Pande Ionuț: Butaforie

Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare,
Curg în zarea clarobscură,
Unde nopți din zile fură.

Iată, stau în cer grămadă,
Aripi, zbor, apus, butadă,
Treceri peste treceri, anii,
Cer, pământ, bogați, sărmanii.

Fâlfâie văzduhul zborul,
Stele, lună-ntins covorul,
Ochii baladând oftatul,
Gânduri, în răzor, aratul.

Valuri, valuri trecătoare,
Rostul naște, visul moare,
Om bocind în cruci avutul,
Oase mălurind trecutul.

Râu de patimă, șiroaie,
Curcubeu mâncat de ploaie,
Asfințit ascuns de lună,
Vârcolaci ciupiți pe strună.

Iată cum se duc, se duce,
Gândul fulgerul ajunge
Și se arde, se sfărâmă;
Omul[e], o biată râmă!

Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare...

Alice Puiu: Inorogi și ghicitori

dăruite ferestrelor șoptite
fracții de veghe într-o vocală de nesomn,
în desperecherea tăcutului sticlos
dau buzna emoții cu guler de păsări,
un jongler decupează
umbre cu peruci și papion
în camera de gardă a istoriei,
cotloane din simetria nopții respiră
elastic suspansul unui acordeon colbuit,
în iedera geometriei fugare
molii conjugă ascuțit rugina din romburi,
pe trecerea de stele tălpile cuvintelor exilate
în vitrina cu întrebări jocul de-a viața oarba,
la ruleta insomniei miza surâde emfatic
când cerșetorul de iluzii destramă ghicitoarea,
printre păianjeni atârnați de lună
rătăcești pe tavane decojite de eșecul somnului,
cineva face inventarul virgulelor
pune ștampile pe tristețea lumii
și pocnind din degetele verii
deschide corăbii și ceruri
pentru o altă renovare
*
pe noptiera orașului
o ceașcă cu inorogi

Petre Stoica: Motivații

De ce mai scriu ?
Pentru că
Sunt dator să vă spun
Cum mă gâdilă în talpă troscotul copilăriei, când eu
Calc de fapt pe asfaltul ăsta nesuferit.
Pentru că
Mi-am propus să vă arăt, tot ce- au acumulat
Pe sub foița de argint, cu mine,
Oglinzile.
Pentru că
Sunt un fel de azil de noapte al cuvintelor
Nevoiașe.
Pentru că
Scrisul îmi îndulcește, cu fiecare semn,
Căderea!

Luminița Giurgiu: Pasărea asta n-are picioare

dacă vrei să-ți plece din mână
nu arunca pasărea-n sus
las-o de bunăvoie
să zboare
după cum vezi pasărea asta
n-are picioare
dacă nu pleacă vâr-o în sân
transplantul de pene se face
încet de la sine
tu doar cântă-i
despre o dragoste mare

Vasile Ionac:***

Bate-n toacă frumusețea verii;
Ne salută teii-n dimineață,
Se crăcesc înspre lumină merii,
Prin grădini sunt roșii de piață.
Se salută din căpestre verii
Când se spală cu rachiu de greață;
Doamnele așteaptă faptul serii
Să le-atragă nevăzuta ață.
Câinii, pe sub streșini, ca șomerii
Ar lătra, dar nimeni nu-i învață;
Frați de-ai lor plecat-au cu oierii
(Și în munte viața este hoață).
Eu nu cred în semnul întrebării;
Pare-mi că trezirea e o țață!

Nota redacției:

 

Nota redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

============================================================================

Ina Dumitrescu: Voci îngroșate

Scriu strâmb, mâna îmi tremură, gândul mi-e tulbure și ochii îmi plâng, e vară și totuși e frig și buzele vânăt mă murmură.
Ochii mei privesc neclar către cer, senin înc-o zi cu dor implorând, nedorind ce-i al tău dar nicicând să mă vând... vreau doar glasul meu să mai cânte un ler.
Mâna mea ce cu drag ți-a pictat trăsăturile aspre și-adânci și-ntristate, te mângâie cu țipăt în nopți fără șoapte și se frânge în urlet de voci îngropate.
Gura mea pârguită ce culoarea își vrea, s-a uscat pustiită de lungă tăcere, nici o șoaptă printre buze nu cerne, nici suspin nu mai curge prin ea .
Rătăcesc printre gânduri, avalanșe de nori, ca o carte deschisă, răsfoită de vânt, într-un sens cu gramaj foarte clar definit, doar sperând la o zi fără lacrimi în zori...

Nr.11-12(74) Iunie 2022

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.11-12-(74 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Florin Tănăsescu: Podul din debaraua vieților noastre

===================

Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. O bicicletă Tohan, cu cadru, avea vecinu’. Mai schimbam cu el o vorbă, peste gard. Şi gardul se făcea, pe zi ce trecea, tot mai înalt.
Dacie 1100 avea cineva mai înstărit.
Era o lume stranie, în care tot mai mulţi oameni ieşeau noaptea la plimbare, ţinând în mâini felinare. Ziua refuzau să se vadă…
Cel mai suspect lucru era că un localnic avea în pod un Pod. Ducea şi-o viaţă sănătoasă. Urca pe-o scară în Pod.
Adică urca pe-o scară în pod să vadă ce mai face Podul! Era de lemn. Îl dăduse cu lac, să nu putrezească. Apoi a început să-l vopsească.
Cineva l-a întebat odată: „Bre, nu cade tavanul pe mata din cauza Podului ăla?”. El tăcea.
Câteodată, se mai hlizea de unul singur. Unii îi spuneau: Măi, nea, ai luat-o razna? Râzi singur, ca prostul?”.
Atunci el a răspuns: „Râd de ce-mi amintesc!”.
Până-ntr-o zi, când la televizorul Sirius al cuiva –
dacă aţi uitat, noi încă vieţuim pe un pământ numit România – s-a strâns multă lume. Era un reportaj despre un continent dispărut: Atlantida. Şi despre dinozauri. Şi despre poduri… Şi constatarea că din ele s-au făcut garduri. Tot mai înalte garduri!
Ratingul reportajului l-a depăşit pe-al Finalei Champions League.
Atunci, oamenii şi-au dat seama că pe Terra, şi în mod deosebit pe planeta Pământ, şi în special, parcă, în România, cineva dărâmase toate podurile, punţile…
Adică legăturile astea care semnifică faptul că fiinţa numită om încă vibrează… Astea unde sunt?
S-a încercat refacerea lor. Degeaba!
Soluţia de compromis a fost ca fiecare om să aibă propriul Pod. Să-l care în spinare, dacă vrea să schimbe mai mult de două, trei vorbe cu cineva. Să ia Puntea cu ei, dacă vor să meargă în vizite. Unii, chiar la rude!
Pe televizorul Opera aveam un mileu. Unul dintre consăteni – sau conaţional de-al meu – avea un pod din ăla, de-adevăratelea.
I-am cerut o aşchie din el. Om generos, mi-a dat.
De-atunci, cred că am devenit şi eu cam ciudat. M-am mutat la oraş. Aşchia podului o am în debara. Ascult melodia: „Pe Podul din Avignon, se danseasă, se dansează”.
În rest, tot mai înalte garduri, tot mai puţine Poduri.
Nimic nu se pierde, totul se mimează.

(sursa: https://ziarulprahova.ro/                                                                                                                               

Alexia Ema. ***

 mami

nu mă mai duce acolo
hai să ne prefacem că pierdem
autobuzul care ajunge în stația
unde copiii se simt ciudați
m-am săturat să fac puzzle-uri cu mii de piese
apoi să fie stricate într-o secundă
și puse înapoi în cutii

acolo nu știu să vorbesc
și nu înțeleg ce mi se spune
aud cuvântul autism de prea multe ori
și mi se face frică
nu vreau să ne mai întoarcem
lângă doamnele care
ne obligă să facem pipi la ore fixe
sunt neatente când ne lovim
iar noi nu știm să spunem unde ne doare

îmi place cum mă joc aici în mintea ta
mai ales dimineața
când bei cafea
m-am obișnuit și cu fumul de țigară
chiar așa
fumezi cam mult în ultima vreme
dar nu-i nimic
voi deschide fereastra
cât să putem fugi

Atila Racz: Demult

Cât de mult îi plăcea tatei
să-și scoată cuțitul din buzunar

curăța peștii aduși de noi

după o zi în care înfometați

îi aduceam acasă

ziua era largă

râul atât de adânc și iute

cânta atât de sălbatic în inima noastră

poate-ți amintești tată

acum când

nici dorul nu te apasă

poate îți amintești

altfel uitarea înseamnă moarte

altfel

nici copii nu am fost

și uite

că în fiecare-nserare

ajung acasă

și nimic

dar nimic nu s-a schimbat

doar fereastra este mai întunecată

pereții

doar foșnetul ierbii

doar

lumina lămpii fumuite

doar mireasma aceea

de pâine cu unsoare

și ceaiul

parcă toate sunt așezate

la locul lor

și nu

nu pot să uit.

Cristina Ștefan: Lumea de rezervă

=========================

aseară am văzut un film
cu un copil al visului
frumos şi cast
potop de ape fiare scrâşnite
violenţe abandon şi morţi
făceau locul acelui copil
un iad abisal
dar visa era mag
era înger şi stea
copilul visa cu ochi mari
şi deschişi nu dormea
alerga prin cutume
prin desişuri cu şerpi
spre lumină şi lume
spre un cer inocent
la final filmul cade
în alt vis de copil
era el? eram eu?
scenariul era
al lui Dumnezeu

=========================

Nicolae Nistor: Lebăda albă

=======================
Atâta nesomn
lebădă părăsită...
tânguirile înlăcrimate
timpul care se zbate
intre viață și moarte
cântec de lebădă albă
pe moarte!

=======================

Camelia Boț: Numărătoarea inversă

Sui încet înspre
vârful muntelui rumen,
printre umbrele ancorate
de-a lungul peisajelor
prăfuite de timpul
scurs de dincolo de vreme...

Sui distilând clipa,
esența vieții a o-nțelege,
făcând să tacă secunda
cea mai rămas,
până la orbirea luminii,
de unde pasul meu
își va-ncepe
numărătoarea inversă,
în vârful muntelui
cu creasta rumenă de dor...

Nelu Cazan: Adună-mă din vânt

Îndrăgostit de tine în luna Mai
Nemaiștiind ce spun și ce să fac
Îngenunchiat te imploram ,,mai stai"
Dar ai plecat și am rămas sărac

Sărac de tine și sărac de toate
Și ziua îmi era întunecată
Am făcut din iubire Semn de Carte
Să-mi țină de urât cât ești plecată

De atunci te tot aștept în luna Mai
Cu același dor și aceiași disperare
Să te implor din nou poate ai să stai
M-am săturat de atâta depărtare.

Și dacă tu te mai gândești la mine
Adună-mă din vânt de mă găsești
Mi-e sufletul împrâştiat mereu spre tine
Adună-mă...de vrei și mă iubești.

Paulin Octavian Boldiș: Prietenilor mei

Cândva râdeam că anii trec,
crezând că-i doar un fel de truc
pe care eu nu-l înțeleg,
dar azi mă-ntreb unde se duc?...

Anii pe care-i am, de fapt,
nu îi mai am, s-au dus pe rând...
și oricât i-am cronometrat,
prea mare importanță dând

La ce părea mai plin de sens,
la ce era de demonstrat,
la tot ce azi, neînțeles,
cu trecerea, s-a estompat...

Și-acum, privind la ce a fost,
parcă prin ochii altui "Eu",
mă mir văzând nuanțe roz
și-acolo unde-a fost mai greu!

Iar tot ce pot să spun e-atât:
că Dumnezeu m-a însoțit
și n-am fost singur pe pământ,
din clipa-n care am venit...

Cadar Katalin: Impresie

=====================================
O ușă închisă
și brațe lungi de mucegai întinse pe pereți
către ceasul
ce indică urmele trecutelor șoapte,
ale celor care s-au iubit fără termen de garanție
și cu o ușoară impresie de infinitate -
tot ceea ce a rămas în memoria cambrată a Timpului ...

Destinul -
dependent de pariuri albe și ilegale.

====================================

Alexandru Berceanu: Umbrela

O umbrelă pierdută
când cerul
stropește
cu lumină albastră,
e de prisos,
dar când vârtejuri de nori
învolbuarți de vânt
te prind între frunți sprâncenate și reci,
e bine să o ai,
nu pentru apa cerească
ce spală
și alină amărăciunea trecerii,
ci pentru a nu vedea norii neluminii
din ochii aceia care n-au nevoie de
ploaie!

Silviu Marius Muntean: Timp apus

Mă tulbură tăcerea ăstui ceas
Și ploaia care cade ne-ncetat.
Un scrib posac de versuri, demodat.
Un suflet pe al vieții scurt popas

Mireasma caprifoiului mă poartă
Prin verile trecute fără rost.
Totu-i trecut de parcă nici n-a fost,
Iar toamna bate la a vieții poartă.

Ascult doar orologiul vechi, stingher,
Ce numără secundele bizare,
Iar soarele aruncă peste zare
Săgeți prin norii care curg pe cer.

Aștern pe foaie frământări și vise
Ce sufletul nu poate a le cuprinde.
O lacrimă de gene se desprinde
Este târziu. E toamnă pare-mi-se.

Ana-Maria Sotir: Macul

Macul mândru ce-a învins
Mii de spice aurite,
Pare-un foc ce s-a aprins
Prin puteri nebănuite.

Flori din sânge de martir,
În rochiță porfirie,
Se așază fir cu fir
Ca o mantie, pe glie.

Cu petale rubinii
Și văpăi învolburate,
Macul țese pe câmpii
Un covor de nestemate.

Și sub cerul de cleștar,
În văzduhul plin de soare,
Mă așteaptă la hotar
Cu o caldă-mbrățișare.

Floare fără de parfum,
Care faci din lan grădină,
Când mi-apari vara în drum
Îmi așterni pe chip lumină!

Rotariu Dorel: Moșii de vară

E murmur de rugi, lumânări în biserici
Pe brațe de fum suie dorul la voi,
Tămâia sfințirii vă naște feerici,
Ca sfinți din icoane vă-ntoarceți la noi!

Fantasme iubite, să ședem la masă!
Pe chipuri supte-i pececetea jerfirii,
Sfințite bucate-s, iubirea întoarsă
Spre voi, sub veșmântul milostivirii.

Prin ploaia amiezii vin îngeri de pază,
Din aripi presară sfințenie-n noi,
Abisul vă soarbe chipul în mreajă,
Rămâne durerea pe suflet, șiroi.

Merg pașii spre lespezi sub care dormiți,
Spun brațele crucii toată jalea din dus,
Sub nori de tămâie vă-ndemnăm să șoptiți
Și-așternem tăcere, peste-un plânset ascuns!

La masă, la cruce, ne dați câte-un semn,
Lumina din noi n-are piatra veșmânt,
Cât inima-i clopot cu temeinic îndemn
Spre râul iubirii și malul său sfânt!

Gheorghe Apetroae: Se îmbracă -n îngeri liliecii

Spre-a re-nflori-n stibin azi cerul firii tale,
adusă-i ploaia -n ropot în cuvânt de linişti
pe zări, a-mpăduri cu ea colinele crisale
și umbra razei pure din jumătăți stelare…
*
Din duhul ei se hăruiesc iubiri în Parce- râuri
de flăcări celestine, lilieci bătuți în roz-marin
cu lacrimi alabastre vii pe zări crisoberile,
să-și piardă din miresmă în nobilul destin...
*
Ieri candele, azi astre-n luminişuri clare…
Din firea lor se-aprind icoane, în lilla liliecii
re-mbracă-n re-nflorire îngeri serii duhuri,
misterele -n syringii cu doruri minerale...
*
Și azi mai plâng în fire reci, să-nmiresmeze
iar râna bolții îngeri-lilieci, sălbăticind cyanic,
și-n ei și-n al tău vis, pe lunci cu filomele,
cu astrele în cârd, polog, în umeziri la glezne!
*
Își trec prin asfințiri cu ploile în ropot, stele,
cu sânge de fecioară, îmbălsămând petale,
cu clipe fața șiroind-o, spre a-și spori lumina vie
amurgu-nzăpezit cu lilieci, în straie isabele…

Viorel Birtu Piraianu: Amurg

apune o lume
seacă și timpul rămas
încet-încet, la pas
gândul se frânge
în lacrimi e sânge
nu ajunge să stingă durerea amară
în suflet o rană pe trup o povară
se închide o ușă
se deschid amintiri
se strecoară și anii prin porțile sorții
mă strigă destinul mă înțeapă și spinii
pe frunte coroană
în suflet o rană
mai cântă un fluier
pe drumuri de fier
se strecoară noaptea pe creste de munte
ce să cer, ce să sper
pe ziduri coboară agonic amurgul

Teodor Dume: Strigăt din copilărie

La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.

Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

Text: Teodor Dume

Imagine: Barajul Vida/Luncasprie

(Colțul de Rai al copilăriei mele, și locul nașterii lui Teodor Dume)

(sursa foto: apele rom.)

Daniel Corbu: De Singurătate și Iubire

MIRIMAH

Recunoaşte că te gândeşti tot mai rar

La sufletul meu ca la un alb patinoar.

Altfel

ai fi văzut bucuria, un fel de

totem întors,

rătăcind prin regatele mele,

de Sus şi de Jos

pline de magii şi apoteoze,

de mirări, de şoapte,

de crini, tuberoze!

Nu-i nimic, Mirimah, nu-i nimic,

e-aceeaşi luptă oarbă cu marele Nimic.

Înfrigurări danteşti, aprinse herminii

împodobesc aleea pe care n-ai să vii.

Nu-i nimic, Mirimah,

sunt tot eu cel care duce

cu sine divina, invizibila cruce.

===========================

Veronica Pavel Lerner: Privește-mă

privește-mă copac,
atunci când crengi voi naște
din muguri din boboci
din frunze și din scoici

ascultă-mă tu stâncă
dintr-un adânc de ape
când spumele s-or sparge
albastru în catarge

atinge-mă pământ
când flori voi ridica
spre cercul Zeu
din curcubeu

îmbrățișează-mi ruga
ce ne va-mpreuna
cu zarea și cu marea
pre noi pentru apoi……

Ionuț Caragea: Iubește-mă cât sunt în viață

Iubește-mă fără rețineri

Acum, cât suntem încă tineri.
Iubește-mă ca pe-o comoară
Descoperită prima oară.

Iubește-mă cât sunt în viață,
În fiecare dimineață,
Iubește-mă la prânz și seara,
Cât încă nu mă plânge ceara.

Iubește-mă în miez de noapte,
Spunându-mi la ureche șoapte,
Iubește-mă în pat de rouă,
Cât încă Luna este nouă.

Iubește-mă cât încă soarta,
Deschide inimilor poarta,
Iubește-mă cât încă visul
Deschide-n suflet paradisul.

Iubește-mă ca pe-o magie
Cu vers și ritm de poezie,
Iubește-mă, citindu-mi cartea,
Cât încă nu mă cheamă moartea.

Iubește-mă fără orgoliu,
Nu aștepta o zi de doliu,
Iubește-mă cât încă vântul
Ți-oferă darul meu, cuvântul.

Giorgian Ionuț Zamfira: Scrisoare către Dumnezeu

De zile-ntregi aștept cu nerăbdare
S-apară cineva la ușa noastră...
Lumina se ascunde-n felinare,
Iar eu mă rog cu ochii pe fereastră.

O lume-ntreagă nu-mi priește-acuma,
Că doru-n mine-i plin de amăgire
Iar trecătorii se întrec cu gluma,
Când mă salută numai din privire.

Oftez și plâng că toată bunătatea
Apune lângă firele de iarbă...
Dar tot aștept să-mi las singurătatea,
Acolo unde dragostea e oarbă!

Azi, draga mea, rămânem în poveste
Doi oameni care-au cunoscut pustiul;
Dar poate Dumnezeu ne dă o veste
Și mâine, ne vom strânge-n brațe, fiul.

Nimic nu e la fel de greu în viață
Decât iubirea sfântă de părinte
Tu, Doamne, mi-ai pus lacrima pe față,
Din clipa când eram sub jurăminte.

De-o fi să mor o dat' cu-a mea soție,
Te rog ca să veghezi căsuța noastră.
Că într-o zi, lipsit de avuție,
Băiatul meu va fi lângă fereastră.

Apoi și el pustiu ca niciodată
Pe glia sfântă va planta o floare...
Și-o va uda cu dragostea curată,
Pentru cei care-au învățat să zboare!

Petruța Niță: Ceva...

suntem arderi din fiecare altă iubire
liniile noastre sunt paralele
se deplasează întotdeauna împreună
nu știm dacă ne vom întâlni în cele din urmă
ne ştim însă toate secretele
adevărurile noastre conţin minciuni
ce strălucesc în întuneric
liniştea ni s-a umplut cu anxietăți
amplasate într-un fel de pasiune
şi ardem... singuri
peste malul uitării
răsăritul ne este un veşnic apus
privim spre cer din locuri opuse
(fiecare de pe linia sa paralelă)
diamante mici ne strălucesc în priviri
când încercăm să ne şoptim
că ne-a rămas totuşi
ceva...

Ottilia Ardeleanu: ***

==============================================
când intri într-o inimă caldă seara nu se mai duce
pe pustii nu mai asculți singurătatea cum ciocăne
în scoarța copacilor să-i curețe de tăceri
e o liniște cu fir de aur din ultime raze rătăcitoare
aparentul strigăt de femeie zdrobește cerul abia amuțit de neguri
se agață de pereții purpurii disperat
nu este niciun pod în preajmă numai eu
nu mă tem că aș putea fi auzită printre fiori
mă așez pe-un auricul cumsecade

pentru că știu să iert lipsa luminii

==============================================

Daniel Marian: În joia după amiezii e pace

ca-ntr-un binemeritat genunche
după ce a încercat coatele mai întâi
dincolo de răstoaca din gutâi
pe stroboscoapa de deal şi pe lunche

nu e vrej de cer de atins
numai un larg necuprins
pe unde noi dinadins
sărbătorim varul nestins

nicio fasole de arătat lumii
scuturate de speranţe ca de ciulini
nu se mai face umbră deloc
din pricină de soare terfelit

la o stradă distanţă de e şi nu e
în ultima cerneală criminală
substanţa ideii tace satelit
împroşcată-n pereţii măriei sale

Doina Moritz: Prin insomnia nopților de vară

Prin insomnia nopților de vară
Tresar cireşe coapte-ntr-o carafă,
Mireasa lună pentru-ntâia oară
Îşi prinde lacrima într-o agrafă

Şi trece ca să-şi scalde amintirea
În marea vitregită de iubire,
Un val rebel se pierde iar cu firea,
Își tremură nisipul în privire.

Mareea unui dor îmbracă plaja
Când algele luminii rup canoane,
Un pescăruş se-nalță-n zbor şi vraja
Se cerne peste vechile şabloane.

Îşi plânge scoica perla rătăcită,
Printre suspine îşi îngroapă jalea...
Din patru zări o clipă răzvrătită
Se-opreşte-n loc...a rătăcit cărarea.

Prin insomnia nopților de vară
Ascund un colț de cer ce-mi aparține
Şi-o notă adormită pe vioară...
"Sunt doar un cerşetor la porți străine".

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (xxv)

Miniepistolele lui Nicolae Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte*

În cuvântul lămuritor, inspirat numit intro-ducere, poetul Nicolae Silade își definește creația situată sub zodia unei autolegități deliberate, a unei ,,răfuieli” cu sinele, a ,,gâlcevii” cu propriul eu (ce generează așezarea-reașezarea, ,,locuirea” confortabilă în interiorul propriei ființe), o încercare de definire a propriei identități într-o mare de identități, a omului-insulă într-un ocean de solitudine. Tonul dubitativ al autorului se justifică prin prisma imposibilității ,,celuilalt” de a intra în pielea scriitorului, de a trăi și simți în locul acestuia, scriitorul neputând fi cunoscut pe de-a-ntregul, cât mai degrabă intuit. ,,Haina” singurătății pe care acesta o îmbracă e croită după propriu-i ,,calapod”, după propriile-i mărimi și gusturi în materie de vestimentație (citește gusturi estetice), e un ,,articol” ce vizează propria-i ,,ținută” (la modă sau nu, știut fiind faptul că nu tot ce e la modă într-un anumit moment ne avantajează sau ni se și potrivește), croită după toate rigorile ,,fashion”-ului, pentru că, nu-i așa, literatura se aseamănă foarte mult cu moda, ambele fiind acte de creație și, de ce nu, de (auto)analiză. ,,Haina” pe care-o îmbracă Silade are caracter de unicitate, de model unic, nefiind un ,,produs de serie”, pentru uzul comun, e o haină care-l ,,face” pe purtătorul său, care-i conferă prestanță, alură, stil și ștaif, o ,,haină” când ușor de purtat (de tipul cămășii înflorate, exotice, ce se potrivește sezonului estival), când sufocant-împovărătoare (gen manta).
Dacă suntem de acord cu Silade că a sa creație ,,nu e poezie./nu e proză.nici filosofie.nici religie.”(p.8), prin deducție ajungem la concluzia că respectivul nu e nici poet sau prozator, nici cugetător sau afiliat unei forme de spiritualitate. În realitate însă, există premisele contrariului, Silade fiind din toate câte puțin (în ciuda ,,alintului”), fiecare domeniu menționat fiind și o ofertantă ,,garderobă” pentru cel care ,,probatul” și pendularea în fața oglinzii ține de stilul de viață al unui dandy veritabil. Singurătatea lui Silade nu este o problemă greu de înțeles pentru cei ,,din afară”, cât, uneori, pentru sine, de unde și misterul propriei solitudini, solitudine pe care încearcă s-o ,,aneantizeze” prin desele-i peripluri în preajma mării (simbol predilect), al călătoriilor extinse. miniepistolele sale, 56 la număr (o posibilă cifră cu implicații sentimentale personale), tot atâtea declarații de dragoste, atunci când nu sunt autoadresate, au ca destinatar o ,,ea” universală care-l inspiră și pentru care face un adevărat cult, o ,,ea” la fel de tainică și de tumultoasă precum valurile înspumate. Excepție face miniepistola adresată fiului –echivalentă cu o mărturisire de taină, de tip testamentar-, când își dezvăluie tinerețea de tip bacovian: ,,ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă/stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea/lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/toamnele de plumb se-așează leneș le privesc în față sunt laticlave/ // ce-au ieșit din ceață să zguduie simțirile de plumb da ai ghicit sunt/versurile mele de la douăzeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/și eu bacovian […]” (p.11). Acel ,,și eu bacovian” însemnează recuperarea unui timp când era la modă să fii bacovian, să simți bacovian, să te porți bacovian, să fii una cu poetul lacustru.
intro-ducerea imaginată de Silade e un fel de periplu-,,ducere” în interiorul labirintic al propriei ființe, o autoscopie ce are drept rol cunoașterea sinelui, ca prim-pas în cunoașterea ,,celuilalt”. Silade este un om căruia îi este dragă viața (marele Pedagog, creație a Învățătorului Suprem), pe care încearcă s-o înțeleagă și s-o (pe)treacă, indiferent de serpentinele, barierele sau sinuozitățile întâlnite-n cale. Paradoxal pentru autointitulatul ,,bacovian” din tinerețe, Silade trece, la maturitate, de partea trăitului intens, ,,dezertează” în favoarea lui carpe diem, al celebrării clipei, își schimbă ,,haina” și gusturile în materie de lirism, greutatea ,,plumbului” și podurile trase de la mal nemaitentîndu-i scriitura. În fapt, viața e cea care-l ține ,,conectat” acum, care-i alimentează dorința de a scrie, care-l motivează pe de-a-ntregul, viața care nu contenește să-l surprindă, să-i dea elan vital (opus alienării), să-i alimenteze ,,combustia” și fascinația în fața vegetalului cu care o compară: ,,iasomie levănțică trandafir.” (p.9) La Silade, cel care scapă/se dezice simbolic de melancolia bacoviană, dincolo de frumusețe, de miracolul existențial, viața are miros, uneori și gust. E un Silade ,,lăut”, ,,lămurit” prin foc po(i)etic, pasionat de viața pe care o trăiește, de o viață care continuă și după dispariția ființei, de un întreg proces care evoluează după legi și rosturi pe care mintea omului nu le poate înțelege, de o ,,haină” pe care o îmbracă de fiecare dată curtenitor-celebrator. În fața vieții, Silade se comportă ca un ,,elev” silitor, o ,,citește” și o învață pe dinafară, cu dragoste, din dor, niciodată trufaș, ba dimpotrivă, ,,socratian”, înțelept. Persoanei care îi datorează totul, analogată vieții înseși, este o ,,ea”-oază, de la care se ,,ucenicește” în tainele trăitului autentic, cu ochii larg deschiși la spectacolul mundan care-l înconjoară și din care se înfruptă privind: ,,[…] dacă n-ai fi tu/izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva” (idem).
Alături de trăitul intens, Silade este fascinat de ideea de joc, semn al unei disponibilități totale de a se lăsa pe mâna vieții, de a i se abandona în totalitate: ,,tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă și am intrat/într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru […]” (p.10). E scena unei imaculări generalizate, a unei reușite depline în viață capabile să ,,croiască” o fericire după chipul și asemănarea celui care își imaginează torențial. Înainte de a fi ,,suedez și bogat în ninsori în speranțe” (idem), Silade e îmbogățit sufletește, lirico-prozodico-spiritualo-filosofic. Prin intermediul modelatoarei vieți, autorul este și în același timp nu este, este ,,același” și mereu ,,altul”. Puritatea zăpezii și a cernerii (întoarcerea la inocența primară, la starea de grație de dinaintea maturității alienant-claustrant-pervertitoare) îl deturnează de la delicata problemă identitară, îl face să uite pentru moment de scrisoarea-s.m.s. gândită a fi trimisă persoanei iubite și prin care plănuiește să se ,,deconspire”, să spună ,,unde sunt cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este”. (idem)
Deși pozează într-un însingurat (o solitudine pe-alocuri benefică, creativă, de bun augur), Silade nu e un om fundamental singur. O dovedește felul cum știe să se raporteze la cuvânt (cel care duce, conduce și seduce), să-l mânuiască și să călătorească în timp și spațiu prin intermediul său (cuvântul-vehicul). Aparența cu care se visează ca rezistând timpului, opunându-se lui, rămânând în memoria colectivă sau în conștiința umanității, nu e decât un joc elegant de-a eternitatea, al schimbului de roluri, în care, în orice moment, e dispus să-și cedeze postura imperial-,,augustă” imaginată oricărui doritor să se abandoneze ludicului: ,,voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia”, ,,voi apărea în curând în toate revistele lumii [...]”, ,,voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii […]” (p.12) Nu e o infaturarea creatorului conștient de propria valoare, nu e egolatrie, ci o invitație la ieșire în lume prin intermediul poeziei.
Există momente (de exemplu, de ziua îndrăgostiților) în care Silade, la modul bizar, alege să fie singur, să abandoneze romantismul de care e capabil (și la care tânjește), să-și trăiască solitudinea ca pe-o poezie. E momentul său de grație când își permite detașarea, nu dintr-o criză de masculinitate sau de natură sentimentală, nu dintr-un preaplin de ,,ea”, ci dintr-o nevoie acută de a se inspira din și a privi mostrele de iubire din jurul său, prilej de a reveni îmbogățit și înnobilat sufletește. Pentru Silade, iubirea e o stare perpetuă, un mod de a fi, el iubește iubirea, fiind oricând disponibil s-o trăiască la modul plenar, de a fi în mijlocul Poeziei: ,,nu ți-am luat flori nu ți-am spus te iubesc nu te-am scos în/oraș nici cină romantică nu ți-am pregătit de ziua îndrăgostiților/dimpotrivă m-am plimbat singur și te-am lăsat singură să faci/curățenie-n suflet dumnezeu știe de ce și m-am uitat cu jind/ // după toate femeile și le-am făcut ochi dulci puștioaicelor și/complimente doamnelor […]” (p.13)
Iubita Victoria, prilej de recompuneri succesive pentru cel care o idolatrizează, e sinonimă cu victoria poetului în plan afectiv, o femeie imemorială pe care și-o proiectează pretutindeni, ca fiind dintotdeauna, anistorică și omniprezentă, indiferent de vremuri, de personalitățile cu care intră în contact la modul simbolic și pe care le supune și înrobește prin frumusețe (Stalin, Alexandru cel Mare, Cezar, Mussolini, Che Guevara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și de locurile -reale sau imaginare- spre care îl duc pașii pe poet (Havana, Cuba, Berlin, București, Cancun, Beijing, Shanghai, Lugoj, Roma, Copacabana). Geografia sa afectivă este una universal-acaparatoare, iar femeia iubită i se strecoară printre degete, precum nisipul fin prin fanta îngustă a clepsidrei: ,,[…] ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul/tu treci și prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eșarfă de aur olé” (p.14) Cu Victoria, poetul se află într-o relație de dependență afectivă, așa că orice întâlnire cu ea, orice întoarcere simbolică ,,acasă” generează din partea-i o explozie de sentimente, semn că Bacovia, pentru care în tinerețe făcuse un adevărat cult, trece în plan secund, fiind dat uitării: ,,nici nu știi cât mă bucură întoarcerea ta nici nu știi cât mă bucură/zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înțelepciune care/se revarsă peste înțelepciunea inimii […]” (p.15)
Din dilema shakespeare-iană, Silade reține doar prima parte, el fiind interest cu precădere de ființare, de acel celebru a fi (a fi și prin intermediul Poeziei). Dar cum marele Will este astăzi în pericol de a aluneca în desuetudine, iar poveștile sale de iubire să devină maculate prin convertirea brutală la facebook și la ,,votul” prin ,,like” sau ,,dislike” (de unde și ideea de comercializare-globalizare a afectului), statutul poetului are și el de suferit, supus fiind decredibilizării: ,,cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire” (p.16). În ciuda acestui fapt, Silade respinge inadecvarea la context, încăpățânându-se (rezistență sporită la abandon) să se pună de-a curmezișul tăvălugului de ignoranță care tinde să ne zdrobească și să creadă în continuare în valorile perene care înalță spiritual, miza fiind aceeași dintotdeauna, pe Poezie: ,,[…] eu zic că există/și ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin/și devin din cel care este dar să trecem peste și să spunem că lumea/e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu/cel mai mare poet scrie și scrie și scrie până când totul devine de vis” (idem). Ultima parte aduce izbitor cu ,,la vida e sueṅo”, ,,viața e un vis”, a lui Calderón de la Barca.
Silade nu se sfiește să facă risipă de sentimente, să-și popularizeze trăirile într-o lume în care iubirea devine un ,,apendice” de care ne putem dispensa oricând, fără regrete. Abrutizarea generală o contracarează cu vorbe calde, tandre, exilurilor interioare le interpune arhipelaguri de iubire. Teama de îndrăgostire nu-i dă târcoale defel, ba dimpotrivă, ușurătatea cu care creează sub auspiciile iubirii devine una contaminantă: ,,ne îndrăgostisem atât de tare încât până și dumnezeu/parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare”. (p.17)
miniepistolele lui Silade au rol de balsam sufletesc. Adunate într-o carte și lansate-n lume, ele nu-i mai aparțin, devenind mesaj adresat tuturor. Confesiunea sa extinsă îl eliberează de presiunea ascunderii sau a secretului. Frumoasa sa ,,nerușinare” nu-i lezează deloc bărbăția (în sensul dării pe față a sensibilității care-l caracterizează), poezia nefiind nicidecum apanajul exclusiv al femeilor. Postura anacronică pe care o afișează, aceea a unui romantic ,,rătăcit” într-un peisaj social (post)postmodern aliena(n)t, nu-i dăunează deloc sănătății spiritului. Refuzul lui Silade de a se da ,,pe brazdă”, de a crea în ton cu minimalismul zilelor noastre (în fapt, o mascare deliberată a trăirilor poetice, o banalizare a trăitului și a consemnării cu acribie a cotidianului insignifiant) se justifică prin raportarea sa la calofil, dar și la credința în divinitate (ambele afectate de criza generalizată pe care o traversează omenirea). În replică, Silade își ,,maximizează” trăirile: ,,doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum și suntem/totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne […]” (p.18)
Nicolae Silade e dator întâmplării și totodată neîntâmplării de a fi. În relația cu propria-i existență, el se comportă onest. Filmul vieții pe care și-l proiectează și la care asistă alături de iubită (e prezent aici motivul vieții ca o sală de cinema și a celebrei cugetări Rimbaud-iene ,,Eu sunt un Altul”), în tripla ipostază de regizor, actor și spectator, e și o nostalgie a rememorării, a revederii sinelui modelat în timp prin iubire: ,,și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile/când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți” (p.19). Așadar, o nouă formă de ,,(auto)vulnerabilizare” a poetului, nostalgia care-l îndeamnă să aglutineze înspre sentimentalisme și edulcorări romantice.
miniepistolele lui Silade se consumă pe fondul relatărilor de călătorie, călătoria fiind percepută în sens extins, Iubirea, Cultura și Credința fiind unul dintre ele. Vizitarea Moscovei, de pildă, îi stârnește poetului emoții estetice puternice la întâlnirea cu marii corifei ,,dostoievski tolstoi pușkin esenin”, surprinși în ipostaze umane-celebratoare: ,,beau votcă pe gratis și cântă” (p.21). La fel de bine, capitala rusească e văzută ca un oraș cosmopolit, ce rezonează profund la și abundă de cultură: ,,[…] vă salut din această țară/în care se vorbește limba română vă salut din această țară în care/se vorbește eminescu și bacovia și arghezi și nichita stănescu”. (idem).
În miniepistolele sale, Nicolae Silade este impresionat și de ,,minioameni”, în speță copiii, al căror suflet candid deschide calea către o Poveste trăită cândva de poet: ,,[…] întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniță./odinioară mergeam de mână cu surioara mea. un fotograf/ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/în timp. o poză de colorat. în timp. o am și acum. o port/ //în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preț.” (p.22). La fel de atașat este și de bătrâni, oameni mari cu suflet de copil, cărora le citește poeme de dragoste ,,de ziua poeziei” (p.23).
Sufletul lui Silade este în permanență conectat la frumos. Natura, creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce conține, îl impresionează până la lacrimi, îl mișcă, îl sfredelește pe interior. Ceea ce vede, înregistrează artistic, pune deoparte pentru ,,vreme” rea, stratifică sufletește, decantează, alătură și se minunează. Sunt imagini personalizate, amprentate de eu, pe care și le apro(p)rie, și al căror caracter de unicitate se păstrează mereu, în ciuda brutalei intervenții a omului, care schimonosește peisaje, obstrucționează natura, pune bariere, ucide taina, îngustează perspectiva, acoperă orizontul, artificializează până la aneantizare: ,,în stânga era o biserică mare pe un deal aurit, cu două/turnuri gemene. în dreapta un râu șerpuind printre sălcii./în față o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârșită. și muntele/în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un/ //bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt/în față și un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă/ biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia./nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul. (p.24) Pentru a vedea, poetul e nevoit să urce, să escaladeze, să treacă peste obstacole, pentru ca, odată ajuns sus, să aibă toate condițiile spre a reflecta asupra condiției ingrate de ,,captiv” urban și de a privi în interiorul sinelui. Schimbarea paradigmei e echivalentă cu schimbarea focalizării, autoscopia fiind, la rându-i, un proces ,,obstaculat”, o probă inițiatică greu de trecut.
În cazul lui Silade, ieșirea optimă din sine se produce în sânul naturii, în mijlocul ei. Contemplând natura, identificându-se cu ea, ,,învățând-o” pe de rost, poetul ,,rodește” la rându-i, devine parte din spectacol. Abandonarea, pentru moment, a cuceririlor tehnicii, în speță a feisbucului alienant și corupător, e un gest de frondă similar cu întoarcerea spatelui civilizației și cu a da curs, ce-i drept, destul de târziu, apelului rousseau-ist de întoarcere la natură. Dacă regăsirea sinelui se consumă în miniepistola precedentă ,,pe verticală”, aici întâlnirea cu propriul eu are loc ,,pe orizontală”, în imensitatea câmpului înflorit, ,,la vedere”, în spiritul unei transparențe totale.
Există momente când poetul se alintă, parcurgând stări de spirit înălțătoare care merg de la beatitudine, până la autoamăgire, basculând înspre ,,erezie” și încremenirea ,,trecerii”. Așa se face că se imaginează ca fiind stăpân absolut peste timp, ca biruitor al lui Cronos-cel-trimis-în-exil (și al cărui loc îl ia), de unde și plasarea sa naivă în afara temporalului și a temporarului: ,,am tot timpul de pe lume și tot timpul de pe lume e al meu” (p.26)
Apartenența la spațiul cultural românesc e un prilej pentru Silade de a trasa tușe fine ale propriei identități mioritice, dar și o subtilă declarație de dragoste închinată limbii române, topos sacru prin excelență: ,,pentru mine românia a devenit literară îmi duc viața printre/litere sunt un om de litere așadar îmi duc viața printre cuvinte/sunt un om de cuvânt așadar un om de litere un om de cuvânt/printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară/ // și limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/pământului și cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte și dumnezeu este român […]” (p.27) Cele două capete de ,,pod” existențiale, omul de litere și omul de cuvânt, îi conferă lui Silade calitatea de om cu însușiri, opus omului musilian, în toate cele trei ipostazieri fiind prezentă moralitatea, eticismul.
În plan personal, întâlnirile (mai mult sau mai puțin accidentale) providențiale ale lui Silade cu Ellada de poveste se consumă, paradoxal, în spațiul pur românesc, banal am putea spune: interiorul unui hipermarket. E însă locul unde o revede (sau are impresia că lucrurile se întâmplă aievea) pe Atena, persoana iubită, Atena sa, ce transcende legendarul și mitologicul, o Atenă himerică, ce nu se lasă ,,prinsă”: ,,[...] s-a făcut nevăzută tocmai când am văzut/că pe vechile rafturi marfă nouă se pune […]” (p.28)
În miniepistolele lui Silade, vechiul și noul coexistă. Nu este vorba numai de aspecte citadine pe care ochiul poetic le reține (exemplul Timișoarei istorice) și compară, ci și de oameni, cei ,,recenți” văzând lumina zilei la maternitatea Bega. Poetul are știința ponderării, ruralul și citadinul fiind prezentate într-un tot armonios, ambele dobândind drept de cetățenie poe(i)tică. În majoritatea cazurilor însă, persistă ideea unei nostalgii după timpuri imemoriale, nepervertite de civilizație. La fel de himerică precum Atena, o găsim pe bătrâna ,,la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară” (p.30), o bătrână solitară, melancolică și meditativă, depozitară a unor sensuri, misterii și înțelesuri adânci, care scapă celui care a trăit departe de natură. E o paralelă subtilă între tradiție și (post)modernitate, între lumea arhaică și contemporaneitatea hăituită de spleen și în care civilizația e o formă paradoxală de regres, de îndepărtare definitivă și ireversibilă de veritabil și de autentic. ,,Duilzamfirescianul” Silade conchide amar: ,,și viața la țară nu mai seamănă deloc cu viața la țară/nici cu moartea la țară și nici țara nu mai e ce a fost” (idem).
Nicolae Silade nu e atent doar la spectacolul mundan din jurul său, ci și la spectacolul naturii. Înflorirea unui trandafir în plină rouă, de pildă, egalează în frumusețe, dacă nu chiar și depășește, sacrul. E felul poetului de a ne face atenți la miracolele din imediata noastră vecinătate, de a le trăi, însuși și duce mai departe vestea, de a le împărtăși, fie și prin intermediul mijloacelor moderne de socializare: ,,like &share așadar pentru viață like&share pentru dragoste/like&share pentru trecerea asta și acum bucurați-vă” (p.31) Tot de trăitul veritabil ține și miniepistola care îndeamnă la neacumularea, în timpul vieții, a bogățiilor materiale, ci la înnobilarea cu cele care bucură spiritul, în paralel cu apropierea trupească de ,,celălalt”, semn al integrării cosmice și al proiecției în absolut: ,,băiatule mă de ce nu te duci să faci dragoste să citești o carte” (p.32)
La fel de ,,insolent” este poetul când dă cu tifla morții, ignorând-o practic, făcând abstracție de ea, punând-o între paranteze, semn că trăirea exuberantă este singura care rupe lanțurile și contează cu adevărat, trăire care dă naștere literaturii cu menire soteriologică: ,,mai toți tinerii poeți scriu despre ea și mai toți tinerii critici literari iau de/bune versurile pe tema morții când de fapt ea sărmana nu există/ // și după ce lumea s-a sfârșit a început literatura aici mă simt eu ca/peștele în apă […]” (p.33)
Alături de preluarea apelului rousseau-ist de întoacere la natură, Silade postulează ideea ,,debirocratizării” iubirii, a ieșirii acesteia de sub tutela castratoare a actelor și a documentelor care (ipocrit) o consfințesc și care, în realitate, nu fac altceva decât s-o văduvească de esență. Cei ce se iubesc nu ar trebui ținuți laolaltă de un banal petic de hârtie fără valoare sentimentală, dragostea neavând nevoie de ,,scripte” sau de consemnări funcționărești în registre ale stării civile, ci de naturalețea exprimării neîngrădite a manifestărilor de afectivitate: ,,am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea ai nevoie de/o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată/dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte” (p.35). Ironie subtilă, o profundă înțelegere a lucrurilor!
Și cum poetul e în tot și în toate, ,,sunt un om care simte/gândește și scrie nimic din ce e omenesc/nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină […]” (p.36), cum ,,[…] poezia e viața și mai mult decât viața […]” (idem), miniepistolele lui Silade au rol de mesager. Pentru a evita monotonia sau cantonarea în tipare, autorul lor le segmentează după un prim lot de douăzecișiopt, prilej de a-și îngădui un fel de ,,respiro” poetic materializat prin introducerea unui insert în care schimbă maniera de a versifica și așezarea în pagină, totul desfășurându-se de astă dată sub auspiciile călătoriei prin spații exotice care-și pun amprenta asupra scriiturii.

Insular, reflex al omului-insulă (singur, dar nu singular) care este poetul, unele poeme poartă un titlu (ex.binecuvântările –când i se adresează direct lui Dumnezeu, mulțumindu-i, dar și cerându-i protecția), fiind structurate ,,canonic” (grupate câte cinci sau câte șapte). E momentul când Silade își trăiește profund dragostea pentru mare, când își consemnează itinerariile prin lume, Grecia (leagănul civilizației europene) fascinând cu predilecție. Marble Beach, Golden Beach, San Antonio, Kavala, Thassos sunt doar câteva toposuri care cartografiază adevărate geografii interioare afective: ,,sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseți/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/nu le înțelege dar inima le poate explica […]” (p.43)

Inserturile lui Silade nu fac altceva decât să-i reînnoiească invitația adresată celor mulți de a-și trăi viața la paroxism, de a călători, bucura și înnobila sufletește, de a refuza postura sedentară (sinonimă cu ignoranța), de a îndrăzni să descopere și să se descopere. Nu prin intermediul facebook-ului, ci prin ,,contaminare” directă, de la sursă. Sunt poeme despre frumusețea împărtășită, despre călătorii reale sau în imaginar, care se doresc să alimenteze predispoziția la visare, la evadare din banalul cotidian, la descătușarea sinelui. Veritabile lecții de estetism, luate individual sau colectiv, poemele din insert îndeplinesc același rol celebrator al iubirii, frumusețe supremă: ,,[…] pentru că tocmai despre frumusețe voiam să-ți vorbesc/despre frumusețea care se înfățișează vederii și frumusețea care stă ascunsă asteptând să o descoperi […]” (p.44).
Poemele lui Silade, itinerarii spirituale povestite, scrise sub imperiul entuziasmului (de unde și tentația întregitoare, de a cuprinde totul), au rol coagulant, în ele coezistând spectacole ale naturii (răsărituri de soare, dar și apusuri, marea în întreaga sa splendoare), dar și cele făurite de om. Scrise sub semnul ,,ecumenismului”, ele postulează dreptul la credință și la libere alegere: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre minunatele/răsărituri de soare și încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre/vocea muezinului din vârful minaretei și clopotul ortodox care bate/ //chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani și creștini/ și atei deopotrivă […]” (p.49). Dar, dintre toate frumusețile consemnate de poet, cea mai impresionantă rămâne frumusețea care sălășluiește în oameni: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre/oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie și pentru o clipă” (p.50).
O notă aparte în cadrul volumului de miniepistole o face împărțirea poemelor pe șapte zile (parte a ciclului intitulat a doua venire, de unde și ideea de pelerinaj perpetuu, de întoarcerea la ,,matca” poetică), toate cu un titlu propriu, în care poetul își însușește rolul de ,,ghid”, nu numai geografic, ci și spiritual, o încercare a poetului de adecvare la context și de autoplasare în spațio-temporalitate, dar și de structurare-condensare, în cheie poetico-lumesco-simbolică adaptată cerințelor (post)postmoderne, după modelul Genezei biblice: [ziua întâi. repornirea timpului], [a doua zi. regăsirea spațiului], [ziua a treia. reconfigurarea traseului], [a patra zi. un parasailing în zori], [ziua a cincea. un refresh vizual], [a șasea zi. in love reloaded], [ziua a șaptea. o hologramă vie].
După acest periplu în șapte trepte, Silade își continuă miniepistolele de unde provizoriu le-a lăsat. Astfel, miniepistole II le cuprind pe cele din intervalul douăzecișinouă-cincizecișișase, de la cea dedicată ,,unui bun prieten” (p.65) trecut în eternitate și pe care-l revede pretutindeni cu ochii minții, în diverse capitale europene, până la ultima, când, în ritualul zilnic, își propune să nu se grăbească-pripească, să se ,,autoconserve”, să întârzie cât se poate rămânerea în sine și zăbovirea asupra propriei persoane, să nu se abandoneze tumultului citadin.
miniepistole deschid calea interpretărilor multiple. Adresate unui destinatar real sau imaginar, dedicate cititorilor săi sau autoadresate, ,,scrisorarul” lui Silade își propun să celebreze clipa. Indiferent însă de forma în care apar, ele sunt o consecință a trăitului pluriplan, când ludic-jovial, când amprentate de spiritualitate. Cele două ipostazieri nu se exclud una pe cealaltă, ba dimpotrivă, se completează reciproc, întrepătrunzându-se: ,,[…] mă înțelegi tu oare frumoasă domnișoară hai/mai bine să ieșim afară să ieșim râzând din rând și să dansăm/în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ […]” (p.66), versus ,,[…] și a zis sufletul către mine: ferice de/cel ce puritatea găzduiește ferice de cel ce ocolește răutatea și lângă/izvorul apelor se așează și de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale” (p.67). Aceasta și sunt poemele lui Silade, ieșire din rând, ,,chivoturi” purtătoare de mesaj pacifist, îndemnuri la a fi, confesiuni-spovedanii extinse. Și cum frumusețea îmbracă o infinitate de forme, Silade ,,păcătuiește” privind totul din jur cu un ochi expert, asemenea unui ,,voaior”-artist ce se ferește să cadă în plasa ipocriziei: ,,[…] să nu spui că nu-ți place/să privești o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume/goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se dezbracă/ de frumusețea ei de tinerețea ei […]” (p.68)
miniepistolele lui Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte. Lămurite în focul dogoritor al cuvântului, ,,forjate” în ,,athanor” poetic (în care ,,piatra filosofală” este tocmai Femeia, cea predispusă la seducție), ,,alchimia” poeziei lui Nicolae Silade este una la îndemână, având un caracter universalizant: cu puțină voință, deschizând ochii mari, dându-le voie sentimentelor benefice să se manifeste și să ne cotropească, deszăgăzuind baierele inimii, așternându-se la drum, omul poate recupera oricând starea paradisiacă, cea care cu-adevărat înalță, conferă Sens, cea care permite ca identitatea fiecăruia să nu fie doar o sumă de limitări sau de documente arhivate, ci ilustrare a originalității/unicității din noi. miniepistolele nu contenesc să caute ,,acele cuvinte magice” (p.71) spuse in presentia, și nu in absentia. Și cum cuvintele sunt un ,,vehicul”, poetul, ajuns la maturitate, își împlinește visul de tinerețe, acela de a deveni ,,[…] un mare taximetrist pe/o dacia 1300 sport [...]” (p.70), nu într-o ,,itb floreasca” (idem), devenită între timp iluzorie, nu conducând un automobil, ci călătorind (însoțit sau nu) în lumi poetice de o frumusețe aparte.

Scrisul, indiferent de forma sub care e practicat (cu penelul sau pe laptop), e o ,,conectare” la sine: ,,când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin/și atunci încep să-ți scriu despre devenire despre ființare […]/ și în timp ce îți scriu/simt că exist mă simt veșnic precum munții de la băile herculane/ //stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureșul dunărea” (p.72) Trăgând cu ochiul înspre timpuri imemoriale, imaginând un refugiu la țară, dar, în același timp, exprimându-se și prin intermediul inovațiilor în materie de socializare, Silade înțelege să se manifeste plenar, să fie prezent. O face când curtenitor, când grav: ,,niciodată n-am reușit să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună/mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa/sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de/ înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie/ //frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da” (p.74).
Indiferent că e Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie sau Marea Moartă, adevărata mare convulsivă, misterioasă, capricioasă și, în același timp fascinantă precum o femeie este, pentru Silade, Poezia înseși. În fața spectacolului naturii, poetul rămâne interzis, iar tot ce a acumulat în materie de cunoaștere dispare în fața frumuseții valurilor, a insulelor și a plajelor însorite. Devenit brusc ,,socratic”, conștientizând că, în raport cu universul, e doar un bob de nisip, singura cale de a fi care se conturează la orizont este cea a Iubirii: ,,[…] cu ochii închiși vei vedea și dragostea ce-nvăluie/totul dragostea din care totul se naște vei privi înlăuntrul tău/și te vei vedea pe tine însuți și te vei bucura și te vei minuna.” (p.76)
Potrivit lui Silade, ab initio, cu toții suntem un ,,produs” al binelui, cu toții avem un fond sufletesc bun și o ,,genă” cu potențial soteriologic, însă pervertirea, sfârșitul inocenței se instalează brusc la cei predispuși la faptul reprobabil, care au nesăbuința să dea lumina pe întuneric: ,,[…] toți dictatorii lumii au fost la început inocenți iată-l pe/hitler scâncind în brațele mamei sale și iată-l pe stalin sărutând/prima oară o fată iată-l pe mao la școală învățând alfabetul chinez” (p.77).
De nostalgie e vorba și în situația în care Silade face o radiografie a actualei Românii, cândva o țară de poveste, cu adevărat pitorească, în care geografia e mutilată barbar de istoria haină: ,,iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care/cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra/neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure da ce mult ce mult/ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat […]” (p.79)
Silade ne îndeamnă să privim viața în ansamblul ei, fără ochelari care s-o modifice virtual. Deficționalizarea depinde de fiecare dintre noi, la fel și marjarea pe butada ,viața bate filmul”. Ideea care rezultă de aici e să trăim cum se cuvine, și nu să ne lăsăm trăiți. Fiecare dintre noi suntem apți de a deveni propriul regizor, propriul scenarist, propriul recuziter. Vital este cum ,,filtrăm”, cum interpretăm ceea ce vedem, ce reținem din filmul numit viață, cum ne gândim existența, cum selectăm personajele cu care intrăm în contact: ,,[…] scoate-ți din cap/ //pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul/imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți” (p.80)
Parte din miniepistolele lui Silade sunt adresate lui Dumnezeu, perceput ca o certitudine și nu ca pe un deus otiosus sau deus absconditus. Relația lui cu divinitatea ține, cum e și firesc, de domeniul intim, personal, iar comunicarea cu acesta este una directă, fără intermediari. Departe de a se crede o ființă perfectă, poetul își recunoaște deschis nimicnicia, dar e de nezdruncinat când vine vorba de credința sa. Portretul pe care i-L face lui Dumnezu e o încercare de (con)figurare a nefigurabilului: ,,[…] dar eu știu că tu ești deasupra și dedesubt deasupra/și dedesubtul a toate și interiorul și exteriorul și timpul și fărătimpul/și acumul și totdeauna și pretutindenea împlinirea rugilor mele” (p.82)
Poet solar, Nicolae Silade nu contenește să elogieze viața în scrierile sale. ,,Viețaș” în toată puterea cuvântului, cu o filosofie existențială sănătoasă, simplă, dar nu simplistă, el vorbește cu dor, cu dragoste și din dragoste despre frumosul care îl înconjoară. Într-o vreme când taman urâtul și florile veștede ale răului tind să înlocuiască ,,corola de minuni a lumii”, demersul optimist al lui Silade este cu atât mai îmbucurător. Felul cum își gândește volumul de miniepistole, ,,orizontal”, ,,pe lat” (a se vedea și prețul pus pe cartea-obiect de artă) este o formă prin care, din tot noianul de nonvaloare care e la modă astăzi, el se dorește (și reușește să fie) fundamental și structural ,,altfel”.

Dr. Florin-Corneliu POPOVICI

Nicolae Silade, miniepistole, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 92p

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul meu complet

Violetta Petre: Mustind a vară

miroase-mă a miere din flori de tei şi ploaia
opreşte-o să nu-mi fure polenul din poem,
mai picură din ochiul ce a aprins văpaia
albastrul fantomatic al florilor ce gem!

e-atâta vară-n mine şi pleoapele-mi sunt grele
de galbenul din spice şi sângele din maci.
hai, gustă-mă, iubite, am gust de micşunele
şi m-aş urca pe tine, ca via pe araci.

cârcei de nerăbdare-mi furnică-adânc prin vene
(de vină-i curcubeul din ochii tăi de jar);
mă cheamă-n dansul nopţii un glas de sânziene
să te opresc, străine, din jocul tău barbar.

şi de te strigă iarba când o striveşti sub talpă
opreşte-te o clipă, priveşte înapoi!
sunt eu cu-alaiul verii, ce sevele dezgroapă
să ne ajungă viaţa din urmă, pe-amândoi...

Aurelius Belei: Lumină înaltă

Auzisem cândva,
undeva,
de la vreun înger cumva
sau de la vreo floare,
nu mai țin minte,
că vine un
timp al inimii când
începi să trăiești
și doar atunci
o lacrimă de fericire
ori lumină înaltă
răsare peste zbor
cu tot cu regăsire,
abia acum
mirat observ,
că raiul e de aur,
ce-i drept,
n-am fost
niciodată
atent
la cerul lacrimilor.

Djamal Mahmoud: Exil

nu voi cânta azi de joseph haydn
nici de giuseppe verdi
instrumentul la care mi se joacă degetele
refuză să scoată vreun sunet
tace cald în diferite culori și nuanțe
clapele sale se încarnează în câmpuri imense
de mărăcine și de grâu
deasupra lor
stoluri de păsări și de oameni
în du-te vino purtând securile
în guri și-n pliscuri
în timp ce-mi picură continuu atâta rugină
din palme …

================================

Ina Dumitrescu: Muza

Mi-ai răstălmăcit iubirea, eu de azi nu-ți mai sunt muză...m-am pierdut prin nemurirea de cenuși uitate-n spuză.
Doar te-ai folosit absent de mirarea ne-nțeleasă a privirilor căprui rătăcite între-o doamnă și o simplă fată-n casă.
Te-am lăsat printre scaieții ce voiai să-mi coși pe suflet...poți să scrii de azi pe nori despre irizări albastre îmbrăcate-n prea mult cântec.
Nu-mi mai pasă, eu sunt alta, mi-am crescut pe umeri aripi și-am să zbor în poezia celui ce mi-a-ntins o pană învelită-n a lui patimi.
Arta ta dumnezeiască va găsi o altă muză, fragedă, nepricepută... dorul tău necunoscut nici de sfinți și nici de demoni va renaște dintr-o suptă viață tânără și dulce ca licoarea ce-o beau zeii, adânciți în nemurire...
Poate asta ți-e osânda să tot cauți încolțirea picurilor din iubire...

Vasile Dan Marchiș: Vom vedea

Cine are de gând să meargă în Rai
pe post de trândav,
când în Rai sunt mai multe de făcut ca în iad?
Doar nu merg toți aici ”tobă de carte”
sau pe post de conducere să li se dea
totul pe tavă.
Nici vorbă!
Cum credeți că merg poeții în Rai?
În această viață sau în viața de apoi?
În acest sens am conceput pe hârtie raiul
în percepții extra poetice.
Pe când m-am extins eu la socoteli
hârtii, pixuri, timp alocat scrisului
pentru o viață veșnică,
muza m-a împresurat fulgerător așa:
Ce tot îndrugi acolo fără noimă?
Faci matematică astronomică sau scrii poezii?”
Păi calculez câtă hârtie și altele
îmi vor trebui să duc cu mine
în rai în acest sens…
Că doar la comanda imensității tale
să pot și să am pe ce scrie despre tot
și despre toate!”
Apoi muza a vehiculat:
”În acest context chiar vom avea de
îmbinat mai abitir poezia cu matematica...!
Bine, hai scrie!
Vom avea matematic o viață veșnicã ce scrie…!

Geo Galetaru: Iubiesc apa

Iubesc apa, iată mă înscriu la cursul de filosofie a apei și
vă spun:
(că)
iubesc și grimasele festive, doi cu doi fac patru, așa
se învață gramatica în climele meschine ale
acestui pământ desțelenit, suntem fericiți,
da,
suntem cu un pas înaintea evenimentului.
Ei sunt frații mei, ei zic asta și asta,
cultivă aceleași fantasme în grădinile suspendate ale
momentului, nu contează, banchetul continuă
în aceeași veselie simulată, inima ta pătrunzătoare
doarme printre pești, ca regina bucătăreselor,
astăzi descojim cartofi și mergem în locuri
interzise, astăzi e întuneric și străzile silabisesc
micile trucuri ale puilor de focă, ale
acestei realități dezabuzate.
Iubesc apa, corpul meu acceptă admonestări
grăbite, mâine vom localiza frânturile de
conversație ale lepidopterelor, fiți siguri, fiți
luminoși ca lacrima aceasta care
se naște și moare ca un atlet desăvârșit.