Medalion literar: Florin Alexandru Stana

 Copiii ploii 

e timpul, să mai fie timp.
ceva mi-a intrat în inimă
și dintr-o dată vreau să fug din mine
acolo... să mă simt al tău
fără tine aș fi la discreția minții,
dar rațiunea este mai rară decât iubirea,
vremelnicul se intersectează cu veșnicul,
suferind doar ireversibilitatea
timpului sacru pe care îl trăiești,
întâlnindu-l în clipă, în șoaptele stelelor
la urechea lunii sau în vorbele norilor,
ce fac soarele, să creadă în cântecul ierbii...
vei sfârși prin a te îndrăgosti?
vom fi copiii ploii...

Nuferi Albi 

În oglinda apei

ochi de copil nufăr-alb

privesc chipul meu

și izvorul de cleștar

îl preschimbă

sub clarul de lună,

când eu miros a văzduh

cu aripi albe de albatros

în cruce și destram lumina,

să înveșmântez glasul

fulgilor de nea a mirare...

Nuferi albi de gheață se aud

cum se deschid,

despletindu-te...

 Gânduri

Îmi inundă sufletul mareele neființei.
O cameră în care ai fost și-n care nu vei mai fi.
O cameră, care poartă amprenta atingerii tale.
Privesc prin fereastra în al cărui geam, lacrimile
cerului se izbesc monoton cu sunete metalice de cinel
și văd umbra ta, care se pierde pe stradă, în noapte.
Mă îmbrac cu lumina ta și aripile tale mă cuprind.
Sufletul îmi plânge.
Și eu plâng pentru că a murit un copac oarecare...

Nicole Sere: respirație artificială pentru macii lumii

afară, războiul inspiră cerul umanității

și timpul adună frunze moarte;

aripile se zbat în trupurile

ce-și croiesc destine,

împușcând alte trupuri de îngeri

în ritm de cazacioc.

tristă, viață se frânge în haos.

eu, ascunsă într-o insomnie,

delirez despre iubire și despre ură,

un delir brodat pe mătasea profetică

din cel din urmă vis...

în care numele noastre de bărbat și de femeie,

ne-au fost doar banale ziduri de goliciune

ce s-au ridicat între tine și mine

ca un cântec de flaut târziu.

știi, dragule?...

cele zece clipe trăite în doi se-mpart

în fragmente de iubire,

despre ceea ce am trăit într-o altă existență...

și despre odihna neagră pe care o trăim acum,

despre ploile care vor veni

și se vor așeza precum o negură

peste ceea ce am fi vrut să fim,

dar nu am fost niciodată...

timpul mă amenință cu inversarea iminentă a polilor.

râd. rebelă, cum mă știi,

mă așez între cei patru crini cardinali,

iar vântul îmi șoptește în plete:

femeie ești încă vie,

sângele pulsează în urbea din tine

și soarele aduce o ultimă primăvară

ce se oglindește pe trotuare

ca un colț de rai pierdut...

e o tăcere înfricoșătoare

care nu prevestește nimic bun.

miroase a rece siberian!

e atât de ciudat...

lumea se comprimă

și eu refuz să povestesc cu mine însămi,

măcar vreme de o clipă,

despre dragoste, efemeride și maci...

știi de ce?

m-ar cuprinde o silă a neființei...

și-atunci, iubite, te întreb,

oare s-a terminat timpul macilor lumii?

tu, răutăcios, îmi răspunzi că da...

a sosit sfârșitul lumii noetice.

plâng și mă întreb -

de câtă dragoste ar avea nevoie

inima țării de maci

pentru a respira din nou?...

Mirela Cocheci: Ochiul vremii

Timpul înrobit de vremuri sparge ziduri de granit,
Liber și prezent e ceasul, vremea rea-i la asfințit,
Scurmă timpul în cenușa zilelor fără de glas,
Se-nchid lacăte în urma clipelor ce-au mai rămas.

Stufărișul de prin gânduri se destramă în destin,
Vremurile deșteptate peste suflete revin,
Dusă-i clipa cea din urmă spre-a se-ntoarce la-nceput,
Amăgirea din cuvinte se preface în trecut.

Trec milenii peste lume, vremurile vin și pleacă,
Truda cerului se simte, vremea veche se îneacă,
Trâmbițe din cer venite se aud, ca-ntr-un mister,
Ca un imn de deșteptare, ca un glas de mesager.

Timpurile se-ntretaie, unul pleacă, altul vine,
Vechiul pleacă-n întuneric, să se caute pe sine,
Se vestește-o eră nouă izvorâtă din lumină,
Ochiul vremii se deschide spre cunoaștere deplină.

Alice Puiu: Galben și albastru

ning gloanțe dintr-un cer sfârtecat
când litere agonizează în iarba din icoane
pe coridoare destrămate-n frică
o candelă murmură primăvara unui înger
verdele arde-n muguri de rugăciune
acest tăvălug de verbe barbare
timpul e-o lume fărâmițată
printre tancuri și stele oarbe
aer rănit pe-o frunză de lumină
un surâs de copil în ultima îmbrățișare
un ceva devorat de metafora tăcerii
respiră vocala unui cais sub ruine
convoiul durerii un tren
pe ultimul deal dintr-un gând
cioburi de suflete
rămășițe dintr-un vers de toporași
luna spartă de virgula hăului
ecranul decupează imparul dintr-un obuz
un martie orfan silabisește altare
prin molozul disperării
în strane de cenușă
primăvara șoptește o rană
lacrima
dintre galben și albastru

Geo Galetaru: Poezii

TEHNICA UMBREI

1 Întoarcerile au încă
Gustul provizoratului

Corpurile se obișnuiesc
Cu această frenezie
A micilor abandonuri

Pășim învinși de
Elanuri contradictorii

Un gest salvează lumina
Când mâinile învață
Să tacă

Un anotimp al
Memoriei victorioase

Fratele meu
Învață din mers
Tehnica umbrei

2. Învăț
Mersul pe cer

În pauze
Ascut creioane
Hrănesc vrăbiile
De sub streșinile iernii

Din când în când
Primesc lovituri
Pe pielea mea
Ascultătoare

Fericirea
Un silogism prosper
O climă
Neînțeleasă
Învăț

Mersul pe cer
Pământul
O promisiune frumoasă

CINEVA ÎNTOARCE CHEIA ÎN UȘĂ

lucrurile simple
se desfășoară de la sine
dacă ai arunca un chibrit aprins
pielea unui tigru s-ar înconjura de vrăbii
rămâi în spatele ușii
cu fața spre prietenii care pleacă
într-o bună zi
te vei pierde de-a lungul șinelor de cale ferată
da
lucrurile simple
se desfășoară de la sine
doar să spui un cuvânt
când trec copiii cu bicicletele de mână
spre liniștea din spatele morilor de vânt
să aștepți să se facă seară
în casele care suportă orice
chiar și această fugă în picioarele goale
printre farfurii și corpuri întunecate
(cineva întoarce cheia în ușă
e o dinastie a prafului)

Marin Rada: Străinul

De la o vreme
mă privește,
din spatele oglinzii,
un chip
care a stat toată noaptea
de vorbă cu mine,
are cearcăne
în jurul ochilor de nisip
și clepsidrele au luat forme
de ghilotine,

Spaima a trecut
prin oglinda subțire,
de la un capăt la altul
e-mbrăcată în sânge,
sufletul oftează
de pe partea cealaltă,
o tristețe iese din mine
și plânge,

Dintr-o dată casa se umple
cu mirosul de tămâie și mir,
cireșul își întinde
un ram înflorit, peste lume,
cineva arde frunzele moarte
în cimitir,
străinul din oglindă se duce
sau vine ?!...

Nr: 3-4(66)februarie 2022 /ISSN 2667-5620

Revistă de Cultură, Artă și Literatură                                     Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia       ISSN 2667-5620  

 Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

                                                 *Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor se face din Extemporal liric - grup

În acest număr semnează: 

Marin Sorescu, Grigore Vieru, Florin Mugur (poeți născuți în februarie), Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Ionuț Caragea, Nicolae Silade, Geo Galetaru, Geo Vasile, Virgil Diaconu, Cristina Ștefan, Daniel Luca, Daniel Marian, Teodor Dume, Petruța Niță, Ottilia Ardeleanu, Mioara Băluță, Veronica Pavel Lerner, Cezar C. Viziniuck, Elza Hansen, Vasile Dan Marchiș, Violetta Petre, Badescu Alexia, Dragoș Vișan, Cadar Katalin, Ella Poenaru, Melania Briciu Atanasiu, Camelia Boț, Nelu Cazan, Atila Racz, Pande Ionuț, Popa Ștefan, Savu Popa, Ionuț Tiberiu-Balan, Aurelius Belei, Elena Lucia Spatariu, Costel Zăgan, Ionuț Zamfira, Gheorghe Apetroae, Doina Moritz, Petre Stoica, Nely Vieru, Ina Dumitrescu, Eugenia Bucur, Nicole Sere, Elena Știrbu, Alexandru Berceanu, Paulin Boldiș, Iulian Barbu, Cami Cornea, Mioara Manoilă, Mirela Cocheci, Vasile Ionac, Marian Valentin Ursu, Camelia Monica Cornea, George Sangortya, Reznic Cristian, Oana Frențescu, Pavel Ilica, Ileana Vlădusel, Georgeta Rada, Cristina Ghindar Greuruș, Luminița Giurgiu, Valeria Pastin-Gușeilă, Amelia Vlădescu, Marin Rada, Stamate Constantin, Tatiana Stoicescu, Vasile Culidiuc, Voica Rusu, Corneliu Neagu, Iulian Barbu, Rotariu Dorel, Ștefan Moldovan, Zarra Zarra, Florin Pănescu, etc,

***Rubrici permanente: Flori de suflet, Medalion literar, Pe urmele poetului Nicolae Silade, Scriitori născuți în luna..., etc 

* Pentru selecție texte, în vederea publicării în revistă, se pot posta, pentru nr.crt.(până în 20 ale lunii) doar 2 texte lunar. * Pentru grup se pot posta maxim 1 text pe zi. Textele pentru grup rămân pe grup și nu fac obiectul selecției dacă acestea nu au specificația(lângă titlu) PENTRU REVISTĂ. *Textele care au mențiunea " Drepturi de autor rezervate" nu vor face obiectul selecției în vederea publicării în revistă.                                                                                                                         *Având în vedere numărul mare de texte postate în vederea publicării vă reamintim că textele care au fost selectate și nu sunt cuprinse în numărul curent al revistei vor fi publicate în numerele viitoare.

Redacția vă mulțumește tuturor pentru colaborare!

Mulțumesc, în numele redacției și al dv. colegei noastre Petruța Niță, pentru efortul deosebit depus în a analiza fiecare text postat pe grup și a selecta cele bune și foarte bune în vederea publicării în revista Extemporal liric!

Teodor Dume, redactor-șef

Grigore Vieru: A căzut cerul din ochii tăi

A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărîmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vîntul cel răcoros
Fără harnicele tale mîini.
Căutîndu-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărîni.
Ca un pom doborît
Însuşi graiul
Parcă se aude căzînd.
Doamne, atît de singur,
Atît de singur
N-am fost nicicînd!

Grigore Vieru 

(născut la 14 februarie 1935) – poet basarabean, membru al Academiei Române. În anul 1957 debutează editorial cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. La sfârșitul anilor ’80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem la date de 20 ianuarie, fiindu-i conferit Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce
Se stinge din viaţă la 20 ianuarie 2009 la Chișinău, după ce pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident

=================================================

Marin Sorescu: Tunelul

============================
Mai construim noi mult acest tunel,

În care ne-afundăm de generaţii?
Există ceva dincolo de el,
Există, dincolo de hrube, spaţii?

S-aude, în afară, ce vibraţii
Fac icnetele noastre, de oţel?
Mâncăm pământ şi respirăm în raţii:
Economii-n plămâni, şi-n muşchi cârcel.

Dar orice întrebare-i sigilată.
Şi când un revoltat sigiliul rupe,
Sar inşi să-l bată, gura să-i astupe.

Şi, totuşi, unde duceţi astă gloată?
Cu sânge, printre buzele cusute,
Întreabă limba nedisciplinată.

=========================

Marin Sorescu

 (19 februarie 1936) – a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române. Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Poeme”. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici („Unde fugim de acasă?” – 1967, „Cirip-ciorap” – 1993). A decedat la 8 decembrie 1996.

================================================================

Elena Lucia Spatariu: Pe mine nu m-a adus barza

Pesemne era încă frig
și păsările acelea mari
nu se întorseseră pe la cuiburi
de atunci am rămas cu tot frigul in oase

pe mine nu m-a adus barza...
m-a găsit primăvara înainte să plece
încolțisem deja
într-un con de umbră
al păcatului

nu
nu sunt copil din flori
chiar dacă în luna aceea
câmpul ardea de maci
doar văpaia lor
mi-a rămas imprimată pe buze

când am deschis ochii
am văzut mai întâi soarele
-stea ademenitoare-
lumina mi-a rămas imprimată pe retină
ca o dragoste la prima vedere

"până când moartea ne va despărți"...

pe mine nu m-a adus barza...

poate de aceea mi-e zborul frânt
mă simt condamnată nedrept
legată abuziv de pământ...

Paulin Boldiș: Cu senzația

că merg invers prin viață,
am ajuns într-un punct
de unde privind
evenimentele ce au loc,
nici nu mai știu
dacă tot ce trăiesc
se întâmplă
pentru prima oară
sau a mai fost,
parcă m-aș întoarce
dintr-o pribegie
în care obișnuința
drumurilor prea lungi
m-a învățat
să recunosc satele
de departe,
după mirosul fumurilor...
...vechea clepsidră
a fost întoarsă,
iar nisipul din ea,
deși pare același,
curge altfel...

Iulian Barbu: România mea

România un Rai
la gură de dor și la vale de vis
cu munți semeți
și păduri de brazi.
Înconjurată de izvoare și râuri
care se varsă în Dunăre și apoi în mare.

România e zi de primăvară
pe chipuri de copii
în timp ce mamele se roagă
cu mâinile împreunate
să-i ceară Lui
Dumnezeu să prefacă viața amară
în zi cu soare
și sarea în zahăr.

Țara mea e
timpul ce vine din istorie
în mare viitor
la braț cu doina și dragostea
de pământ a eroilor.

România e grădina
în care speranța
răsare ca o floare
din oasele străbunilor.

Petre Ion Stoica: Lutul liniștii

Lasă-mă să tac.
Nu sunt complicele tău la spartul vitrinelor anotimpului de la care
Mai aștept
Lucruri multe să se întâmple.
Două chipuri din lut plămădesc în adânc, foarte adânc
Un fir de iarbă.
Tu nu ai cum să bănuiești măcar treaba asta
Pentru
Că ești o răzvrătită și nu știi să taci așa cum tace
Până și Dumnezeu
Când privește câte o minune care se mai petrece firesc :
Dragostea.
Lasă-mă să tac
Până când se va face duminică în fiecare cerșetor de lumină.

Nicole Sere: despre dragoste

de jur împrejur e o întunecare nefirească,
toată pădurea freamătă a viață.
serenada privighetorii
renaște primăvara în oase și-n morminte.

în dimineaţa aceea femeia a plâns
până când voalul ei de dragoste
a căzut pentru totdeauna,
îmbrăcându-se-n clipele uitării!

tristă, îl întrebă pe șaman -
bine, bine, înțeleptule...
dar fără iubire, oare,
voi mai putea respira violetul vieții?

of, femeie,
dragostea este mult mai mult
și mai mult
decât timpul nud,
ea este ultima taină a lumii,
ascunsă în ochiul magic al cerului.

da, iubirea se învață pe un ger năpraznic
și rămâi doar un fulg la minus infinit
tu, el, lumea...
sau o cerșetoare oarbă al cărei cer
e o ploaie suavă de vară,
ori o floare pe care pământul o îmbrățișează
ca pe o lacrimă neostoită.

știi, tu, iubirea te-nvață:
să râzi din nimic,
să torci cuvinte din mătase,
să mângâi cu zboruri angelice
jumătatea lui de pasăre
și sufletul să-ți înflorească
în arborele cosmic
din primăvara cuvintelor.

femeie, iubirea ta n-a murit.
am văzut-o printr-un ochean pe lună,
urca muntele alb spre lumină!

înțeleg dragostea, înțeleptule...
e clipa aceea în care până și tu
înveți să strigi: iubito!

Mirela Cocheci: Colț de Univers

În ungher cu nopți și vise îngerii coboară blând
În refugiul minții mele, se strecoară rând pe rând
Și mă-mping ușor, să trecem într-un colț de Univers
Unde sfinții mă așteaptă să mai scriu pe cer un vers…

Și-mi vorbesc despre lumină, de-ntuneric, despre sori,
Despre stele-ndepărtate, de Arhangheli, de culori
Și-mi așază în gândire ca-ntr-o hartă desenată
Universul în cuvinte… și-ntr-o slovă, lumea toată.

Și îmi pun pe frunte raze de cristal furat din stele,
Mii și mii de lampioane fac ocol privirii mele,
E miracolul din slova ce se-ascunde într-un vers
Și se-arată în lumina din-ntr-un colț de Univers.

Mioara Manoilă: Când cheia dintre lumi se răsucește

Se pierde-n fum livada cu măslini
Şi cu blândețe, îmi pansează dorul.
O primăvară-mi râde-n rădăcini
Şi-mi cuibăreşte în bagaj, decorul.

Un dor nebun se cațără pe-un zid,
Iar ochii unui sfânt dintr-o icoană,
Se-aprind pe-o lumânare pâlpâind,
Ce arde într-o lacrimă de mamă.

Portul mai zace pe sub geana mării,
Aşteaptă nava adormită-n radă.
Emoții trec prin nodul ezitării,
De pe un chei, ce-nchide-o acoladā.

Fereastra dintre vămi este deschisă,
Iar ceasul, dintr-o dată se opreşte.
Păşesc timid, spre steaua reaprinsă,
Când cheia dintre lumi se răsuceşte.

Timpul îmbracă straie de argint
Şi-nchide depărtarea-n colivie,
Aruncă-n mare cupa cu absint
Şi pleacă şchiopătând, spre veşnicie.

Cât de departe eşti, ultimă vamă?
Că vreau să ard, pe-o lacrimă de mamă.

Cami Cornea: Hrana pământului

Toporul scrijelea cu sânge
trunchiurile mestecenilor
căzuți peste mărăcini
rădăcinile au rămas scorburi goale
în care cioplea durerea
laptele tâșnea din coajă
hrănind pământul
și copiii nenăscuți
orele lor au trecut
muriseră înainte
să-și sădească semințele
doar inimile plângeau
sacrificate
un noiembrie amar
le va descompune
în capcana uitării
adormindu-le conștiința
în cutii de chibrituri.

Atila Racz: Dacă aș putea...

==================
să privec în mine
dacă aș putea
să te cuprind
să te am
în suflet

să treci prin inima mea
dintr-o cameră-n alta
și cu mâinile
cu palmele
cu degetele fierbinți
să te ating

cât aș vrea să-mi închizi rănile

să ștergi praful din mine

să pot și eu
să mă liniștesc

să adorm
în trupul meu împăcat

să mă lași în pustiul acela
în care tu
ești oaza.

====================

Ottilia Ardeleanu: lecția de răbdare

m-am înscris de curând la un curs online de răbdare
mai întâi trebuie să am răbdare să se deschidă pagina
pot asculta brahms ori completa două trei linii dintr-un rebus pentru avansați
să imortalizez cântul nestânjenit al unei perechi de guguștiuci cazați la geamul dinspre nord
revin în răbdarea pe care trebuie nu numai să o rezum teoretic
aplicabilitatea ei este miza unei diplome de înrămat ulterior
o grilă incertă între true&false nuanța instrumentului de scris este identică
indiferent de celula marcată
mi se cere să scriu două fraze despre răbdare atunci rup din ea un stei și tatuez ecranul de protecție dintre mine și colegii amestecați cu pixeli într-un haos total
mâinile la spate se aude dintr-o străbună portavoce
atunci răbdarea se prezintă la tribună îmbrăcată extravagant și cu fusta mult prea scurtă deși îmi pare trecută de-o vârstă
ce-i drept oferă toate condițiile de-a o ține minte
da cunosc răbdarea din toate unghiurile voi afirma în timp ce închid o sumedenie de ferestre care mai de care mai
înfiorător de încărcată de termeni și condiții

Cristina Ghindar Greuruș: De mă-ntâlnești

De mă-ntâlnești cândva în visul tău,
Nu m-alunga, păstrează-mă cu tine,
Aș suferi și m-ar durea mai rău
Pentru că mor de dor și nu mi-e bine.

De mă-ntâlnești în gândurile tale,
Să nu mă ștergi, mai lasă-mă un pic.
Eu n-am să fug, am să-ți mai ies în cale,
Că ți-am dat tot și n-am primit nimic.

De ai să mă revezi prin amintiri uitate,
Să mă păstrezi cum te păstrez și eu.
Am încercat și am sperat că poate
Vei fi așa cum mi-am dorit, numai al meu.

De ai să mă urăști, nu vreau să știu
C-aș plânge și mai mult ca pân-acum.
N-am să te chem, va fi mult prea târziu...
Voi rătăci și-mi voi găsi alt drum.

De-ai să mă uiți, știu că-ți va fi mai bine,
Deși atât de multe ne-au legat
Dar, egoist, tu ai văzut în mine
Doar omul care te-a-nțeles și te-a iertat.

De mă-ntâlnești vreodată-n gândul tău,
Nu m-alunga, păstrează-mă cu tine.
Te voi iubi și îți voi fi mereu
Un sprijin până îți va fi mai bine.

Georgeta Rada: Iarna cocorilor

N-a mai nins deloc în iarna asta,
Nu mai e nici iarna cum a fost
Zice-se că ne-a lovit năpasta
Drept în rânduială și în rost.

N-au mai râs copiii-n deal la sănii,
Nici colindători n-au mai venit,
S-a umplut văzduhul de dihănii
Și pământul a încremenit.

Ciorile îndoliază plopii,
Bocitori la margine de drum,
Babe negre de pe buza gropii,
Scuturând cădelnițe de scrum.

Ieri am fost pe-acasă, stăteau nucii
Cum stăteau bătrânii mei la porți...
Ne-au lătrat și câinii ca năucii,
Nu știau de suntem vii sau morți.

Era soare și era albastru,
Peste valea mea era senin,
De-ai fi zis că preamăritul astru
Ar fi spus amiezilor amin.

Am rămas ca să prânzim în tindă,
Prea flămânzi de taina din pământ,
Pomii încercau să își întindă
Brațele, mireselor de vânt...

Se părea că le-ar aduce zvonul
Cel ce-i de nuntire și de flori,
Cel de deșteptare din coconul
Fluturilor marilor ninsori.

Doina Moritz: Din când în când...

Din când în când, mai scrie-mi despre tine,
Despre albita tâmplă ce tresare,
Când șoaptele se-opresc pe la vitrine
Să cumpere din răsărituri soare.

Din când în când, mai murmură-mi sonate,
Ferestrele s-adoarmă liniștite...
Un puf de păpădie-n prag de noapte,
Să șteargă lacrimile din cuvinte.

Din când în când, mai pune-mi dor pe rană,
Să nu mai văd ce vină poartă luna,
Momentul desfrunzirii noastre-n strană
A încurcat seninul cu furtuna.

Din când în când, mai vino pe-nserate
Cu ultima ninsoare-n buzunare,
Căldura frunții plină de păcate
S-o răvășesc în plânsele ștergare.

Din când în când, mai scaldă-mă-n petale,
Chiar de-ai plecat să rupi din stele vise...
Adie-mi glasul tău pe-a noastră cale
Și spune-mi doar cuvintele nespuse!

Oana Frențescu : Ne-am iubit

ne-am iubit în albastru;
până s-a făcut mov,
până s-a făcut negru,
până ce ochiul lunii ne-a pierdut
într-o tulburare verde în albastru.

ne-am strecurat printre frunze.
ne-am umplut de galbenul lor și de rugină.
cuvintelor ce te căutau
ca pe o potrivire de gol, de frig, de frică, de liniște,
de noapte,
au muchii strivite.
zvârlindu-le violent au devenit nichelate
cu sunetul ud.
nu mai știu ce fel de rupere doare
într-o explozie de cuvinte cu aripa murdară,
într-un gri corosiv,
ca niște cuie înfipte pe crucea de apă,
fără motiv.
toate direcțiile sunt într-un tot.
dragostea e un abțibild lipit de perete și șters cu var.

Pavel Ilica: Crochiu

===================
Aproape evadând din lume,
în marginea unui
cotidian fragmentat
în derizoriu

===================

Cezar C. Viziniuck: Poet în izolare

Pe stradă moartea se plimbă cochet
La braț cu amarul pustiu din noi.
Frica bântuie prin recile ploi
Și lumea se stinge astăzi încet.

Privesc afară timid și discret.
Strada-mi pare un nevăzut război.
Pământul se-nvârte parcă-napoi
Și lumea se stinge astăzi încet.

În vântul rece, frică și scâncet.
În ceafă simt fior, neputința.
În van îmi e speranța, credința...
Și lumea se stinge astăzi încet.

Poetul la geam. Scrie un ronset
Pe stradă moartea se plimbă cochet.

Ileana Vladusel: Poezii

Ea

Ea era dreaptă.
Și caldă în sufletul ei.
O pusese Dumnezeu, pământului, temei.
Ea era caldă.
Și înțeleaptă.
În sufletul ei și în căutătura ochilor, albastră.
O pusese Maica, pururi vie,
Vieții mele, sfântă temelie.
Ea era...
Iar eu credeam, mereu că îmi rămâne,
Înger păzitor la greu, zâmbet la bucurie,
Caldă îmbrățișare.
Dar Dumnezeu, privind pământul, i s-a oprit în cale
Și fermecat de sufletu-i de mamă
În care raiul înflorise-n primăvară,
Mi-a luat-o, e prea bună să rămână,
Mi-a spus, ținându-i sufletul în mână.
Ea era bună.
Și era frumoasă.
Ca primăvara înflorind
În ramul din fereastră,
Ca zâmbetul copilului, dintâi,
Iar gândul ei mi-a fost întâiul vis sub căpătâi
Ea era Vie
Și a fost să-mi fie,
Cât dorurile să-încolțească-n veșnicie.
Ea era vie.
Și era frumoasă.
Cât toate toamnele ce i-au trecut prin viață.
Cât toate iernile rămase mie.
Ea, Este vie!...

Timp fără drum

Amar de floare, roadă de durere,
Frunză pierdută a fericiri mele,
Știi tu, că dintre tot ce mi-a fost drag,
Ramul cu verde, limbile din ceas,
Alaltăieri s-au rupt, ieri au căzut,
Azi le-au călcat cu pașii grei un timp
Ce nu-mi mai este drum? Tu, anotimp
Al vântului și-al ploilor și-al ceții,
Ce vii așa, cu zorii dimineții,
De ce-i tragi nopții storul să nu văd
Să-i mai leg timpului un ultim nod?
Ori poate încă n-ai aflat că-n mine
Încă mai înfloresc ramuri cu zile?
Amar de floare, tu ce mi-ai fost dragă,
Roadă de lacrimă, mai stai o viață!
Cât v-am gustat, v-am prețuit chiar dacă
Așa puțin mi-ați pus în tot, dulceață....

Eugenia Bucur: Desferecare

Peste frumosul inimii tale
Înfloresc toate clipele
Aducând cerescul viei
plinul de rod al tainelor pământului
recolta bogată a spicului
dătător de pâine din chipul sfânt
adiind în răspândirea miresmei
celor nevăzute

În dimineața aceasta roua s-a presărat peste noi
în aducerile aminte din ieri
pe chipul bucuriei şi a tainicului mister
al picăturii de apă din vârful unei raze
venită la întâlniri cu chip de curcubeu
acolo unde văzduhul e larg porțile desferecate
şi unde se colindă fără margini în surâsuri
apoi se coboară pe pământ la cei dragi tot în cruce

Hai să vedem oraşul de pe Grădişte
să vedem în linie apusul şi răsăritul
umbra flăcării şi urma luminii
dansul râsului de copiii şi al...
clinchetului florilor în vară...
Peste atâtea poți întâlni... romanțele lui Minulescu
şi sâmburele de speranță
În firul viu al vieții... peste frumosul pictat al inimii tale
rostuind catedrala inimii în rugăciune.

Luminița Giurgiu: Te-am iubit

te-am iubit pentru felul în care exagerai și pentru minciunile vinovate
mă fascina vibrația corzii întinse la maxim care părea că nu se va frânge
ți-am iubit căutarea neostoită a ceva mai bun, mai mare, mai înalt
râvna de colecționar nebun și miop
oglinda în care îmi arătai, râzând în hohote
forme noi, sânii mei perfect inegali, șoldurile fosforescente
stele cu colțuri ca niște degete de făpură navigatoare prin pântece
te iubeam și nu mai știam cine sunt, neliniștea permanentă se adâncise
ca un pumn în nisip, ca roțile unui tramvai deraiat
în cimentul sărat și proaspăt al disperării.
iubeam șuvițele suflate ritmic din ochi, de pe frunte
în timp ce-mi cotrobăiai prin măruntaie, cu mâinile-amândouă
rupând pagini umplute migălos cu propolis,
te-am iubit și asta mi-a deschis porți solare și puțin răgușite
departe, atât de departe, încât ai pierit, ai pierit.

Valeria Paștiu Gușeilă: Catrene

Ne-a pedepsit amarnic bătrânul Demiurg, ori dracu
Cu-un „An patru” aprig și nebun.
Omenirea osândită. Viață c-an surghiun.
Morții să ne fie duși la cimitir … cu sacu.
Că-i mâna lui satan, am înțeles din clipa-n care
Nenorocirea s-a extins –n lume atât de tare,
Și dând, nedând la zvonuri crezământ,
Vedeam ceasornicul spre cei bătrâni bătând.
Vânătorul de vieți omenești nu se joacă
Pe tinere flori bolnave - virusul atacă!
O fi având satrapul – un plan de plivitură?
Dar Doamne, de ce atâta ură?
O, gurile noastre, dintr-o dată cum tăcură!
Și vocea cea mai tare cum s-a stins!
Speranță și teamă, dorință nespusă și ură
Început de „An cinci” , în ploi reci ne-a prins.
Și-așa, la drept vorbind, mi-a fost întâiul gând:
Să scriu catrene. Simple și mângâitoare,
Spre-a-mi obloji cuvântul și sufletul flămând
Aleanuri, frângeri, greulecuitoare.
Sărmane cuvinte virgine, răbdătoare!
Nădejdi de rodiri, bruiaje în larg,
Remedii gâfâite, de toate se strâng pe catarg
Acestui „tărăboi” doar rațiunea-i dejucătoare!
Dar morții cei fără sfârșit de-ar inocula-n noi - o pildă altoi:
„ Să învățăm să dăm nume fiecărei nașteri din noi”
Poate - am alunga „ imaginea copacilor indiferenți și goi” ,
Poate - am isca primăvara și sfârșitul acestui mare război.

Camelia Monica Cornea: Păpușarul

Păpușarul trăgea de păpușa nătângă
își răzbuna pasiunea
era răsucită cu degete murdare
nu se auzeau note de vioară sau flaut
doar tobele îi pulsau
în cap fără ritm
ghetele scâlciate
plezneau prin rugini și ninsori
erau amorțite picioarele
căutând în zadar
un bâlci melancolic
cu lucruri dispărute
călător anodin
al firelor trecute
și-a îngropat visele
în marioneta ce agoniza
dansând pentru orbi.

Marian Florentin Ursu: Tren de noapte

A mai rămas iubire, a mai rămas şi moarte,
A mai rămas ecoul, am mai rămas şi noi,
Biletul de adio la un final de carte
Și-un tren ce se nu se-ntoarce vreodată înapoi

Când marii singuratici în primăvara rece
Se –ascund adânc în sine de teama vreunui nor,
O umbră–ngenunchează când alta vrea să plece
şi-un felinar în gară a îngheţat de dor

Când ochii se sfărâmă în limpezimi de piatră
În zarea fără capăt, pe drumul ocolit,
Se sinucid speranţe pe-o linie ferată
În aşteptarea lungă, cam cât un infinit,

Dar nimeni nu-i acolo în depărtarea surdă,
La capătul de linii, în ştersul anotimp,
Doar marii singuratici prin gara muribundă,
Suscită o iubire la margine de timp,

Luminile sunt stinse-n oraşe ferecate
Și idealuri frânte se clatină pe culmi,
Mai trec nişte destine cu trenul cel de noapte,
Prin cea mai veche gară, ce-mparte două lumi

Teodor Dume: Gândind la tata

De mult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când l-am văzut pe Dumnezeu
lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți
că drumul o să dureze o veșnicie...

(Teodor Dume, din volumul Două dureri în aceeași rană.
Coperta: Mioara Băluță
Editura: Pim,Iași/2021)

Vaile Ionac:***

îți sunt dator cu amintiri uitate
(Dator îți e și cântecul promis).
Și frigul poate fi o nuditate
Când cerul e spre nesfârșire-nchis.
N-am mai ajuns să construiesc cetate,
Căci ne-am ascuns în ceață vechiul vis;
Chiar nu-nțeleg ce-i aia libertate
Când drumul tace sub atâta nins.
Crezând mereu că orice nu se poate,
M-au declarat speranțele învins.
Nu sunt cărări în față, iar în spate
Tot zațul vremii e de neatins.
Trăim și respirăm printre rapoarte
Fără să știm de cine am depins.

Petruța Niță: Copil în brațele mele

când mă priveștiși tu și eu atingem Cerul
ne mângâiem pe creștet toate durerile facerii
eu - de prunci care-și iau zborul
tu - de cruci care ne zidesc pașii
suntem două amazoane care-și călăresc destinul
pe cai neîmblânziți
alergăm prin sălbăticia florilor de pâine
aruncând pietre de grâu nedospit
copitele noastre sunt săgeți de foc
peste pământul care cerșește mereu oase
tot mai multe oase
cenușă tămâie și amintiri...
ești singurul liant între cer și pământ
în tine toate păsările își rătăcesc ploile
pescarii din ochii tăi scot soarele
și abia acum înțeleg de ce dunărea
este mereu inundată în lumină
în anii cei mai tineri ți-ai alungat frica din oase
din albastrul verdelui de sub pleoape
ți-ai croit umeri pe care am urcat
mi-am sprijinit și odihnit pasul
tu - știai că este urcușul cel mai greu
eu - nu știam că este cel mai ușor
iar când îți văd un zâmbet rătăcit de câte-un dor nerostit
îmi amintesc că prin oasele tale
trec azi numai dureri care se sting în trecuta copilărie
eu - pruncul de care te țin legată
tu - mama de care nu mă mai satur să te privesc dormind
copil în brațele mele

Un poet uitat: Florin Mugur

 Melodie

Cu pletele până-n pământ iscăliturile

acelor timpuri vechi şi geniale –

fiece nume ca o bătălie

de oameni aurii şi de-animale –

decizia ! onoarea ! răsucirile !

ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane

Biblia mea e plină de numele lor, plină

de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane

sucindu-se pe tâmpla cuvintelor, suspine

lăudăroase, tremolouri vagi –

o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor

bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.

Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie

mug turmele prelung, neîntrerupt

nişte păstori bătrâni, cu capul palid

scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt

se iscălesc şi vitele-i urmează

pe drumul mult cotit, prin spinii suri

măgari, berbeci, oi blonde, turme ample

de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri.

Întrebări seara

Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide

grădina pe curajul tău nebun

la ce bun cerul scurt care ucide

zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun

 

şi la ce mâine şi la ce jivine

la ce zbor de gândac lătrat de câini ?

S-au şi urcat furnicile pe tine

fierbinţi, cu lumânările în mâini.

 

La ce dezordine, la ce distrugere bătrână

pe care uluit încerci s-o spui

ca şi cum prinţul cu o carte-n mână

şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui

 

ca şi cum nu e ultima grădină

sălbăticindu-se de-atâta fum

ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina

de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum

 

dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva

ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum

i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva

când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum

 

rostind fragmente de făpturi divine

strigând neghiob nume de stele şi de câini

n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine

lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini.

*

Flori de suflet: Poeți români contemporani

     Flori de suflet                                            

Virgil Diaconu

Gheorghe Grigurcu

Daniel Corbu

Ionuț Caragea

                                                                         

 Virgil DIACONU                 

Acasă                                                                                                         

Cineva îmi bate la uşă. Câmpia! Tocmai câmpia,
sosită de departe şi în cămaşa ei subţire: de flori.
Câmpia cu depărtare cu tot, cu greieri cu tot.

Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! –
Pădurea îmbrăcată în verde şi purtând pe cap
toate cuiburile şi toate cântecele păsărilor.

– Să intre! – le strig străjilor mele,
deşi toată suflarea este trecută deja de strigătul meu,
de străjile şi vămile mele.

Eu le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium.
Pe toate, de parcă aş fi cetatea Ierihonului,
dimineaţa, când îşi deschide porţile.
De parcă aş fi Noe, care îşi însămânţează corabia.

– Să intre! – le strig străjilor,
şi făpturile Domnului îşi află toate locul în mine,
în celulele mele.
Femei de umbră foşnesc printre ierburi,
lumina trandafirului urcă muntele.
Şi iubita îşi ridică în înalt cocorii.

Da, eu îmi deschid inima pentru toată lucrarea.
Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu, frunză cu frunză.
Şi pasăre cu pasăre îl aduc pe Domnul acasă. Val cu val.
Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:
cireşe pe masă şi apă curată în cană.
Până şi cuiburile i le-am lăsat tot lui:
să petreacă cu păsările dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.

Numai fratele Ioan bate în porţi cu Apocalipsa lui!
Cu capul îngropat în nălucile sale,
el vede peste tot numai foc şi pucioasă.
Şi cum deschide gura să vorbească,
iată că se face întuneric pe tot întinsul.

Da, uneori aud în el strigătul bufniţei… Strigătul morţilor…
Uneori văd în el umbrele morţilor şi îl dau afară din Grădină.
Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,
pentru ca Domnul să se plimbe mai departe netulburat
printre ierburi şi greieri; prin Grădina înflorită în mine.
Pentru ca Domnul să rămână şi în seara aceasta cu mine la cină.
Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului
prăbuşită în celulele mele.

Desigur, îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi,
aşteptând ca vrăbiile să înflorească în văzduh.
Aşteptând ca floarea de cais să pună pe fugă
fiara care se plimbă pe cer: întunericul.

Vezi, copilăria surpă întotdeauna
podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei.
Ea păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin
şi nu mă lasă să intru. Copilăria nu mă lasă să intru-n cetate,
cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ.

Cum stau de vorbă cu fraţii şi surorile mele
care vin din pământ. Fraţi şi surori,
de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul.
Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.
Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?
Ce mai aveţi să îmi spuneţi?

Altfel, eu mai bat şi acum cu pumnii în pieptul copacului –
şi copacul nu se deschide;
bat cu pumnii-n pământ – şi pământul nu…

Gheorghe GRIGURCU        

Orice oricît

Orice oricît aş spune asta e Poezia
asta e Poezia urcată-n castan
rotindu-se asemenea coroanei lui
coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui
din care-atîrnă franjuri de vegetaţie
ca dintr-o faţă de masă bătrînească
orice oricît aş spune
asta e Poezia ca o floare de gura leului
căscată la poalele castanului
gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit
în timp ce razele primelor stele se-nfig
cu sîrguinţă-n textura gazonului
cum a unui covor uzat pus la uscat.

Daniel CORBU                     

Codicele singurătăţii

Tot admirând zeii altora
am uitat propria mitologie.
E noapte. Joc șah într-o cameră goală. Șah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiștii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere impetuos apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
și nu se schimbă nimic în ordinea lumii
și parcă-n această noapte codicele singurătăţii îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
Afară-i tot noapte. NIMIC
NU POATE ÎNLOCUI O REGINĂ PIERDUTĂ
IAR UN REGE SINGUR
E CA O CETATE PĂRĂSITĂ.
Joc șah într-o cameră goală.
Șah orb.
Și parcă-n această noapte
codicele singurătăţii îl scriu.

Ionuț CARAGEA                 

Timpul

Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,

Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.

   Flori de suflet: Poeți români contemporani