Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Petruța Niță: O viață-i moartea

Doar un văzduh aevea ni-i dat să-l tot pătrundem
Şi până înspre toamne sau nici nu ştim spre unde...
De când răsare viața la sâni dospiți în lapte
Purtăm doar amintire amăgitoarei şoapte...

O moarte este viața ce încă n-am trăit-o
Tot moarte este-aceea pe care n-am murit-o,
O clipă-i rătăcirea ce-a fost un nor de stea
Şi stea este chiar cerul neinventat cândva...


Doar din tăceri abisul mai naşte înc-o noapte
Şi din otravă omul renaşte printr-o moarte...
Ne-am inventat o moarte când nu ştiam murirea
Şi ne-am născut în viață, cu-o viață ni-e pieirea!

Toni Chira:***

poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie, poezie

Stăm toți așezați în ordinea morții noastre.
Cred că mă aflu undeva la mijloc,
deși nu cunosc capetele șirului.
Undeva, în față, apar îngerii și ne supraveghează atent.
Încerc să vorbesc.
Folosesc cuvinte lungi, de vreo 10 oase.
Le scot din mine și le răstorn.
Suntem bătuți în cuie spate in spate.
Eliberați și iar bătuți în cuie.
Noi încă încercăm să părem inocenți.
Un fel de conștiință ne macină.
Din senin, un tribunal de pereți se ridică și judecă.
Ni se decid alte pedepse.
Apare Dumnezeu.
Mă iau. Mă cârpesc puțin,
să nu se vadă că am fost hoplit.
Fiecare tremură, până și apostolul Ioan,
până și apostolul Petru.
Simt că mă scufund într-o inimă,
dar, de fapt,mă trezesc în brațele mamei,
vorbind.

Veronica Pavel Lerner: Sonetul meu de azi


Mi-e trupul iarnă, sufletul zapadă
Dar nesupusă lor, eu încă lupt;
Privesc planeta şi aştept să-mi cadă
Un cerc de soare peste versu-mi rupt.
De spaime fug şi de stihii, când pline
Sunt de-ntuneric orele din zi,
Rotesc o cheie-n ceasul vechi din mine
Şi îl aduc la timpul celor vii.
Cu unghia pe sticla îngheţată
Azi mai sculptez din suflu-mi obosit
Fără-nceput, final şi fără dată
Sonete despre zei şi infinit.

Când gându-mi se rostogoleşte-n ieri,
De mâine mă agăţ, cu noi puteri.

Ana Urma:***





împănate
cu stâlpi sculptați
neliniști și înghițite
spațiul liber rămas
între două rostiri




ochii 
inimii se ating
dureros unul de față
altul pe dos întors
uneori cu săruturi

alteori doar
atingeri escadrile
de umbre
cocorilor fulgerătoare
curmezișul speranței

picătura
chinezească printre
ierburi uscate
oglinzi luna plină
la porți schimbătoare

închise sub dermă
capilare
dansează lejer
degete lungi
cu strânge garoul

Amalia Achard: Substitut de urătură


Ho, aho, măi fraţi români!
mai sunt vreo trei săptămâni
până vom fi irosit
anul ăsta urgisit
şi-aş ura, dacă-am fi ieri
când ne mai credeam "boieri",
însă azi, când suntem slugi,
urăturile ni-s rugi
şi cu lacrimi şi-n genunchi
ţinem zilele mănunchi
între mâinile muncite
pentru liftele pocite. 

"Noi în anul două mii..."
cântam, când eram copii;
azi se tem de viitor
şi părinţi, şi fiii lor,
nu mai facem nici un plan
la-nceputul altui an...
ce mâine să preţuieşti
azi, când supravieţuieşti?
ce să speri, ce să tentezi
şi pe cine să contezi
că din cozonac cu nucă
muşcă numai cine-apucă,
nu-ţi dori averi, creştine,
că averea nu-i de tine
nici de pruncul tău din poală;
pentru voi, doar griji şi boală!
ieri visam vise frumoase,
azi - coşmaruri şi angoase,
ieri visam la studii multe,
azi la modă-s minţi inculte,
lumea s-a întors pe dos:
proştii-s sus, cuminţii, jos,
noi i-am invitat la masă,
ei ne dau afar' din casă,
noi - o naţie sihastră,
ei - stăpâni pe-ograda noastră... 
Ce să mai urăm acum
când şi urătura-i scrum
şi când boii de la plug
lasă ţarina şi fug
c-au ajuns mai boi ca ei
guvernanţii farisei
care au un beteşug:

sug din brazdă-al nost' belşug...
Dar biciu-i la noi, hai măi,
daţi cu foc în hoţi! hăi, hăi!

Any Drăgoianu: Poezia mea


se va învârti mereu
între gulerul apretat
de la cămaşa ta
şi mâinile aşezate una peste cealaltă
sau privirea ce mă caută
strigătul ridicat deasupra viselor
doar atât va fi
iar noi
ca statuile în bătaia vântului

poezia mea
vrea să respire aerul dulce al vorbelor tale
să se îmbrace în toată neliniştea orelor
ce-ţi curg lent prin sânge

poezia mea
vrea spectacolul paşilor tăi
altfel vom pierde anotimp după anotimp
cu mesaje banale
ca necunoscuţii
eu vreau să lucrez
dragul meu
vreau să tai şi să măsor până când
te vei ridica
din poezie
ca dintr-un aşternut
şi vei rosti printre buze
Ea mă trăieşte
(scrisă în 24.11.2016)

Any Drăgoianu, carte: Umbra mea urcă pe scenă

 În Colecția Arca a apărut

volumul de poezie
Umbra mea urcă pe scenă
de Any Drăgoianu
Prefață de Horia Gârbea

Any Drăgoianu nu-și calmează întru totul angoasele, dar are acces la reflecţii mai profunde. Dacă pozele de vitrină există și ele, poeta le echilibrează bine cu versuri mai adânci si mai confesive. Cămaşa de forţă a devenit confortabilă. Poeziile au încă destul din disperarea cu care “ femeia” care se juca periculos cu focul voia să incendieze lumea. Privirea este însă mai largă, se simte o tentaţie a împăcării cu Universul şi cu destinul. Contez în continuare pe Any Drăgoianu şi cred că trebuie să urmărim cu atenţie maturizarea ei promiţătoare, textele tot mai ofertante şi mereu vitale.
Horia Gârbea

În memoriam: Any Tudoran!

 nici raiul nu mai este ce a fost

nici raiul nu mai este ce a fost
reguli noi abstinență totală
un grup de refugiați
agresează sexual o hienă
fecioarele promise
s-au reîncarnat în mutanți
unii se cred la proteste
poartă pancarte multicolore
cineva a montat o firmă
aici se decapitează
mulți cred că este o piesă de teatru
și intră râzând
caut cu disperare o cafenea
unde se fumează în draci
mă împiedic de îngerii care ies obosiți
din tura de noapte
nici raiul nu mai este ce a fost
seamănă mult cu europa
din timpul guvernării lui merkel
în sediul căldurii divine
este înghesuială la pașapoarte
trecut viitor
prins între lumi dracu mai știe
dar stă și el cuminte la coadă

Zbor spre înălțimi - grup, poezia zilei: Doina Moritz

 Aștept după perdeaua trasă

Pe suflet mi-a căzut un fulg
Venit din trista depărtare,
Am așteptat până-n amurg
Să văd cumva dacă dispare...

Dar fulgul meu nu s-a topit,
Știam că e o-mbrățișare,
Pe-un gând senin el a venit,
Sfidând o tristă-nsingurare.


A nins alb cu o tăcere,
O clipă doar, din neființă,
Norii dintr-a mea durere,
Cerneau lin stropii de dorință,

De a pluti cu tine-n zare,
Pe aripi de cocor deschise,
Să mă-nalț la ceruri oare?
Să te ating? Sunt numai vise!

În noapte fulgul s-a topit,
Făcându-se ploaie din nea,
O clipă el doar a trăit
Și-a luat 'napoi iubirea mea,

Ducând-o de unde-a venit,
Pe culmile cu multă gheață,
Trecând prin timpul fericit,
Ningând ușor, ca o speranță, 

C-un strop de ploaie dintr-un fulg
Pe-o flacără ce-a fost iubire
Și amintiri ce nu le-alung,
Ele mă ning cu fericire. 

Semn din ceruri, de la tine,
Aștept după perdeaua trasă,
Poate-iarna care vine...
Acum e doar o ceață deasă!
***
(08.12.2020
Doina Moritz, poet debutant
Coordonator Oanca Aurelia
Grupul Zbor spre înălțimi)

Vali Orțan: Poeme aforistice

                                                   

                                        clişeu


cei mai mulţi dintre noi
urâm clovnii dar
la petreceri purtăm pălărie
ca a lor

percepţii

uneori viaţa este ca vinul vechi
oricât de gustos l-ar crede unii
pentru ceilalţi este acru
aşa suntem şi noi
oricât de valoroşi ne cred alţii
când simţim că sufletul nostru
nu este decât marfă de talcioc
e timpul să acceptăm iarna 

drum

în viaţă poţi urca în orice tren vrei
cu sau fără o destinaţie anume
tu hotărăşti care este
ultima gară 

filosofie aplicată despre dragoste

preotul ne spune că
din pământ ne-am născut
trăim pe pământ
şi în pământ ne întoarcem
sufletul ne spune că
din tăcere ne-am născut
trăim prin cuvânt
şi fără el redevenim tăcere

sete

în dragoste ca şi în război
nu-ţi poţi lua zile libere
ar fi ca şi cum ai încerca
să bei apă din sită
în dragoste nu e nici măcar
ca în război
nu poţi avea armistiţiu
pentru ridicarea răniţilor
dragostea este mai mult
decât un război
este sete nepotolită
de niciun izvor 

pluvială

toamna
când plouă
tristeţile devin materiale
le poţi atinge
vara
ploile sunt doar bucurie
ecouri ale sufletului
ce iubeşte
cumva
cerul plânge cu noi
uneori ne udă durerea
alteori bucuria

Paul Anghelescu: Cum poți crede în ceva


ce nu poate fi definit?
Proștii "cred"!
Deștepții pun la îndoială!
Prin îndoială putem evolua.
Să nu ne mai răstignim, împietrim
niciodată gândurile!
Orice întrebare este o infinită minune!
Chiar acest "o" asociat infinitului
ne face să zâmbim.
Avem metafizica nebună a unui copil!
Întrebarea pentru conceptele "sigure"
ne călătorește toată viața.
Sperăm să o rezolvăm în idealitatea lumii,
după moarte.
Moartea așadar ar trebui să ne bucure.
Întrebările nu mor niciodată.
Răspunsurile înțelepte sunt doborâte
de sinceritatea unui copil.
Orice întrebare este o minune infinită!

Reznic Cristian: Cică


cică au trecut
lunile
cică
les vacances sont finies
ia auzi
și
ce repede
s-a dus
de parcă
a fost
un vânt
ce uneori
îmi pătrunde
în cameră
și îmi
umflă perdeaua
a fost
și numai e.

Dan Casuneanu:***


Marea nu m-a luat în calcule
a considerat că sunt insignifiant.
Nici furtuna care s-a depărtat
binișor, m-a stors de puteri.
Am ajuns cu vaporul la mal
am dat liber echipajului de pe punte
să se distreze în discotecile din oraș
sau în localurile de noapte de pe chei.
Mă strecor în cabina principală
îngerii sunt somnoroși de la zbor
mi-au adus vopsea pentru cer
întâi să termin parterul
apoi reiau zugrăvitul etaj cu etaj
plin de grație și de luciditate.
Păianjenul e curios, ține aproape
de mine, își întinde firul cu șansă.

Lucian Domșa: Măriuca


(part.3)
... a venit în permisie din Război într-o duminică dimineața când, în vremurile bune, în sat ar fi
trebuit să să fie o forfotă veselă, cu oameni care se pregăteau de Sfânta Liturghie. Când a intrat pe ulița cea mare s-a mirat că n-a văzut nici țipenie de om, a auzit doar lătratul unui câine undeva la câteva case mai încolo. După câțiva zeci de pași a văzut-o pe Nana Florica ieșind din curte și s-a grăbit s-o ajungă din urmă. „Nană Florică! Nană Florică!” a strigat el, iar bătrâna s-a oprit și a întors capul. „No șine-i?” a murmurat ea încercând să deslușească chipul feciorului îmbrăcat în uniformă de soldat, care se apropia de ea. „Apăi io-s, Manole a lu’ Țapu’!” a zis el bucuros, dându-și jos boneta din cap. Bătrâna a făcut doi pași înapoi până ce a ajuns lângă flăcău și l-a măsurat cu privirea din cap până-n picioare. „No, ai vin’t?” a continuat ea. „Am vin’t oțâră p-acas’, da’ nu stau mult că trăbă să mă-ntorn…”, a adăugat Manole oftând. Apoi au continuat să pășească împreună, bătrâna povestindu-i cu vocea ei tărăgănată cum că oamenii erau atât de speriați încât abia mai ieșeau din casele lor, iar în sat au mai rămas doar muierile, bătrânii și copii, din cauză că toți bărbații trecuți de douăzeci de ani au fost duși pe front.
Au continuat drumul împreună până la răspântia dintre uliți, când muierea a luat-o-n sus către biserică, iar soldatul a cotit în dreapta către casa lui. A făcut câțiva pași și s-a oprit mirat de liniștea nefirească din sat. Maică-sa Anica trebuia să fie la Sfânta Liturghie la ora aceea, ea întotdeauna se ducea printre primii, de multe ori aștepta pe treptele bisericii ca să vină crâsnicul Gheorghe și să deschidă Sfântul Lăcaș. De fiecare dată când o vedea lângă ușa bisericii, bărbatul îi zicea doar atât „Doamn-ajută, Nan-Anică!”, iar ea îi răspundea „Ajută Dumniezo la tătă lumea...” , după care aștepta răbdătoare să intre înăuntru ca să-și ocupe locul.
Când a intrat în curtea casei lui, câinele a început să latre de bucurie și să dea din coadă, aproape să se sugrume-n lanțul în care era legat, până ce Manole s-a apropiat de el și l-a mângâiat pe cap, iar animalul s-a culcat la picioarele feciorului. „Zâua bună ticule!” a urlat Manole către bătrânul gârbovit care a ieșit cu pași mici din gârliciul chimniței, sprijinindu-se de o botă. A înaintat spre tatăl lui care s-a oprit mirat încercând să deslușească chipul pe care-l vedea ca prin ceață. „No, șine-i?”a bâguit bătrânul, iar feciorul a răcnit: „Io-s mă ticule, Manole!”, știind că tatăl lui stă foarte prost cu auzul. „Aha!” a zis Tetea Ghiuțu. Cu numele ăsta era cunoscut în sat, așa-i spuneau toți cei care-l cunoșteau și nu numai. „Aha” era vorba lui, la orice i se spunea, el o folosea, ca și cum ar fi înțeles totul, după care se întorcea cu spatele și nu mai scotea nici un cuvânt multă vreme. Manole s-a uitat câteva momente după bătrânul lui apoi și-a amintit că bietul om era cam într-o ureche de mulți ani. A căzut de pe casă atunci când s-a suit să tomnească țiglele căzute după o furtună teribilă într-un început de vară.
Era pe la amiază, tocmai ce au mâncat de prânz, iar Ghiuțu a vrut să se pună jos măcar o jumătate de ceas, după care să pună parii pentru porodăi în grădina din spatele casei. Doar ce s-a întins în pat și a început răpăiala, apoi s-a slobozit din ceruri o furtună atât de deasă de nu mai vedea nimic la doi pași. Trăznea și fulgera atât de tare încât câinele s-a apucat de urlat și s-a ghemuit sub coșer, iar Ghiuțu a strigat nervos la el că nu putea să doarmă. Atunci Anica a urcat repede treptele spre casă făcându-și mai multe cruci și strigând că, câinele urlă a moarte, iar bărbatul s-a ridicat din pat s-a apucat de râs: „Ești proastă tu muiere, cin’ să moară?”A ieșit nervos din odaie în târnaț și a încercat să privească prin perdeaua de ploaie, însă n-a reușit să vadă nimic. Apa continua să curgă prin curte și să facă șuvoaie, ducând cu ea bulgări de pământ, pietricele și tot ce găsea în cale, iar Anica a venit lângă omul ei murmurând c-asemenea urgie n-a mai văzut niciodată și că „ne bate Dumniezo pen’că avem multe păcate...” Ghiuțu a pufăit nervos și a dat din mână a lehamite auzindu-și femeia, apoi a continuat să privească puhoiul de afară, căzut pe gânduri.
Furtuna s-a oprit târziu, iar în curte nu se putea ieși din cauza apei care băltea peste tot. Ghiuțu bombănea nervos că nu-și găsea cizmele, până când muierea i-a zis că și le-a lăsat la intrarea în conie înainte să prânzească. Burlanele curgeau fără întrerupere, iar Anica a coborât treptele în răcoarea de afară, uitându-se împrejur să vadă ce stricăciuni a făcut furtuna și s-a oprit dintr-o dată. „Ghiuțule!” a strigat ea, surprinsă. „Mă Ghiuțule! Haida mă, repede!” „Ce-i tu, muiere?” a mormăit omul ieșind în pragul ușii. Femeia a arătat cu degetul la picioarele ei unde zăceau câteva țigle, pesemne căzute de pe acoperiș din cauza urgiei. „No, asta nu-i bine!”, a zis el. „Că să scură apa-n casă...”. După câteva minute Ghiuțu era suit pe scara cea lungă, încercând s-ajungă pe acoperiș să aranjeze țiglele la locul lor, când un pas făcut greșit a făcut ca scara să se-nfunde prea tare în pământul moale de după furtună și să se clatine, iar trupul bărbatului să se prîbușească direct pe grămada cea mare de bușteni lipită de peretele exterior al casei. „Ghiuțuleeeeee!”, a țipat muierea, iar urletul de groază a lui Anica l-a auzit și Manole care s-a oprit să treacă urgia câteva case mai încolo, la vărul Nicușor a lui Mena. „Tulai, Doamne! Asta-i mica!” a șoptit Manole când a auzit țipătul, apoi a ieșit repede din conie și s-a grăbit spre poartă, salutându-l în fugă pe văru-său și luând-o la goană-n sus pe uliță.
Atunci au crezut cu toții că Ghiuțu își va da sfârșitul, însă Dumnezeu i-a mai dat zile, chiar dacă a zăcut câteva luni chinuit de dureri și de friguri, până-ntr-o zi când singur în casă fiind, a strigat-o pe muiere: „Tu Anică, tu, adă-mi o ulcică cu apă!”. Atunci Anica l-a auzit, noroc că era-n curte spăla niște lepedeie și era plină de săpunele pe mâini, iar Manole era dus cu treabă de dimineață. Muierea a lăsat spălatul, și-a șters repede mâinile pe șurță și a grăbit pasul să urce-n casă, făcându-și cruci cu nemiluita și ștergându-și lacrimile ce i-au inundat ochii, erau primele cuvinte rostite de Ghiuțu după șase luni în care viața lui a fost doar în mâinile lui Dumnezeu. De atunci Nana Anica n-a mai lipsit nici o zi de la biserică, iar părintele Calistrat o dădea exemplu la ceilalți credincioși.
(VA URMA)
***
GLOSAR:
crâsnic - paracliser
gârlici – intrarea îngustă în pivniță
chimniță – pivniță, beci
botă – baston, bâtă
Tete – termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre tatăl său, termen de respect folosit pentru a vorbi despre un bărbat (de regulă o rudă) mai în vârstă
a fi într-o ureche – a fi nebun, țicnit
a tomni – a repara (în context), a drege
a se pune jos – a dormi de amiază (în context)
porodăi – roșii, tomate
coșer – hambar în care se păstrează porumbul după ce e cules
târnaț – prispă, pragul ușii, hol
se scură – se scurge, curge (regionalism)
ulcică – oală mică de lut, cană
lepedeie – țesături groase de lână care servesc la învelit
săpunele - clăbuci
șurță – șorț, îmbrăcăminte din pânză purtată peste haine, de femeile de la țară în timpul lucrului pentru a-și proteja îmbrăcămintea sau organism

Petruț Pârvescu: Într-o singură noapte


ghiţă şi mărin erau fraţi buni
oameni simpli blânzi cu frică de dumnezeu
ar fi fost la primărie în iarna aceea
să ceară o căruţă de lemne
din pădurea lor

că primarul cum să nu
ar fi zis că le dă
numai să pună şi ei odată degetu’
ăla mare pe foaia de colectivă
cum au făcut şi alţii şi gata
ce dracu’

dar ei au zis că nu pot
că pământu’ e moștenire de la ăi bătrâni
că nu îi lasă dumnezeu din cer
că nu îi lasă morţii din cimitir
şi au plecat ruşinaţi cu căciulile-n mână cum veniseră

cu pământu’ s-a rezolvat repede
în primavară
au venit de sus
de la regională și i-au ajutat să pună degetu’

pe la patru
ne trezim aşa într-o noapte
cu câteva zile înainte de crăciun
cam pe la cântatu’ cocoşilor spre dimineaţă
când era somnul mai dulce
cu o zarvă nemaiauzită în sat 

lătrau câinii ca lupii la stână
multă harababură urlete ţipete
aprindea mama săraca tremurând lampa
şi noi de sub pătură ţuşti în picioare
buluc ciorchine în uliță 
să vedem 

afară
noapte cu stele verzi și lună plină
asta aduce nenorocire zise mama
acolo aproape mai mult pentru ea
şi se închina mare până la buric de trei ori 

dincolo de florica lu’ baroi
mai la vale în dreptu’ lu’ stan a’ lu’ dumitru
se zăreau două făclii mari alergând bezmetice pe uliță

veneau aşa oarecum
aproape că jucau acolo grămadă
aproape că se înălţau la cer
înspre casa noastră
cu norod cu tot 

ne cuprinsese frica
mama ne înghesuia spre poartă
dar începuse ușor să se vadă
să se audă mai bine
săriţi fraţilor
se omoară
aoleu soră dodă neică doamne fereşte şi apără
satana în piele şi oase

doi oameni în cămeșe și izmană
cu torţe aprinse în mâini
înaintau sărind pe loc şi alergând prin zăpadă
cu feţele late pline de sânge

femeile băteau îngrozite mătănii
bărbații se-nchinau şi nu le venea să creadă 

mărin şi ghiţă
frați buni într-o singură noapte
îşi bătuseră-n cap câte două piroane lungi de fier
şi alergau desculţi în inima nopţii !

Ștefan Radu Mușat: Toamna mea de altădată

Literatură pentru copii, Literatură pentru copii, Literatură pentru copii, Literatură pentru copii

Luminiș vopsit cu ceară,
Tremură în lacul rece.
Doi gâtlani zvoneau aseară
Cum că vara ar fi să plece.

Dar pe câmpul necuprins,
Zdrențuită se arată,
Călărind un cal aprins,
Toamna mea de altădată.

Vine cu paner de nuci,
Gutui, mere sângerii,
Strecurând printre uluci
Stol de frunze ruginii.

Viile cu rod în juguri
Negura-ncepu s-o spele,
În ciorchinii roș’de struguri
Poposesc roiuri de stele.

Dar și frunza se visează
În copac o stea de humă,
Numai toamna înserează
Lunca într-un râu de lună.
(Ștefan radu mușat/ Volumul pentru copii, Caut o poveste)

Gabriela-Ana Balan: Scorbura


uneori mă trezesc plângând
fără nicio explicație
la gândul că nu am de ce plânge

alteori râzând
și îmi astup râsul cu o lopată de pământ

plâng și râd laolaltă
numai atunci când scriu
şi se așterne pe coala albă doar textul
pe care îl șterg la corectură

atunci degeaba arunc lopata de pământ
peste foaia pe care încerc să o îngrop ca pe o rădăcină,
copacul nu mai crește înapoi

de aceea vă rog să nu mă întrebați
de ce râd
de ce plâng
iar când tac, lăsați-mă să scriu
pe dinăuntru, în scorbura mea de copac

Nicolae Nistor: Poemele eului

(13)

singur pe o stradă inundată
de oameni grăbiți
da eram singur nu vă mirați
vine vremea când suntem
asemeni băncilor din parc
peste care s-au așezat unele peste altele
amintirile și amneziile
mă privesc
văd un om plecat departe
alții care se târăsc de moarte
și nimeni nu vede nu aude
scârțâitul de bănci
doar câinii și pisicile speriate
așteaptă stăpânii plecați departe
și ploaia care nu se lipește de lemnul
pe care nevăzuți privim cerul în noapte.

Ildiko Șerban: Urletul


Dureros, strâng de vreo cinci minute fălcile și buzele. Ca pe o prună, de ce prună nu știu, dar e un fel de a spune, enervant și repetitiv, ca orice reflex verbal pe care îl asociem cu o stare. Mă dor țugoaiele astea de buze pe care le strâng cu înverșunare să nu urlu. Nu știu să gestionez emoțiile? Nu știu să evaluez situații? Pe naiba! Clișee... Urletul ăsta care nu poate ieși încă, a început când ochii au dat de lumină, atunci la început. Specialiștii spun că nou născuții nu văd... Ba văd! Restul corpului era încă acasă în uterul mamei, când am văzut lumea și mi-a venit să urlu, oripilată de ce vedeam. Nu mai exista cale de întoarcere... nici de urlet, ci doar de un țipăt obedient notat cu un al clișeu după știința lui Apgar. Dacă aș fi știut că durează ani până pot urla, nu știu, poate aș fi încercat să mă întorc de unde veneam, adică în... mă-sii, dar ca un copil educat în spiritul naturalului, adică așa cum se spune că de când e lumea, nașterea e naștere, ca să nu mai bat câmpii, doar m-am lăsat cântărită, alăptată, învățată, crescută, înghițind până aproape la reflux esofagian, voma și urletul împotriva normalului lor. Acum fac același lucru, eventual pot țipa un pic, așa elegant, eventual terminat cu un „ah!” efeminat ca scuză pentru ieșirea din tipar, dar chingile analizei și empatia pentru indivizii ăștia care ne decid viața, dincolo de furie, mă obligă la exersarea prunei ăleia nenorocite, care îmi rupe fălcile. Mai fă niște cursuri de dezvoltare personală! Mai citește ceva despre politica sănătății populației! Analizează studiile laboratoarelor de cercetare! Nu zău? Am tot citit și am ajuns la propriile mele adevăruri! Mai îmi spuneți mult ce să fac?! Cum să fac?! În timp ce îmi zvâcnesc fălcile, aud știrile de la TV. Aceleași. Obsedant de repetitive. Cu vocile ascuțite de frică și extaziate de teroarea media pe care o gestionează, mimozele au învățat să citească! Măcar atât! Inamicul numărul unu, teribilul Covid, mușcă din populație fără să aleagă vârste, statut social sau simpatii și parcă totuși, dincolo de asta ceva sună fals! Conform acelorași hărți educative implementate de-a lungul anilor, alea care m-au învățat să gândesc, ceva sună fals! Acum brusc mi se cere să nu mai gândesc! Cu un englezism ieftin, spun politicos, fără să dau drumul urletului „sorry”! Băi, nu auziți? Sorry! Mă uit la fenomenul ăsta de globalizare, pandemizare, uniformizare, depersonalizare și văd clar experimentul obedienței sociale, ca atunci când îmi venea să mă întorc de unde ieșeam. Normal că e bine asezonat cu studii, statistici și culmea cu lacrimile amare ale aparținătorilor celor decedați și asta doare al dracului de tare! Urletul stă să se sinucidă de disperare și se zvârcolește disperat în punga aia de prună, stafidită de așteptarea eliberării. Nu, nu vreau să știu cum ar fi să nu îmi pot lua rămas bun de la cineva drag! Dar cum vă permiteți și în numele cărui munte de bani și interese să vă folosiți de durerea cuiva? Nu ați auzit de capace transparente care etanșeizează? Nu din sticlă, că de, sunt scumpe, dar de un capac din folie transparentă, care să fie fixat pe sicriu ca cei îndurerați măcar să îi poată privi ultima dată pe cei iubiți, ați auzit? No, acum v-am dat idei de îmbogățire! Rapid să apară un isteț cu patalama de la politic! Faceți bani să vă ajungă și pe lumea cealaltă, dar lăsați-ne demnitatea de a ne îngropa morții!
Până găsesc un loc în galaxie unde să urlu în sfârșit (nu de alta, dar măcar eu să mă aud) faceți bine și
nu încercați să mă convingeți să nu gândesc!
PS. Pe pagina mea pot posta exact ce doresc!
Aviz amatorilor!

Monica David: Liant


Băiatul numără
culorile semaforului.
La fiecare clipire
bate din palmele mici
câte un zâmbet.
Fetița sare coarda
în cercuri de zâmbete
ce scaldă pe chipul mamei
emoții.
Bunica împletește
clipe din copilărie,
pe aceeaşi bancă
din parcul
ce înflorește
a câta oară?

Marin Rada: Poetul

Poetul nu moare
niciodată,
el pleacă, uneori,
în veșnicie,
când îl strigă
pe nume,
o femeie frumoasă,
în inima lui,
crește un munte
de poezie.

Uneori,
sufletul lui,
e bolnav de tristețe,
alteori,
e o gură de rai,
când îți mângâie
sufletul,
cu-n cuvânt
de iubire,
este bine,
într-o carte,
să-l ai...

Când pleacă,
uneori,
în veșnicie,
clepsidra lui
se-ntoarce înapoi,
strigați-l pe nume,
cu un glas
de femeie frumoasă,
el râde și plânge,
toată viața,
în noi.

Vali Orțan:***


tratat de beţie
când bei trebuie să ştii
să citeşti în nori
nu poţi bea tărie
pe cer senin şi caniculă
aşa cum nu poţi bea bere
pe frig şi ceaţă
ospătarul îţi poate
recomanda orice
dar norii
se adună şi se împrăştie
când vine vremea

***
solilocvii
unde se duc visele când mor?
aşteptă reîncarnarea
pentru o nirvana a viselor
sau se destramă cum norii
în vânt?
unde se duc ploile când mor?
aşteaptă o nouă viaţă
sau se usucă de dorul
pământului?
unde se duc stelele când mor?
pleacă spre alt cer
sau rămân în visele celor
ce s-au iubit
văzându-le?

***
jurnal
când plângi mergând
prin ploaie
ai un sentiment aparte
chiar dacă este libertate
furată

Ionuț Zamfira: Căsuța albă


Pe-o stradă-n care urma n-are vină
Aproape de un râu secat de-o vară
Se simte un parfum de tămâioară
De la căsuța albă din colină

Și nu e albă că așa-i culoarea
A îmbrăcat-o Dumnezeu de-o vreme
Cu ochii pe fereastră ea se teme
Că până mâine va-ngheța și marea

Și-i pustnică sărmana ca și norii
Trăgând de suflet parcă să respire
Vorbea cu focul, însă în neștire
Simțind sub piele bocetul ninsorii

Și caută să-și facă de mâncare
Dar nu avea decât un colț de pâine
Plângea sărmana neștiind că mâine
Va fi afar' o zi strălucitoare

În juru-i totu-i mort, nimic n-apare
Nu-i urmă de copil pe-această stradă
Poștasul uneori dă să o vadă
Dar și el o taxează-n disperare

Peste puțin rămâne fără lemne
Dar flacăra îi cere de mâncare
Azi s-a-ncalzit sub razele de soare
Dar noapțile-s cumplite, lasă semne

Și viața-i grea, copiii sunt departe
Se-ascund de anii vieții de odată
Colindători cu suflet fără soartă
Au alergat pân' dincolo de moarte

Dar ea, bătrâna, n-a-ncetat să spere
Că într-o zi își va primi cadoul
Cânta să își asculte iar ecoul
Că rămăsese-acum fără putere

Diana Trandafir: În lumină


prin porii pielii
respiram pace
aveam o umbrelă albă
decupată de țipătul subțire
al acelui pescăruş rătăcit
un mers fastuos îmi îmbrăca gleznele
şi naufragii imense mi se cuibăreau în piept
langa inimă
sub lumina soarelui
călătoriile mele se loveau de alt țărm
eram acasă
cu mine
îmi aranjam scoicile
numărandu-le ca pe nişte mătănii
iar aşteptările stăteau cuminți
pana ce ziua se liniştea şi
se aşeza
în genunchi
fără efort
am reuşit să inventez
un măr verde

Floarea Dutulescu: În anotimpuri fără vină


Ne coborâm în anotimpuri fără vină,
Unde-înfloresc doar primăveri albastre,
Îmbrățișează marea, cerul... sub retină,
Te-aduc în suflet; prin tăceri sihastre. 

Noi răsărituri vii, privirea, vor să-mi scalde,
Zâmbesc cocori la geamul amintirii,
Din zări de lumină se scutur raze calde,
Stropind etern zăpada fericirii.

La țărm de infinit, visez cum râde zarea,
În nopți ca de mărgean, ți-ascult chemarea,
Ș-apropii cu gândul, o clipă, depărtarea,
Sub pleoape, mi-ești neliniștit ca marea.

Grăbesc prin ere, anotimpuri de lumină,
Nici universul nu ne mai așteaptă,
La nesfârșit, iubirea noastră va să țină,
Mai urc pe scara fericirii-o treaptă.

Amprenta unui gând s-a-înfipt în veșnicie,
Stă scrisă cu petale dulci, în inimi,
Atâtea toamne reci, prin mine reînvie,
Acoperind cu frunze, arse patimi.

Constantin Mosor: Cartea vieții


Am șters de praf o carte. Carte rară!
Cândva o deschideam mai des, acuma
O mai deschid abia din vară-n vară...
Așa e când pe tâmple-ți urcă bruma.

Dacă îmbătrânești nu-ți șade bine
Să te prefaci că nu ai anii-n spate...
Dar ce le spui secundelor din tine?
Mințindu-le, te umpli de păcate!

Cartea pe care astăzi am deschis-o,
Nu seamănă cu toate celelalte.
E scrisă-n Cer și Cerul mi-a trimis-o,
Ca semn al bucuriilor înalte!

E cartea vieții mele, e-nceputul,
Sunt amintiri care mă-ntineriră,
Și m-au făcut să uit că strigă lutul,
Când pașii înspre mine și-i deșiră!

Din carte nu lipsește o secundă!
Nici lampa din perete nu lipsește,
Nici scârțâitul ușii. Casa scundă,
În mine temelia își zidește!

Și zâmbetul bunicii e în carte.
Lacrimi... le-a luat pe toate, sus, în Ceruri,
Ca eu, nepotul ei, să nu am parte
De-un drum împovărat cu multe geruri!

Chiar! Voi o mai cunoașteți pe-a bâtrână?
Petria lui Ion de peste deal.
Mâinile ei crăpate de țărână
Scoteau doar sărăciile la mal!

Vreți să mă întrebați despre bunicul?
Pe el nu-l știu! Plecase! Drum de stele
A coborât ca să-i aducă plicul
Unde scria să doarmă lângă ele!

În cartea vieții scrie tare multe!
Iertați-mă că v-am adus aminte.
Cine nu vrea nu e silit s-asculte...
Dar să nu-mi surpe drumul spre cuvinte!

Măcar acum! S-apropie Crăciunul...
Un infinit de cărți în ceruri scrise...
Să nu vă rușineze pe niciunul
Trecutul! Deci... lăsați-le deschise!

Vasilica Grigoraș: Diafan alint


prin valea deschisă
ca o păstaie de roșcov
care înconjoară
creasta dealului
în huruitul necontenit
al copitelor
cailor de stepă
mărunţi şi iuţi
se prăvale spre răsărit
ca o vijelie
luna dodoloaţă
pospai de lumini
cernute cu zgârcenie
de sita deasă
a cerului înnourat
se peling graţioase
pe pleoapele
ierburilor de mătase
diafan alint
în dragostea de noapte

Vasilica Grigoraș, carte: Simple adorații

 Mulțumesc din suflet poetei, eseistei și editoarei Mariana Gurza pentru frumoasa prezentare a cărții mele „Simple Adorații: Impresii de călătorii; Haibun-uri”, Editura PIM, Iași, 2020 și publicarea acesteia în revistele: „Logos și Agape” și „Armonii culturale”.

Mariana GURZA: Proză spuzită de lumina lirismului

Începând cu titlu și coperta, volumul care poartă semnătura Vasilicăi Grigoraş ,,Simple Adorații: Impresii de călătorii; Haibun-uri”, Editura PIM, Iași, 2020 invită cititorul la un popas agreabil spre lectură, îl captivează de la primele pagini și-l îmbie să tot zăbovească răsfoind pagină cu pagină. Acest lucru ni-l confirmă și poeta, scriitoarea, eseista Florica Pățan: „Citind cartea, avem senzația că Vasilica Grigoraș a urmat îndemnurile din lecturile lui Mark Twain, în sensul de a explora, a visa și a descoperi, rezultatul fiind pe măsura așteptărilor – trăiri emoționale intense, cunoștințe noi integrate în sistemul propriu de cultură și, finalmente, această carte de suflet, cu viziuni largi, generoase, caritabile, despre oameni, lucruri, monumente, ca și cum mintea nu poate să-și întrerupă acea călătorie, iar autoarea ne conduce vizual, cognitiv și afectiv pe traseele deja cunoscute ei, reconstituind, retrăind, continuând într-un fel călătoriile”.
Cartea de adnotări despre călătorii în timp și în spațiu este o mărturisire a autoarei, venită din ,,tolba inimii”, cu acea gingășie lirică, ca și cum însuși un trimis celest îi îmbracă în haină de sărbătoare cuvântul, ce ne poartă spre anii inocenței, ai mirosului de ,,mamă”, ai dorului de Dumnezeu.
Proza volumului este ,,presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”. Astfel descrierile de călătorie spuzite, pigmentate cu fragmente, ipostaze poetice dau plusvaloare volumului și îl fac mai captivant.
Prefațată de trei personalități literare, Florica Pățan, Pr. Marcel Miron și Georgeta Petre, cu o rigurozitate de apreciat, volumul se bucură de o reală încărcătură emoțională a lectorului. „Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.” (Ana Urma)
Vasilica Grigoraș, o scriitoare complexă, abordează diferite genuri și specii literare, ceea ce o situează printre penele ascuțite ale vremii.
Revenind la volum, autoarea iubitoare de călătorii, mai ales a pelerinajelor, ne-a împărtășit stările și sfințenia locurilor. ,,O călătorie este întotdeauna un album de imagini pe pelicula ochiului şi a minţii, iar o carte despre călătorie este scrisă mai întâi în inimă”.
Amintiri ce se revarsă tumultos peste ani și ani: ,,val de amintiri –/ foşnetul proaspăt de vânt/ zburdând pe alei. Clipele se înşiră ca mărgelele de toate culorile în colierul vieţii. Imagini ale unor frânturi de viaţă, amintiri, încă foarte vii de când am început să deschid ochii spre lume şi să cunosc familia, oamenii și satul în care creşteam. Aş putea spune că am crescut precum un vlăstar fraged la umbra pomului roditor, MAMA”.
Scriitoarea Vasilica Grigoraș, cu duioșie își descrie copilăria alături de cei dragi. Mama fiind cea care i-a sădit sămânța bună pentru un rod bogat. Mama, prin exemplul său a învățat-o hărnicia, învăţătura şi credinţa. Autoarea mărturisește că a citit undeva că „un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. Este convinsă că mama ei a știut acest lucru şi a avut grijă să-și crească drepţi copiii. Pentru acest lucru, cu pioșenie și adorație autoarea îi spune: „îţi mulţumesc MAMĂ!” și aievea: Chipul mamei -/ sfântul talisman pentru/ întreaga viaţă”. (Te port în suflet mamă dragă)
Credința i-a fost mereu reazăm Vasilicăi Grigoraș. Filonul creștin, bine înfipt încă din pruncie, și-a păstrat puritatea. Cartea parcurge etape existențiale, de la naștere la maturitate. Timpul i-a arătat frumusețea, curățenia și profunzimea satului românesc, graiul și portul țăranilor noștri. (Satul, sufletul românului)
Descoperim în carte descrierea unor locuri unice în felul lor, atât prin peisajele naturale cât și prin adâncimea credinței ortodoxe strămoșești din toate colțurile binecuvântate ale țării noastre. Dobrogea, Vrancea, la mănăstirile nemțene, la cele din Bucovina, Moldova, până în Maramureș. Nu a lipsit Tara Făgărașului, cu Șinca Veche, Sâmbăta de Sus, Prislop de unde a primit binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, numit și Sfântul Ardealului. Fiecare cu tainicul său, Vasilica prin aceste drumeții/pelerinaje a atins norii cu mâna bucuriei și luminii printr-un lung șir de rugăciuni necontenite.
„Autoarea reușește să dea sens de vacanță peregrinărilor sale, atentă să capteze, să absoarbă şi să interiorizeze tot ceea ce ochiul pământeanului ar putea insera pe retina sufletului… Astfel, obiectivele trecute în revistă sunt descrise în așa fel încât să te simți într-o stare ubicuă, purtând, cum altfel, statutul asumat la începutul lecturii: turist, vizitator, pelerin. Toate cele relatate primesc o atenție distribuită în mod egal, din punct de vedere descriptiv… Ele stârnesc dorința de a nu-ți afla liniștea până nu atingi, nu doar cu spiritul, acele artefacte, ca nevoie a plinătății persoanei umane. Dacă nu ai această împlinire, ai bucuria de a te găsi în fața unor adevărate lecții de istorie sau de geografie, și, spre bucuria mea ca duhovnic, de adâncă spiritualitate și trăire creștină autentică.” (Pr. Mircea Istrătucă)
Fișa sa de autor de la sfârșitul volumului, autoare a peste 15 volume și peste 20 de volume colective şi antologii, precum și referințele critice aparținând unor nume sonore ale literaturii, culturii și spiritualității române, completează profilul scriitoarei Vasilica Grigoraș.
Vasilica Grigoraș o prezență necesară în istoria literară! În Grădina Maicii Domnului, autoarea își ridică ruga spre Maica Sfântă, pentru normalitate, iubire și iertare, ca o mărturisitoare a credinței ortodoxe. Acum, avem nevoie mai mult ca niciodată de întărirea în credință, ca împreună să fim mărturisitorii lui Hristos.
——————————–
Mariana GURZA
Timișoara
7 decembrie, 2020
http://armoniiculturale.ro/.../mariana-gurza-proza.../
http://www.logossiagape.ro/.../mariana-gurza-proza.../

Stamate Constantin:***


Ultimul E
Când am amuțit în verde
Cupa lipsită de tine geme
Dând fulgere sângeratice
În abisurile dizolvate.
Pași-mi dădeau dureri line
Iar nici o sărutare nu mă atinsese.
Dorințele roșii sorbite-n soare
Acum se lăsau moarte, căzătoare.


Numărătoarea
Sângele ce grava râuri
Prin plantațiile de simțuri
Mereu își pierdea rațiunea,
Timpul și cauza fiind plăceri tainice.
Valuri de temeri tăcute
Întind timpul în picături de rouă,
Pierzându-și astfel sătule
Înțelesele cuvinte labirintice.
Duminica
Cu aspirantă acuzare
În Duminica respectului
Nu mă mai tem de soare.
Aleator, vuietul posesiunilor
Se micșorează în versuri rănite.
Blestem stima impoliteții
Iar rupestru pictez Duminica!

Mioara Băluță:***


am scris cuvinte amare
pentru că în mine era ceva amar
am scris necuviincios
pentru că o parte din mine
era lipsită de rușine
murdar am scris
pentru că eram murdară și sălcie
ca o lacrimă
am scris pe ascuns
și scrisul meu a sunat ca un cuțit
pe care cineva îl ascuțea de inima mea
am scris și nu m-am uitat înapoi
să văd urma tăioasă
când scrisul meu s-a aplecat
m-am aplecat și eu
m-am târât și mi-am lăsat carnea în urmă
pentru că toate în mine au fost
și numai așa puteam simți
căldura glasului Tău
ridicându-mă dintre pământeni

Silvia Bodea Sălăjan:***



Te-astept deși nu scot niciun cuvânt
Și nu mi-am pus papucii lângă ușă
As vrea să-mi dai pe-o aripă de vânt
O mângâiere fără de cătușă

As vrea să vii tot cum veneai odată
Doar furișat tiptil în miez de noapte
Să te oprești nițel la noi in poartă
Și să ne-aduci un coș cu fructe coapte

Nu vreau averile de pe Pământ
Și nu astept comori și fală mare
Vreau doar un licar din Cuvântul Sfânt
Să-mi facă viața sfântă sărbătoare

Nu vreau să mut din loc nici munți nici văi
Cu crezul meu cât bobul de mustar
Vreau sa te-nduri de copilașii mei
Și să le-aduci lumina vietii-n dar

As vrea să Te cobori în lume dacă
Mi-e întruparea gândului meu bun
Iar Nașterea din ieslea cea săracă
Să fie azi nou început de drum

Și frații să se-împace si părinții
S-adoarmă liniștiți că lucrul lor
E armonia ce ne-au dat-o sfinții
Si nimeni nimănui nu-i e dator

Apoi tu poti sa pleci Moșule drag
În lumea lui:"A fost ca niciodată "
Si-n zâmbet de copii să pui pe prag
Veșminte lumii - inimă curată

Getuța Z Corbu: Semnele de bătrânețe

 (text umoristic)

Cum simți c-ai îmbătrânit sau care sunt simptomele îmbătrânirii,
- e simplu: te uiți în oglindă și te-ntrebi cine-o fi acolo,
- pieptănându-te constați că ai devenit mai înțelept, sau bănuiești doar
oricum ar fi nu iei în seamă, asta se cheamă pasivitate(e specifică îmbătrânirii
,, ce-o fi o fi...,,) dar gândurile tale sunt deja razna până la capăt
- începe să te doară când te-ndoi, sau vrei să te ridici, o mână îți tremură dacă ridici ceva de pe masă, un ochi nu mai vrea să vadă ce-i arăți și-atunci cauți ochelarii, deși i-ai ridicat pe cap tu îi cauți peste tot
- când sunteți doi în casă, te împiedici unu de altu, ori nu vă mai ajunge patul
- vrei să dormi și deranjează sonorul prea tare la Tv, fiindcă celălalt
se uită la meci și n-aude cine a marcat golul...,
ai vrut să-i arați tu un gol dar dacă n-are lampa gaz nu se aprinde
- dacă pleci undeva nu mai știi unde ai vrut să te duci, și te-ntorci din drum poate-ți amintești
Semnele de bătrânețe nu apar oricum, ci în funcție de anotimp
- primăvara simți bucuria aia tâmpă a copilăriei și te trezești fredonând..
,,floricele pe câmpii, hai să le-adunăm copii...,,
- vara nu mai suporți soarele(de la caz la caz), spui că te sufocă ori că ai făcut insolație
toamna..., nu știi de ce dar te prind melancoliile, visezi uitându-te
cum se scutură copacii de ploaie, de frunze și de arderile tale...
- ai vrea să te mai aprinzi ca să arzi cum ardeai cândva, dar nu mai ai energie
nu mai ai, până-i iarnă că asta-ți îngheață toate cele...
Dar sunt și bătrâneți frumoase, mai aud pe la unii... ,, Ce frumos ai îmbătrânit!,,
sau ,,ai rămas la fel de frumos/oasă, cum te știam,,
dar în realitate îți vine să-ți tragi palme și să spargi oglinda, la gândul că ai ratat atâtea în viață,
că n-ai fost în stare de mai mult, la posibilitățile care le ai acum(ăsta e semnul de înțelepciune) nu degeaba e vorba aia ,, dă-i omului mintea de pe urmă,,
ți-o dă dar târziu și nu prea mai ai ce face cu ea, poate să le spui
celor mai în floare, dar și ăia sunt cum erai tu când erai ca ei, că tot nu se
i-au după vorba ta, și uite-așa înțelepciunea asta umblă din gură-n gură
dar nu se instalează niciodată, și te trezești bătrân dintr-o dată
Un alt semn de bătrânețe e că-i foarte parșivă și își bate joc de fiecare individ în parte,
ascunde lucruri,
îți scapă cana din mână,
pune tot felul de chestii în cale ca să le iei în picioare,
îți bagă vorbe-n gură și te trezești vorbind
mai scapi câte-o înjurătură,
începi să cauți diverse
sau printre amintiri...
Dacă ai ajuns să cauți prin amintiri, și dincolo de ele..., abia atunci îți dai seama că ai îmbătrânit

Katalin Cadar: Doamnă cu parfum de toamnă



De atâta urlat
mi-a obosit tăcerea
și acum doarme sub o cută neobservabilă
de pe cuvertura patului... 

Iar ferestrele odăii
se scaldă în razele soarelui de Noiembrie,
făcând clăbuci de poem alb. 

Sub norul fumului de țigară…

Gândul mi se pierde în amintirea ecoului
pantofilor tăi,
doamnă
cu parfum de Toamnă.

Alexia Ema: ***



nu
nu vreau să-mi faci o casă
mai bine construiește un oraș
cu străzile înguste
fiecare stradă să ducă în piața de flori
dimineața vreau
să le cumpăr pe toate
apoi să le las la poarta cimitirului
știu pe cineva acolo
care caută noaptea trandafiri
nu se face să rupă de pe mormântul lui

afară e prea frig
iar corpul lui e ud de-atunci
când marea a devenit ultima amintire
dacă aș fi știut că noaptea caută flori
i-aș fi șters cu prosopul
toate valurile

și poate n-aș mai visa
trandafiri din granit

Dragoș Vișan: Fondul sepulcral al timpului actual


Mi-e rece mi-e numele frânt
mi-e trist mi-e mormântul în fondul acestui timp mort
.
Ratez șansa să ies din marasm
pictez lumea pe dos
pe un perete înalt de zece metri din Centrul Vechi
nu departe de Curtea-Veche
de fântâna dorințelor
ce a fost astupată la un bombardament
câte microuniversuri nu ascunde orice petic de-asfalt
Capitala țării a avut întotdeauna mari contracții
a pierdut mai mult decât să nască - e regula vieții
.
Nu pot opri cavaleria - pe roșiorii
cu capete smulse de turcii la tunuri
și astăzi cred că jertfa lor era mare
conta precum dobândirea unui firman al eliberării
însă cavalerul fără cap de acum 151 de ani
din 1878 l-a refuzat și-am rămas spiritual sub turci
.
Bucureștiul se întinde azi ca o molimă de molozuri
nu există o forță a protestului de mare amploare
ecologiștii nu sunt ascultați ci scuipați
parcă suntem dintr-o revistă de benzi desenate
monștrii de piatră ce se blochează
într-o Uriașă Catacombă sub târgul lui Bucur de Piatră

Paul Coculeanu: Durerile se nasc din rupturi ireparabile


S-au rupt digurile necunoașterii noastre
au erupt valuri de doi metri și printre stabilopozi
aveai fusta udă toată stropii Mării Negre pe pleoape
dar râdeai și-ți arătai dinții frumoși
lăsați ani la rând nesăturați
știind că-s departe în lume
dar mă auzeai cum îți strigam printre nori

Toată plaja părea o tobă electronică mai umflată
de zeci și sute de ploi ninsori ori înghețuri
de când au adus fundul mării olandezii pe țărm
nu mai am decât bucuria reimaginării fostelor plaje
mai înguste și mai sălbatice
cu stâncile digurilor mâncate
cu vechile noastre cărări

Rupturile se nasc din dureri
farul le scoate din întuneric mai mari
precum rădăcinile amare salmastre
din sufletele despărțite pe vecie
ale talazurilor noastre învolburate

Nicolae Nictor: Galopați până atunci când veți fi tatuați cu stele!


calul tatuat
autor Nicolae Nistor
Grăbit alunecă din mine nisipul
fără număr cad cristalele în pâlnie
iar eu alergat de furtună
în galop strâng de dârlogi
calul timpului
care se descompune
castelele mele se duc
ușor ca o maree
ce udă tălpile mele
urmele care cad în umbră
într-o noapte
când am chef de alergat
pe un cal tatuat cu stele

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10