunzărești codrii deși și poienile toate
și pictezi melancolic parcul gol în gri-ruginiu ?!

Ți-am lăsat la răscruci semn de carte
și luna aprinsă în lămpi la ferestre,
stelele în felinare luminând lăzi de zestre
și așternutul din flori de pelin și frunze uscate ...

Din mansarda mea cu fereastră la cer
unii văd toamna zâmbind cu miros de gutui,
eu încă înghit cireșe-amărui
și te caut în noapte printre stele ce pier !

Constantina Dumitrescu: Viața

Plutind pe apa vieți
ca lebăda pe izvorul nesecat al dorinței
ciugulind din rosturile alunecoase ale deznădejdii,
plec apoi în larg căutând speranța
o pasăre zboară în înaltul albastru
pictat de Picaso și ne aduna-n cârduri domestice
și ne iubim,ne unim creând disconfortul terestru
privim liliacul cerului violet
și ne dăm întâlnire printre razele Soarelui
rănile inimii pământene au întrecut cu mult zilele petrecute pe Pământ,
aștept să înflorească liliacul
să mă pot agăța de o petală celestă
să plutesc pe ea până la tine,dragă mea
crescut-am în grădină cerului un copac, copac cu flori ce miros a busuioc
este vis,este vis în viață,în paradis
grădina ce se înalță-n cerul iliacului
și strălucește-n zare,în ceruri sunt plantate mai multe inimi,
în care s-au adunat stelele să protejeze,viața,
lumea să te alinte viață și Soarele să te sfintească!

Ilica Pavel: La Heidelberg.

Sus în cetate
la Heidelberg
printre studenti,
printre artisti.,
un tainic-
blând
apus de soare
se cobora
în ochii-mi
tristi -
la Heidelberg
sus in cetate
sa fii etern,
ah! nu
se poate...

Viorel Birtu Piraianu: Sărutul


nu am știut niciodată femeie
că sunt acel ce nu mai sunt
am sfârâmat tăcerile din noi
tot împletind cărări în doi
mă întrebam târziu, mult prea târziu
de ce-am plecat atunci să rătăcesc prin văi adânci
erai făptura pură ivită într-o zi în larg
eu, un călător hoinar pe ăst meleag
și plecam femeie iar plecam
tu plângeai, mă plângeai
te pierdusem pe zadarnice poteci
tot căutând un strop de rai
și am plecat femeie, am plecat
m-ai sărutat adânc, fără un cuvânt
ne leagă timpul rămas
tai din mine o fâșie de veac
și mă chemi și mă strigi
în cer și în vânt, în tainic cuvânt
ploua atunci pe pământ
plecam printre stropii de ceară
eram la distanță de noi
doi tineri nebuni, amândoi
eram absenți grăbiți
două destine fugare pe drum
mă așteptai în scrisoare
eu ciopleam o cruce îm zare
plecam tăcut la fiecare pas
confuz în declarații la final
muream amândoi
străini între noi
altarul absent
iar noaptea a rămas făclie stinsă
mi-e frig și mi-e dor
mor astăzi femeie, ilogic și gol
colind mereu și nu îmi este bine
mi-e dor să strâng în brațe femeia
așternutul e rece și gol
sunt orb în furtuna nebună din mine
iubirea noastră a plecat să moară
tot căutând prin lume tainic legământ
mă lepăd de lacrimi, de toate
mă leg cu sărutul de tine
dacă tu, atunci eu...
am scris aceste versuri femeie
pe țărmuri de dor
născuți în lumină
plecăm bezmetici în valuri de humă
murind fără vină în tragic final

Daniela Mancaș Balaiita: Cântecul toamnei

Mi-e sufletul foșnet, culoare și cânt
În păr mi se joacă al serii vânt.
Privesc iarăși frunzele întruna căzând
Și toamna o simt în mine valsând!


Noian de culori se aștern pe pământ
Împodobindul în feeric veșmânt!
Cad frunze, tot cad, în jur mi le strâng
Și cântecul toamnei răsună prelung.

Potop de arămiu înainte și-napoi
Și gândul îmi fuge iarăși la noi.
Clipe frumoase mi-aș dori să avem
Ca eu să le adun în al toamnei poem.

Nelu Cazan: anemie de toamnă

Nu întotdeauna am
cuvintele la mine
L-e rătăcesc adeseori
de căte ori îmi este dor de tine
Prin inimă îmi trec mii de fiori.
Şi mă frămănt,nici nu mai ştiu
De-mi este rău sau bine.
Aş vrea să vii atunci
la mine-în gănd
Să stai o clipă lăngă mine
M-ai recitesc scrisori de prin sertare
Mă uit la poze vechi,îngălbenite
Şi tu-mi apari mereu fără încetare
În preajmă,închipuire şi în minte.
Atunci..îmi amintesc din nou
că eşti departe
E toamnă iar şi sănt doar amintiri
Te caut iar în semnul de la carte
Cel tatuat cu tainice iubiri.

Nelu Cazan
03.09.2020
Țifeşti

Eugenia Bucur:Târgu Jiu

Am fost și eu aici...
Era într-o iarnă, a doua zi de Crãciun.
Lacrimile înghețaseră
La plecarea mamei în decembrie...
Liniștea nu puteam s-o adun.
Se închisese poarta sãrutului.
Priveam coloana fãrã de sfârșit,
Lacul era mai bogat și mai sãrat.
M-am așezat la masa tăcerii,
Mama era cu noi la masă,
Brâncusi era tot acolo
Lumina se întețise, să fie pentru toți

Ileana Vlădusel: E toamnă

Mi-e sufletul iarbă și-n cânt
Amurgul coboară în mine,

Aroma acestui târziu
Cu gust tămâios mă îmbie.

Vioară de frunze foșnind
Mă-încântă vorbind despre mâine,

E toamnă în mine și simt
Cum iarna îmi scrie solie.

Cad frunze din ramuri gonind
Spre-un timp ce în lut le vor scrie,

Vis nou mă ajunge și știu
Că toamnă sunt eu și sunt vie.
Iubiri ce au ars suspinând
În suflul meu mai adie,

Pe aleea cea veche colind
Și-n urmă iubiri vor rămâne.

Mi-e toamnă în suflet de-acum
Cad frunze cu vise din mine,

Dansează cu pas ruginiu
Acest anotimp peste mine.

Costel Zagan: Onoarea de-a vă cunoaște

Bujorul înflorit chiar pe obraz
e cea mai gravă circumstanță
însă îngăduiți și-acest extaz
să vă admir de la distanță

E cea mai gravă circumstanță
să fii poet în timp de criză
când doar prostia-i în vacanță
tu ești mereu parcă în priză

Să fii poet în timp de criză
hai îngăduiți și-acest extaz
să fie poezia cea din urmă miză
bujorul înflorit chiar pe obraz

Nu-i cea mai gravă circumstanță
să fii cu cerul în balanță
Costel Zăgan, CEZEISME II

Mioara Băluță:***

Gabriel Dragnea: Alexandru Andrițoiu, „...am o colonie de aripi, îndrăznețe și gemene”

Deoarece astăzi, în ziua când scriu aceste rânduri sunt cuprins de un romantism aparte, îmbrăcat într-o tristețe mută, parcă împrumutată din trupuri de păsări dintr-un cer străin am simțit nevoia să mă opresc, asemenea unui tren tot mai lacom după halte uitate și gări scorojite, într-o stație despre care se vorbește puțin: Alexandru Andrițoiu. Poate pentru că acest poet este unul al timpului dublu - ca mulți alții, vizibili sau bine camuflați - dar, totuși, cu o voce lirică bună pe care nu i-o poate contesta nimeni. El se manifestă artistic într-o vreme a constrângerilor, a încorsetărilor unui comunism sugrumător căruia îi dedică poeme diverse - formă de supraviețuire devenită modă printre creatorii acelei perioade: „Partidul mi-a dat cel dintâi condei/ Şi creta cea dintâi argintie/ Pe tablă "PACE" mâna mea să scrie/ Şi-n pace să-nflorească anii mei .” (Partidului). Celălalt timp este ca animalul liber care aleargă sălbatic, aparent haotic, bucuros de posibilitatea explorării și trăirilor noilor simțuri și senzații ale unei lumi noi, fără garduri, fără bariere, impuneri sau restricții de gândire și exprimare. Iată și glasul secund, liber al lui Andrițoiu! Ca-ntr-un montaj paralel, două poeme distincte ale unor perioade distincte: „Mă surprindea adesea anotimpul/ stând la răscrucea sufletului meu/ şi urmărind, cu ochii-n patru, timpul/ ca pe-un vânat superb. Şi-am vrut mereu/ să-mi cadă viu în plasa de mătase,/ să mi-l domesticesc, să-l am captiv,/ la mine in grădină. Ziduri groase/ mi l-ar fi-mprejmuit definitiv./ L-aş fi-nvăţat să stea în două labe,/ să sară cu tertipuri şi drăcii./ Ceasornicul cu cifrele-i arabe/ şi calendarele cu file vii/ le-aş fi avut atunci la îndemână/ şi, ager, degetu-mi arătător/ s-ar fi trezit că minutaru-l mână,/ cum vrea, înspre trecut sau viitor./ Dar timpul îmi scăpa din mâini. Se pare/ că nu în mine îşi găsea ecou,/ nu eu eram printre eroii care/ puteau să-l facă creator şi nou -/ Eu mai credeam în Feţi Frumoşi din basme/ şi mai visam la codrul românesc./ Dar printre vechi legende şi fantasme/ eu am văzut cum oamenii scrâşnesc./ Eu am vazut istoria cum plânge/ în cimitirul cu trei pruni bătrâni,/ cum suferinţa-n ochi i se răfrânge,/ cum flori de purpură îi cad din mâini” (Timpul).
Spuneam mai devreme că Alexandru Andrițoiu este un poet al timpului dublu. Într-adevăr, el se manifestă artistic în două perioade istorice foarte diferite, atât din punct de vedere politic cât și cultural sau social. A vorbi despre aceste două perioade consecutive din viața unui creator - înainte și după 1989 - este ca și cum am defini zborul dinăutru și din afara coliviei. Cum este și cazul poetului Andrițoiu, pentru o viețuire relativ normală în spațiul literaturii a fost nevoie de compromisuri - ca și în prezent, de altfel, dar la un alt nivel, cu alte interese și pe alte paliere. Există, însă, o amprentă a trecutului care urmărește pe fiecare, fie el scriitor, sculptor, preot, dansator, ziarist sau profesor. De aceea, poate, astăzi se vorbește mai puțin despre poezia lui Alexandru Andrițoiu tocmai din cauza aparentei prietenii cu regimul comunist sau, cum ar spune alții, din cauza renunțării la verticalitatea opiniilor și a dreptei credințe. Cu toate acestea, înlăturând toate accidentele epocii comuniste din opera poetului vășcăuan, cititorii pot descoperi o poezie adevărată pe care o pot citi în volume precum Constelația lirei, Simetrii, Poeme noi sau Euritmii.
Și, pentru că astăzi, așa cum vă mărturiseam în debutul acestui material, sunt cuprins de un romantism aparte vreau să amintesc tuturor celor care au uitat sau acelora care nu știu versurile pline de muzicalitate, trăire, palpitânde ca o inimă neresemnată, care încă mai speră la o recunoaștere a sentimentului pur, în numele unei cifre „2” care își trăiește intens amintirile: „O, mai cu seamă seara te iubesc,/ când lucrurile par nedeslușite,/ când porțile se-nchid c-un ritm firesc/ și iedera începe să palpite,/ când arborii-s mai tainici și mai mari/ și când se-aud fântânele mai bine,/ îmbucură-mă! Fie să apari,/ chiar de vei trece-n ora fără mine.// Arată-mi-te iarăși respirând/ ca apele de lună îmbiate./ Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,/ căci mări și lacrimi sunt, la fel, sărate.// Adu-ți aminte de un biet dactil,/ de un fragment fragil de poezie/ pe care ți l-am strecurat, subtil,/ pe un pătrat lunatic de hârtie.// (...)O, mai cu seamă seara te iubesc,/ femeie, ce-ai rămas, în ani, departe./ Citesc și mă citești, și te citesc,/ și-mi stai ca semnul de mătase-n carte. ” (De dragoste, din vol. Constelația lirei).
Alexandru Andrițoiu nu a greșit când ne-a spus că în el „zvâcnesc stoluri de aripi lăuntrice”, că în sinea lui are „o colonie de aripi, îndrăznețe și gemene”. Așa cum a spus-o și el în finalul poemului Aripi, repet și eu în numele poeziei lui care merită să rămână printre filele retipărite de carte: „Fie-ți deci zborul înalt”, poetule!
Sursa: GABRIEL-DRAGNEA.BLOGSPOT.COM

Grupul: Zbor spre înălțimi

Este posibil ca imaginea să conţină: nor, cer şi pasăre, text care spune „ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI.”
Administrator grup: Camelia Bot

Gheorghe Ungureanu 

Mă-ntreb

Mie poți să-mi spui ce nu știi despre tine,
Poti să repeți la nesfârșit ce simți,
Poți să-mi ascunzi apusul din coline,
Dar n-ai să poți trăda sau să mă minți.

Tu n-ai putea să-mi spui fără să plângi
Ce simți cu-adevărat când ești departe,
Și toate într-un suflet ți le strângi
De parcă ai juca norocul pe o carte.

Mă-ntreb prin câte rele vom mai trece,
Câte furtuni ne vor uda, în loc de ploi,
De ce în toamnă palma ta e rece
Și cât ne vom privi cu ochi străini și goi?

Mie poți să-mi spui ce-ți-amintești de mine,
Poți să trăiești cât vrei la mine-n trup.
În carnea mea zidește-te pe tine,
Iar sufletul, mă lasă-n două, să îl rup.


Daniela Konovală 

Ca o floare fără timp...
Mi-am legat cu lună rana clipelor din amintiri
Am strâns noduri de albastru peste fostele iubiri
Și-am pus gând curat la poartă să vegheze noul drum,
În opaițe de ceară am pus miere peste scrum.

Haină nouă, primenită peste trupul încercat
În cântare iscusită inima mi-am îmbrăcat,
Dorul mi-am adus acasă din pustiul cu noroi...
I-am spalat cu rouă talpa cea trudită în nevoi.

Am aprins lumina serii la fereastra dinspre drum
Si-am pus gând de Lună nouă într-al stelelor cătun
Să-mi arate calea dreaptă spre iubirea fără nod,
Fără piedici inventate, fără teamă de norod.

Om în trup asemeni mie, aripi simple strălucind,
Dragoste în cuib de miere, ca o floare fără timp.


Aurelia Oancă

Este un rai

Comori ascunde-ntre cuvinte,
Tezaur sfânt în rădăcini,
Ascultă deci, și ține minte
Suntem, vom fi în veci români!

Mai dulce este decât mierea
Când limba noastră o rostim,
Dar de-o blamezi, va fi ca fierea
Și ține minte, de-o iubim

Ea ne va arăta cuprinsul
Din graiul sfânt și strămoșesc,
În ea te liniștește plânsul,
În ea poți spune „Te iubesc!”

În limba noastră românească
Există un cuvânt ce-i greu,
Să-l duci în suflet și să crească,
Acesta este dorul meu.

Și nu se mai găsește-n lume
Cuvântul dor, ca-n limba noastră,
El prinde-n el și trup, și nume,
Și e și casă, și fereastră.

E dulce și melodioasă,
Este lumina ce-am văzut,
Este un rai și prima casă
În care ești și te-ai născut!

Gheorghe Grigurcu: Pășești pe-acest covor

Pășești pe-acest covor pe care florile
și-au vomitat
singurătatea

astfel grădina e-n casă
tu ești în grădină
în tine nimeni.
(Amurgul Târg,1998)

Daniel Corbu: Blazonul de arhonte


Nici mergător pe sârmă la circul de stat
nici chelner la Viena după o spiţă străbună
nici salvamar la Miami
nici universitar la Heidelberg
nici comis-voyajor nonşalant prin oraşele
din Orient
nici călugăr budist prin peşterile Tibetului
nici rege al Etiopiei în fireasca
descendenţă familială.
Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu?
Biet călător prin barăcile visului
sclav al metaforei oferind adăpost pentru
nunţile necesare oferind
lecţii mentale de frică şi extaz
purtând ca pe-o invizibilă torţă
blazonul de arhonte al cuvintelor
ce nu te-au hrănit niciodată de-ajuns.
O excepțională carte pentru istoria literaturii române: Daniel Corbu,  Poezie și confesiune | Ziarul Gandacul de Colorado

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10