Nicolae Silade: Sonete

                          I

Trecut uşor de-a doua tinereţe,

Am dat de tinereţea ta dintâi,
Iar timpul începu de-atunci să-nveţe
Că în iubire tânără rămâi.

Până şi spaţiul care te încape
Învaţă cum şi cât să te păstreze,
În foc, în aer, în pământ, în ape,
Să îţi rămână simţurile treze.

Iar cum surâsul tău fără sfârşire,
Încremenit în veşnice cuvinte,
Renaşte întru marea mea iubire,
De dincolo de neguri şi morminte,

Aşa şi eu, acum, la vârsta mea,
Întineresc de frumuseţea ta.

                                                                          II

Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,

Deşi, ca mine, nimeni nu te-adoră,

Nici n-am gândit c-o să te am vreodată

Mai mult decât în inimă, ca soră.

Iar de cobor în lumea ta măruntă,

În cafenea, pe lângă mateloţi

Nu pot, în tinereţea mea căruntă,

Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Când numai eu pot să îţi dau putere

Să redevii ce-ai fost, cândva, regină,

Să-ndupleci ani şi chiar să naşti noi ere

În care doar iubirea să ne ţină.

Dar cu-un sărut tu intri-n mine toată

Şi lumea mea devine trup de fată.

                              III

De ce să laşi iubirea să se şteargă,
Să se dizolve în acide clipe?
Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă
Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe.

Să curgă râul, singur, mai departe,
Iar noi, ascunşi, sub sălcii zâmbitoare,
Să ne scăldăm în viaţa fără moarte
Şi în iubirea care-n veci nu moare!

Uitând de noi, de vârste şi de lume
Să ni se piardă urma pe pământ
Şi mii de ani să nu se poată spune
Unde e timpul şi cum l-am înfrânt.

Lumea, de noi, de-şi va aduce-aminte,
Să ne găsească, tineri, în cuvinte!

Gheorghe Grigurcu: Doar în încăpere

Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă
ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil
o pată de lumină înfulecă totul
un singur deget descîntă trupul întreg
apoi bate-n toba răgușită a spațiului
și nimeni nu intră nimeni nu iese
amînarea se sufocă pe sine
instantaneu devine uitare
pe tavan un nor de lapte
viața adie spre ușa de hîrtie.

Teodor Dume: O inimă ruptă în două

Am amintirile înghesuite-n imagini
cu fiecare atingere
te văd în format A4 şi
refuz să cred
că trăirile
de peste noapte îmi
acoperă rana
ştiu doar că între tine şi Dumnezeu
există o complicitate care încearcă
să-mi transmită un mesaj
dincolo de toate acestea
o minciună decupată dintr-o umbră
îndărătnic
încearcă o altă rostire
nu implor şi nici nu sunt vinovat
singura nedumerire pe care o am
este gândul reîncărnat
într-o iubire eşuată
de fapt toate lucrurile
care mă impresionau cândva
au devenit iluzii şi
trebuie să mă recunosc
în momentul acela de noapte
în care
m-am abandonat pentru cineva
care a căborât în mine
sufăr

aerul s-a rarefiat iar liniştea
din jur
duhneşte a stârv uitat în soare

şi atât...

Constantin Stamate: Poezii

[XXXIV]

Dintr-o patimă înspăimântată,
Spre câmpurile veciei,
Umbrele sufletelor stinse
Poartă florile albastre.
Moarte, toate râurile vieții
Râd matinale-n morminte!
Cerul tremura în astre,
Revărsându-se-n dimineți reci.

Cei trei corbi

Erau trei corbi ce stăteau pe un copac,
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac!
Atât de negri cât puteau fi.
Jos, zace un cavaler ucis de-o palidă moartă,
Plină de-nsângerată dragoste
Şi sărutări goale, vârtoase, roşii.
L-a-ngropat înainte de tinereţe,
Ea fiind moartă înainte de vremea lui,
Dumnezeu trimițând tihna desfăcută-n cer!

Amor ?

Ieri, în noapte,
Adesea mă oprisem
Cu zâmbetul pe buze.
Ieri, în noapte,
Vântul mortificat roşea-n zori
Sub al vietii soclu.
Întristătoare, se-nălţa luându-şi zborul
În al meu vis de jale.
Soarta mâhnită şi pustie vieţuieste.
Chiar tu, aşa-i femeie?!
Rămâi pulbere uşoară,
Bucurată de-un fluture ce zboară,
Din amor în amor purtat pe alei.

Ție…

Versul tău risipitor
Ca vântu-n zori se pierdea.
Îți vedeam lacrimile smolite
Scurgându-se pe-al tau obraz de aur,
Iar stelele rămăseseră singura nuanță
Păstrate-n amintirile tulburătoare.
Vag, îți vedeam în amieze voalul,
Ce încă mai era plin de dezmierdări.
Să nu te-avânți!
Căci ușor prin al tău vers,
La fel ca nuanța ce nu-ți mai este de folos
Tu pe mine-ai să mă pierzi.

Cavalerul

Călare, calvarul,
La fel ca și dezastrul
Mă atinsese trufaș.
Încă mai aud glasul cel rar,
Cutremurat de degetul de fier
Și bătrâna-mi inimă săraca….
De-un strigoi fu’ năpădită,
Transformându-se abia atinsă.
Iar eu, cavalerul calvarului
Mă lăsa-i c-o roșie vigoare,
Purtat nebun prin flori și soare
Spre deschis-a-mi umbră ce mă aștepta…

Fără titlu

Vesel, vioi și pofticios
Zâmbetul părea zburlit,
Bătând gol în sărutări
Ce minunat era!
Domol, răsfrângerile-amare
Apăreau în vise sfărâmate
Iar acum, curg lacrimi triste și amare.
Cu murmurul între-deschis
Prin geamul spart de vreme,
Razele țipau ca mai demult.
Ciugulind visător
Pe drumeagurile pline de iarbă,
Acum voi tăcea în inima-mi fierbinte.

Visul unei lumi noi (1)

Gândurile mele plâng
Și nu se mai termină.
Peisajele se schimbă
Dar altele, rămân la fel…
La fel de triste,
Neterminate,
Și pierdute-n umbra nopții
Ce se-așterne nevăzută, nesimțită,
Ca niște cuvinte scrise cu lacrimi
Pe o foaie neagră, mată.
Totul pare pierdut,
Fără de speranță
Aici unde sunt lăsate răni,
Poate prea adânci.
Deși snopit în bătaie,
Chiar de-atâtea ori
Parcă sub zbenguiala solară
Am fost propriul meu învingător,
Dar și cel mai învulpit dușman.
Ca un vampir, sugător doar de idei,
Sângeros astupător
Ale atâtor visări vagi.
Iar șuvoiul de gânduri
Doar el a mai rămas,
În liniștea băltoasă
Ce-mi vindecă mereu,
Doar înspăimântătoarea singurătate.

Visul unei lumi noi (2)

Și m-am descotorosit așadar, anevoios de mine,
Cel de ieri, cel de azi și de alaltăieri.
Iar strigoi voi deveni
Dacă mă despart de propia-mi umbră!
Voi cere și dezgroparea tăcerii,
Din pântecul țărânii
În adâncuri închisă pe veci.
Dar deschiderea de orizonturi
Este ca vibrarea din rădăcină,
Că o lumină nocturnă
Izbucnită-n neant,
Ce-mi călăuzește pașii.

Visul unei lumi noi (3)

Deci… Am ajuns pușcăriaș
Doar pentru vecie,
Într-un lagăr de cuvinte.
Adică,
Cele mai mari prostituate
Ce se află la-ndemâna ori cui.
Iar uneori, nu-mi mai recunosc chipul
În cearcănele chinuite, destrămate…
Mi-e trupul o temniță,
Umplut cu freamăte adânci
Ce încă mă răscolesc.
Niste prăpăstii imense in al meu suflet.
Așa că nu-ncerca să mă dezamăgești!
Căci dezamăgit sunt încă din născare.
Pustiul nu poate acoperi totul,
Atunci când totul este pustiu…

Adrian George Itoafă: Am smuls femeia din trunchi

=====p=========================

Am smuls femeia din trunchi căutându-i buzele,

La fiecare resuscitare ofta, înlemnindu-mi inima

În incantația separată a inelelor lui Saturn,

O repetiție plăcută a timpului ce se fragmentează

Între mine și ea, se-ntrupau multe forme.

Am adunat-o din lemnul masiv înainte să ardă,

În lupta neuronilor copleșiți de ger, ies doar scântei,

Ies din amnarul dorințelor decise să lupte cu identitatea

Fiecărei așchii alungate de dalta ce-ți face contur,

Și te lupți cu demoni închipuiți pe degetele rănite,

Risipită de vânt, doar rumegușul amintește,

Că, încercările nu au fost zadarnice.

Am smuls femeia de trunchi și am făcut-o legământ.

Viorel Boldiș: Viața mea

Sînt nopţi în viaţa tuturor
Ce parcă nu se mai sfârşesc,
De parcă-ntregul cer e-un nor
Înnegurat şi nelumesc.

Tu, neştiind cât mi-e de greu
În noaptea mea ai răsărit,
Şi dintr-o dată cerul meu
Ca un cristal s-a limpezit.

Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi...
Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
Esenţa verbului a fi
În aste vremuri nelumeşti?

Apoi, ca din senin tumult,
M-ai întrebat încet, de-abia:
La care viaţa ţii mai mult,
La viaţa ta? La viaţa mea?

Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
Că ţin mai mult la viaţa mea...
Atunci, din unde tremurând,
Te-ai supărat... oh, de-aş putea...

Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
Uitând că tu eşti viaţa mea.

Emil Neșiu: Între noi...

============
Între noi
marea s-a înălțat
vârsta ...
e pleavă de grâu
Eu sunt desertul
șoldurilor tale.
Pașii tai,
pe singura alee,
sunt versuri albe
stropite cu iubire.

=============

Daniel Marian: ***

======================
apasă mai tare vocala
vine drumul în pantă
când te vei lovi de consoane
să prinzi frecare nu ricoşeu
aşa vei trece din mâine-n
poimâinele alfabetului greu
care te vânează de când
ai început să te naşti deşi
ţi s-a spus să stai la locul tău
în numere

======================

Mioara Băluță: ***

==========================

ianuarie: inimile triste își caută luminile
ascunse sub piele

mintea care altădată se trezea
să sape după fleacuri
se îndoaie la margine de pat
ca orele din picturile lui Dali.

un fulg de zăpadă
zgârie întunericul lumii.
ies din casă.
iarna îmi pune pe față
palmele unui copil orb.

===========================
.

Veronica Pavel Lerner: am șters un vis

am șters un vis am aruncat păpuși
apoi încet trecut-am din atunci
ȋn timpul nou când viruși nesupuși
răpun bătrâni copii și prunci

am încercat să uit și m-am trezit
lângă hidoasa fierbere de-acum
când rău și întuneric infinit
lovesc lumina și-o transformă-n scrum

cui să vorbesc pe cine să invit
de ce vecine mă urăști
fugim și dispărem pripit
în izolare printre fețe-măști

și totuși Doamne eu mă rog și sper
ca lumea să vorbească într-o zi
nu doar de morți de boli de negrul cer
ci de iubire soare bucurii…

Gabriel Stănciulescu: Eu sunt al tău...tu ești a mea

mi-e înorat cerul
în această dimineață
pare aproape-un asfințit
am un răsad de teamă
ce l-am plantat și-a răsărit;
parcă aș fi venit dintr-un naufragiu
cu valuri învolburate...
uriașe;
totuși m-am întors acasă
din voiajul meu hoinar
pierdusem busola mea uzată
și sincer... nu știam să o repar;
timpul zboară printre nori
și eu cu el într-un aval
de ce mi-a fost frică n-am scăpat
încolțise în mine dorul
adică norul acela încruntat
când ți-e teamă că ai să pierzi
ceva drag;
dar dacă nu ai pe cineva drag
n-ai nicio teamă...
pur și simplu n-ai ce pierde
poți să-ți pui și pofta-n cui;
eu sigur aș regreta...
și chiar mai mult
doar pe tine te am
și aș rămâne sărac lipit;
știi cititorule ce dureros este
să fii sărac ... în dragoste
nu... mai bine să nu știi
să mă ierți c-am îndraznit
și tu să mă ierți... dragostea mea
eu sunt al tău...
tu ești a mea.

Nicolae Nistor: Colivia orașelor visate

Nu te-ai întors în orașul nostru ros,
de prea multe plecări, prea multe vise,
ascunse în low cost.
Nimeni nu pune flori pe mormintele uitate,
și ce mai știu nepoții din fostele sate?
Ce știe cârciumarul de unde vii, unde te îndrepți,
când sunt lacătele puse, pe părăsite porți?
Tu nu mai ai rochițe de împrumut,
când alergată erai, de fiecare țânc,
și aveai vise erotice, ascunse în fântână,
și nu mai știi cum este noaptea noastră,
în plină Lună.
Aveai apartament, cu telefonul ascultat,
când făceai dragoste pe ascuns, cu alt bărbat,
și un televizor care ascunde lumea,
pe care nu o știi.
Când să revii, cum să revii?
Nu te-ai întors în orașul nostru trist,
unde murim pe rând și nu mai e nimic,
doar părăsite vise, atârnând de lustră,
de care te apuci când ai o viață frustă.
Trăim pe net, în lumi diferite,
şi ne atingem doar prin cuvinte mute.
Eu, blestemat să trec pe aceste străzi uitate,
tu, liberă în colivia orașelor visate...

Silvia Bodea Sălăjan: Uneori mi se face dor

Uneori mi se face dor
Alteori mi se face tristețe și jale
De cele mai multe ori mi se așterne peste suflet
Tăcerea cu infinitul singurătății din nopțile tale

M-au părăsit toate cuvintele
Si-un gol se întinde cât universul intreg
Pe ce umăr să-mi așez tâmpla și gândurile
Când doar umbra ta mi-e aproape și n-o înțeleg

Poate undeva și cândva
Va cobori iarăși o rază dintr-o iarnă ce nu-i
Promisiunea zăpezii peste un Pământ suspendat
In toate regretele și-n toate tăcerile lui.

Savu Popa: Mie, poezia...

Mie, poezia
mi-a arătat drumul Damascului
traversat încontinuu
de caravane de praf
și cenușă,
mi-a pansat fractura de os
a gândirii,
mi-a luat apărarea
în fața gardianului care
îmi cerea bilet- o hârtie de împachetat spaimele,
la intrarea în bâlciul memoriei,
m-a asigurat
că pastila disperării se dizolvă
doar în gustul de sânge al ratării,
mi-a spus să mă ascund
sub pat, în întunericul călduț, dulceag,
să scap de obsesiile care se-ntindeau prin cameră
în dans de paiațe unite
printr-o pânză de păianjen
cu reflexe metalice,
mi-a arătat locul
prin care timpul
se retrage sub formă de venin
în clepsidra subterană,
și tace,
mi-a indicat
cum să mă feresc
de cei purtați
de angoase grele,
învăluiți în catifele de întuneric,
cei care vorbesc pe mai multe voci
ieșite din ambalaje
înainte de termen.

Tănăsescu Florin: VRĂJITORII DIN MALLROZ

Era odată o preafrumoasă ţară. Aşa se vedea pe dinafară. Doamna, cum îi plăcea să-şi spună, trăia într-un Mall. De culoare roz.Pentru stabilirea locaţiei exacte în care şoferii de basculante trebuiau să încarce marfă, GPS-ul îi atenţiona:
„La prima cotitură, faceţi la stânga. După aia, viraţi la dreapta. La sensul giratoriu, nu mai e treaba mea. Vă ameţesc alţii – Vrăjitorii din Oz. Când aţi căzut în prăpastie, aţi ajuns la destinaţie.”
Mall-Roz. Aşa se numea localitatea-ţară. Iar unii care au citit mai multe cărţi decât se cuvine exclamau: „«Ce verde era valea mea» Şi în ce hal a ajuns!”.
Patrioţii prinşi cu harcanul în zile d-alea, festive, când zbiară – după ce-au schimbat sapa-n condei şi brazda-n călimară, iar 23 August în 1 Decembrie – despre dragostea de ţară, au atras atenţia în repetate rânduri că doamna, Făt-Frumoasa din cratima ploii, e ţara.
„Deci, fără miştouri d-astea iefine, ok?”
Unii au băgat în marşarier şi au recitat: „«Ce verde era valea mea» Da’ ce roz e acuma!”.
Alţii au unit cele două cuvine şi a ieşit, din Mall-Roz, Mallroz. Localitate înfrăţită – sau soră geamănă – cu Atlantida.
În Mallroz, teoretic, totul era frumos. Hârtie creponată, cântece patriotice… Cel mai des auzit era „Să nu îţi vorbeşti niciodată de rău ţara!”
– Da’ să plângi după ea, avem dezlegare?, a fost întrebarea.
GPS-ul a intervenit salvator:
– La prima cotitură, faceţi la stânga. Acolo veţi primi factura mărită la lumină. E scrisă pe hârtie roz. După aia, viraţi la dreapta. Veţi întâlni indicatorul „preţul ridicat la gaze”. Indicatorul, tot de culoare roz, evident.
Nu întrebaţi cine vă decontează combustibilul! Important este că pompele de motorină-benzină sunt şi ele tot roz. Sunteţi în ţara Mallroz. Unii îi mai spun şi Ţara-Moloz.
Era odată o preafrumoasă ţară. Este şi-acum. Şoferii basculează facturi ridicate, de culoare roz.
C-aşa vor Vrăjitorii din Mallroz.

(Sursa: https://ziarulprahova.ro/

Dorina Moritz: Tu pleci...

Tu pleci și rupi din mine începuturi,
Marama depărtării mă apasă...
Tu pleci privind, cum hoardele de fluturi
Tresar în lumea mea, pe-o spuză arsă.

Tu pleci și glastra vieții se-aburește,
Prag de surâs se pierde pe răzoare...
Tu pleci privind cum marea își cerșește
Perla ascunsă-n tremur de fuioare.

Tu pleci uitând, că-n streașina la șură
Cohortele de ploi și-au plâns amarul...
Tu pleci privind, cum prin alei de ură,
Romanța-și murmură rănit, cobzarul.

Tu pleci absent și-albastrul se cernește,
Oglinda cioburile își adună...
Tu pleci privind, cum noaptea răzvrătește
Stele-n puhoi și lacrima de lună.

Tu pleci străin și porțile-s închise,
Malinii-mi picură pe rană floare...
Tu pleci privind cum se destramă vise
Și cum se surpă-un cer la trei izvoare.

Petruța Niță: grădina izvoarelor

oare ce voi fi când părul meu
se va agăța de mine cu rădăcinile trupului crescute-n unghiile poemelor,
când cuvintele mi se vor rostogoli
peste pielea gândului ce-și va încreți anii
în colțuri invizibile
din care cuib mi-ar necheza albastrul plin de aripi?

oare unde-mi va sta soarele
când voi strânge în mine tandrețea bunului rămas
și voi pleca departe cu apusul în spate,
din care nori mi se vor dezlănțui furtunile
ce ploi îmi vor alăpta setea...
din vinul meu s-ar mai sfinți vreo mare?

unde mi-ar fi iubirile din care-am stors spovedanii
ce trup mi-ar mai săruta lumina din zorii curățirii
dacă spinul unui trandafir n-ar mai sângera de galben,
carnea mea ar mai plânge vreodată cu glasul pruncului nenăscut
cu ce degete mi-aș cununa tristețea?

oare ce haină mi-ar îmbrăca nuntirea
când parfumul ultimului vis mi-ar înflori deșertul
și mi-ar cunoaște frica să nu-mi umplu oasele de frig?
dacă izgonirea din grădina izvoarelor mi-ar fi miere
- cum e pacea din ochii Tăi -
Doamne, doar m-aș uita la tine
cum privește sânul copilul care-l suge!

Geo Vasile: Sonetul virusului universal

Poezia este opțiunea tragică de-a supraviețui,
deplinătatea vidului, a fi fără speranța mântuirii,
timp fără trup, un morb cu care nu se poate locui,
el se rostește irosindu-te căci este contra firii,

este deșert și totodată oază a desfătării-ntre minuni,
poezia este solul ce prevestește, rostire inumană
cu sute de sclipiri, tăișuri, catifelări, cuvânt între genuni
absență, depărtare, desprindere, delir și suverană

urgență, viață, suferință, virus universal – corona –
e fluxul eternului, ereditarului dezgust de-a fi cobai,
e cântecul mătăsii pe coapsele iubitei din Sodoma.
Poezia – ambitus vertiginos amăgitor, cromatic, numai

pentru dezamăgire bun, frustrare, penitență, vis,
este genunea ce desparte vorbirea liberă de scris.

Lacul Vida, Luncasprie, jud. Bihor, în haină de iarnă

 Iarna lui 15 ianuarie 2022,(Vali Pop, foto)

Ca în iarna copilăriei mele, Lacul Vida/Luncasprie - locul in care am copilărit!.

Mulțumesc, Vali Pop (colega) pentru această imagine de aducere aminte.

Dumnezeu ne-a dărui frumusețea lucrurilor vii și suntem obligați a o păstra prin noi și prin cei care vin în urma noastră! (Teodor Dume)

Barajul Vida este un baraj de anrocamente de 10 m înălțime, cu o lungime la coronament de 70 m. Pentru evacuarea debitelor maxime, barajul a fost prevăzut cu un deversor tip pâlnie. Barajul a fost terminat în anul 1967.

Pe locul actual al barajului, înainte de 1967, se afla cea mai veche moară din satul Luncasprie, numită moara lui Lioliu. Pe acest loc se aflau doar două case, a morarului și a fiului acestuia.Câmpul dintre dealuri era împărțit de râul Vida. În acest loc , pe partea dreaptă a cursului apei, a fost casa părintească în care s-a născut și copilărit scriitorul Teodor Dume

Din locul acesta se putea ajunge pe o potecă îngustă în satul Răcaș, sat aflat foarte sus între dealuri.(sursa: Wikipedia)

Apostol Adriana: Sunt floarea de salcâm

Eu mă deschid, pe ram, precum o floare,
Când munți de doruri cresc acum în mine,
Iar focul nu-l pot stinge nici c-o mare,
Sunt flacără și viață pentru tine.

Și ard acum pe rugul de sulfină,
Cu dorul meu strigând a neputință,
Îmi scaldă fumul toată a mea vină,
Îmi șterge orice urmă de dorință.

Sunt raza ta ce-ncet, încet ea piere,
N-o mai iubește soarele de vară,
Iar trupul meu, prin două emisfere
Se pierde în explozia stelară.

Sunt floarea de salcâm ce-acuma pleacă
Cu-al iei zefir, la brațul primăverii,
Iar Luna, palidă, vrea s-o petreacă
Cu-alai de stele-n capetele serii.

În vis tu vei veni la noapte, iară
Să mă cuprinzi cu brațele-ți de soare,
Să mă-nvelești cu flori de lăcrămioară,
Și, de ce nu, c-o brumă de ninsoare.

Elza Hansen: Despre fericire

-povestire-

E dimineață. Soarele s-a trezit înaintea mea dând cerului o notă albastră. Un albastru inconștient de fericit, altfel decât acel albastru pe care de obicei îl simt în sufletul meu. Așa ia loc fericirea, inconștientă de ea însăși. Când se naște, se naște fără trup, nepăsătoare de limitele spațiului și a timpului. Am o presimțire. Asemănarea sentimentului de fericire pare a se naște atunci când resursele încercărilor de a ajunge la ea, se termină. Ia forme neașteptate. Din te miri ce. O poți percepe cu un simț așa precum al cerului. Pare a fi acolo, dar nu e de atins și nici de posedat. Îl percepi și ști că e, fără să știi de unde ști. Și odată ce ai trăit sentimentul fericirii, dar nu în forma bucuriei obișnuite, ci în forma prezentei liniști sufletești, pentru suflet e de ajuns, ca să creadă din nou, că poate trăi cu tot ce e suferință. Își duce suferințele de tot felul, la fel cum își duce cerul ploile și furtunile, vijeliile și întunericul...

Când întunericul suferinței umbrește duhul de viață, uneori lumina speranței pare prea îndepărtată. Atunci, dragostea poate lua înfățișarea unei mâini divine care se întinde să mângâie și să aline. Se materializează și dacă pentru o vreme doar, printr-un cuvânt sau un zâmbet în întâlnirea cu un alt om. În întâlnirea cu un alt om, ai ocazia să te reîntâlnești pe tine, să te regăsești, să te reinventezi într-un fel nou de a percepe dragostea si fericirea. În felul acela de dragoste și fericire care ți-l da văzul unei fâșii de cer albastru, ce își face loc printre nori. Acel fel de fericire vindecă. E fericirea care alină... Cerul o numește sieși, după ce își plânge ploaia, fericire senină...

Horlaci Dumitru: Între patru pereți (II)

(treptele străinului din oglindă - viziune fantasmagorică)

M-am trezit dintr-un somn agitat, în reprize, cum se mai spune, transpirată, semn că irealismul cu brațe încordate, ca ale unui bărbat dintr-o bucată, un fel de Achile al vremurilor noastre, încercase zadarnic să sugrume grumazul subțire și fragil al realității! Încercase... dar m-am trezit cu ochii ațințiți în tavanul alb, zgrunțuros, din mijlocul căruia atârna o lustră cu șase rânduri de cristale a căror strălucire era umbrită pe alocuri de câteva fire de păianjen, pesemne că îngrijitoarea nu-și făcuse treaba până la capăt. Simțeam o neliniște ce mi se cuibărise în suflet, o stare de angoasă pe care n-o puteam stăpâni, de parcă mii de săgeți îmi străpungeau inima, și ea prizioneră a tristeții! Camera era învăluită-ntr-o liniște plictisitoare, iar corpul meu cuprins de monotonie zăcea nemișcat, învelit cu un cerseaf atât de alb încât prin ochii altui observator aș fi părut o siluetă oarecare, acoperită de un strat subțire și strălucitor de zăpadă. Doar părul brunet și ondulat ce-mi curgea pe umerii rotunzi precum o cascadă se afișa impunător. Deodată, un tremur ușor începu să cuprindă încăperea. Un tremurat ce deveni tot mai puternic și persistent. Priveam în continuare tavanul încăperii, era fisurat. E cutremur, e cutremur, am glăsuit cu o voce răspicată, iar ecoul s-a pierdut între cei patru pereți... Casă părea pustie, dar bântuită. De-obicei, la ora prânzului era o zarvă îngrozitoare stârnită de slugile care trebăluiau în stânga și-n drepta, orânduind cele necesare pentru nevoile gospodăriei. Însă acum era o liniște apăsătoare. O linste care prevestește un dezastru. În zadar am încercat să mă ridic, trupu-mi devenise una cu patul, sau ce-l puțin așa simțeam în acele momente în care se instalase o panică generală. Mă simțeam înconjurată de niște lanțuri grele care mă strângeau ca-ntr-o menghină pănă la exasperare. Totul se zguduia în jurul meu, cristalele lustrei au început să cadă și-ntr-un final o bucată din tavan se desprinse și se prăbuși peste mine. Un nor alb de praf acoperise întreaga încăpere. Dar nu murisem, nici nu-mi pierdusem cunostința. Iar pe când colbul începuse să se domolească, am putut zări mormanele de moloz, dărâmăturile ce semănau cu resturile rămase în urma unui borbandament. Confuză și panicată peste măsură am trezărit silueta unei făpturi înaltă de un metru, care mă privea insistent de la o oarecare depārtare. Cercetându-i cu de-amanuntul înfāțisarea stranie, ochii mari, rotunzi, aproape perfecți, de un albastru pătrunzător, părul de un galben auriu asemănător cu frunzele spre final de toamnă, fața ovală, cu nas micuț și puțin ascuțit, buzele-i mari și cărnoase și o barbă netunsă lungă de câțiva centimetri și nespus de neagră, m-a cuprins un fior de nestăpānit. Purta o mantie elegantă, lungă până la călcâi, de culoarea grânelor după coacere, încheiată la mijloc cu doi nasturi argintii, brodată cu fire din diferite culori, iar încălțările? Ah, încălțările nu i le puteam zări. Făptura, apropiindu-se de mine, mi-atinse cu vârful degetelor tâmpla și-mi șopti la ureche cu un glas liniștit și cald;

- Hei, încă nu ai văzut scară mea?

- Ce scară? am întrebat eu cu glas temător.

- Hei, cum „ce scară”, uite-o, nu o vezi cum atârnă și cum îi strălucesc trepetele?. Am adus-o special pentru tine. Hai, ridică-te și vino...

- Dar nu pot, îi răspund, de dată asta puțin mai răspicat, sunt țintuită de pat, legată sau nu știu ce mama naibii mă ține.

- Hai, vino, și cu ambele brațe strecurate pe sub umerii mei, mă ridică și dintr-o dată simt cum de pe corpul meu dispare acea povară stranie ce mă ținea. Într-o secundă am fost în picioare și am putut să o văd deslușit, în toatā splendoarea ei. Câte trepte avea nu aș putea spune cu sigurantă, dar era lată de ce-l puțin doi metri, de culoare albă, construită din cea mai fină marmură, iar balustradă avea sculpturi sub forma unor trandafiri ale căror petale magnifice se mișcau atunci când făptura cea stranie, urcând treptele, le atingea cu mânecile mantiei, mult mai lungi decât lungimea brațelor sale... Oare unde duce această scară frumoasă, m-am întrebat în timp ce am început s-o urc cu pași grăbiți, încercând, să țin pasul cu omulețul care păreă-se că se grăbea... Într-un final, aproape ajunsesem la capătul ei, sau ce-l puțin așa speram (că au trecut minute sau ore, nu aș putea să spun) când o lumină strălucitoare se întrezărea, iar pe fundal puteam auzi o muzică angelică ce răsuna (probabil dintr-un magnetofon, mi-am zis) atât de dulce la urechile mele. Urcând ultima treaptă, am ajuns într-o încăpere extrem de largă, lungă și încăpătoare. Pe pereți, de jur împrejur, atârnau niște rafturi construite dintr-un lemn ce părea să fie stejar, sculptatate cu tot felul de forme abstracte și de neînțeles ochilor mei, ghiftuite cu o gamă diversă de cărți vechi. Ar putea fi o bibliotecă, mi-am zis.

Făptura cea stranie și plină de mister îmi făcu un semn cu mâna și într-o secundă, dintr-un salt, dispăru printre paginile unei cărți imense, ale cărei coperiți erau deschise. Cartea era așezată undeva la capătul încăperii. M-a cuprins un sentiment de uimire, dar și de teamă. Împinsă de curiozitate, m-am apropiat să studiez acest fenomen nespus de ciudat, când o forță asemănătoare unui magnet, m-a atras fără a putea face ceva, spre filele îngălbenite și roase de viermi ale cărții misterioase. Într-o clipită, am fost înghițită la propriu, de parcă mă scufundam într-un ocean de litere necunoscute, de parcă mă înecam în abisul acestor cuvinte. M-am trezit în pat, în camera mea întreagă și liniștită, iar pe pieptul meu era o carte deschisă pe care am recunoscut-o dintr-o singură privire. Era cartea „Străinul din oglindă”, autor necunoscut!

Atila Racz: Încercuiri

Cineva te obligă
să
închizi ușa
și deodată rămâi singur

crezi că ești
între coperțile unei cărți
citite
crezi că ai putea
din fiecare cuvânt
să rupi silabe
să le adaugi altui cuvânt

doar să te joci
doar să uiți
doar să-ți găsești rostul

poate că fereastra
prin care lumea intră să te vadă
te atrage
ai vrea să te arunci
ai vrea să fii în ea

ai vrea să iesi din colivie

parcă
ți-ai aminti de libertate

cum privești o căprioară

cum privești pasărea
ciugulind marginea cerului

cum privești
umbrele
ce

mângâie șoldul femeilor
care aleargă prin tine
dar cineva
zăvorește ușile
închide ferestrele

îți acoperă ochii

cineva
îți ia liniștea

îți ia orice speranță

te împinge din tine
să fii altul
altcineva.

Ina Dumitrescu: Ghioceii toamnei

E încă iarnă, iubire și totuși în inimi la noi
E vară și toamnă... și ninge cu iriși și dalii.
Au înflorit ghioceii și picură pe la streșini ghețarii,
Vino, dă-mi mâna să naștem iar diamante din ploi și noroi!

Se-ntâmplă minuni când speranța abia mai respiră
Și-aproape treizeci și cinci de surâsuri prind viață.
E timpul să clădim din iubire o altă prefață,
E timpul să plantăm în grădina iubirii lumină.

Simt cum se naște-n noi o primăvară-aparte
Și florile de cais miros a trandafiri,
Iar ochii mei ce-au strâns atâtea amintiri
Scot din adâncuri una și-o pun semn într-o carte.

Să mă atingi ușor când vei simți să-mi ceri
Să-mpart cu tine râsul și liniștea și dorul...
Să-mi spui că te-ai pierdut tot căutându-mi cerul
Și-n edenul de azi nu mai există meri.

Să mă privești cu drag luându-mi chipu-n palme
Și să îmi spui mereu cât de frumoasă-ți sunt...
Să nu mă lași nicicând să nu mai știu să cânt,
Vreau doar iubirea ta și a lui Doamne-Doamne!

Vasile Ionac: Ninge...

Ninge pe-ntinderi de gheață,

ninge sălbatic și bine.
ninge-a plăcere și greață,
ninge cam fără rușine.

ninge prin arta tăcerii
cu fulgi izgoniți dintr-un cântec,
ninge cu lacrima zării,
ninge a foame în pântec.

ninge spre crâșma umbroasă
cu drum spre cărări înfundate.
ninge pe-ntoarcere-acasă,
ninge cu fum în cetate.

ninge în gânduri sihastre,
ninge cu pietre de moară,
ninge cu alburi albastre,
de parcă tot cerul coboară...

de mai știi câte-o veste cu mine,
un semn poți să-mi dai prin ninsoare;
mie mi-e dor și mi-e bine
și mă ning și sunt fulg în mișcare.

Rodica Ochiș: Speranțe...

=================
Seara se strecoară

strălucitoare stele...
Sclipiri scurse,
seperanțe strânse,
sacadat suspin...
Singură stau,
scriu...
Slovele susură,
stelele scapătă...
Simt strecurarea seninului
sub salcia seculară...
Speranțe:
senin, sclipiri,
scară spre stele,
spre soare...

=================

Vasilisia Lazăr Grădinariu: ritual

îmi beau îndelung cafeaua
să-mi fac ziua cât mai
suportabilă

îmi beau îndelung cafeaua
sperând să descopăr
la sfârșit,
verdele ochilor tăi
precum un crochiu
de Modigliani

îmi beau îndelung cafeaua
nădăjduind să regăsesc
la sfârșit
poemul clipelor noastre
tandre unice
și atât de grăbite

îmi beau îndelung cafeaua
așteptând să aud
la sfârșit
muzica șoaptelor tale
ca o simfonie de Schumann

îmi beau îndelung cafeaua
dar
la sfârșit
descopăr doar zațul

Ion Lazăr da Coza: Sunt mort iubito...sau

                                                             
poate sunt doar trist.
Hai, fă-mi hatârul şi îngână
un cântec lung –
un bocet…

Imponderabil
oscilez
între mine şi tine
ca un corb spânzurat deasupra curţii
ce sperie, prin moartea sa,
alţi corbi.
…Hai, îngână, iubito, un cântec lung –
un bocet…
Între moarte şi tristeţe
nu-i nicio diferenţă.
Ascunde-ţi decolteul. Astăzi
bat clopote.
E duminică?
Bat pentru mine?

…Sunt trist, iubito, sau
poate că sunt mort.

                                                           

Gina Zaharia: do major

de-ți cântă înserarea
în prag
și-n do major
e clar că depărtarea
s-a-mpiedicat de-un dor

și-ți iei lumea pe umeri
și te gândești
mai bine
cum să-i explici
iubirii
că drumul înspre tine
trece prin ochi de vultur
ba chiar azi am aflat
că ies adesea lupii
în straie de iernat

dar știu că voia bună-i hrănește
și pe ei
cum a hrănit odată
vreo douăzeci
de lei

așa c-am pus la cale un univers
de ace
care plimba lumina
și-avea
pe vino-ncoace
și fară să mai șovăi
în grabă am pornit
dar când s-ajung la tine
tăcerea
m-a trezit

Cristina Ștefan: portrete pe zăpadă

oamenii vin
oamenii pleacă
oamenii uită
important este că renasc ceva
odată cu plecarea
ceva mai tare ca moartea
*
nu avea prieteni
privea cum din dealuri domoale curge
teama îngheţului
îi era frig şi-n lumea ei înaltă
nu încăpea înstrăinarea
*
sfrijită, blondă
năsoasă cu mâinile mari
se dorea noapte de noapte
o marcă erotică de top tv-
au găsit-o într-o dimineaţă
răsucită pe parchet
inertă
şi în mână strângea 100 de lei!
*
i se spunea fluturaşul
pentru că tenul ei
era subţire, subţire.
alb şi fin
ca untul proaspăt;
la 70 de ani
şi-a vopsit părul albastru
şi-a pus o pereche de aripioare azurii-
când au văzut-o vecinii au crezut
că organizează o chermeză.
*
era medic chirurg -
grasă gogoaşă cu guşa gomoasă-
compensa duritatea
cu melomania,
la concert
tropăia lent
pe muzica lui Mozart
*
mi-a cerşit bani
la revelionul scriitorilor
l-am întrebat ce poet român cunoaşte,
Eminescu-floare albastră
am liceul - mi-a şoptit -
i-am dat banii însă merita un job
*
el a fost propangandist implicat
vreo două decenii,
acum la 85 de ani
mai prinde câte un copil în parc
sau pe scara blocului
şi-i povesteşte despre Lenin,
pe Stalin l-a urât
era incult...
*
după revoluţie
singură şi uitucă
Meluncinda a intrat pe internet
şi-a aflat că poate scrie versuri
mieunate şi simpluţe
nu-i pasă
e fericită: produce rumoare
*
am întâlnit un dăscălaş cronicar
înalt, spătos
cu ochii mici şi răi
vorbea de una de altul
care habar nu au să scrie
am aflat că recenza pe oricine-i dădea 100 de lei
contravaloarea mărfii unui vis de poet
*
tânărul avea în mersul lui
ceva batjocoritor
păşea aruncat
ca şi cum pasa mingea
unui adversar imaginar
şi totuşi
în ziua aceea pe munte
a călcat strâmb
n-am putut
să-l privesc,
intrase în pământ
*
bărbatul din lună
scria poezii
compunea muzici sentimentale
şi desena chipuri frumoase
avea atâta lumină
în mâinile lui
încât semnele despărţirii
înălţau
grămezi negre
de stele
*
Roxana
voia să înveţe zborul
când a picat primul examen
s-a avântat de pe căminul de studenţi
spre cer;
jos, pe platforma betonată
avea o aripă
întinsă spre oameni...
*
ce ghinion să iubesc un poet
el poate să-mi soarbă
în trei cuvinte
naşterea şi moartea
asemenea
pot rămâne fără sinele meu
dacă iubesc un poet...
*
profesorul Luctar
îşi scotea pălăria
când întâlnea o studentă
într-o zi pe Sărăriei
o colegă cu tupeu
i-a răspuns la salut
scoţându-şi pălăria-nflorată
într-o reverenţă ironică;
întristat brusc
profesorul
şi-a întors privirea
în altă parte
şi la examen
a picat-o.
morala?
a saluta e o manieră,
a răspunde la salut
e mai mult decât o ştiinţă.
*
urcase la peste 2500 de metri
din stâncă în stâncă
când a ajuns sus sus pe platou
epuizat de efort
a înţeles ratarea
el căutase
un munte neterminat
şi nu eternitatea albă
deschisă acum privirii
el căutase locul acela
unde se războiesc regimentele luminii
cu apele ne-ncepute
el s-a dorit
lancea zdrobind cerul
abia acolo sus sus pe platou
şi-a recunoscut în sfârşit
noima de a fi
nici măcar
o simplă
rază de soare
Volum Punct şi de la capăt - portrete pe zăpadă - ArtBook, 2014    

Reznic Cristian: Tot în trecere

Sub noduri grele,
Se clatină vasele de lemn.
Apus cărămiziu,
O lume a basmului
Ce a evadat din realitate,

Creată din fantezie,
Note rupte dintr-un pian.
În goluri picură apa,
Licăririle gălbui de pe stradă,

Ferestrele cu zăbrele albastre,
Ultima din capătul străzii
Îmi amintesc că e a ta.
Nimic nou,

Aceleași perdele,
Același miros,
Inhalat cu plăcere.

Și parcă a fost mai ieri,
Însă atâția ani au trecut,
Și eu tot în trecere

George Sangortya: Parfum de mere coapte și niște iubire

Și tocmai a trecut Crăciunul
Afară-i vremea-i ,plăpândă
Nici stele nu mai colindă
Eu stau pe canapea, cu fața spre oglindă
Pe tavan rulează beletristice culori
Cu gândul numai la tine
La radio acustice proverbe
Printre buzele tale,
spunând ceva în șoapte ....
Poate îmi dai niște mere
coapte și niște iubire
Pe care le-ai scos din cuptor
În prealabil ,
aveai miere pe ale tale buze
Pe care eu ți le-am sărutat ,
fără voia ta
Și-n jurul nostru cel crescendic
Lângă bradul rămas cel împodobit
Doar o cupă de șampanie
-
Și-n dansul luminițelor colorate
Ce încă ne mai inundă ,
sufletele îndrăgostite
Apoi tu ai vrut să-mi cânți ceva
Dar demult uitarăm jocul
Ce parcă ne-a blocat în timp
Ca să te privesc la infinit
Și mâna ta ,
prin părul tău cel blond să-l trec
În cameră miroase a scorțișoară
Mai dă-mi niște iubire.. ..
Ca să-mi mai hrănească
inima mea
cea plină de dor
-
Și-acum ,că mai sunt câteva zile
Peste noi .....
Anul nou de va veni
Parfumul tău ce mă înnebunește
Dar știu .....
Că sub cerul iernii
,numai noi vom fi
Armonice stele ca de zahăr
,ce cad de la cer la pământ
Poate ,doar gerul de ne învață
Cum să ne iubim
Zăpada a înghețat pe noi
Numai niște iubire,
să-mi mai dai
Așa cu un sărut pasional
Unde noaptea dintre ani,
ne va regăsi ca niște personaje
dintr-un basm
sau de ce nu ,răpirii din serai
Fantasyoveran / București 2021                    

Daniel Corbu: Șapca

Se dedică tuturor purtătorilor de şapcă

Cum timpul trece în buiestru
Şi-n gînduri amare mă adîncesc
La şapca mea neagră de tinereţe
La şapca aceea ades mă gîndesc

Şapca mea neagră, magnetica şapcă
La mese cu visul şi vinul era
Prieteni nevolnici, juni zei boematici
Ca o baghetă magică îi aduna

Aveam de parte-mi vraja, idealul
Magnetul vorbelor şi şapca mea
Puteam să dorm pe piramide
Şi să-l insult pe zeul Ra

Bolnav de vreo străină vină
Cu şapca mea neagră şi sceptrul ceresc
Prezidam caste clipe aşa dezinvolt
Ca vorbele tantrice ce te vorbesc

Femeile mă aşteptau în alcovuri
Cu ale lor miresme eram logodit
Lascivă era clipa şi orele rebele
Azi mi se face de singur şi de urît

Ca lupii anii se reped în haită
Nici n-are rost să-i mai socot
Unde eşti tu şapcă tristă
Cu magia ta cu tot?

Ionuț Caragea: Afară ninge rar

afară ninge rar, cu fulgi de moarte albă,
și lacrimi înghețate îmi sunt lucie salbă,
iar frigul ascuțit îmi zgârie retina,
afară ninge rar și neagră e lumina.

afară ninge rar, încărunțind pământul,
îmi este dor de tine și bate-n geamuri vântul,
la margine de drum, doi oameni de zăpadă,
afară ninge rar, cu gesturi de bravadă.

afară ninge rar și tremură copacii,
și tremură și sfinții, și tremură și dracii,
și tremură și morții când frigul îi încinge,
afară ninge rar și rar afară ninge.

Poem din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021 .

Ottilia Ardeleanu: ce viață

ce viață duc unele femei
ce viață
au vila lor cu etaj unde pot să agațe soarele
din orice unghi pe pielea lor cremuită
au curte unde se pot plimba pune o floare uda un copac
trepte înalte să contemple selena la proporții diferite
pot să se sărute cât vor după tufele de tuia
au câinele lor pisica lor și fițele lor
ce viață duc unele
primite mereu cu zâmbet brațe deschise și
cheile de la cea mai meritorie mașină

credeți că-ntr-un apatamențel nu poți fi iubită la fel de mult
dichisit
cât pentru o desăvârșită cuprindere

și câtă intimitate
numai cărțile din bibliotecă o pot răsfoi

Dragoș Vișan: Mă scufund...

Mă scufund

în amintirea

unor episoade

Lumea reală poate avea

dar mai degrabă nu va avea

nici măcar tangențial

o logică o continuitate

cu lumile din Minecraft inventate de-un an

De propria mea existență la Tulcea lăsată vraiște

măcar mă separă aproape două decenii —

nu-mi vine să cred

cât mai sunt legat

de lumea Deltei și întregii Sciții

a nașterii dezvoltării și îndepărtării

primei iubiri

A te mișca dezinvolt prin viață

nu se poate uita —

asta să țină minte bine

guvernanții imorali actuali

A te mișca precum eroii din "Z▪︎E▪︎I americani"

de Neil Gaiman pe două tărâmuri

cel al vieții și cel

al măgulitoarei consacrări a zeilor în conștiințe

devine echivalent în ultima vreme

cu efortul juvenil de-a înainta

nu doar în rele

într-o cunoaștere ori deprindere cu de toate

prin confruntarea cu amenințări și protecții

succesive

Rămăsesem atât de singur într-o zi

fusesem rănit incredibil

știam că Dunărea iubește faleza Tulcei

nu-i sunt valurile împinse niciodată-n timp

înapoi în trecut

ori prea în față în viitorul stropit pe sărite la țărmuri

nici marea nu voia să-și cocoțe apele sărate

decât peste o parte a Deltei dintre Sulina și Sf. Gheorghe

Încrederea în tine și-n oameni

contează enorm

oferă cheile

obișnuirii treptate cu fericirea

Sobrietatea vieții este dublată de-o altă încredere —

îți faci prieteni ca să te mai relaxezi și să înveți

cum vei putea în popasuri frecvente pe culmi

apoi prin văi

să-ți umpli cufărul

cu tot felul de chei

pentru portaluri

Lumea sau viața

apare ca diferită

în Minecraft

chiar dacă

trăim în același Timp Netimp

acordat dintr-un spirit altruist de Dumnezeu

ca să mai creăm

ori doar să supraviețuim

Elena Lucia Spatariu-Tudose: Cine sunt eu...

de mă întrebi,omule,
n-aș ști să-ți spun
-oglinda-mi vorbește
numai mie-

Uneori,

în apele ei,

mă caut și eu

cu disperare...

Știu doar că sunt

un lut,

ce ochii tăi îl modelează

atunci cand mă privesc

cu ură sau iubire.

Prind forma sufletului tău

când ușa mi-o deschizi

și mă primești

c-un scrâșnet sau un zâmbet...

mă închircesc de frig,

sau mă învălui in caldură.

Eu sunt lumina din lumina ta,

sau umbra-ntunecată

ce o răsfrânge mintea ta

din unghiul gândului

ce fulgeră asupra mea...

Pot fi iubire sau blestem,

Pot ger să-ți fiu, sau primăvară,

inger sau demon pot să fiu;

doar tu decizi,

căci...

Eu nu sunt eu.

Și cine sunt cu-adevărat,

nici eu nu știu.

O știe numai Dumnezeu...

Sunt ce vrei tu să-ți fiu,

prietene al meu!

Popa Ștefan: Credința

Credința înseamnă putere
Adevăr, dreptate și durere,
Credința înseamnă energie
Sapă, sapă și apa o să vie.
Arată-te așa cumva,
Ca și cum ai primit deja
Nu mai gândi rațional,
Totul se-ntâmplă irațional.
Nu trăi în trecut sau viitor,
Ci în prezentul uimitor
Trage de timp în adâncul tău
Și-L vei vedea pe Dumnezeu.
Nu accepta dojene și cuvânt,
De la stăpâni fără de sfat
Crede și nu cerceta
Va câștiga conștiința ta.
De ne-om încrede în moroi
Vai și-amar va fi de noi.
Poartă-te ca un biruitor
Crede-n visul tău de dor,
De ai credință-n Dumnezeu,
Găina se transformă-n ou.

Petruța Niță: perpetuum

Umbra mea îți rătăcește pașii

tăcându-ți mirarea
unde ni s-au odihnit bucuriile orfane
pe când eram copii
într-o îmbrățișare
curgând prin noi cu ploaie și sânge...
O cert și o împac
cu un suspin din amintirea călătorului
ce-a dat târcoale speranței
prin anotimpuri străine
Umbre și pași care pleacă și vin
izbindu-se repetat și cu putere
de pereții tâmplelor noastre obosite
un perpetuum de-a chemarea
într-o poveste uitată...
Ceasul ne-a legănat singurătațile tandre
cu oasele albirii
am numărat vămile absenței dimpreună
în timp ce timpul se odihnește puțin
noi ne îndreptăm spre locul unde grâul
va încolți anafură
plugarii ne vor ara palmele,
iar vrăbiile își vor îngropa setea...