Stamate Constantin: Poezii

Urmași

După moarte,
Sufletul lasă-mi-l
Doar să fie chindie.
Şi totuşi,
Vezi?
El nu s-a stins
Atunci când s-a stins…
Căci, ca un urmaş de stele,
Eu îl mai pot găsi.

Mormânt

Vă las să mă-ngropaţi,
În veşted mormânt.
Şi chiar dacă un vis va părea,
Eu cerul îl voi despica uşor
Iar pe voi, cei de aici,
Am să vă mângâi cu drag.

Cu acid din vorbe

Cu acid din vorbe,
Tu pe mine mă faci sclav.
Şi e rândul sufletului meu,
Să se facă acum jar.
Din nou rosti ecoul spre lume,
Că sângerez ca porţelanul în vis.

Aripă ruptă

Duhuri cu o aripă ruptă cad,
Iar cupa înţelepciunii
Cu silă o varsă.
În zdrenţe însă,
Un cerc de foc
Ne îmbrăţişează anemic
Şi ne îneacă.
Iar acum cu toţii tăcem
Doar pân’ la durere.

Corb

Nu ştiu de ce
Dar când ridic pumnul,
Parcă totul stă în loc.
Sufletul de lacrimi mi se umple
Când văd orb
În orice clipă,
Doar în ochi de corb
Durerea lăsată în urmă.

Scoica

Nu-mi pot imagina
Perla născută din nimic,
Altundeva, decât în
Carnea rănită a scoicii.
Şi putinţa unei astfel de naşteri
Are ceva atât de patetic…
Faptul că înnobilează
Carnea sortită pierii.

Zvon

Străveziu ca şi zvonul argintiu,
Încet ea mă sărută.
Zi şi noapte
Ochii ca sticla se făcură,
Iar buzele se crăpau a zi.
Însă zadarnic încerc eu acum
De sub pereţii grei de beton
Să scap şi să pot zice lumii
Că m-a sărutat
Pe mine o moartă.

Deget gol

În degetul gol
Port ploile amare.
Iar marii flămânzi ai lumii
Poartă războaie
Pe unde au fost miresme.
Şi metalul care sună
În câmp auriu
Doar pentru adormirea cântecelor,
Acum a luat final.

Pur Necuprins

Din senin, acum aveam în suflet
Un tablou cu un duel.
Vă spun
Simplu şi pur necuprinsul!
Iar în timpul pauzei
Parcă iubeam urme…
Acum am să vă descriu
Şi totul doar pentru un joc,
Că femeia-mi trecuse prin gânduri.

Enigme

Greu e să-ţi dai seama cum e moartea,
O enigmă nedescifrată de noi,
Iar acolo unde nici nu ne cunoaştem
Deschidem cuvintele neliniştii.
Acum setea de taină
Ne trece prin sânge,
Căci pot fi mai adânc răscolitoare ele,
Enigmele.

Sânge Pur

Cu sângele meu pur
Acum scriu testamentul,
Doar sub încordări nobiliare
Pentru un popor
Cu mâini de muncitori.
Încă nu am uitat
Că ţara mea este şi va fi
Ca o piatră ascuţită
Într-o vale a sângelui
Unde sunetul lirei metalice
Mai trezeşte în noi toţi
Pe acei străbuni războinici
Care acum au pace în oseminte.

Ina Dumitrescu: Noaptea mării

Cuvinte mici, neînsemnate, chircite de secetă
Îmi respiră mocnit în varful peniței adormite,
Mâna îmi tremură, cerneala e palidă și pregetă
Să lase o urmă cu gust arămiu de petale boțite.

E noapte și e dor și perna îmi țipă în brațe
Lacrima-i rece, genunchii mi-i strâng înspre buze,
E noapte și-mi mor fericirile, crude și hoațe
Tu ești departe și totul e ceață și scene confuze.

Se-așterne tăcere în gânduri și vise, muzica tace,
E totul un gol nelumesc ce-mi străpunge căpruiul,
Genunchii mi-i plâng în război deși încă e pace,
Pielea mea tremură, tot așteptându-ți mângâiul.

E noapte și e frig și-am uitat să mănânc.
Stomacul mi-e plin cu fluturi albaștri de ceară,
Mă strigă să-mi dea nemurire un zeu din Olimp
Dar eu nu aud, mă topesc fără sens într-un val...într-o vară...

Melania Briciu Atanasiu:Ostila perpetuă - Parsifal

deșteptare
după un glonț de întunecare
pe o dimineață în sârmă ghimpată
să-mi plâng imposibilitățile
ca si cum un cioc de pasăre
a fisurat osul din care crescuse
fericirea

să-mi râd posibilitățile
care colț de stea a luminat o pleoapă de cer
în noaptea ferestrelor mele
să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare
scuturată prea curând

în adânc la rădăcini întortocheate de stânci
cum voi putea săpa cuvintele împrejur
de astăzi îmi pun la oglindă o ramură
înflorită de tinerețe
poate mă voi putea recunoaște în ea

mă caut mă pipăi mă strig
cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii
nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii
nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile
căci nimeni nu mai știe ceva
cât timp toți știu încă nimic

canonizată mă bântui prin mănăstirea
îndoielilor din icoane
biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând
am ars toate lumânările și-a rămas
doar întunericul murmurat 

printre boabele lipsă din rozariu

durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios
prea târziu te întrebi te frămânți te căiești
prea devreme îți pui țărână în cap

la răscrucea următoarelor clipe
timpul te așteaptă mereu
dezvelindu-și impudic gingiile.

Geo Vasile: Agorafobic/Agorafobico

 Agorafobic

Abia ce terminai de scris un text
ce încă fumega, îl reciteai sub lupă
și-l urâțeai, împovărându-i răsuflarea,
și-așa agorafobică, atrium în fibrilație.
Schimbai lexeme, figuri sintactice,
plantai capcane test, și piedici,
făceai și mai alunecos țesutul.
Credeai că e o faptă de creație,
sau altfel spus, de reproducere,
de fapt era o tentativă ratată de
comunicare, textul tău e asfixie,
rezistență arsă a cugetului,
fișă clinică a celui ce l-a scris.

Agorafobico

Non appena finivi di scrivere un testo,
poco tempo dopo vi ritornavi per
imbruttirlo, per renderlo pesante,
agorafobico, un atrio fibrillante.
Cambiavi lessico, figure sintattiche,
tentavi di piantare trappole, intoppi,
facevi sempre più scivoloso il tessuto.
Credevi sia un atto di creazione,
o meglio detto, di riproduzione,
era comunque un tentativo mancato
di comunicare... il tuo testo è asfissia,
resistenza bruciata del pensiero,
referto clinico dello scrivente.

Amelia Vlădescu: Singurătate

Abia ies până pe prispă și adast în dreptul porții,

De-ar deschide-o cineva; o vecină sau nepoții,
Să îmi umple bătătura, bătrânețea să-mi aline,
Să mai schimb și eu o vorbă; tare-i greu când n-am cu cine!

Ochii mi-s încețoșați, lung îi drumu' pân' la poartă,
Aș ieși, dar socotesc, că toiagu' nu-mi e hartă.
Bătrânețea schimbă trupul, ce șăgalnic îl transformă!
Într-o cruntă simbioză încurcând umbra în formă.

Ne închise cârmuirea în sihăstria odăii
Născocind aceste molimi, repetându-le-n ecouri,
Niște oameni fără școală, doar cu "a vieții", din hoție,
Făr' credință, judecată, au îngenuncheat o țară cu-n cuvânt: Epidemie!

Nu-mi aține nimeni calea, să mă-ntrebe, să scoată,
De-am nevoie de ceva; măcar de-o cană cu apă.
Război, foamete și pâine drămuită pe cartelă,
Un colț azi și unul mâine, ce-l ascundeam sub flanelă.

Toate astea le-am trăit, în decenii zise "soartă",
Iar acuma nu mai știu, de sunt vie ori îs moartă.
N-am murit de frig, de foame, n-am pierit-n acel tumult,
Știi, tu omule, cât doare amintirea din trecut?

Ne spălăm-n oglinda apei lepădându-ne de frici,
Iar cu ochii către ceruri ridicam a noastre rugi,
C-o fiertură și o turtă, fără lanțuri la credință,
Am respirat libertate, n-am înlănțuit ființa.

Cu degete descărnate apucă de sub ștergar
O coajă tare de pâine și un boț de brânză amar,
Buzele-i se strâng pe gura goală făr' de dinte
Molfăind tăcut în lacrimi bucătura-n gânduri mute.

-Luminează-mi, Doamne, gândul! cere buna din odaie,
Cu buzele împietrite, lacrimi calde-i curg șiroaie,
Pe cer nouri se adună, vântul suflă în fuioare
Brațele se-ntind în rugă, ochii ei cer îndurare.

Vede-n drum trecând cortegiu; cu popa, un car și-o cruce,
După ei în urmă nimeni, nici ort aruncat-n răscruce.
Se duse și Gheorghe al Anei și Dumitru și-ncă trei,
N-auzi nici clootaru', nimenea nu-i după ei.

-Nu mă pedepsi, Tu Doamne, să mor în aceste vremuri!
Să n-am parte nici de Taina Sfintei Morți a rânduielii,
Să călătoresc prin neguri cu ființe nictalope
Luntrea lui Caron să-mi poarte suflet rătăcit-n sincope.

Nu m-am lepădat de Tine, lumea-și joacă rolul ei
Și soarbe cu golul minții hrană doar pentru atei.
Sufletul meu este liber, chiar dacă trupu' nu-mi zboară,
Tu îmi încălzești ființa, nu-mi fac neamu' de ocară!

Dacă vedeți vreun bătrân gârbovit în dosul porții,
Dați-i măcar o bomboană, îndulciți-i clipa sorții!
Cerșetor umil al vieții ce-a perpetuat destinul
Bunătate de-i împarți, în Lumină-ți așterni drumul!

Marin Rada: O carte

Când ai plecat

se-ntunecase drumul,
zăpada se cernea
spre asfințit,
în mine se-ntorcea copilăria
cu chipul grav
și sufletul rănit,

Bătuse pe la porți
mereu închise
cu ziduri vechi,
mereu de nepătruns,
când, într-o noapte,
i-ai deschis, știi bine,
și-n suflet ca o taină
i-ai pătruns,

De-atunci umbrește-adânc
singurătatea,
pustiu și gol
e ceru-n asfințit,
cu pasărea-nserării
scrii în mine
mereu o altă carte
în care ne-am iubit...

Vasile Dan Marchiș: Zodie facultativă

Muzei care mi se bagă în seamă printr-un melc îi spun:
„Ce faci acum, miști melcul în ciuda mea?”
Aceasta îmi rosti:
„Îl determin să se deplaseze în funcție de cum scrii tu.”
Spun muzei astfel:
„Să-mi imite prin mers poezia?
Păi, după cum îl faci tu să se deplaseze
ar trebui să scriu doar poezii de tip haiku!”
Muza a adăugat:
„Să-l fac să se miște mai repede
precum ai vrea tu să scrii poeme în proză?
Cum ai putea scrie să nu pari prin asta de speriat?
Să nu se sperie melcul
de acest instrument de scris de categoria grea!
Tun de cuvinte...!
Cum să-l fac să pară tun de cuvinte oarbe?”
Și se ia melcul la drum parcă trăgând cu urechea
la spusele muzei cu teama că
în lipsă de spațiu îi voi scrie ca o hulă
titlul poemului direct pe cochilie.
Muza îmi dă de înțeles că melcul
s-a speriat dar l-a convins că nu vreau
decât să-i caligrafiez mișcările-i de mim.
Scriu parcă poezia mea ar fi unitatea cu care
se măsoară în intensitate nu mișcările melcului,
ci răbdarea acestuia.
Melcul se mișcă de parcă această chestiune
este unitatea cu care se măsoară metaforele.
Pe melc îl desparte de poezia mea doar o virgulă.
Nu știu dacă melcul merge prea încet
sau scriu eu prea repede...
Cum aș putea scrie poezii
mai repede de cum merge melcul?
Prin asta se va deduce
că nu implementez răbdarea în poezie.
În fond și la urma urmei
legat de poezia mea
am întrecut melcul dar nu la mișcare,
ci în răbdare...

Petruța Niță: de șapte ori

știi, mama îmi purta degetele în palma ei

când foamea încerca să o caute
de șapte ori ara pământul
tot de șapte ori număra boabele de porumb
câte una pentru fiecare zi
ea nu mi-a spus nimic despre ziua de odihnă
cred că nici nu știa ce înseamnă
așa-i probabil când ai șapte clase
frați de crescut
copii de născut...
câte unul pentru fiecare zi

știi, tata îmi purta cuvintele pe tâmple
când îmbrățișa lemnul de cruce
iar setea îi usca sângele
de șapte ori tăia lumina în felii de pâine
tot de șapte ori a murit
câte una pentru fiecare pasăre
el nu mi-a spus nimic despre zbor
nici nu mai știu dacă avea aripi
doar a plecat călcând peste ape
tăindu-le-n două
de șapte ori
desculț

Teodor Dume: Rânduiala lui Dumnezeu

=================================
De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

și ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...
știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

====================================

Ionuț Caragea: Ecoul unor aripi neobosite

iubito,
ce auzi tu
că-mi bate în piept
e doar ecoul
unor aripi neobosite

privește acolo sus
inima mea
se hrănește
doarme și visează
în zbor

chiar și atunci
când sângele meu
o cheamă înapoi

ea se rotește-n cercuri largi
desenând infinitul

să știi, de fapt
că și inima ta
îmi spune acum
că vrea să se înalțe
în zbor

inimile noastre
să deseneze în tandem
infinitul

iar noi
să ne iubim ascultând
ecoul unor aripi
neobosite

Daniel Corbu: Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față,
cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței...” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Daniel CORBU

Vasile Culidiuc: prea des în vers

poezie                                                   
e nemurirea pe rânduri depănată 

de poetul suferind din te miri ce
își adună gânduri în orașul agasat
de luna care e-o poemă în geamul
iubitei unde stau și cântă iubiții
opera se-nfiripă pentru ca lumea

s-o înțeleagă din zori până seara
târziu ating tâmplele ninse cu degete
ce mângâie pana limpezită de rouă

prea des recurg la vers prin jilave
iubiri prinse în dansuri năvalnice
frâng tăceri la ceasuri de seară
lângă un pahar într-un colț afumat
de birt frământat de picioare nervoase

Geo Vasile: Vitralii

= = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = =
Siluete apollinice, cruciați, cavaleri

poartă ascuns în ei Verbul precum
perla în stridie, și cântul jertfelnic
precum privighetoarea în gușă…
Se spune că sunt menestreli sau truveri,

ei ştiu pe de rost a lunii paloare
amintind de chipul tău de cenușă…
Fraze tocite se-aștern pe fluorescentele dalii,
mareea oceanelor azvârle uscatului salbe,

începe numărătoarea inversă a globulelor albe,
dispari ca roua - nsângerată pe vitralii…

====================================

Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

   Note critice   

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu mă asculţi”, Ed. Junimea, 2021) Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos. În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale. Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”. Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”. Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”. O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză). Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri). „Când tac şi tu mă asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică. (Sursa: Blog:Ottilia Ardeleanu)

Elza Hansen: Veni vidi vici

=======================
Dacă ai absolutul în palmă

deasupra aripilor mele
știința ta mai multă
te face Solomon
cel înțelept?
Cine te crezi
sprânceană
Gibraltar?
De când ești suveran
ochiului păzitor de bârne
a paielor preconcept?
E timp de revoltat în piața
unde Socrate
de generații a renunțat
să caute
aproapele
în frate
Uite
aici
forme
și
punctuație
acum
ce
rezultat
dau
la
a
ta
deșteaptă
ecuație?
Bate-te-n pieptu-ți fariseu
Tu nu greșești cum eu de rău!...
Un Kierkegaard din colț de hartă
privește scena de esență-nfometată
pândit de cărturarii
ce au structura programată...
Eu sunt povestitoarea
care nu mai vrea să cânte
la vioara
cea afoană
dar vizionară
întoarcerea la
presupusul mal
nu va fi lină
ori ușoară
ce este trist
e egoul
că-i egoist
în loc să poarte mască
vrea să fie trompetist...
Nu am fost val în mare
pretind doar
vrând să-i aparțin
...
O biet destin!
Să crezi că ești
conducător de navă
când
de fapt nu ești decât
pasager
un clandestin...
în fire nețesute
metrică
de definiții dezbrăcată
sunt goală
dar mă rog
compasiunea să mă umple:
-Ai milă de ei, tată!
Nu cunosc trecerea
de la estetică
la etică!

======================

Redacția revistei Extemporal liric

Director/fondator: Teodor Dume (România)

Redactori:

Teodor Dume, Redactor-șef(România)
Petruța Niță, Redactor (România)
Mioara Băluță, Redactor (Romania)
Aurelius Belei, Redactor (România)
Veronica Pavel Lerner, Red.on. (Canada)

                                                                         

24 ianuarie, Unirea Principatelor Române! La mulți ani, România!

Nr: 1-2(64) ianuarie, 2022/ISSN-2667-5620

      "Doar cei care și-au trăit şi biruit durerea pot vorbi despre viață" (Teodor Dume)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

    În acest număr semnează:

*Marin Sorescu, *Gheorghe Grigurcu, *Daniel Corbu, *Nicolae Silade, *Ionuț Caragea, *Geo Vasile, *Teodor Dume, *Cristina Ștefan, *Mioara Băluță, *Veronica Pavel Lerner, Ottilia Ardeleanu, *Savu Popa, *Daniel Marian, *Tănăsescu Florin, *Gina Zaharia, *Atila Racz, *Călin Sămărghițan, *Vasile Dan Marchiș, *Cadar Katalin, *Bădescu Alexia, *Violetta Petre, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Nely Vieru, *Aurelius Belei, *Vișan Dragoș, *Popa Ștefan, *Petruța Niță, *Alexia Ema, *Ion Lazăr da Coza(în memoriam), *Vasilisia Lazăr Grădinariu, *Viorel Boldiș, *Horlaci Dumitru, *Nicolae Nistor, *Gabriel Stănciulescu, *Silvia Bodea Sălăjan, *Dorina Moritz, * *Emil Neșiu, *Adrian George Itoafă, *Vali Pop, *Apostol Adriana, Elza Hansen, *Ina Dumitrecu, *Rodica Ochiș, *Vasile Ionac, *George Sangortya, *Ionuț Tiberiu Bălan, *Nela Boca, *Oana Frențescu, *Lidia Stan, *Ionuț Zamfira, *Constantin Stamate, *Iulian Barbu, *Alexandru Berceanu, *Floarea Dutulescu, *Florian Dan, *Lazeta Prața, *Carmen Oltean, *Reznic Cristian, etc
Materialele pentru nr. din februarie rog să le postați în Extemporal liric - Grup, cu mențiunea lângă titlu PENTRU REVISTĂ
Vă mulțumim pentru colaborsare!

Teodor Dume, redactor-șef

Revista Extemporal liric, NR: 1-2(64) iamuarie 2022, Revista Extemporal liric, nr.1-2(54), ianuarie 2022                      

Horlaci Dumitru: Înviere

======================
fericirea pe care o cauți
un zbucium interminabil
prizonier
printre file pătate cu lacrimi de mamă
urmărind la capăt de poezie
acelasi fir stăpânit de o copilă
cu ochi albastri
parcă ar fi sora unui înger
rebel neîmpărtăsit
din ceata răzvrătiților
ca un samaritean fără Ierusalim
sau un levit lipsit de cortul întâlnirii
ne rătăcim în privirea lui
cum dispare
cu părul blond
după soarele tău
al tuturor
din fiecare piept țâsneste o rază
pe care copila o mângâie
cu tinerețea ei pură
mai albă
si gingasă precum crinul
lăsat de îngerul blond la plecare

o clipă
imortalizată
în noi
spre învierea cuvântului

=======================

Nicolae Silade: Sonete

                          I

Trecut uşor de-a doua tinereţe,

Am dat de tinereţea ta dintâi,
Iar timpul începu de-atunci să-nveţe
Că în iubire tânără rămâi.

Până şi spaţiul care te încape
Învaţă cum şi cât să te păstreze,
În foc, în aer, în pământ, în ape,
Să îţi rămână simţurile treze.

Iar cum surâsul tău fără sfârşire,
Încremenit în veşnice cuvinte,
Renaşte întru marea mea iubire,
De dincolo de neguri şi morminte,

Aşa şi eu, acum, la vârsta mea,
Întineresc de frumuseţea ta.

                                                                          II

Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,

Deşi, ca mine, nimeni nu te-adoră,

Nici n-am gândit c-o să te am vreodată

Mai mult decât în inimă, ca soră.

Iar de cobor în lumea ta măruntă,

În cafenea, pe lângă mateloţi

Nu pot, în tinereţea mea căruntă,

Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Când numai eu pot să îţi dau putere

Să redevii ce-ai fost, cândva, regină,

Să-ndupleci ani şi chiar să naşti noi ere

În care doar iubirea să ne ţină.

Dar cu-un sărut tu intri-n mine toată

Şi lumea mea devine trup de fată.

                              III

De ce să laşi iubirea să se şteargă,
Să se dizolve în acide clipe?
Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă
Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe.

Să curgă râul, singur, mai departe,
Iar noi, ascunşi, sub sălcii zâmbitoare,
Să ne scăldăm în viaţa fără moarte
Şi în iubirea care-n veci nu moare!

Uitând de noi, de vârste şi de lume
Să ni se piardă urma pe pământ
Şi mii de ani să nu se poată spune
Unde e timpul şi cum l-am înfrânt.

Lumea, de noi, de-şi va aduce-aminte,
Să ne găsească, tineri, în cuvinte!

Gheorghe Grigurcu: Doar în încăpere

Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă
ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil
o pată de lumină înfulecă totul
un singur deget descîntă trupul întreg
apoi bate-n toba răgușită a spațiului
și nimeni nu intră nimeni nu iese
amînarea se sufocă pe sine
instantaneu devine uitare
pe tavan un nor de lapte
viața adie spre ușa de hîrtie.

Teodor Dume: O inimă ruptă în două

Am amintirile înghesuite-n imagini
cu fiecare atingere
te văd în format A4 şi
refuz să cred
că trăirile
de peste noapte îmi
acoperă rana
ştiu doar că între tine şi Dumnezeu
există o complicitate care încearcă
să-mi transmită un mesaj
dincolo de toate acestea
o minciună decupată dintr-o umbră
îndărătnic
încearcă o altă rostire
nu implor şi nici nu sunt vinovat
singura nedumerire pe care o am
este gândul reîncărnat
într-o iubire eşuată
de fapt toate lucrurile
care mă impresionau cândva
au devenit iluzii şi
trebuie să mă recunosc
în momentul acela de noapte
în care
m-am abandonat pentru cineva
care a căborât în mine
sufăr

aerul s-a rarefiat iar liniştea
din jur
duhneşte a stârv uitat în soare

şi atât...

Constantin Stamate: Poezii

[XXXIV]

Dintr-o patimă înspăimântată,
Spre câmpurile veciei,
Umbrele sufletelor stinse
Poartă florile albastre.
Moarte, toate râurile vieții
Râd matinale-n morminte!
Cerul tremura în astre,
Revărsându-se-n dimineți reci.

Cei trei corbi

Erau trei corbi ce stăteau pe un copac,
Erau trei corbi ce stăteau pe un copac!
Atât de negri cât puteau fi.
Jos, zace un cavaler ucis de-o palidă moartă,
Plină de-nsângerată dragoste
Şi sărutări goale, vârtoase, roşii.
L-a-ngropat înainte de tinereţe,
Ea fiind moartă înainte de vremea lui,
Dumnezeu trimițând tihna desfăcută-n cer!

Amor ?

Ieri, în noapte,
Adesea mă oprisem
Cu zâmbetul pe buze.
Ieri, în noapte,
Vântul mortificat roşea-n zori
Sub al vietii soclu.
Întristătoare, se-nălţa luându-şi zborul
În al meu vis de jale.
Soarta mâhnită şi pustie vieţuieste.
Chiar tu, aşa-i femeie?!
Rămâi pulbere uşoară,
Bucurată de-un fluture ce zboară,
Din amor în amor purtat pe alei.

Ție…

Versul tău risipitor
Ca vântu-n zori se pierdea.
Îți vedeam lacrimile smolite
Scurgându-se pe-al tau obraz de aur,
Iar stelele rămăseseră singura nuanță
Păstrate-n amintirile tulburătoare.
Vag, îți vedeam în amieze voalul,
Ce încă mai era plin de dezmierdări.
Să nu te-avânți!
Căci ușor prin al tău vers,
La fel ca nuanța ce nu-ți mai este de folos
Tu pe mine-ai să mă pierzi.

Cavalerul

Călare, calvarul,
La fel ca și dezastrul
Mă atinsese trufaș.
Încă mai aud glasul cel rar,
Cutremurat de degetul de fier
Și bătrâna-mi inimă săraca….
De-un strigoi fu’ năpădită,
Transformându-se abia atinsă.
Iar eu, cavalerul calvarului
Mă lăsa-i c-o roșie vigoare,
Purtat nebun prin flori și soare
Spre deschis-a-mi umbră ce mă aștepta…

Fără titlu

Vesel, vioi și pofticios
Zâmbetul părea zburlit,
Bătând gol în sărutări
Ce minunat era!
Domol, răsfrângerile-amare
Apăreau în vise sfărâmate
Iar acum, curg lacrimi triste și amare.
Cu murmurul între-deschis
Prin geamul spart de vreme,
Razele țipau ca mai demult.
Ciugulind visător
Pe drumeagurile pline de iarbă,
Acum voi tăcea în inima-mi fierbinte.

Visul unei lumi noi (1)

Gândurile mele plâng
Și nu se mai termină.
Peisajele se schimbă
Dar altele, rămân la fel…
La fel de triste,
Neterminate,
Și pierdute-n umbra nopții
Ce se-așterne nevăzută, nesimțită,
Ca niște cuvinte scrise cu lacrimi
Pe o foaie neagră, mată.
Totul pare pierdut,
Fără de speranță
Aici unde sunt lăsate răni,
Poate prea adânci.
Deși snopit în bătaie,
Chiar de-atâtea ori
Parcă sub zbenguiala solară
Am fost propriul meu învingător,
Dar și cel mai învulpit dușman.
Ca un vampir, sugător doar de idei,
Sângeros astupător
Ale atâtor visări vagi.
Iar șuvoiul de gânduri
Doar el a mai rămas,
În liniștea băltoasă
Ce-mi vindecă mereu,
Doar înspăimântătoarea singurătate.

Visul unei lumi noi (2)

Și m-am descotorosit așadar, anevoios de mine,
Cel de ieri, cel de azi și de alaltăieri.
Iar strigoi voi deveni
Dacă mă despart de propia-mi umbră!
Voi cere și dezgroparea tăcerii,
Din pântecul țărânii
În adâncuri închisă pe veci.
Dar deschiderea de orizonturi
Este ca vibrarea din rădăcină,
Că o lumină nocturnă
Izbucnită-n neant,
Ce-mi călăuzește pașii.

Visul unei lumi noi (3)

Deci… Am ajuns pușcăriaș
Doar pentru vecie,
Într-un lagăr de cuvinte.
Adică,
Cele mai mari prostituate
Ce se află la-ndemâna ori cui.
Iar uneori, nu-mi mai recunosc chipul
În cearcănele chinuite, destrămate…
Mi-e trupul o temniță,
Umplut cu freamăte adânci
Ce încă mă răscolesc.
Niste prăpăstii imense in al meu suflet.
Așa că nu-ncerca să mă dezamăgești!
Căci dezamăgit sunt încă din născare.
Pustiul nu poate acoperi totul,
Atunci când totul este pustiu…

Adrian George Itoafă: Am smuls femeia din trunchi

=====p=========================

Am smuls femeia din trunchi căutându-i buzele,

La fiecare resuscitare ofta, înlemnindu-mi inima

În incantația separată a inelelor lui Saturn,

O repetiție plăcută a timpului ce se fragmentează

Între mine și ea, se-ntrupau multe forme.

Am adunat-o din lemnul masiv înainte să ardă,

În lupta neuronilor copleșiți de ger, ies doar scântei,

Ies din amnarul dorințelor decise să lupte cu identitatea

Fiecărei așchii alungate de dalta ce-ți face contur,

Și te lupți cu demoni închipuiți pe degetele rănite,

Risipită de vânt, doar rumegușul amintește,

Că, încercările nu au fost zadarnice.

Am smuls femeia de trunchi și am făcut-o legământ.

Viorel Boldiș: Viața mea

Sînt nopţi în viaţa tuturor
Ce parcă nu se mai sfârşesc,
De parcă-ntregul cer e-un nor
Înnegurat şi nelumesc.

Tu, neştiind cât mi-e de greu
În noaptea mea ai răsărit,
Şi dintr-o dată cerul meu
Ca un cristal s-a limpezit.

Şi nu mai ştiu de-i noapte – zi...
Dar cui ce-i pasă dacă-mi eşti
Esenţa verbului a fi
În aste vremuri nelumeşti?

Apoi, ca din senin tumult,
M-ai întrebat încet, de-abia:
La care viaţa ţii mai mult,
La viaţa ta? La viaţa mea?

Eu ţi-am răspuns, timid cum sînt,
Că ţin mai mult la viaţa mea...
Atunci, din unde tremurând,
Te-ai supărat... oh, de-aş putea...

Şi ai plecat, ca-n zori o stea,
Uitând că tu eşti viaţa mea.

Emil Neșiu: Între noi...

============
Între noi
marea s-a înălțat
vârsta ...
e pleavă de grâu
Eu sunt desertul
șoldurilor tale.
Pașii tai,
pe singura alee,
sunt versuri albe
stropite cu iubire.

=============

Daniel Marian: ***

======================
apasă mai tare vocala
vine drumul în pantă
când te vei lovi de consoane
să prinzi frecare nu ricoşeu
aşa vei trece din mâine-n
poimâinele alfabetului greu
care te vânează de când
ai început să te naşti deşi
ţi s-a spus să stai la locul tău
în numere

======================

Mioara Băluță: ***

==========================

ianuarie: inimile triste își caută luminile
ascunse sub piele

mintea care altădată se trezea
să sape după fleacuri
se îndoaie la margine de pat
ca orele din picturile lui Dali.

un fulg de zăpadă
zgârie întunericul lumii.
ies din casă.
iarna îmi pune pe față
palmele unui copil orb.

===========================
.

Veronica Pavel Lerner: am șters un vis

am șters un vis am aruncat păpuși
apoi încet trecut-am din atunci
ȋn timpul nou când viruși nesupuși
răpun bătrâni copii și prunci

am încercat să uit și m-am trezit
lângă hidoasa fierbere de-acum
când rău și întuneric infinit
lovesc lumina și-o transformă-n scrum

cui să vorbesc pe cine să invit
de ce vecine mă urăști
fugim și dispărem pripit
în izolare printre fețe-măști

și totuși Doamne eu mă rog și sper
ca lumea să vorbească într-o zi
nu doar de morți de boli de negrul cer
ci de iubire soare bucurii…

Gabriel Stănciulescu: Eu sunt al tău...tu ești a mea

mi-e înorat cerul
în această dimineață
pare aproape-un asfințit
am un răsad de teamă
ce l-am plantat și-a răsărit;
parcă aș fi venit dintr-un naufragiu
cu valuri învolburate...
uriașe;
totuși m-am întors acasă
din voiajul meu hoinar
pierdusem busola mea uzată
și sincer... nu știam să o repar;
timpul zboară printre nori
și eu cu el într-un aval
de ce mi-a fost frică n-am scăpat
încolțise în mine dorul
adică norul acela încruntat
când ți-e teamă că ai să pierzi
ceva drag;
dar dacă nu ai pe cineva drag
n-ai nicio teamă...
pur și simplu n-ai ce pierde
poți să-ți pui și pofta-n cui;
eu sigur aș regreta...
și chiar mai mult
doar pe tine te am
și aș rămâne sărac lipit;
știi cititorule ce dureros este
să fii sărac ... în dragoste
nu... mai bine să nu știi
să mă ierți c-am îndraznit
și tu să mă ierți... dragostea mea
eu sunt al tău...
tu ești a mea.

Nicolae Nistor: Colivia orașelor visate

Nu te-ai întors în orașul nostru ros,
de prea multe plecări, prea multe vise,
ascunse în low cost.
Nimeni nu pune flori pe mormintele uitate,
și ce mai știu nepoții din fostele sate?
Ce știe cârciumarul de unde vii, unde te îndrepți,
când sunt lacătele puse, pe părăsite porți?
Tu nu mai ai rochițe de împrumut,
când alergată erai, de fiecare țânc,
și aveai vise erotice, ascunse în fântână,
și nu mai știi cum este noaptea noastră,
în plină Lună.
Aveai apartament, cu telefonul ascultat,
când făceai dragoste pe ascuns, cu alt bărbat,
și un televizor care ascunde lumea,
pe care nu o știi.
Când să revii, cum să revii?
Nu te-ai întors în orașul nostru trist,
unde murim pe rând și nu mai e nimic,
doar părăsite vise, atârnând de lustră,
de care te apuci când ai o viață frustă.
Trăim pe net, în lumi diferite,
şi ne atingem doar prin cuvinte mute.
Eu, blestemat să trec pe aceste străzi uitate,
tu, liberă în colivia orașelor visate...

Silvia Bodea Sălăjan: Uneori mi se face dor

Uneori mi se face dor
Alteori mi se face tristețe și jale
De cele mai multe ori mi se așterne peste suflet
Tăcerea cu infinitul singurătății din nopțile tale

M-au părăsit toate cuvintele
Si-un gol se întinde cât universul intreg
Pe ce umăr să-mi așez tâmpla și gândurile
Când doar umbra ta mi-e aproape și n-o înțeleg

Poate undeva și cândva
Va cobori iarăși o rază dintr-o iarnă ce nu-i
Promisiunea zăpezii peste un Pământ suspendat
In toate regretele și-n toate tăcerile lui.

Savu Popa: Mie, poezia...

Mie, poezia
mi-a arătat drumul Damascului
traversat încontinuu
de caravane de praf
și cenușă,
mi-a pansat fractura de os
a gândirii,
mi-a luat apărarea
în fața gardianului care
îmi cerea bilet- o hârtie de împachetat spaimele,
la intrarea în bâlciul memoriei,
m-a asigurat
că pastila disperării se dizolvă
doar în gustul de sânge al ratării,
mi-a spus să mă ascund
sub pat, în întunericul călduț, dulceag,
să scap de obsesiile care se-ntindeau prin cameră
în dans de paiațe unite
printr-o pânză de păianjen
cu reflexe metalice,
mi-a arătat locul
prin care timpul
se retrage sub formă de venin
în clepsidra subterană,
și tace,
mi-a indicat
cum să mă feresc
de cei purtați
de angoase grele,
învăluiți în catifele de întuneric,
cei care vorbesc pe mai multe voci
ieșite din ambalaje
înainte de termen.

Tănăsescu Florin: VRĂJITORII DIN MALLROZ

Era odată o preafrumoasă ţară. Aşa se vedea pe dinafară. Doamna, cum îi plăcea să-şi spună, trăia într-un Mall. De culoare roz.Pentru stabilirea locaţiei exacte în care şoferii de basculante trebuiau să încarce marfă, GPS-ul îi atenţiona:
„La prima cotitură, faceţi la stânga. După aia, viraţi la dreapta. La sensul giratoriu, nu mai e treaba mea. Vă ameţesc alţii – Vrăjitorii din Oz. Când aţi căzut în prăpastie, aţi ajuns la destinaţie.”
Mall-Roz. Aşa se numea localitatea-ţară. Iar unii care au citit mai multe cărţi decât se cuvine exclamau: „«Ce verde era valea mea» Şi în ce hal a ajuns!”.
Patrioţii prinşi cu harcanul în zile d-alea, festive, când zbiară – după ce-au schimbat sapa-n condei şi brazda-n călimară, iar 23 August în 1 Decembrie – despre dragostea de ţară, au atras atenţia în repetate rânduri că doamna, Făt-Frumoasa din cratima ploii, e ţara.
„Deci, fără miştouri d-astea iefine, ok?”
Unii au băgat în marşarier şi au recitat: „«Ce verde era valea mea» Da’ ce roz e acuma!”.
Alţii au unit cele două cuvine şi a ieşit, din Mall-Roz, Mallroz. Localitate înfrăţită – sau soră geamănă – cu Atlantida.
În Mallroz, teoretic, totul era frumos. Hârtie creponată, cântece patriotice… Cel mai des auzit era „Să nu îţi vorbeşti niciodată de rău ţara!”
– Da’ să plângi după ea, avem dezlegare?, a fost întrebarea.
GPS-ul a intervenit salvator:
– La prima cotitură, faceţi la stânga. Acolo veţi primi factura mărită la lumină. E scrisă pe hârtie roz. După aia, viraţi la dreapta. Veţi întâlni indicatorul „preţul ridicat la gaze”. Indicatorul, tot de culoare roz, evident.
Nu întrebaţi cine vă decontează combustibilul! Important este că pompele de motorină-benzină sunt şi ele tot roz. Sunteţi în ţara Mallroz. Unii îi mai spun şi Ţara-Moloz.
Era odată o preafrumoasă ţară. Este şi-acum. Şoferii basculează facturi ridicate, de culoare roz.
C-aşa vor Vrăjitorii din Mallroz.

(Sursa: https://ziarulprahova.ro/

Dorina Moritz: Tu pleci...

Tu pleci și rupi din mine începuturi,
Marama depărtării mă apasă...
Tu pleci privind, cum hoardele de fluturi
Tresar în lumea mea, pe-o spuză arsă.

Tu pleci și glastra vieții se-aburește,
Prag de surâs se pierde pe răzoare...
Tu pleci privind cum marea își cerșește
Perla ascunsă-n tremur de fuioare.

Tu pleci uitând, că-n streașina la șură
Cohortele de ploi și-au plâns amarul...
Tu pleci privind, cum prin alei de ură,
Romanța-și murmură rănit, cobzarul.

Tu pleci absent și-albastrul se cernește,
Oglinda cioburile își adună...
Tu pleci privind, cum noaptea răzvrătește
Stele-n puhoi și lacrima de lună.

Tu pleci străin și porțile-s închise,
Malinii-mi picură pe rană floare...
Tu pleci privind cum se destramă vise
Și cum se surpă-un cer la trei izvoare.

Petruța Niță: grădina izvoarelor

oare ce voi fi când părul meu
se va agăța de mine cu rădăcinile trupului crescute-n unghiile poemelor,
când cuvintele mi se vor rostogoli
peste pielea gândului ce-și va încreți anii
în colțuri invizibile
din care cuib mi-ar necheza albastrul plin de aripi?

oare unde-mi va sta soarele
când voi strânge în mine tandrețea bunului rămas
și voi pleca departe cu apusul în spate,
din care nori mi se vor dezlănțui furtunile
ce ploi îmi vor alăpta setea...
din vinul meu s-ar mai sfinți vreo mare?

unde mi-ar fi iubirile din care-am stors spovedanii
ce trup mi-ar mai săruta lumina din zorii curățirii
dacă spinul unui trandafir n-ar mai sângera de galben,
carnea mea ar mai plânge vreodată cu glasul pruncului nenăscut
cu ce degete mi-aș cununa tristețea?

oare ce haină mi-ar îmbrăca nuntirea
când parfumul ultimului vis mi-ar înflori deșertul
și mi-ar cunoaște frica să nu-mi umplu oasele de frig?
dacă izgonirea din grădina izvoarelor mi-ar fi miere
- cum e pacea din ochii Tăi -
Doamne, doar m-aș uita la tine
cum privește sânul copilul care-l suge!

Geo Vasile: Sonetul virusului universal

Poezia este opțiunea tragică de-a supraviețui,
deplinătatea vidului, a fi fără speranța mântuirii,
timp fără trup, un morb cu care nu se poate locui,
el se rostește irosindu-te căci este contra firii,

este deșert și totodată oază a desfătării-ntre minuni,
poezia este solul ce prevestește, rostire inumană
cu sute de sclipiri, tăișuri, catifelări, cuvânt între genuni
absență, depărtare, desprindere, delir și suverană

urgență, viață, suferință, virus universal – corona –
e fluxul eternului, ereditarului dezgust de-a fi cobai,
e cântecul mătăsii pe coapsele iubitei din Sodoma.
Poezia – ambitus vertiginos amăgitor, cromatic, numai

pentru dezamăgire bun, frustrare, penitență, vis,
este genunea ce desparte vorbirea liberă de scris.

Lacul Vida, Luncasprie, jud. Bihor, în haină de iarnă

 Iarna lui 15 ianuarie 2022,(Vali Pop, foto)

Ca în iarna copilăriei mele, Lacul Vida/Luncasprie - locul in care am copilărit!.

Mulțumesc, Vali Pop (colega) pentru această imagine de aducere aminte.

Dumnezeu ne-a dărui frumusețea lucrurilor vii și suntem obligați a o păstra prin noi și prin cei care vin în urma noastră! (Teodor Dume)

Barajul Vida este un baraj de anrocamente de 10 m înălțime, cu o lungime la coronament de 70 m. Pentru evacuarea debitelor maxime, barajul a fost prevăzut cu un deversor tip pâlnie. Barajul a fost terminat în anul 1967.

Pe locul actual al barajului, înainte de 1967, se afla cea mai veche moară din satul Luncasprie, numită moara lui Lioliu. Pe acest loc se aflau doar două case, a morarului și a fiului acestuia.Câmpul dintre dealuri era împărțit de râul Vida. În acest loc , pe partea dreaptă a cursului apei, a fost casa părintească în care s-a născut și copilărit scriitorul Teodor Dume

Din locul acesta se putea ajunge pe o potecă îngustă în satul Răcaș, sat aflat foarte sus între dealuri.(sursa: Wikipedia)

Apostol Adriana: Sunt floarea de salcâm

Eu mă deschid, pe ram, precum o floare,
Când munți de doruri cresc acum în mine,
Iar focul nu-l pot stinge nici c-o mare,
Sunt flacără și viață pentru tine.

Și ard acum pe rugul de sulfină,
Cu dorul meu strigând a neputință,
Îmi scaldă fumul toată a mea vină,
Îmi șterge orice urmă de dorință.

Sunt raza ta ce-ncet, încet ea piere,
N-o mai iubește soarele de vară,
Iar trupul meu, prin două emisfere
Se pierde în explozia stelară.

Sunt floarea de salcâm ce-acuma pleacă
Cu-al iei zefir, la brațul primăverii,
Iar Luna, palidă, vrea s-o petreacă
Cu-alai de stele-n capetele serii.

În vis tu vei veni la noapte, iară
Să mă cuprinzi cu brațele-ți de soare,
Să mă-nvelești cu flori de lăcrămioară,
Și, de ce nu, c-o brumă de ninsoare.

Elza Hansen: Despre fericire

-povestire-

E dimineață. Soarele s-a trezit înaintea mea dând cerului o notă albastră. Un albastru inconștient de fericit, altfel decât acel albastru pe care de obicei îl simt în sufletul meu. Așa ia loc fericirea, inconștientă de ea însăși. Când se naște, se naște fără trup, nepăsătoare de limitele spațiului și a timpului. Am o presimțire. Asemănarea sentimentului de fericire pare a se naște atunci când resursele încercărilor de a ajunge la ea, se termină. Ia forme neașteptate. Din te miri ce. O poți percepe cu un simț așa precum al cerului. Pare a fi acolo, dar nu e de atins și nici de posedat. Îl percepi și ști că e, fără să știi de unde ști. Și odată ce ai trăit sentimentul fericirii, dar nu în forma bucuriei obișnuite, ci în forma prezentei liniști sufletești, pentru suflet e de ajuns, ca să creadă din nou, că poate trăi cu tot ce e suferință. Își duce suferințele de tot felul, la fel cum își duce cerul ploile și furtunile, vijeliile și întunericul...

Când întunericul suferinței umbrește duhul de viață, uneori lumina speranței pare prea îndepărtată. Atunci, dragostea poate lua înfățișarea unei mâini divine care se întinde să mângâie și să aline. Se materializează și dacă pentru o vreme doar, printr-un cuvânt sau un zâmbet în întâlnirea cu un alt om. În întâlnirea cu un alt om, ai ocazia să te reîntâlnești pe tine, să te regăsești, să te reinventezi într-un fel nou de a percepe dragostea si fericirea. În felul acela de dragoste și fericire care ți-l da văzul unei fâșii de cer albastru, ce își face loc printre nori. Acel fel de fericire vindecă. E fericirea care alină... Cerul o numește sieși, după ce își plânge ploaia, fericire senină...

Horlaci Dumitru: Între patru pereți (II)

(treptele străinului din oglindă - viziune fantasmagorică)

M-am trezit dintr-un somn agitat, în reprize, cum se mai spune, transpirată, semn că irealismul cu brațe încordate, ca ale unui bărbat dintr-o bucată, un fel de Achile al vremurilor noastre, încercase zadarnic să sugrume grumazul subțire și fragil al realității! Încercase... dar m-am trezit cu ochii ațințiți în tavanul alb, zgrunțuros, din mijlocul căruia atârna o lustră cu șase rânduri de cristale a căror strălucire era umbrită pe alocuri de câteva fire de păianjen, pesemne că îngrijitoarea nu-și făcuse treaba până la capăt. Simțeam o neliniște ce mi se cuibărise în suflet, o stare de angoasă pe care n-o puteam stăpâni, de parcă mii de săgeți îmi străpungeau inima, și ea prizioneră a tristeții! Camera era învăluită-ntr-o liniște plictisitoare, iar corpul meu cuprins de monotonie zăcea nemișcat, învelit cu un cerseaf atât de alb încât prin ochii altui observator aș fi părut o siluetă oarecare, acoperită de un strat subțire și strălucitor de zăpadă. Doar părul brunet și ondulat ce-mi curgea pe umerii rotunzi precum o cascadă se afișa impunător. Deodată, un tremur ușor începu să cuprindă încăperea. Un tremurat ce deveni tot mai puternic și persistent. Priveam în continuare tavanul încăperii, era fisurat. E cutremur, e cutremur, am glăsuit cu o voce răspicată, iar ecoul s-a pierdut între cei patru pereți... Casă părea pustie, dar bântuită. De-obicei, la ora prânzului era o zarvă îngrozitoare stârnită de slugile care trebăluiau în stânga și-n drepta, orânduind cele necesare pentru nevoile gospodăriei. Însă acum era o liniște apăsătoare. O linste care prevestește un dezastru. În zadar am încercat să mă ridic, trupu-mi devenise una cu patul, sau ce-l puțin așa simțeam în acele momente în care se instalase o panică generală. Mă simțeam înconjurată de niște lanțuri grele care mă strângeau ca-ntr-o menghină pănă la exasperare. Totul se zguduia în jurul meu, cristalele lustrei au început să cadă și-ntr-un final o bucată din tavan se desprinse și se prăbuși peste mine. Un nor alb de praf acoperise întreaga încăpere. Dar nu murisem, nici nu-mi pierdusem cunostința. Iar pe când colbul începuse să se domolească, am putut zări mormanele de moloz, dărâmăturile ce semănau cu resturile rămase în urma unui borbandament. Confuză și panicată peste măsură am trezărit silueta unei făpturi înaltă de un metru, care mă privea insistent de la o oarecare depārtare. Cercetându-i cu de-amanuntul înfāțisarea stranie, ochii mari, rotunzi, aproape perfecți, de un albastru pătrunzător, părul de un galben auriu asemănător cu frunzele spre final de toamnă, fața ovală, cu nas micuț și puțin ascuțit, buzele-i mari și cărnoase și o barbă netunsă lungă de câțiva centimetri și nespus de neagră, m-a cuprins un fior de nestăpānit. Purta o mantie elegantă, lungă până la călcâi, de culoarea grânelor după coacere, încheiată la mijloc cu doi nasturi argintii, brodată cu fire din diferite culori, iar încălțările? Ah, încălțările nu i le puteam zări. Făptura, apropiindu-se de mine, mi-atinse cu vârful degetelor tâmpla și-mi șopti la ureche cu un glas liniștit și cald;

- Hei, încă nu ai văzut scară mea?

- Ce scară? am întrebat eu cu glas temător.

- Hei, cum „ce scară”, uite-o, nu o vezi cum atârnă și cum îi strălucesc trepetele?. Am adus-o special pentru tine. Hai, ridică-te și vino...

- Dar nu pot, îi răspund, de dată asta puțin mai răspicat, sunt țintuită de pat, legată sau nu știu ce mama naibii mă ține.

- Hai, vino, și cu ambele brațe strecurate pe sub umerii mei, mă ridică și dintr-o dată simt cum de pe corpul meu dispare acea povară stranie ce mă ținea. Într-o secundă am fost în picioare și am putut să o văd deslușit, în toatā splendoarea ei. Câte trepte avea nu aș putea spune cu sigurantă, dar era lată de ce-l puțin doi metri, de culoare albă, construită din cea mai fină marmură, iar balustradă avea sculpturi sub forma unor trandafiri ale căror petale magnifice se mișcau atunci când făptura cea stranie, urcând treptele, le atingea cu mânecile mantiei, mult mai lungi decât lungimea brațelor sale... Oare unde duce această scară frumoasă, m-am întrebat în timp ce am început s-o urc cu pași grăbiți, încercând, să țin pasul cu omulețul care păreă-se că se grăbea... Într-un final, aproape ajunsesem la capătul ei, sau ce-l puțin așa speram (că au trecut minute sau ore, nu aș putea să spun) când o lumină strălucitoare se întrezărea, iar pe fundal puteam auzi o muzică angelică ce răsuna (probabil dintr-un magnetofon, mi-am zis) atât de dulce la urechile mele. Urcând ultima treaptă, am ajuns într-o încăpere extrem de largă, lungă și încăpătoare. Pe pereți, de jur împrejur, atârnau niște rafturi construite dintr-un lemn ce părea să fie stejar, sculptatate cu tot felul de forme abstracte și de neînțeles ochilor mei, ghiftuite cu o gamă diversă de cărți vechi. Ar putea fi o bibliotecă, mi-am zis.

Făptura cea stranie și plină de mister îmi făcu un semn cu mâna și într-o secundă, dintr-un salt, dispăru printre paginile unei cărți imense, ale cărei coperiți erau deschise. Cartea era așezată undeva la capătul încăperii. M-a cuprins un sentiment de uimire, dar și de teamă. Împinsă de curiozitate, m-am apropiat să studiez acest fenomen nespus de ciudat, când o forță asemănătoare unui magnet, m-a atras fără a putea face ceva, spre filele îngălbenite și roase de viermi ale cărții misterioase. Într-o clipită, am fost înghițită la propriu, de parcă mă scufundam într-un ocean de litere necunoscute, de parcă mă înecam în abisul acestor cuvinte. M-am trezit în pat, în camera mea întreagă și liniștită, iar pe pieptul meu era o carte deschisă pe care am recunoscut-o dintr-o singură privire. Era cartea „Străinul din oglindă”, autor necunoscut!