Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Grigore Vieru: Acasă

Toamna târzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahar.
Ma trezesc dimineata
cu toate laicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Ma temeam sa nu-ti fie frig“,
zice mama.

Vin rudele sa ma vada,
vorbesc in soapta afara
ca la priveghi,
sa nu-mi tulbure somnul
si tistuiesc pe cei mici
sa fie cuminti.
Ma aplec sa le sarut mana,
ele si-o smulg indarat:
„Nu trebuie“
rusinandu-se de pamantul
de sub unghii si din
crapaturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat gramajoara,
ai putea sa incapi
intr-o singura icoana.

Gheorghe Grigurcu: Dorințe

==========================
Dorințe ce izbesc în tine
asemeni somnului cu mintea montana
sclipire de forme pierdute
ori numai golite, insuportabil străvezii.
Dorințe ce izbesc în tine
aidoma alamurilor
unei orchestre ce-atinge
Numele,
inchipuiri rătăcite, fanfaronade,
cum voluptatea gîndurilor moarte
întinse încă-n soare
pe sezlonguri.
=========================

Veronica Pavel Lerner: Sonet

==========================
Mi-e trupul iarnă, sufletul zapadă
Dar nesupusă lor, eu încă lupt;
Privesc planeta şi aştept să-mi cadă
Un cerc de soare peste versu-mi rupt.
De spaime fug şi de stihii, când pline
Sunt de-ntuneric orele din zi,
Rotesc o cheie-n ceasul vechi din mine
Şi îl aduc la timpul celor vii.
Cu unghia pe sticla îngheţată
Azi mai sculptez din suflu-mi obosit
Fără-nceput, final şi fără dată
Poeme despre-o umbră-n asfințit.

Când gându-mi se rostogoleşte-n ieri,
De mâine mă agăţ cu noi puteri.
===========================

Ionuț Caragea: Doar o virgulă


pe tine, sânge,
te simt mereu încălzindu-mă
tu ești cea mai devotată
taină a lumii

pe tine, inimă,
te aud în toată splendoarea
șoaptelor tale
tu ești cel mai frumos cântec
al universului

pe tine, creier,
te cutreier și ziua, și noaptea,
pe străzile pavate
cu amintiri de demult
tu ești orașul
în care îi invit și pe ceilalți
să respire prin gânduri

pe tine, umbră, te iert
tu nu m-ai încălzit
nu mi-ai vorbit
dar ai știut mereu să asculți
așa cum cenușa ascultă
creșterea ierbii

pe tine, moarte,
te anunț că lacrima
pe care te faci că n-o vezi
e doar o virgulă
din poemul meu
nesfârșit
(Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021).
https://www.ionutcaragea.ro/.../Antologia%20M-am%20nascut...

Daniel Corbu: Vine câteodată Poezia

  poezie                                             

Spune-mi pe unde rătăceşte lumina
când inima mea e tristă
când stau închis în zăpada asta de trup
proslăvind pustiul secundei
îngrijind o speranţă cu picioarele-n râu
                                      şi cu capul în nori?
În carnea mea un zeu se întrece a cânta
dintr-o harfă zdrobită
un arhanghel cu numele meu face crime
în favoarea adevărului.
Tu pe unde rătăceşti când inima mea e tristă
când înaintez printre lacrimi şi minotauri
când absenţa îmi dăruieşte un morman
                                          de primejdii
când între aceşti patru pereţi ai camerei mele
VINE CÂTEODATĂ POEZIA
PE URMĂ IAR SUNT NIMIC.

Aurelius Belei: Visare










Ea când visa
năștea lumi cu aripi,
lumini diafane picurate
din stele fără de nume,
liniște peste câmpuri cu maci,
zâmbete ale unor ceruri
de dincolo de suflete,
câteodată chiar șoapte
de curcubeu înflorit,

ea când visa
era… altfel
decât eram eu
când o visam
doar pe ea.

Teodor Dume: Secvență. Viața și Moartea într-o singură clipă

  poezie                                            

La câteva zile distanţă
ninge cu furie
frigul se zvârcoleşte
sub anotimp
umbre şi scâncet de bob
o lumânare ghemuieşte liniştea
într-un colţ
un copil o strigă pe mama
timpul sculptează pe tristeţi

la capăt de anotimp
se odihneşte tata
îi fac semn dintr-o lume
în care oamenii
aşteaptă apocalipsa

poate sunt singurul
ce aşteaptă cu atâta emoţie
ziua în care
toate anotimpurile
coboară în oameni

Rodica Ochiș: Povestea


Am să îți spun povestea părții stângi,
Ce-a adunat fiorii de iubire,
Ca să păstrezi bucăți de fericire,
În toate visele care le strângi.

E un balsam, pe un amurg târziu
Și focul soarelui ce-mbracă marea,
Când ziua își așteaptă înserarea
Și țărmul ei devine un pustiu.

Când fluturi se pornesc spre răsărit
Și zborul lor în adieri se-apleacă
O lacrimă de lună se îneacă,
Să nu le fie zborul rătăcit.

Pe-aripa lor, eu îți trimit un dor...
Descântecul la ceas târziu de noapte,
Îngemănat cu ale mele șoapte,
Să-ți fie prag de stele la pridvor.

Când se deschide poarta către vis,
Sărutul meu o să îl simți pe gene...
Chemarea inimi ușor se cerne
Peste cărarea pasului promis.

Pavel Ilica: Crochiu


Despre vise visătoare

De undeva visele nopții
rătăcitoare treceau prin
păduri nebune-
fiecare zi o duminică
fenomenală

Florian Dan: E frunza...

E frunza stinsă
desprinsă
și zboară .
Tot mai aproape
în valuri
pe ape
ceața coboară ...
De frunză
de ceață
spre dimineață
îmi vine
mereu
să trimit dorul meu
către tine ...

Lizeta Prața: Cale, Adevăr și Viață


Se umple zarea de colinde
și sufletul se-mbracă în lumină,
în univers, o nouă stea se-aprinde
în noaptea cea divină.
Se naște iar Copilul Sfânt
în ieslea cea săracă,
să întrupeze singurul Cuvânt
spre care Tatăl se apleacă.
Și îngeri se coboară pe pământ,
le simți și le auzi chemarea,
El este Mielul ce s-a frânt,
ca inimi să atingă pacea și iertarea.
Spre ceruri se înalță gânduri
de bucurie și de teamă,
speranțe înfloresc în cânturi,
cuprinde nesfârșita viață
de dincolo de vamă...

Geo Vasile: vis cu o rază de...

==================
atunci toți clienții barului
inclusiv barmanul te-au
înconjurat asemeni unui
cor antic recitând. nu ești
binevenit aici, ești bolnav
la cap, să nu te mai iei
de doamna sau domnul
Lagarde care face de gardă
mai mereu pentru punguta
cu doi bani, merge la sala
de scrimă: en garde, cu
sabia ei unisex, învață tot
felul de figuri, silitoare, să se
apere la judecata de-apoi, o,
măcar o rază de soare sau
lună, unisex, cât tăișul unei
săbii dac-ai vedea printre
zăbrelele beznei unde vei
fi ascuns de ochii lumii albe
===================

Lidia Stan: Lacrimile flori

Se rotește iarna-n
Gingașe ninsori
Lacrimile mele-s
Toate niște flori
Dalbe flori de gheață
Ca argintul viu
Imprimate-n geamul
vieții, purpuriu
Un buchet de gânduri
Înduioșătoare
Despre-o iarnă goală
Și-nspăimântătoare
Când plecat devreme
Pe-un tărâm polar
Lacrimile-mi flori
Ți le-am dat in dar
Ani la rând, apoi
Am uitat de mine
Scotocind prin ghețuri
Aspre și meschine
Și pas după pas
Printre rău și bine
Fiecare iarnă
Mă-ntoarce la tine
A venit iar iarna-n
Prag de sărbători
Eu ți-aduc ofrandă
Lacrimile-flori

Mioara Olteanu: Splendida Ninsoare

===============
A nins în munți
ninsoarea e tânără
ca vara
ce intră în suflet
când o privești
pe alocuri
având proaspătă
imaginea de vis
ce urcă și coboară
ca a unui pelerin
cuprins de farmec
în ai săi ochi.
===============

Popa Ștefan: Școala curajului...

(Poem dedicat tuturor aviatorilor care au absolvit Școala Curajului de la Boboc, Buzău)

Prin iarnă înotam, prin nămeți
vântul năprasnic șuiera prin urechi
gerul pătrunse-se în măduva oaselor
viscolul aduna zăpada-n nămeți
câinii se dezlănțuiau în urlete
era iarnă, era noapte

nu puteai vedea la trei metri
mergeai pe urma celuilalt
zăpada depășea un metru
greu, tot mai greu înaintam
unii colegi plângeau
de frig, de oboseală

târam rucsacul pe zăpadă
înaintam, greu, tot mai greu
trecusem de mult de moș Gheață
se zăresc lumini și o poartă mare
semn că ne apropiem de destinație
la școala curajului

Floarea Dutulescu: Pelerini prin Univers


Cu zâmbet pur nevinovat te-aduc în viața mea,
Doar pe tine te văd printre stele și lumină,
Dincolo de absolut mă îndemni a naviga,
Călători prin univers sub mantia divină.

Renasc ca pasărea phoenix sub stea norocoasă,
Ferestre imense spre cer îmi deschizi zi de zi,
Văd alături de tine care-i partea frumoasă,
Dorința sufletului numai tu-mi poți împlini.

Vibrezi în armonie cu gândurile mele,
Mi-ai redat încrederea în ființa mea deplin,
Cuvintele tale îmi umplu estuarele,
În marea inimii albastre te chem pelerin.

Pe cerul nostru infinit, tu ești unica stea,
Îmi restabilești echilibru între crude stări,
Împart cu tine maiestuos și tandru secunda,
Șoaptele-ți sunt adevărate binecuvântări.

Mă reinventezi, iubirea-ți curge spre infinit,
Tu-mi transpui concret visele în realitate,
Cu blândețe, la pieptul tău puternic m-ai primit,
Mi te oferi cu angelică generozitate.

Ne strângem mii de comori în ceruri doar din priviri,
Sublim ne dăm mâna prin tainice îmbrățișări,
Mi-ești îngerul inefabilei mele fericiri,
Pelerini prin univers, pe-ale visului cărări.

Liviu Nedelcu: Vârtejuri


Oare mai curge cascada învolburată a vieții
printre stâncile prăpăstioase ale destinului?

Se desfrunzesc copacii vieții,
în toamne crepusculare,

cuvinte nefăptuite
în vârtejuri semantice,

faata morgana
la marginea deşertuiui ideatic,

nano-apocalipse
în romantice clipe 

de expansiune virotică planetară,
vârtejuri pandemice secesioniste

între viață şi moarte,
soldați ai batalioanelor albe mărşăluiesc,

"înarmați" până-n dinți cu aparatură de salvare.
Noua paradigmă:

Teroarea albă, tăcută!
Vârtejuri, cascade,
trecut imuabil al clepsidrei uitată
într-un colț de istorie!

Şî pe drept am putea parafraza:
"Dar unde sunteți cascadele
de altădată!"

Cadar Katalin: Egalul dintre noi


  poezie                                             
Un fulg de nea
A învățat să cadă,
Fără să se lovească de pământul
Mușcat de urma pașilor noștri
grăbiți,
Să uite
De acel sărut
Prin care veșnicia ne-a promis
Și ne-a mințit
Că niciodată
Minusul nu va putea tăia egalul doi
Dintre noi ...
Și totuși,

Sângerează cifrele,
Cuvintele ...
Plâng ferestrele,

Țipă tăcerea
Și se scurg orele
Caligrafic,
Pe cruci de lemn,
Ce vor ține de cald
Amintirilor
În iernile următoare,
Când noi
Vom fi preambulul unui epilog.

Badescu Alexia:***

-------------------------------------------------------------------------------------------------------
uneori uit că exist
în alergătura asta haotică numită trăire
am ajuns să am cea mai stabilă relație cu un smart watch
el nu mă dezamăgește niciodată
îmi măsoară constant bătăile inimii
și pașii tăcuți către moarte
e martorul ideal că vreau să trăiesc absolut și ironic
prietenul fără nume
ce m-a însoțit în toate călătoriile mele imaginare spre nu mai știu și nu știu unde
e singurul care știe că am uitat să iubesc
=======================================================

Nely Vieru: Din perna cu îngeri

 (Album aripi de pământ)

Motto : ,, Când iarna îți înflorește flori de gheață în fereastră realizezi că timpul este doar o măsură de comparat amintiri, respirații sau visuri !"
E vremea când gerul
înfloreste-n fereastră
aripi de îngeri.

Mai pun pe mine
o pătură de gânduri frumoase
să-mi țină de cald
visurilor
până în zori .

Sorb cu nesaț
nectarul fierbinte,
ploaia de stele in cupa luminii
mai licăre-o vreme.

O herghelie de fulgere
scăpară amintiri
pe buzele arse.

Mă ustură iarna,
săruturi...
de frig și de dor,
mă ustură-n oase.

Așa, să-mi aducă aminte
că iarna înfloresc în fereastră
aripi de îngeri.

Camelia Boț: Ultimul trandafir

   poezie                                       

Iubirea,
cânt de vioară
ce-n suflet vibrează,
în timp ce primul sărut
are gustul trandafirului timpuriu...

Iubirea,
vrajă abandonată-n timpul scurs,
ce-și caută echilibru-n suflet,
precum frunzele-ngălbenite
pe aleile toamnei,
fără să fie vreodată salvate...

Iubirea,
nopți și zile-ntregi,
în care suferința o închide-ntr-o
colivie frângându-i aripile
fragede încă din fașe...

Ce trist! Rămâne în urma iubirii
doar ultimul trandafir roșu,
a cărui parfum se pierde
în roua toamnei,
devenind ceară fierbinte,
pe ultimul sărut...

Nelu Cazan: Mi-e dor de-o altă iarnă

   versuri                        

Poveşti la gura sobei
Nu mai ascult de mult
Şi ca-n ,,Povestea vorbei"
Îmi e sufletul rupt.

Poveşti la gura sobei
Din iarna de altădată,
Mi-e dor de tine mamă
Mi-e dor de tine tată.

Mi-e dor de rogojina,
Pe care vă-ascultam
Când aprindea-ți lumina
În lampa de la geam.

Copilăria mea
Trăită-n altă lume,
Chiar dacă ai fost grea
Acum mi-e dor de tine.

Dar lampa nu mai arde
În cuiul agățat
Vorbele voastre calde
Nu le-am mai ascultat.

Privesc cum ninge afară
La geam printre zăbrele
Şi se prefac în nea
Amintirile mele.

Mi-e dor de voi amarnic
Dar ați plecat în stele,
Aş vrea un vânt năpraznic
Să mă urce la ele.

Poveşti să mai ascult
Ca în copilărie,
Cum voi doar ați ştiut
Să mi le spuneți mie.

La gura sobei azi
Poveşti nu se mai spun,
Lacrimi curg pe obraz
În iernile de acum.

Nici pâinea nu-i mai bună
Şi totu-i mai amar,
Nici cine să-mi mai pună
Un măr în buzunar.

Mi-e dor de voi amarnic
Şi-aş vrea să mai ascult,
Dar totu-i azi zadarnic
Căci ați plecat de mult.

Trăim,plecăm în cer
Cu toții rând pe rând
Ne amintim poveşti
Şi vă purtăm în gând.

Aş vrea din nou o iarnă
Aşa ca altădată,
Mi-e dor de tine mamă
Mi-e dor de tine tată

Poveşti la gura sobei
Azi lacrima vă plânge
Mi-e dor cumplit acum
Iarna cu voi mă ninge.

Ottilia Ardeleanu: În decembrie


o arcadia
inima împietrită
de sentimente

niciun om
să-mi străbată ținutul
fără încărnare

cu pleoape deschise
sufletul pare un copil
cu lacrimi în ochi

port cu mine
un curcubeu
în batistă

și o fericire

Carmen Pasat: Tanka


primii fulgi de nea-
năsucul lipit de geam
ochi strălucitori

pe obrazul bunicii
înflorind bujorii
================

Vasile Dan Marchiș: Exercițiul 4


”Pregătește-te să faci ceva special ca astfel
Dumnezeu, să poată dormi undeva
măcar un minut.”
Incredibil, cum a intervenit de această dată muza față de mine!
Credeam că e pe ”invers”,
fără nici o legătură cu literatura
și totuși mă gândeam să pregătesc un pat în care
Tatăl Ceresc să se așeze pentru un repaus pe măsură...
”Ce gânduri fără noimă te pătrund în acest sens,
a intervenit ferm muza.
Crezi că Dumnezeu se odihnește în diverse paturi ca tine
sau ca cei un miliard, două de pământeni,
pentru că aceștia nu pot face nici nu pot spune
ce poate înfăptui Tatăl Ceresc?
La câte are de făcut și de spus Dumnezeu,
se odihnește pe unde apucă...
De aceea fă ceva special pentru el!”
Rămân perplex!
Este pentru prima dată când momentan muza
nu mă inspiră personal cu nimic...
Dar a intervenit brusc:
”La câte cereri și vise deșarte sunt în lume…
Însă cum de veacuri munții așteptându-și pădurarul ideal,
îndurând de toate,
m-ai așteptat pe mine,
m-ai dobândit ca pe o recompensă
sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare!
Iată-mă!
Îți ofer posibilitatea să scrii...
Astfel să pregătești cel mai fin pat de cuvinte
în care Dumnezeu
să se odihnească măcar (temporar) câteva clipe…!”

Savu Popa: ***

Ne vom strânge
În brațe
Atât de puternic
Încât inimile noastre
Vor răcni ca leii.
==============

Dumitru Ichim: Memoriile unei capre

5. Neputința de a fi egal cu tine însuți
Departe de mine, și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar faptul că omul nu poate fi egal cu sine însuși, că sufletul lui are căderi, păcate, goluri, neîmpliniri, dezamăgiri e totuși un merit că, din fața lui Dumnezeu care este Atotdrept ca persoană și personalizare a Adevărului, ne trezim în fața Milostivului. Feriți-vă de ”cuvioșii” care își dau ochii peste cap după ce au umplu kilul de ”perfecțiune” și se uită în fundul bisericii judecându-te din fața altarului. Dacă întorci muzica pe dos, sau chiar viața, dai de un grafic pe monitor și, vai, dacă linia devine dreaptă. Înseamnă că ai mierlit-o! Expresia nu o mai putem deduce din franțuzescul ”furculision”, nici din romanticul cântec de mierlă când două inimi se cunună sub același patrafir sonor, ci din ”Norii de la Răsărit”, din verbul ”umerla=a murit”!La Muntele Robson din șirul Munților Stâncoși am fost cu Chris, alpinistul lui Tătuca, de două ori și acolo am descoperit familia acelor vârfuri de munți, de unde priveam la spectacolul caprei negre. Am mers șîn al doilea an cu trufia unuia de al casei, dar am primit lecția de smerenie. Taina dacă nu o poți cânta nu încerca să o explici că nu sunt buci de scărmănat și nici fuior de cânepă să o torci cu babele, ci sălășluire a inimii curate. Doar unul din vârful de munți nu era în nori, restul au tras perdelele chemați într-un sobor la Cel Preaînalt. Destul că și în anul următor, am admirat pilda fără de egal despre credință, perseverență și în primul rând situarea cerului ca sare de pus în toate bucatele. Ei, acum să nu fim ca fariseul! Capra nu greșește să cadă pentru că are în alpinismul ei și funia cerului pe care noi nu o vedem, plus pantofii ei sunt făcuți de tătuca și mămuca și nu sunt cumpărați de la ”Romarta” sau ”Arta Modei”! Unii se nasc cu înclinația spre lucrurile înalte ale ”celor de sus”. Când coboară din leagăn întreabă unde au pus cadelnița, sau vioara, alții păcătoși ca mine vin pe lume mai prostălăi și trebuie să muncească de două, trei ori mai greu la tema de acasă cu Pilda Caprei din cateheza muntelui. Deci, dragii mei, care nu puteți să ajungeți la perfecțiunea din fabula caprei ”join the club”! Nu sunteți singurii. Nu vă descurajați din neputința de a fi egal în iubire cu tine însuți. Vorba lui Creangă: ”Dacă nu ai ce mânca, vino la noi să postim împreună!” Zăpăcitul de mine, ca preot, aseară la Sfântul Maslu, în loc să-mi fie mintea ”in excelsis, gloria” mi-a fugit gîndul la capra ce mă obseda în perfecțiune. Acum mă spovedesc vouă, dar nu cumva să mă pârâți la vlădica, Doamne ferește, că mi se sparg toate borcanele în care-mi țin la murat titlurile bisericești pentru care am muncit toată viața. E de ajuns, cum se zice pe la noi, pe la Valea Uzului, la un car de oale o singură botă, sau cârjă arhierească. Și mi-am zis: ”Tu, în afară de barbă, cu bărboiul cât măturoiul, ai învățat ceva cu inima din ”Memoriile Caprei”? Ca paranteză, cineva pe facebook mi-a ”copt-o” și nevinovat fiind m-am trezit că facebook-ul m-a blocat și mi-a luat jucăria. Nu râdeți, că eu aici mi-am scris cărțile. Și mă gândeam: Poți tu să îl ierți? Nu în felul: te iert, dar nu te pot uita, ci sincer, să te rogi pentru el, acum! A venit mintea: Fii cuminte omule! Tu ești cineva prin ceea ce scrii, iar el, un intrus agramat te-a făcut ca pe-o obială. A ierta nu înseamnă a călca pe demnitatea ta de scriitor. Nu-i destul că ești surghiunit de toată agora scriitorilor din țară? Și uite-așa cel rău sufla în cărbunii mândriei mele și-mi aducea tot felul de scuze, că nu există rău și păcat pentru care să nu găsești justificare. Vă aduceți aminte de ”Crimă și pedeapsă”? Și când mă îndreptam mai tare a venit imaginea caprei care riscă totul pentru cărarea de lângă cer și mi-am amintit că ea e și simbolul ”dragostei care nu cade niciodată!” Mi s-a făcut rușine de mine însumi și m-am rugat pentru ”dușmanul” meu. Să fiu sincer, nu mi-a fost ușor, că sunt păcătos ca orice om, dar îmi place , nu din mândrie, să încurajez pe fratele meu, să împart cu el ce cu atâta generozitate am primit de la copaci, de la păsări, de la munți, ape și chiar din înțelepciunea caprelor.
Tare e greu să fii normal, să fii om și să nu te lași melițat de rațiune, de ”cogito” că de la el ne vine aproape toate răutățile dacă nu ne suim după capra neagră în Muntele Inimii. A fi om normal este să lupți pentru libertatea ta, pentru că numai omul liber poate iubi, nu iubirea ”inimioarelor” și a emoticoanelor, ci aceea de care ne spunea Cesare Pavese: ”Când plecam unul de lângă altul nu ni se părea că ne despărțim, ci că mergem să ne așteptăm altundeva.”

Ella Poenaru: ***


poemul acesta poate fi despre orice
despre imanența a două lumini
ce-și unesc undele
și apoi trec mai departe
netulburate
de întrepătrunderea ocazională
doar ochiul străinului
ce ne locuiește în noapte
vede mereu altceva
culori compuse
din iluziile noastre
o moarte ce suferă încontinuu de foame
calul nebunului alergând către Ursa Mare

doar păpădiile sunt perene
de ce sentimentele ar fi altfel ?

Vlad Anghelescu: Psalm înainte de...adormire


Apără-mă Doamne
cu voalul tău de pământ!
Tu ești un înger doar... cuvânt.
Molitvelnic, molitvelnic,
de trei ori sfânt.
Tu ești îngerul.
Și mai departe îmi spui,
Se cuvine să credem în cea mai neasemuită poveste.
Dar e greu, aevea, să ne-o... în-chi-pu-im!
Moartea ne... ferește!
Apără-mă Doamne
cu voalul tău de pământ!
Nu muri.
Spune-mi o poveste!

Dan Casuneanu:***

===================
Mă urmăresc peste tot.
Păsările mă împresoară
până la margini.
Îmi scriu o declarație
de dragoste. În fiecare zi
găsesc momentul
și locul potrivit. În mine
se întâlnesc toate razele
soarelui de astăzi
se contopesc până jos
îmi poposesc la picioare.
===================

Vișan Dragoș: Razele soarelui pe 2 decembrie

========================
Pe Două Decembrie
românii se reîmpacă:
bărbatul cu femeia sa,
după ce a sunat
miezul nopții, cucul obișnuit,
se vâră-n pat, nepotoliți să se ierte,
fratele vax cu cel nevax încep
să-și revorbească la micul dejun
dușmanii din bloc nu se mai suduie,
măcar se ocolesc, nu-s de panaramă
și razele soarelui pe-un plai valah
reîntregit după despărțirea de ieri
între vax uniții și nevax alungații
încep să se iubească
în ciuda decăzuților conducători
de faetoane
la orizont
========================

Doina Filip Pavel: Sub ram de leru-i ler

poezie                                         

Când te adun sub frunze reci de toamnă
Și te implor să mirosim a noi,
Pe cioburi de mușcate și de ploi
Stingheri, cocori in mine se răstoarnă.
Nu mai zăresc durerea din trecut,
Nu -mi mai e rană infinitul mut
Și timpul meu în tine se destramă.

Cand te iubesc în alge șiroind
Pe vagi nisipuri oglindite -n noapte,
Într-un descânt sub talpa mea de șoapte
Subtil miros de viață ne- murind,
Aici de n-oi mai fi, să curgă râu
De stele violete în desfrâu.
Sub tâmpla - ți sprijinită pe colind.

Când te aștept sub ram de leru-i ler,
Mă ninge și mi-e ceață de cleștar.
Amare patimi cad din calendar,
Învolburate-n fumuri și în ger
Pari un copac în aerul fierbinte,
Sau un nebun ce tânguie cuvinte.
Și spui mereu că totu-i efemer.!
......
Mă uit spre tine, pașii-s umezi iar,
La geam îmi spânzuri ciuturi lungi de jar
Și clipe reci atârnă pe cuvânt...
Tu ești în moarte viu, eu nu mai sunt.

Firoiu Cristina Maria: Te aștept la cafea într- o oră

   versuri                                        

În pielea ta veche, Femeie,
Tot soiul de umbre mă cheamă
Să-ți umblu timid prin idee
Să-ți fiu mai aproape de grabă...

Lăsând între ploaie și vânt
Scrisori de amor îmblânzit,
N'-aștept să te pierd prea curând 
Și-'n piept alintat să te mint...

Mai sunt două ceasuri de nori
Și-apoi, ne întindem certați,
Zăcând prin sărut amândoi
Cu gust de lalele și maci...

Și-apoi, nici o vină ciudată
Nu-și pierde văzduhul curat,
Cât timp îți mai las câte-o pată,
Tu schimbi așternutul de praf...

Cu buze găsite în chip
Ți-am stors ploi de vară odat',
Dar poate că noi n-avem timp
De gesturi cu lut deocheat...

Te-aștept la cafea, într-o oră,
Să porți între sâni ghinion,
Căci poate găsim iar prin rouă
O ploaie nebună de Om... 

Și ia-ți tocuri fine, să doară
Călcâiul ciudat de frumos,
Căci poate... prin gust de greșeală
Găsim în sărut adăpost!

Marian Vișescu: Mă joc

de-a-nfrunzișul,
în copacul ce dansează
de-a crângul uscându-și
crengile care vor să devină
în curând... cenușă sub Foc!
și... curg,

pe un pârâu și murmur,
de sus spre vale mă avânt
printre munții din aer
mă scurg, mă aer și ploaie,
mă cruce înaltă prin ceață și abur.
Mă seacă de verde și vânt,

din mine spre tine mă duce
o slovă, o carte, un cuvânt,
mă abur, mă ploaie sub cruce!
===================================================

Violetta Petre: de ce nu a venit Moș Nicolae la mine...

versuri, versuri, versuri, versuri       


Am fost copil? Eu nu-mi aduc aminte
N-aveam ghetuţe pentru Moşul Nic
Şi eram dintre toţi cea mai cuminte,
Dar, Moşul, mie, nu mi-a dat nimic.

Nici nu l-am aşteptat vreodată-n seară,
Nici dimineaţa nu l-am aşteptat.
Ştiam că pe la noi n-o să apară,
Sătul de-al mamei permanent oftat.

Doar se oprea la uşa încuiată,
Dar nicio bucurie n-auzea.
Doar lacrima măicuţei blestemată
Pe pragul ros de carii tremura.

''Aici nu sunt copii, plec mai departe,
Că de-ar fi fost, aş fi ştiut precis''.
Aşa gândea Moş Nicolae-n noapte
Eu l-am văzut pe Moşul, doar în vis.

Venea cu haine şi cu ciocolată
(Din vis nu aş fi vrut să mă trezesc)
Fiind copil, eu, gustul, niciodată
Nu l-am simţit şi poate că greşesc,

Acum, când mai ascund câte-o bomboană
Şi ca o hoaţă mă desfăt cu ea.
Dar am rămas de-atunci cu-această toană,
Doar mamei, de-aş avea-o,-acum, i-aş da.

Nici azi n-aştept, să-mi vină pe la poartă-
E linişte în casă ca şi-atunci.
Copilul trist din mine mai aşteaptă...
-Moş Nicolae-n mine să arunci

Cu anii ce s-au dus pe negândite,
Aşa, ca o părere au plecat.
La uşă sunt ghetuţe lustruite,
Pe care necopilul le-a lăsat...

Petruța Niță: cântec ție...


m-ai citit în secunda unei ploi de vară
nici nu ştiai de unde vin
sau unde plec după ce trec norii aceia rătăciţi
mi-ai arătat doar locul unde apa
călătoreşte spre apus
fără să-i fi ştiut sensul înainte
(nici nu ştiai dacă mai pot
sau dacă ştiu că pot vedea şi răsăritul)
şi m-ai strigat ca pe un cântec
şi m-ai suflat ca pe un fulg...
*
ţi-am citit ploile în ochii copilului
când tăcerile îţi plângeau paşii de nenoroc
nici nu ştiam de unde vii
sau c-ai să pleci să nu-ţi mai văd umbrirea
ţi-am arătat doar soarele din palme
din vremea când o tânără copilă
te-a plămădit rostogolindu-şi soarta
pe roata infinitului
şi te-am cântat ca pe un imn
şi te-am sorbit ca pe un vin...
*
m-ai învăţat cum să decojesc zâmbete
din colţul gurii plictisite de amurg
te-am învăţat blândeţea unei lacrimi
prelinse pe obrazul dăltuit
(nici nu ştiam dacă mai vrei
sau dacă ştii că poţi trăi iubirea)
eu te-am strigat ca pe un cântec
şi te-am suflat ca pe un fulg
tu m-ai cântat ca pe un imn
şi m-ai sorbit ca pe un vin...

Pe urmele poetului Nicolae Silade

 XIX *  Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade

O carte aparent cuminte, cum ar zice comentatorul grăbit, este această eternelia a lui Nicolae Silade (Timişoara, Editura Marineasa, 2006, 90 p.), autor aproape discret în literatură, dar extrem de activ în managementul cultural din provincia bănăţeană.
Poet, eseist, cu o vervă publicistică originală, Nicolae Silade ne aşează pe masa lecturii mai întâi o carte ciudată; apoi nonconformistă, dacă orizontul nostru de aşteptare s-ar reduce la confortul lecturii; şi deodată interesantă, pentru că aparenta, iarăşi, oralitate a discursivului aduce izul proaspăt (dacă vreţi, nostalgia) al poemelor în proză, astfel că textele îndepărtează la fel de brusc de noi pericolul de a ne sastisi spiritul cu o mostră din eventuala „unterhaltungsliteratur”.
E un lirism subversiv aici şi trebuie să fii atent, foarte atent să-i surprinzi farmecul. Insolitul te determină să rişti comentariul în spiritul unor posibile „xenograme” (ca să trimitem la luciditatea formulării radicalului clujean Ştefan Borbely), valoarea poemelor care solemnizează afecţiunea, frumosul, sentimentul le conferă, totuşi, un apriorism ontologic:
„dacă acum aş bate la poarta ta sunt sigur că/ cineva îmi va deschide. o fecioară în alb cu o coroană/ de argint pe creştet. sau vreun bătrân bogat în ani. dar/ porţile nababilor de pe pământ sunt ferecate. inima lor la fel./ îşi apără proprietatea. dar sufletul şi-l pierd uşor./de-aceea eu la alte porţi voi bate. şi mi se deschide de/ îndată. chiar dacă bat la poarta tainelor.” (p. 79)
Un parfum simbolist traversează acest construct de un lirism al răspântiilor semantice, am zice. Şi tocmai de aceea adeverind că de la plăcerea scriiturii eul auctorial ne salvează, ne readuce din fictiv în realitate, apoi revenirea în starea textului capătă nuanţe arhetipale.
Iubirea, spre exemplu, este absolutul, întemeierea, temă a iniţierilor, dar şi maxima sufletului în ritualul redobândirii eternităţii, după izgonirea din paradis:
„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce/ în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se/ veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult/ decât această lume. mai mult decât această viaţă te/ iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a/ văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine/ mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.” (p. 19)
O insolită feerie a textului devine parabola acestor delicate unităţi estetice. Iar cartea lui Nicolae Silade este a unui eu serafic care aderă la mitul lumii din prea marea dragoste a autorului pentru oameni.
Ionel BOTA

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania
Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Rotariu Dorel: Vremuri


De vrem să nu ne întinăm izvorul
Pe țărna Turdei hai să ne-nchinăm
La sânge brav ce ne-ntregi ogorul,
Cu lacrimi, trupul țării să spălăm!

A fost mai mic, ca-n pilda Mioriței
Când hora de unire l-a pierdut
Pe baciul de pe brâul suferinței
Ce lanțul de Carpați i l-a țesut.

Balada din vioara cipriană
Pe vrerea noastră note noi a plâns
Și a-nflorit Câmpia transilvană
La Alba toți românii când s-au strâns!

Un vis măreț își arătase geana,
Grădină cât o țar-am răsădit...
Flămândă iar de sânge era fiara
Când trupul țării firav... l-a ciuntit!

Către o maică ce-ncunună raiul
Lumina rugăciunii să-nălțăm,
În jalea Doinei ne cufunde naiul,
Pe strunele viorii, oful să-ngropăm.

Balada cipriană întețește
Amarul că nu-i Nistru drept hotar,
Românu-n zări străine pribegește
Căci fiara în pădure urlă iar!

Opinii de la cititori: Florin Tănăsescu

 Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Cred! Florin Tănăsescu

- Ai răspuns? Ai scris măcar "Mulţúmesc, Teodor Dume"?
- Încă nu !
- ?
- Ai citit măcar poeziile din cartea "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului"?
- Încă nu. Încă nu toate. Doar câteva versuri.
- ?
- "Am văruit casa şi gardurile/ am întors oglinzile/ am închis uşile/ am pus cheia sub preş/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând şi mai apoi pe Dumnezeu/ şi am plecat... /în urma mea/ doar un strigăt de pasăre".
- Şi pe mai departe ce ai de gând să faci?
- Şi în continuare voi susţine că Literatura română nu este dreaptă. Şi nu va fi, câtă vreme poetul Teodor Dume nu va fi promovat în manuale.
- De ce ?
- Fiindcă Florin Mugur scria, în urmă cu peste trei decenii: "Şi totuşi... Cine este Teodor Dume? Ştiu că Teodor Dume este un poet care a ajuns deja, înaintea multora, la linia de sosire a valorii şi a calităţii scrisului".
- Alt argument?
- Gheorghe Grigurcu: "Poezia, câtă mai e pe lume, se bizuie pe oameni ca dumneata". Adică pe Teodor Dume.
Şi mai am suficiente argumente. Şi mai ştiu că are 33 de volume pubicate. Că este tradus în străinătate. Ştiu multe.
- Spune-mi ceva nou !
- "Ştiu că bunătatea/ îmi va ajuta sufletul / să ajungă la Dumnezeu/ dar nu ştiu/ câtă şi cui să o împart..." (Teodor Dume).
***
Scriitorul Teodor Dume mi-a împărţit-o şi mie. Mi-a făcut, pentru a patra oară, cadou, o altă carte: "Eu, Dumnezeu şi lacrima din colţul ochiului".
Ştiu că un simplu "Mulţumesc!" este prea puţin. Dar, altceva nu ştiu să spun sau să scriu.
A, ba, da!
Literatura română îi face o mare nedreptate lui Teodor Dume. Literatura română a pus "cheia sub preş".
În urma ei, "doar un strigăt de pasăre"...
Cred!

Georgeta Rada: Poveste de Moș Nicolae

(Din volumul de poezii pentru copii dedicat nepotului meu, David)

Ți-am umplut papuceii cu vise...
Dac-ai ști tu ce bine e-n ei!...
Sunt căsuțe cu ulițe ninse,
Nu se vede nici urmă de zmei.

Ești și tu într-un vârf de târlic
În căsuță-așteptându-l pe moșul,
Care ți-este un fel de bunic
Și-are-o sanie cât e galoșul.

Îl aștepți cu năsucul lipit
De fereastra la care mai este
O bunică și-un pui adormit
Ca la orice sfârșit de poveste.

Dimineața în sănii de-argint
L-a luat și pe Moș Nicolae.
Tu știai că bunicii nu mint,
Ți-a lăsat o poveste-n odaie.

Marin Rada: Străinul


Vine o iarnă
ca o perdea peste lume,
tu ești la fereastră
cu o floare de ger,
lumina moare încet
între palmele nopții,
din oglindă, un străin
îmi face semn
să mai sper,

Rochia ta de zăpadă
încă mai plânge,
în pragul casei aduce
cu o ramură de cais,
mi-e fruntea încinsă
de ultimul vis
iar luna e o rană
plină de sânge...

Dar eu nu mă opresc
nici o clipă,
de pe fotografie,
numele mi s-a șters,
viața mea e acum
o pagină albă
pe care lumea o citește
din mers...

Vine o iarnă
ca o perdea peste lume,
tu ești la fereastră
cu o floare de ger,
lumina moare încet
între palmele nopții,
din oglindă, un străin
îmi face semn
să mai sper...

Ștefan Popa: Pustnica

DINCOLO DE CUVINTE ESTE ISIHIA
”Cartea despre păcătoasa Elisabeta va fi editată numai cu aprobarea duhovnicului și numai după ce el va hotărî dacă ceea ce scrie în carte sau viața mea va fi de folos la vreun creștin. Asta este rugămintea mea în legătură cu cartea, frate Ștefan.”
”Căutarea unirii cu Cerul face ca omul să intre pe calea redefinirii interacțiunilor sale cu Scriptura, cu Tradiția, cu Rugăciunea, cu Mărturia creștină, cu aproapele, cu lumea. Cel care voiește într-adevăr să fie cucerit de cer face cele patru încredințări: încredințarea cu toată ființa lui Dumnezeu; încredințarea lumii din ceea ce săvârșește că el iubește pe Dumnezeu, că e lipit de Dumnezeu; încredințarea adusă înaintea lui Dumnezeu ca mărturisire a supunerii ascultătoare; și apoi trăirea cu conștiința că nu trebuie să vatămi pe nimeni prin trăirile tale, ci pe toți, împreună, să-i aduci la Dumnezeu. Când am citit pasajele practice, dar și cele teoretice m-am întrebat: de unde știe aceasta? Și răspunsul a venit ușor: de la Sf. Ioan Iacob, de la Sf. Pahomie și de la ceilalți părinți și maici care povățuiau prin trăirea lor, din Scripturi, din arătări și răpiri, din șoapta Duhului, cea care face minunată viața pustnicilor și-i conduce la sfințenie, la acea stare de conformare a noastră cu Dumnezeu întru asemănare.”

Preot Profesor universitar doctor Ioan Chirilă

Florin Tănăsescu: Era florilor de gheață. În suflete și-n viață

Cred că fac bine recitind „Străinul”. Mă adaptez Erei Noastre. Cred că fac un pustiu de bine dacă o împrumut şi altora. Şi nu puţini sunt aceia care se bat pe ea. Cartea nu se mai găseşte în librării, în anticariate. Nici măcar în biblioteci. Doar în sufletele noastre reci.
Eroul principal îmi modelează felul de a fi. Şi nu doar mie. Şi nu puţini sunt aceia care susţin că „Străinul” trebuie predat în şcoli. Alţii zic că ar putea fi cartea de căpătâi a unei naţii. Nu-i contrazic.
„Străinul” – cartea de căpătâi în Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Suntem la vremea Erei în care firea omenească mai mult cârteşte. Era, este, va mai fi şi mâine, ziua în care am uitat, uităm şi vom uita că suntem oameni.
A fost şi este era Erei iarmaroc… Era Noastră, în care arareori îşi face loc liniştea! Era când cuvântul este ordin răstit! Era în care teama de a nu intra în ceartă cu prostu-şi face loc! Era iarnei vrajbei noastre, de trei decenii încoace! Că-i început de decembrie, că-i mijloc de mai, că-i sfârşit de septembrie…
Sunt lunile, sunt anii Erei florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă. Nu la ferestre!
Cred că fac bine că aproape am învăţat pe de rost „Străinul”. Sunt câteva pasaje acolo în care mă regăsesc. Şi mi se pare firesc să mă bucur. Doar aşa pot învăţa – şi eu, şi alţii – să supravieţuim Erei Noastre.
Vremurilor în care cuvântul e ţipăt. Zilelor în care ceaţa e semn de circulaţie. Separă un trotuar de altul. Pe unul defilează Era Noastră. Pe celălalt – Era Lor. A fariseilor, a ipocriţilor, a mincinoşilor. Era întoarsă pe dos!
Era florilor de gheaţă. În suflete şi-n viaţă.
Da, ştiu „Străinul” pe de rost. Uneori, visez pasaje din ea. Doar titlul e altul: „Străinii”. Asta am devenit din ’90 încoace. Aşa supravieţuim Erei Noastre.
(Sursa: Ziarul Prahova,dec.2021)

Carmen Oltean: Poezii

   Carmen Oltean    
“Ne-am întâlnit”

Ne-am întâlnit între clipele furate ale zilei și nopții,
Pe pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil
Ascunși în iubirea răsăritului și asfințitului
Inhalând un parfum știut doar de noi,
Ce nu poate fi capturat într-o sticluță
Am existat în goana nebună a timpului nemăsurabil
Ca trenul cu șinele lui, ce nu există una fără alta
Rămân împreună doar într-o trecere de nălucă
Ne-am întâlnit în scurtul timp al căderii unei frunze în toamnă
Ce mângâie văzduhul dintre ramură și pământ
Înainte să se așeze în cortegiul ruginiu al plecării
Ne-am întâlnit la venire și plecare, pe cărarea dintre trecut și
prezent
Pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil
Ne-am aruncat priviri înfometate de iubire, înainte de visare
Ne-am întâlnit în fulgul iernii ce s-a topit,
Prea îndrăzneț să fure o rază de soare
Ne-am întâlnit în primăvară când iarba a încolțit
Diminețile am băut roua în cupa soarelui vrajă
Într-o intensă îmbrățișare
Părăsind gara destinului a câta oară
Și dacă ne-am fi ținut strâns de mână
Dacă măcar o dată, ne-am fi atins buzele
Seismul ne-ar fi aprins, deveneam crater și lavă
Clocotind o iubire eternă, nemăsurabilă…

Marea și corabia

Marea și corabia
S-au întâlnit
S-au contopit, îmbrățișat
Furtuni au înfruntat
Au dansat
S-au dăruit
S-au iubit
Nedespărțite au devenit
Iată momentul fatal a venit
Furtună mare s-a întețit
Amenințată corabia se zbuciuma
Istovită de luptă înțelegea…
Marea nu pierde niciodată
Corabia s-a zbătut
Iubindu-și marea
În ultima clipă
Nemaiputând
A cedat știind
Atîta a primit, cât i-a fost sortit.
A traversat, a iubit marea zi și noapte,
Dar nu putea s-o cucerească
Nici să o imblânzească
Cum să transformi ceea ce iubești
Și acum predată
Subjugată de iubirea mării
S-a scufundat știind
Că-n veci în îmbrățișare cu marea ei va fi
Că niciodată nu se vor putea despărți!

“Piatra și sculptorul”

Piatra și sculptorul au fost creați un întreg
S-au născut curgând în lava aceluiași vulcan
Apoi au fost despărțiți pe pământ
Pecetluiți cu un jurământ să se regăsească...
S-au visat, s-au așteptat cu ardoare
El era îndrăgostit de ea, tăria ei pulsa în venele lui…
Ea îi astepta dragostea lui
Îl chema ca o sirenă în adâncurile oceanului…
Când s-au reintilnit el a atins-o,
Vibrând, i-a soptit că o iubește
Își căuta inima lui cu dalta, ascunsă în tăria ei
Mânuind dalta cum îi cânta sufletul…
Atingerile lor erau un dans frenetic, misterios
Până când piatra i-a absorbit sufletul
Iar sculptorul a devenit el insusi piatră.
Sedea nemiscat în fața creatiei
Știa că nu el e artistul
Piatra i se abandonase lui
S-a lăsat tăiată, șlefuită
Ea a avut puterea să-și modeleze demiurgul
Să își dăruiască puterea ei
Ce va naște un duh, o pasăre cu aripi de flăcări!
Viață, călătorie, căutare si daltă
Îngenunchează pietrei tale
Sculptează, dansează, deschide-ti aripile de foc, creează
Lasă testament de nemurire prin iubire…

Stelian Platon: Versuri


CÂND CADE LUNA

Printre rețele, fugar culeg sateliți vrăjmași,
Eu și gândul îndrăzneț ne-am pierdut în infinit,
Mă caut chibzuit printre luceferi uriași
Să aflu cine sunt și de ce am gând nemărginit.

Ochii îmi feresc de fulgii greoi de noapte grea,
O răzvrătire doarme cu nepăsarea de gât,
Hăituit de poeți Pământul mogorogea
Că-i albastru-scorojit, plutitor și mohorât.

Mă-ntind pe văi de cer irizat de curcubee
Fredonând înlăcrimat balada veșniciei,
Legănat mă las furat de ultima maree
Tăcut și înfrânt pe undele zădărniciei.

Stau singur în Valea Tristeții și fără spadă,
În creștet simt bezna haină, înfiptă și grea,
Luna-i prea plină, buimacă e, și stă să cadă
Și crapă Universul sterp, când Luna va cădea.

CONFRUNTARE

Cu moi aripe alunec în valea unui vis frecvent
Unde lacrima se-adună, iar eu ascet, mă surp și cad,
Un fluierat de vânt m-așează pe un rece continent
În care glasul mamei-nalță un foc divin și ard.

Lung vis mi se desprinde-n umbre ca moarte risipită,
Mor repetat și strig că-s năruit și simt cum mă scufund
În noaptea asta falsă și cu suspine moi cârpită,
Splendoarea Lunii tristă, topește scrumul care sunt.

Nisipul se înfoaie bizar și îmi cuprinde fața,
Iar morții timpurii i-ascult vocea frântă și scorțoasă
Jurând, că ea sinistra în iad când vrea ne-ascunde viața,
Cu imnuri din amvon și rugăciuni se simte grandioasă.

COȘMAR

S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,
Iar vântul ascuțit îl sparge, ca și marea.
Degeaba îl strig, și degeaba îi vorbesc, nu-i chip
Lacrimei mele să-i explice deformarea.

Visam că marea o despic cu o lovitură,
Cum picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,
Angelicul tău nume îmi tremură pe gură,
Corabia-mi plutește rebel fără catarg.

Vântu-mbrățișa nisipul și-nghițea castele,
În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,
În mare se-aprinse deodat-atâtea stele
Că putui tristeții vechi să-i aprind țigara.

Meduzele trudind, nave-i s-au lipit de chilă,
Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morții.
Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă
Prin abisu-n care, azi zace cheia sorții.

CREDINȚĂ

Mai cred într-o speranță ce pare că tot vine
Și în ninsoarea caldă ce va albi un mâine.
Cred în biruința vieții uitată-n destine
Și în rugăciunea câinelui privind la pâine.

Strig pe ziditorul zodiei de surogate,
Stăpân ne-nduplecat pe holdele ce au pierit,
Aburitorul de minți naive și uscate,
Pe cel ce nici o rugăciune nu ne-a cântărit.

Fecioara imaculată ține strâns balanța,
Statornicul în gând chinuitor mai spun că-s eu,
Că sunt demnitatea străpungând crispat distanța
Și freamătul din rugăciune pentru Dumnezeu.

Maria Ieva: Poezii

Greva zăpezilor

Te tot rănesc de-o vreme şi mă dor,
Zadarnic fug că iarna-mi țipă-n sânge
Ca fulgerul din ochiul de condor,
Când marginile zărilor îl strânge.

Primesc de veste că ar fi un vraci
Ce vindecă metafora din faşă,
Dar mai întâi îți cere să dezbraci
Toți fluturii ce-i porți pe sub cămașă.

Strig licuricii să aprind un rug,
Că rimele de-o vreme sunt cam rare,
Iar verbele pe care le conjug
Nu mai au timp de încă o mirare.

Dar licuricii mă privesc trufaşi,
Ei nu mai vor ca rugul să-l aprindă
Şi au trimis degrabă doi arcași
Să le plătesc lor golul din oglindă.

Cum nu mai am nici rime, nici arginţi,
Metafora cuprinsă e de febră,
Renunţ la vraci şi mă întorc la sfinţi,
Că au intrat zăpezile în grevă.

Apel

Am rămas femeia născută din vină,
Cu palme de vânt şi buze de dor,
Dar apa din pleoape e tot mai puţină
Şi braţele crucii de-o vreme mă vor.

Zăpada din gânduri se cerne-n cuvinte,
Trecutul rămâne presat între foi,
Pe drumul uitării ne-aducem aminte,
Căci sufletul trece de margini, vioi...

Un nor îşi dezbrăcă veşmântul de rege
Şi stropii iubirii priveşte-i cum curg;
Dar mările toate încep să se-nchege,
Ca foşnetul zării în ochiul demiurg.

În visele tale dorinţa mea geme,
Tu ştii cum mă doare azurul din piept?
Să cer altă viaţă? E mult prea devreme...
Să cer o tăcere? E poate nedrept...

Rănile uitării

Am fost un strop de apă, iar tu un însetat;
Pe dosul unei umbre, în zori, cum m-ai aflat?
Ce înger fără formă, din ceață, te-a creat,
Când eu credeam că viața în mine a secat?

Sub scăpărări de astre cresc nuferii pe lac,
La balurile vremii te-ai îmbrăcat în frac
Şi ca o floare albă desprinsă de rever,
Eu am venit spre tine să-ţi fiu un giuvaer.

Dar când prin căi lactee dorințele-au irupt,
Zăgazurile vremii în piepturi ni s-au rupt
Şi apele celeste s-au revărsat spre stele,
Ca rănile uitării din gânduri să le spele.

Absențe

Zadarnic e să strig, nu-i nimeni să m-audă,
S-a răsucit o umbră cu faţa la perete
Şi strigătul se pierde ca un ecou în undă,
Lăsând în urma clipei iubire și regrete.

Din marginea oglinzii privește vinovată,
O amintire vie pe care o respingi,
Dar poarta dinspre soare rămâne încuiată
Şi-absențele de-o vreme sunt parcă tot mai lungi.

Plecările spre stele sunt astăzi clandestine,
Respir un colţ de lună căzut de pe perdea
Şi-aştept să vină ora când se împart destine,
Poate primesc o carte, un semn de undeva...

Perdelele de vânturi sunt încă translucide,
Ferestrele spre ceruri încerc să le deschid,
Împing încet o zare şi nu mă pot decide,
Să mă întorc în mine ori să păşesc în vid?

Jorge Luis Borges: poeme

Traducerea: Victor Stir                                                               


O grădină

Cu târziul
se ostenesc două, trei culori ale grădinii.
Noaptea acesta, luna; cerul limpede
nu stăpâneşte întinderile sale.
Grădina, cer rânduit.
Grădina este povârnişul
pe care cerul se revarsă în casă.
Liniştea,
Eternitatea aşteaptă în răspântia stelelor.
Plăcută e prietenia umbrei
în tindă, sub bolta de vie ori la fântână.

Inscripţie tombală

Pentru străbunicul meu, colonelul Isidor Suarez
Faima lui depăşeşte Anzii
Astfel ca munţii şi oştile.
Îndrăzneala a fost obiceiul spadei sale.
Viteaz pe câmpurile lui Jupiter
a terminat fericit bătălia
şi cu sânge spaniol a adăpat lăncile Perului.
Şi-a scris isprăvile de război
în proza trompetei marţiale.
A ales cinstitul exil.
Acum e doar cenuşă şi glorie.

(Jorge Luis Borges: Poezii alese
Rditura George Coșbuc)

Lizeta Prața: În trecere

Ce poteci colindă prin mine,
pe care pașii au rămas uitați,
în ce constelații mai citesc destine
spre care noi am fost chemați...
Ce vânt alungă dorința din privire
și poartă cuvintele din gând,
pe un tărâm desprins din amintire
și din secundele ce-au ars, pe rând...
Câte ninsori au îngropat speranțe,
sub alba lor zidire de îngheț
și câte aripi au parcurs distanțe
pe care nu le poate-atinge un drumeț...
Câți nori au curs în stropi de rouă
și au umplut fântânile din suflet,
din câte ceruri a-nceput , curat, să plouă,
peste durerea ce-nsoțește un răsuflet...
Cât verde crud m-acoperă, în valuri,
cât întuneric voi străbate spre lumină,
prin câte vieți voi osteni spre maluri,
smulgându-mă din rădăcină...
(din vol:" Gânduri cu aripi albastre)

Florian Dan: Sfârșit de toamnă


S-au sfârșit
toate frunzele toamnei.
Toate s-au dus
mai pe jos, mai pe sus,
mai la răsărit
mai la apus...
În urma lor
înalt decor
lunec-un nor
de formă ciudată
ca o piatră
pătrată.
Și-n vârtejuri încete
se sfarmă pete
bucată cu bucată
pată cu pată.
și nor pe alt nor
până se destramă ușor
ca un zbor
de pasăre beată!...

Oana Frențescu: De ziua mea

=================================

de ziua mea
orele sunt suite deasupra tuturor lucrurilor
e o zi mai mare ca restul
născută special pentru mine,
unde totul e neînchipuit de dulce.

tu îmi cobori existența lângă tine
între aceleași litere colorate în roșu,
pe aceeași viteză de întinerire a sensului plecat invers,
în aceeași consolare tipărită de toamnă
ce pleacă din verde spre galben.
e mai mult decât Kalevala
fiind un fel de Loreley,
făcând ostatic nimicul dintre stele.
=================================

Iulian Barbu: Chemare


Copilărie!
Te strig, te chem, mă chem
inima mea te cheamă
lângă biserică
la umbra teiului
să jucăm prinși la brâu .

Copilărie !
Te chem în colț de Rai
La gură de dor
Să-ți pun pe cap
Cunună de flori
Să alergăm pe dealuri
După ecourile noastre
Ce se aud la poarta nemuririi.

Valentina Calistru: Flori pe ie


Lângă un murmur de izvor,
Lângă zumzet de albine,
Fluturi colorați din zbor,
Se îndreaptă înspre mine.
Mă înconjoară și se așează,
Pe a mea înflorată ie,
Parcă-n zborul lor dansează,
A lor scurtă cununie.
Eu desculță alerg prin vara,
Dulce, caldă,colorată,
Peste clipe las povara,
Grijilor de altă dată.
Mă grăbesc,că timpul trece,
Nu vreau toamna să m-ajungă,
Rog un înger să se aplece,
Vara să o lase lungă.
Știu,nu voi vedea pe toate,
Frumuseți fără de număr,
Vor rămâne nealergate...
...bătrâneți mă bat pe umăr...
...când voi bea a toamnei cupă...
...că beau toți,precum se știe...
...căuta-vor fluturi... după...
...flori frumoase pe a mea ie...

Vasile Ionac: Fără adăpost


A sosit frigu-n ferestre
Și pustiul pe la geamuri.
A scăpat lupul din hamuri,
Ca păcatul din neveste.

Unde ne sunt, doamnă, anii?
Unde ni-e copilăria?
Ca zidarul cu mistria,
S-au jucat cu noi golanii...

Tolăniți printre iluzii,
Ani-s niște haimanale;
Ne-au scos ocupații-n cale
Împilându-ne-n confuzii.

O colindă, de te-ndeamnă,
Adă-o la mine-n poartă,
Să mai primenesc din soartă,
Chiar de se iernează-n toamnă.

Mușcă frigul din mușcată,
Flutură-se-n larg scaieții;
Ne cer adăpost drumeții,
Ne lipsește focu-n vatră

Niciodată, laolaltă
Nu ne-a duce firul vieții?...

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10