Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Nr. 1-2(40) 2021. ISSN:2668 - 5620

 * Doar  cei care și-au trăit și biruit durerea pot vorbi despre viață (Teodor Dume)

În acest număr:   Nr: 1-2(40)  Ianuarie 2021                                                              

*Gheorghe Grigurcu, *Ioan Alexandru(restituiri),*Nicolae Silade,
*Daniel Corbu, Ionuț Caragea, *Geo Galetaru, *Nicolae Petrescu Redi, * Cristina Ștefan, *Radu Catalin Melinte, *Nicu Gavrilovici, *Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, * Viku Zen, *Katalin Cadar, *Ella Poenaru, *Marcel Vișa, *Savu Popa, **Alexia Ema, *Bădescu Alexia, *Paul Coculeanu, *Tănăsescu Florin, *Ștefan Popa, *Iulian Iuri Lorincz, Grigore Curcanu, *Nela Boca, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Nicolae Tomescu, *Marian Vișescu, *Melania Briciu Atanasiu, *Cojocaru Ion, *Camelia Lungu, *Aurelius Belei, *Valeria Tamaș, *Amalia Achard, *Petruț Pârvescu,*Vlad Anghelescu, *Violetta Petre, *Lilioara Macovei, *Maria Dobrescu, *Ramona Muler, *Adrian Păpăruz, *Erika Keller Dragan, *Ana Urma, *Lucian Victor Bota, *Stanciu Patrick, *Vasile Dan Marchiș, *Doina Moritz, *Getușa G. Corbu, *Dincă Cristian Ovidiu, *Nicole Sere, *Lidia Popa, *Mirela Duma, *Teodora Cosmina Coloja, *Maria Tomiță Corini, *Ileana Vladusel, *Alexandru Berceanu, *Radu Branda, *Coculeana Savin, *Petronela Apopei, *Claudia M. Vlase, *Mioara Manoilă, *Marian Florentin Ursu, *Traian Abruda, *Firoiu Cristina Maria, *Ionuț Tiberiu Balan, *Dumitru Ichim, *Reznic Cristian,*Barbu Marian, *Costel Zăgan, *Constantin Mosor, *Diana Trandafir, *Liliana Toma, *Constanta Popescu, *Aura Creițaru, *Ina Dumitrescu, *Cornea Viorica, *Radu Neculai, *Mioara Olteanu, *Maria Vasilescu, *Cornelia Prisăcaru Zota, *Mihail Buricea, *Vasile Culidiuc, *Adriana popa, *Vasile Ionac. *Elvira Elvira Lili Lefter (Ion Iancu Lefter), *Zetu Vasile, *Pande I onuț, *Radu Gligor, *Mihai Ursachi, *Nicolette Orghidan, *Dani Anton, *Pasat Carmen, *Marius Iulian Zincă, *Frențescu Oana, *Pica Maria N.Bostină, *Elena Lucia Spătariu, *Atila Racz, *Petruța Niță, *Marilena Mancaș Balaiita, *Stamate Constantin, *Alexandru Eusebiu Ciobanu, *Rodica Ochiș,*Nicolae Nistor, *Radu Branda, *Vasile Predescu,

Ordine este aleatorie!

Vă mulțumim pentru colaborare!

Apare la Oradea (bilunar/online)

DIRECTOR/FONDATOR: Teodor Dume                         ISSN:2668-5620                                       

Accesați prin Google link/ul. https://https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
***REDACȚIA:
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ, scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER, scriitor/Canada

La mulți ani, Români!

24 ianuarie, Mica Unire. Cum a schimbat economia țării Unirea Principatelor Române din 1859

"Reformele lui Cuza. Impozitele, primul pas către modernizare
24 ianuarie este, așadar, ziua Unirii Mici. Este momentul în care s-a făcut mai mult decât desfiinţarea unei graniţe. Atunci s-au pus bazele statului modern, care a însemnat şi o economie funcțională. A fost momentul în care au fost demarate primele reforme serioase care au dezvoltat această ţară.
Alexandru Ioan Cuza avea o misiune extrem de dificilă pe care, din fericire, populația a înțeles-o. Prioritară era sincronizarea economiilor din cele două țări, cât se putea vorbi în acel moment de economie, căci erau țări predominant agrare, comerțul era de fapt negustorie, iar industria era încă în stare de gestație.
După Unire, era momentul pentru modernizarea țării. S-a făcut o reformă fiscală în 1861 prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar.
A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern
'(s.digi24).

Mihail Buricea: De ziua ta, iubita noastră țară!


De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

Să îţi cinsteşti la zile mari eroii
ce au căzut în luptă pentru tine
şi să nu laşi pe vatra ta strigoii
să-ţi întineze tot ce-ţi aparţine

Poporul tău acum e-n libertate
dar lupi hulpavi avizi de-mbogăţire
s-au năpustit în haite peste noapte
să-ţi fure rodul muncii-n nesimţire

Borfaşi ce zic că-ţi vor prosperitate
se-nghesuie să te conducă ţară
ca să îţi ia mereu ce se mai poate
iar fiii tăi să plece pe afară

Pe munţi pe dealuri pe câmpii mănoase
balauri venetici fără hotare
s-au aşezat în vile somptuoase
să-ţi sugă vlaga ta fără sudoare

Poporul tău e-n pragul disperării
trăieşte zilnic fără de speranţă
este ajuns la marginea răbdării
iar viaţa sa atarnă doar de-o aţă

Dar într-o zi atât îi mai rămâne
să-nlăture prin forţă toată pleava
iar imnul sfânt Desteaptă-te române
să-i consfinţească-n luptă dreaptă slava

De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

Ștefan Popa, Strigăt din "adăpostul luminii"

      Teodor Dume     

Volumul de poeme “Zborul, ce fericire”(Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca – 2020) al lui Ștefan Popa este o inspirație dintr-un Univers al aerului. Spun asta, pentru că, descoperindu-i „trecutul” literar , am detectat , printre multe alte cărți, care îi poartă semnătura, și un titlu de carte care îmi confirmă constatarea. „Drum către cer” este titlul cărții care îi conferă, gestului domniei sale, dreptul de a „arenda” acel Univers al cerului, comandor fiind (în aviație).
Cartea de poeme „Zborul, ce fericire” este structurată în trei capitule. Chemarea zborului (I), Chemarea credinței (II) și Chemarea iubirii (III). Are 87 pagini de titlu. Activitatea domniei sale este impresionantă. Nu voi parcurge itinerarul activităților, dar voi preciza că, nu întâmplător, având în vedere vremurile de azi, veghează la „resuscitarea” culturii patriotice în calitate de director și fondator al Revistei cultural-patriotice „Chemarea zborului” dar și ca participant direct la toate „misiunile” încredințate sufletului pentru a veghea la păstrarea frumosului din cuvânt. Ștefan Popa nu numai că este un diriguitor al stărilor transformate în cuvinte, prin tot ceea ce scrie, ci și un promotor de elită al culturii rostuite cu sufletul. Iată cât de convingător, spune poetul recenzat: „zborul are cântecul lui, dar pentru a-l auzi trebuie să tragi aer în piept, să închizi ochii, să auzi chemarea, să plutești, pur și simplu în atmosferă și, lucrul cel mai important, să-ți deschizi inima”.
Textul citat este de pe manșeta coperții interioare a cărții, gest îmbucurător care preîntâmpină cititorul, ca mai apoi să-i deschidă calea înspre zborul luminos al cuvântului.
Între coperțile cărții am găsit toate trăirile autorului , precum și efectele acestora care, uneori imprevizibil, ne deschid o nouă perspectivă de a privi în lumea zborului, deși, aici ca și acolo, autorul ne etalează ființa cu întreaga ei structură; iubirea, lumina, păcatul, Dumnezeu, moartea și înălțarea, dar și marea ori singurătatea.
Iată: „Îmbrățișez marginile cerului/ cu brațele deschise/ spre univers,/ strângând la piept/ inima răvășită,/ la fel cum mângâi lacrima de pe obrazul universului.”(pag.21).
Asul din mâneca al poetului , Ștefan Popa, rămâne, totuși, „Chemarea de sus”
E cer senin, de flacără aprinsă,/ O lacrimă atârnă în geam, aievea/ Din înălțimi o inimă turbată/ Coase cu lacrimi cămașa din poveste „(pag.23)
De bună seamă, prin stilul folosit, autorul pătrunde în profunzimea cuvântului dându-i tărie și emoție, deopotrivă , din interior, fără a recurge la zorzoane scriitoricești. Pe același palier putem pune și poemele scrise în vers liber . Ele, toate, produc emoție, și fiecare vers, în felul său!
Să luăm aminte./ Cuvintele cerului,/ Tainele ascunse ale divinității./ Înțelegerea misterelor lumii./ Pregătirea pentru moarte.” (pag.45).
Toate acestea; cuvintele, tainele ascunse ale divinității, misterele și moartea, deschid și închid partea sentimentelor pozitive. E o motivație, de vreți, a vieții. Acest joc inteligent dintre pământ și cer, bine dozat, cu reguli , respectându-le , nu face altceva decât să contribuie la realizarea imaginii omului, oriunde s-ar afla.
Ștefan Popa nu se mai află într-o „misiune” de survolare a necunoscutului, pentru că, domnia sa, deși a „decolat” de la bază în „momentul zero” , detectând toate imperiile cuvântului, și sincronizând, în același timp, starea, ideea și stilul, jertfind forța cuvântului, a ajuns în stadiul de redescoperire a expresiei care îi va duce misiunea la bun sfârșit.
Nota de personalitate a exploratorului de stări și sentimente vine din modul în care percepe și recepționează cauza.
„Fără suferință/ Nu există glorie./ Din prăpastia disperării,/ Cu grele suferințe,/ Numai de El știute.”(pag.65)
Noua carte „Zborul, ce fericire”, a autorului Ștefan Popa, ispitește, vrăjește și te ridică în înaltul cel mai înalt al cerului.
Sunt sigur că, pentru orișicare cititor, lectura acestei cărți nu poate fi decât o sărbătoare a ființei.
Nu, nu vorbesc metaforic, ci derulez secvență cu secvență imagini din înaltul cerului, imagini pe care autorul le-a filtrat, prin suflet, pentru a ni le dărui nouă acelora care știm să le nuanțăm în culorile sufletului nostru.
Ștefan Popa este un animator profesionist care, prin tot ceea ce face, pune bucăți de suflet, din sufletul lui, și în acest mod, însuflețește cuvântul readucându-l la viață. Și o face bine, cu tact și responsabilitate, indiferent dacă este vorba de o activitate sau o altă acțiune care contribuie la păstrarea a tot ceea ce este uman și frumos. Și da, această îndumnezeire cere sacrificii!.
Nu întâmplător am spus că Ștefan Popa este un animator, un animator al gloriei de ieri păstrate în arhiva memoriei ca pe ceva sfânt.
Ștefan Popa este autentic!. Ștefan Popa este un „rebel” (la superlativ, vorbind) al lăuntrului ființei care nu cedează în fața neprevăzutului, iar tactica domniei sale este bine configurată pe hartă în așa fel încât, arhitectura gândului, să ducă spre împlinire prin metode și mijloace proprii creâd , după modelele naturii, și nu imitând lucruri, deja existente.

(Teodor Dume, membru U.S.E)

Grigore Curcanu: Înalță-te frumoasa mea spre cer

  

Înalță-te frumoasa mea spre ceruri
Printre steluțe albe de iubire,
Sunt îngeri de zăpadă plini de geruri,
Ca fluturii de vară vin spre tine!

E noaptea ta, acum și-ntotdeauna,
Când brazii pun beteala peste poale,
Iar prin potop de puritate, luna
Trimite către lume raze pale.

A-nflorit pământul doar de dragul tău
Și florile de-argint se prind în salbe,
Iară astrele nu mai vorbesc de rău,
Se primenesc cu flori de gheață albe.

În necuprisul ăsta de ninsoare,
Tu esti regină-acuma peste toate,
Coroana ta lucește în cleștare
Și bucurii în suflete-mparte.

Să ne-nveselim la nunta cea regală
Când miresele se sting la pieptul dulce,
Iar brazii, prin omături mi se scaldă,
În vârful lor se leagănă o cruce.

Iulian Iuri Lorincz: Dacă dezgrop toate femeile


Dacă dezgrop toate femeile
pe care le am îngropate în mine
inima mea
ar fi ciopârţită
bucată cu bucată
bătaie cu bătaie
strop cu strop
fiecare
ar lua partea sa
la pachet
vor pleca cu toate trenurile pe care le am garate în suflet
spre nedefinite destinaţii
voi rămâne pustiit
de calea ferată
înecat într-o baltă de sânge
resturi de cord
şi lacrimi zdrobite în colţul batistei.

Daniel Luca: Cotidiene Pariziene, de Veronica Balaj

                             Jocul de-a viața                             

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj
spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.
Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă („Ducând lumina în cârcă, / din «banlieue» pornind / Jean, cu pălăria roșie, / în formă de mac înflorit, / are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită / zâmbind cumințită / câinele o adoră privind” – Cotidiene pariziene).
Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire („vai, ce terestră, ce vie poți fi, / o minune de femeie / ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri / mă ispitești, / neîmplinită umbră, vindecătoare” – Roșu edenic).
O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată („nu mai am părul până la brâu, / dar știu să răsădesc / melci și scoici, / pe pragul înflorit” – De dragul așteptării).
Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor („Frumoasele și deopotrivă, / urâtele lumii, / la ceasuri secrete / își scot îngerii păzitori / spre plimbare pe lacul Philippe” – Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu („Iubirea nu-i niciodată glumeață / îl dăscălea Domnul / pe îngerul pornit / în prima misiune terestră, / când ursitul se lasă întrezărit, / în visul unei fete, / nu te repezi să-l întruchipezi aievea, / poate fi înșelătoria nopții” – Bizarerii temporale).
Iubirea face parte din regulile jocului numit viață („cât jocul de-a viața mă prinde / vânez simțăminte, / văpăi rătăcite / în ochi de fântână stearpă / din când în când, leșin / sau mă declar senzuală” – De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere („e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău / mă întreb, ce doamne ferește, / îmi va fi interzis și mâine” - Parade Platz în pandemie).
Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas („cer Domnului o minune, / s-apară o casă din ademeniri și lumină, / doar pentru poeți, / unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc / decât definitiv, / nu pot fi tratați temporar” – Saint Charles).
Trăim vremuri tulburi, orașul își pierde din vigoare, din frumusețe, din strălucire („orașul se-arată a fi / o scenă patetică / actorii, o lume amestecată / totul se vinde, totul se cumpără / afacerea timpului” – Redivivus, Menilmontant), până și îngerul simte acum nevoia de a fi protejat, într-o inversare brutală a rolurilor („îngerul se ruga între grație și frica / armonizat repetabilă, / să-l înfieze vreun om” – Între grație și frică).
Și totuși, omul nu depune armele cu una cu două, ci se avântă în luptă, din vânat devine vânător, instinctul de supraviețuire dovedindu-se a fi extrem de puternic, ajutat de șiretenie („lumea de-aiurea, vădit falsă / lingușitoare, trecătoare, / se oprește locului aplaudând / perfidă, flecară, uluită, / gata să se-nfrupte / din spectacolul pus la cale / doar pentru întărâtarea vremurilor” – Spectacol pentru întărâtarea vremurilor).
Clipa trebuie trăită, dincolo de teamă, așa cum este ea, pentru că e plină de iubire, de credință, de viață.
Daniel Luca

Doina Moritz: Gânduri cu perle preserate


Azi mi-am întors fața spre tine,
Vreau să te rog să-mi trimiți vântul
Cu mângâierea ce nu vine,
S-alerge răscolind pământul!

Cu fața înspre răsărituri
Cerșind îmbrățișarea serii,
Mă-ntreb, există infinituri
Să strângă stelele durerii?

De atâtea veri care s-au dus,
Luându-mi visul pe-nserate,
Prin deșerturi astăzi am ascuns
Gânduri, cu perle presărate.

Din scoicile iubirii noastre
Desfăcute în zorii zilei,
Strâns-am pulberile-albastre
Presate-n rândurile filei...

Întoarce-ți fața către mine,
Ești suvenir din depărtare...
Șirag de perle cristaline
Ce se-mpletesc cu-ndemânare

De patru mâini mângâind stele,
Pe bolți cu doruri argintate.
De ce visele au perdele?
Pot fi mereu adevărate?
                                                                    

Cornelia Prisăcaru Zota: Iubire antemporală

 poezie...

Târziu, în a iernii noapte
când visările mute, armonios acordate,
huzuresc în veghea mea, plăcut aciuate,
privesc pe sub fluviu mătăsos din perdea
şi simt flacăra fierbinte din privirea ta,
arzând vâlvâtăi pe îndurerata geana mea,
topindu-se iute,
apoi, prelingându-se pe buza mea.
Mă sperii, te strig,
adun repede fulgi reci de nea,
încă dansând vioi în palma mea
şi-mi potolesc fierbinţeala,
dar, fără să alung atingerea ta.
Dimpotrivă, o caut, o chem,
îi cânt dulce, o încânt şi-o descânt,
căci fără tine nu mai încerc nicicând,
cu aripile îngheţate, singură trăind.

Maria Vasilescu:***

                                                                                                                                                         

Tăcerea ta
ca o ghilotină
însetată
în piața publică −

tăcerea ta
ca un balcon stricat
de pe care se poate sări
doar înăuntru −

tăcerea ta
ca o rană de adevăr
fiindcă doar el
nu se spune –

își înfige necuvintele
în mine
și mă lecuiește.

Mioara Olteanu: Copilăria


Din iatacul de lumină
Luna merge la culcare
Lăsând fata adormită
Lăsând visele să doarmă. 

Din întinsul cerului
Mama vine pe o rază
Spunându-mi: noapte bună!
Şi ducându-se să doarmă. 

Dimineața mă răsfață
Cu a sa trezire vie
Spunându-mi parcă
Tinerețea e veșnic vie. 

Acum când privesc înainte
Având şi eu copilul meu,
Îl veghez şi-mi spun în taină:
Doamne, ajută-l la greu! 

Dă-i acea putere mare
Ca să-l lumineze,
Nu-l lăsa în tinda goală
Fluturi albi să tot aştepte!

Fă-l puternic, încrezător
În puterea cea Divină
Dă-i un strop de nemurire
La fragila rădăcină

         versuri, versuri, versuri, versuri    

Radu Neculai: Iarnă de basm


În ochi
Cerul se scurge
Vârtej de lumini,
Cascadă e timpul,
Tăcerea
E muntele sacru.
În arca lui Noe
Eu sunt,
Respir ca o frunză
Între noapte și zi.
Ursitele vin
În grabă spre mine,
În lumea de basm
Eu trăiesc,
E alb tărâmul,
Bătrână e zâna,
Bătrân e și calul,
Nu-i foc
Nu-i jăratec,
Aștept,
Plictisit zmeul să vină,
Furios
Să mă arunce în casă.

Viorica Cornea: Ce aveți voi cu Eminescu?

                           poezie                          

Astăzi pana se vrea spadă!
Prea o-ncearcă multe brute.FANFARONI cu limba largă...
Risipesc versuri stătute.
Și-n frugale ode fade,
Prea ades o siluiesc
Zdrăngănind din boante coarde,
Într-un ritual drăcesc.
Însetați de ,, elogeală" ( bla, bla, bla)
Scriu cu mâna căpătîi...
Fraze-n rime, la plesneală
Din metafore pustii.

Ce-aveți voi cu EMINESCU?!
Pentru ce-l decapitați?!
Scrieți-vă pe dos, versul...
Pentru când veți fi-nsetați...
Versificatori vremelnici!
Troglodiți și avizi de glorii
Juriilor de isterici
Scrijeliți-le-n memorii!

Ina Dumitrescu: Am obosit și vreau


Îmi vine să urlu dar nu am pădure
Și lupii m-alungă căci nu sunt de-a lor...
Mi-s buzele pajiști pictate cu mure
Și ochii se-scund în lacrimi de dor. 

Îmi vine să țip sub cascade absurde
Dar nu am putere să picur arzând
Și cerul m-alungă prin înserări zălude...
Doar ploaia mă cerne continuu si blând.

Îmi vine să tac și-n genunchi să rog noaptea
Să nu-mi mai aducă priveghi permanent.
Am obosit de tot ce îmi rezervă soarta...
Vreau doar să țip, să urlu și să mă sting latent...

Constanta Popescu: Nevoia de a fi

                                                                  poezie

Mă dor cuvintele ce nu ajung
rugăciune
și leagă aripile îngerilor,
un trup tot mai greu,
mugure de cenușă pe destin,
lacrima care spală startul,
oricum, întârziat.
Viața de la zero,
sau chiar de la minus ce o fi,
doar să mai scriu niște cuvinte
fosforescente,
să mai netezesc niște cărări,
cine știe ce îndrăgostit întârziat,
are nevoie să calce pe sarea
neputințelor mele, asudate,
când eram Iov și învățam să alerg
crezând că sunt un înger,
dar eram doi în oglindă....

Liliana Toma: Țărmuri iluzorii



LIBERTATEA de vis nu se negociază. Se execută. Indiferent de vreri, umori, sau vremi. E un puzzle in care, dacă o piesă nu se potrivește, sau lipsește, libertatea de vis, ciuntită, se dezice de sine. Visul poate rătăci prin dimineți întârziate, desenând acrostihuri pe cercul polar al imaginației, poate tălmăci metafore, pentru după-amiezi blajine, în limbajul tăcerii. Libertatea de vis nu cunoaște pocăință decât în fața templelor ce scriu istorii închipuirilor. La naștere, i-au fost ursite șiruri de aripi cu care trece în visul de dincolo de vis și închide, în ochiul înnoptării, magia unui gând.
Fără frâie și busolă, fără umbrelă și escortă, între lucruri cunoscute și neumblate, necunoscute și bătătorite, se plimbă în voie, coboară și se-nalță cu vântul, ațipind, uneori, la marginea mângâierilor lui de satin. Alteori, atârnă cu capul în jos, ca liliecii, răsfățată, ca un copil capricios.
După cascade de zboruri, în căutarea rădăcinilor unui surâs abia dezmeticit, prinde a scrijeli, pe cilindrul răbojului, epilogul unui timp fără umbre și întrebări, sărit din povesti, care curge între țărmuri iluzorii...
(Țărmuri iluzorii)

Diana Trandafir: Păpușa de sfoară


apa mătură străzile
s-au adunat multe vrăbii în scorbura tåmplei
în această dimineață ploioasă îmi cos degetele
țesătura din care e făcut tavanul nu mai ascunde traume
doar o contorsionistă ar ajunge acolo
păpuşă de sfoară
pierzandu-se în încordarea sublimă
a crengilor văzduhului
pornite să facă ordine în univers
de aceea
mă văd prinsă mă văd legată cu totul
dar nu mă las îmi rup pleoapele
ca să nu mai existe spațiu
între mine şi noi
abur se despride şi urcă
deasupra inimii într-o nechibzuință
ce paralizează sinapsele

Costel Zăgan: Doină dusă pe jumătate

 .

O fir-ai tu să fii muiere
fulger născut în fagure de miere

Sărutu-i poate ultim strop
rămas din celălalt potop

Pe buza care plânge-a sete
la mănăstire pe-un perete

Ţipă tăcerea unei fete
în jur cu-atâta frumuseţe
( Ode gingașeOde g

Aura Creițaru: Prezentul dintre clipe

                                                                                                                                                                   

Între
ziua de ieri şi ziua de mâine
pulsează continuu prezentul –
Cred că ştii cum prin noi trec
spre nicăieri
pachete de clipe
egale, cuminţi ca niște sfinți sau
rebele

Uneori,
priveşte-napoi nostalgia din ele
strecurată uşor prin destine-nnădite
Te recunoşti, poate
în lecţii trăite
în stări ale clonei rămase în urmă
după lăuntricele tale cortine

Dar
existenţa merge-nainte cu sine
prin clipe reale – șiraguri de vieți
purtate în candele
printre pământuri și stele
Un rost ne trăieşte-n prezentul continuu
Azi, nu e nici mâine
dar nici ieri care-a fost

Oare ştii
Să iei ritmul cu tine în aventură?
Să priveşti prin pereți transparenți
şi să vezi că
nu timpul -
doar paşii şi suflul curat te poartă
pe calea cuvântului purtător de iubiri
ancestrale
prin vers

Prezentul nu-aşteaptă, nici clipele
Trăieşte-l acum! (aşa se cuvine)
Mâine
totul va fi sub tălpile tale grăbite
și ele, antrenate în mers!

Constantin Mosor: Bă, prostule, tu știi cine e tata?

 .(După un fapt real)


Noi, care am purtat cravate roșii
Și teniși chinezești, dar și ghiozdane
De unșpe lei, făcute din cartoane,
Azi am ajuns să ni se spună „moșii”!

Noi care-o luam pe jos până la școală
( Și nu era asfalt ci, humă udă ),
Știam că nu e bine să fim rudă
Cu ce nu fierbe-n propria ta oală!

Noi, care am mâncat salam cu soia,
Am fost copiii lui „ magiun pe pâine”.
Ce rămânea dădeam bietului câine,
Iar de citit ...noi nu citeam doar joia.

Noi, care am purtat și uniformă,
Cea cu matricola pe mâna stângă,
Nu vom lăsa acele vremi să plângă!
Era și rău dar...liniște enormă!

Când alergam spre școală, pe picioare
Nu îndrăzneam să luam ceva cu japca
Și rareori uitam să scoatem șapca
La întâlniri cu doamna-nvățătoare!

Noi nu eram copiii de „bani gata”!
Noi salutam femeia de serviciu,
Voi, cei de azi, nu toți, aveți un viciu...
„ Bă, prostule, tu știi cine e tata”?
(Constantin Mosor, 04 ianuarie 2021, București.)

Dumitru Ichim: Frica

   versuri, versuri, versuri versuir

Vino la mine și spune-mi
de ce este plină de sânge
crenguța de măslin
din ciocul cocorului alb?

În jurul inimii
singurătățileTale
înghețând
își prelungesc înțepătorii țurțuri
adulmecându-mi apusul.

Oare de ce nimeni nu știe
câtă frică poate să fie
în mijlocul soarelui
înainte de-a răsări peste ape?
Numai
împrumutatele mele cuvinte
au sâmburul la fel
ca strălucirea înaltului frig.

Eu știu c-ai să mă chemi,
dar această tăcere a Ta
e singurul ocean
ce încă n-are nume pe hartă.

Marian Barbu: Poemă mică, de priveghi

 versuri, versuri, versuri...

Ce pot să mai spun,sunt un biet prăfuit
merg anapoda,nu mai aud și nu mai văd bine
oasele mă dor și în fiecare noapte în capul lor,neadormit
petrec ceasuri bune privind în gol,cu mine -

Trosnetul dușumelelor anunță plecări sau vizite vagi
le aștept ca și cum,Dumnezeule,ar mai avea loc vreodată
nătângie a clipei când negura minții peste noapte o tragi
arătând că ți-e somn și nu vei mai adormi niciodată.

Dac-o fi și n-o fi doar privire mai am căutând spre pervaz
un semn tainic,de drum,o minunată plecare
pribegie a cărnii din care mușcă îndoiala și viermele treaz
un fel de a rupe lumina puțină-n bucăți de înluminare.

Va veni?Nu va veni?Pasul ușor, noapte de noapte-n odaie
și foșnetul aerului tot ușor,ca iarba cosită de vânt?
umbra pe care-o recunosc clătinat,dezbrăcată de straie?
Uitarea-uitare,uitare? Murmur că sunt,încă mai sunt.Sunt.

Reznic Cristian: Zile fără inspirație

 .


azi nu mai scriu nimic
m-a părăsit inspirația
pe un scaun așezat
privesc la fulgii ce cad
privesc la albul și moalele covor
ce s-a așternut pe pervaz
azi nu scriu nimic
doar voi sta
voi privi minunatul peisaj
voi asculta vijelia
voi simți frigul
ce taie până în măduva oaselor
mâinile care scânteiază
cristale de frig
vor fi încălzite de o ceașcă de ceai
voi medita
pentru noi scrieri
scrieri ce vor învia următoare zi
plin de inspirație
ziua următoare
la o lumină rece
voi scrie
despre acel cer ce cernea fulgi
despre acea vijelie
ce umblă ca colindătorii
pe la casele oamenilor
despre stelele sclipitoare
într-o rece noapte.

Cristina Ștefan: portrete pe zăpadă


oamenii vin
oamenii pleacă
oamenii uită
important este că renasc ceva
odată cu plecarea
ceva mai tare ca moartea
*
nu avea prieteni
privea cum din dealuri domoale curge
teama îngheţului
îi era frig şi-n lumea ei înaltă
nu încăpea înstrăinarea
*
sfrijită, blondă
năsoasă cu mâinile mari
se dorea noapte de noapte
o marcă erotică de top tv-
au găsit-o într-o dimineaţă
răsucită pe parchet
inertă
şi în mână strângea 100 de lei!
*
i se spunea fluturaşul
pentru că tenul ei
era subţire, subţire.
alb şi fin
ca untul proaspăt;
la 70 de ani
şi-a vopsit părul albastru
şi-a pus o pereche de aripioare azurii-
când au văzut-o vecinii au crezut
că organizează o chermeză.*
era medic chirurg -
grasă gogoaşă cu guşa gomoasă-
compensa duritatea
cu melomania,
la concert
tropăia lent
pe muzica lui Mozart
*
mi-a cerşit bani
la revelionul scriitorilor
l-am întrebat ce poet român cunoaşte,
Eminescu-floare albastră
am liceul - mi-a şoptit -
i-am dat banii însă merita un job
*
el a fost propangandist implicat
vreo două decenii,
acum la 85 de ani
mai prinde câte un copil în parc
sau pe scara blocului
şi-i povesteşte despre Lenin,
pe Stalin l-a urât
era incult...
*
după revoluţie
singură şi uitucă
Meluncinda a intrat pe internet
şi-a aflat că poate scrie versuri
mieunate şi simpluţe
nu-i pasă
e fericită: produce rumoare
*
am întâlnit un dăscălaş cronicar
înalt, spătos
cu ochii mici şi răi
vorbea de una de altul
care habar nu au să scrie
am aflat că recenza pe oricine-i dădea 100 de lei
contravaloarea mărfii unui vis de poet

*
tânărul avea în mersul lui
ceva batjocoritor
păşea aruncat
ca şi cum pasa mingea
unui adversar imaginar
şi totuşi
în ziua aceea pe munte
a călcat strâmb
n-am putut
să-l privesc,
intrase în pământ
*
bărbatul din lună
scria poezii
compunea muzici sentimentale
şi desena chipuri frumoase
avea atâta lumină
în mâinile lui
încât semnele despărţirii
înălţau
grămezi negre
de stele
*
Roxana
voia să înveţe zborul
când a picat primul examen
s-a avântat de pe căminul de studenţi
spre cer;
jos, pe platforma betonată
avea o aripă
întinsă spre oameni...
*
ce ghinion să iubesc un poet
el poate să-mi soarbă
în trei cuvinte
naşterea şi moartea
asemenea
pot rămâne fără sinele meu
dacă iubesc un poet...
*
profesorul Luctar
îşi scotea pălăria
când întâlnea o studentă
într-o zi pe Sărăriei
o colegă cu tupeu
i-a răspuns la salut
scoţându-şi pălăria-nflorată
într-o reverenţă ironică;
întristat brusc
profesorul
şi-a întors privirea
în altă parte
şi la examen
a picat-o.
morala?
a saluta e o manieră,
a răspunde la salut
e mai mult decât o ştiinţă.

*
urcase la peste 2500 de metri
din stâncă în stâncă
când a ajuns sus sus pe platou
epuizat de efort
a înţeles ratarea
.
el căutase
un munte neterminat
şi nu eternitatea albă
deschisă acum privirii
el căutase locul acela
unde se războiesc regimentele luminii
cu apele ne-ncepute
el s-a dorit
lancea zdrobind cerul
.
abia acolo sus sus pe platou
şi-a recunoscut în sfârşit
noima de a fi
nici măcar
o simplă
rază de soare
(Volum Punct şi de la capăt - portrete pe zăpadă - ArtBook, 2014)

Firoiu Cristina Maria: Mi-a spus că sufletul stă și inima se mișcă

.
Privirea...
Înaintea ei stă sufletul,
După ea se mișcă inima...
Câteodată se înalță sufletul ca un arbore
Puternic,
Câteodată se apleacă inima ca un zbor de rândunici...
Și tu vii și pleci înainte
Ca eu să îți arăt toate aceste
Forme ale dragostei...

Dragostea se sperie pentru că trebuie să se sperie...
Se ceartă dragostea de-o viață cu dragostea de-o clipă
Și se deschide cerul în ploi de vară...

Se ceartă dragostea de semeni cu dragostea de-un om
Și niciuna...
Dar niciuna
Nu e găsită la final de cuvânt
Ori la final de faptă
Cu bagajul făcut.
Mereu se întâmplă să rămână sentimente neîmpachetate...

Se ceartă dragostea de naștere cu frica de moarte
Și omul nu vede,
Nu vede...
Nu vede, săracul,
Că sufletul stă
Și inima se mișcă!

Am întrebat odată un orb ce vede când nu vede
Iar el mi-a spus că își imaginează ce văd eu
Și că dacă ar vedea cu adevărat ceea ce eu văd,
Mi-ar certa dragostea și mi-ar împăca iubirea...

Am întrebat un orb ce vede când nu vede
Și el mi-a spus,
Da,
El mi-a spus
Că sufletul stă
Și inima se mișcă!

Ștefan Popa: Mihai Viteazul - un simbol al Națiunii Române

.     istorie, istorie, istorie, istorie                                                                                                                           

Puțini români știu că marele nostru erou național - Mihai Viteazul – este născut în ziua de 15 ianuarie 1558 la Târgul de Floci. În calitate de mare strateg militar, Mihai Viteazul, prin inteligență, eroism, vitejie și determinare, a pus capăt epocii de glorie a Imperiului Otoman în acest capăt de lume. A fost Campionul Creștinătății, a fost sabia și scutul lui Hristos de la Dunăre, iar Unirea celor trei Principate a fost viziunea lui asupra Marii Uniri, care avea să se producă peste secole.
Personalitate marcanta a secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a ramas neclintit in constiinta si istoria poporului roman. Mihai a intrat pe tron intr-o vreme cand Tara Romaneasca avea mare nevoie de un om hotarat, priceput, ager la minte, insufletit pentru lucruri mari, viteaz si neintrecut in razboi, abil diplomat. El era “cel ales”, “trimisul” si “unsul” lui Dumnezeu pentru neamul romanesc in acele vremuri de grele incercari. Avea o credinta puternica si mare evlavie la Dumnezeu, din mila caruia se socotea “domn a toata Tara Romaneasca si al Ardealului si al Tarii Moldovei”. A fost singurul conducator militar care stia Psaltirea pe de rost. (Si astazi, Romania trece prin incercari mari si ar avea nevoie de un astfel de român, patriot şi erou, dar probabil că nu s-a nascut inca).
La 11.10.1593, Mihai Viteazul intra in Bucuresti si ocupa tronul Tarii Romanesti, al carei Domn a fost numit de catre Poarta Otomana. Cu un an înainte de a pleca la Domnul, la 8 iulie 1600, domnitorul Mihai Viteazul întemeiază Mitropolia românească în Transilvania.
Marele voievod Mihai Viteazul a fost ucis mișelește la 09.08.1601 pe Câmpia Turzii, de către mercenarii generalului austriac George Basta. Domnitorul Mihai Viteazul a fost primul unificator al Țărilor Române. Din respect și înaltă cinstire pentru domnitor, regretatul mitropolit Bartolomeu Anania a ridicat o mănăstire de maici pe acest loc. De asemenea, se cunosc şi nenumăratele demersuri ale mitropolitului Bartolomeu de a-l canoniza sfânt pe domnul curajului, demnităţii şi credinţei nestrămutate în ortodoxia neamului românesc – Mihai Viteazul.
Conducător de geniu, ilustru strateg, strălucit diplomat şi om plăcut lui Dumnezeu (ctitor de lăcaşuri sfinte), Mihai Viteazul face parte din galeria celor mai mari principii ai secolului al XVI-lea. Prin moartea sa eroică şi martirică, el a intrat în eternitate şi în conştiinţa românilor ca un erou civilizator, ca un simbol al acţiunii, al libertăţii, al unităţii şi fiinţei naţionale româneşti.
Calitatea de bun creştin a lui Mihai Viteazul a fost pusă în evidenţă prin viaţa sa pilduitoare, prin legăturile strânse cu marii duhovnici şi ierarhi ai vremii domniei sale, dar şi prin dorinţa de a apăra credinţa creştină ortodoxă prin participarea la Liga sfântă.
În veci, să fii slăvit, erou al neamului românesc!
Comandor (r) Ştefan Popa

Nicolae Petrescu Redi: Ecou

                                                                                                                                                               

Priveau spre vremi apuse
poetul și „bădia”,
în calda bojdeucă,
trezeau copilăria.

Ca-n basm foșnea smaraldul
și înfloreau răsuri,
vrăjit, un copilandru,
cutreiera păduri.

Zâmbind,
poznașul Nică,
în rouri se scălda,
răstit bătea pendulul
când pupăza cânta.

Treceau prin bojdeucă
și chiot și oftat -

ecou de nouă ceruri,
ecou de cer surpat!

Radu Catalin Melinte: Tablou pe mare


Ce frumoasă e femeia care umblă peste ape
Și de-atâta mare moartă ancorând un mal de vise,
Caii nopților bătrâne vin din plete-i să se-adape;
Sug la sânii ei de aur stelele prin evi nestinse.

Își învăluie tot corpul în mătăsuri de vântoase,
Scormone talazul aspru toți coralii din recif.
Plâng comorile ascunse și pirații numai oase,
Stăruind în marea hulă doar cuvântul apocrif.

De va împărți noianul de deșertul dintre valuri
Cu-n toiag tocit de vreme smuls din brațele Atenei
Despărțind pe fundul mării alte pustiite maluri :
Om dormi un somn de moarte pe sub pleoapele Selenei.

Vor vorbi-o numai peștii într-o oarecare limbă
Și va fi o cumetrie cu bătrâne stânci și sare.
O vor admira rechinii, pașii sălilor cum umblă,
Estompând pierdut ecoul galbenii bureți de mare.

Ce frumoasă e femeia de sub voal de nori și ceață;
Toți datorilor de soartă poleind cărări de nave
Rătăcind se pierde goală, palidă în dimineață,
Coborând în dormitoare, sub a norilor etrave.
.versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri, versuri,

Traian Abruda: dacă poezia

 .

dacă poezia ar fi
o crasă păroasă hermafrodită
poate poeții nu ar
mai lua numele sexului ei în ispită
poate poetele nu
ar mai urla de plăcere scriind-o – frumoasă (?!) – distinct
în caietele de
amintiri despre vremuri în care
era o nebunie pe face
book : era o plecare
a cititorilor în strofe de-acasă
urmând un instinct
.

Paul Coculeanu! Nici așa n-o fi bine?

•|•

Zic mulți pudibonzi:
"În artă,
distanța și sobrietatea
au mereu trecere!"
N-au deloc dreptate.
Iubito,
ești atât de perfectă,
normal, doar pentru mine,
dar — există și-un "dar",
sparge-ți odată
cristalul,
nu te mai ține
atât de rigidă!
Vezi, pleacă din noi
rotiri periculoase,
toate acordurile joase
și toate zgomotele
prea ascuțite
din tine, din mine...
Și-mi zici
"Nu mă mai gâdila,
dacă râd prea mult
mă trece știi tu ce..."
Dar chiar nu știu
ce te-ar trece,
vorba e,
trecem unul prin altul,
te trec eu,
mă treci tu,
nu suntem tuneluri,
ci pasuri!

Nicu Gavrilovici: Dincolo


Dincolo de cuvinte,
jurăminte
și șoapte,
de visare,
uitare
și noapte,
dincolo de atingeri arzânde,
și lacrimi căzânde
pe vatra de lut,
de tot ce a fost
cu rost, fără rost
și-a trecut,
de dulcele pătimașelor săruturi,
de albastrul aripilor de fluturi
și caldele ploi,
dincolo de tot ce e sfânt
pe pământ,
suntem noi...
Iar dincolo de noi...ce uimire,
un ocean nesfârșit de iubire...

Ionuț Caragea: Aforisme

Aforisme despre "Dumnezeu" din antologia de poeme, citate şi aforisme "M-am născut pe Google", editura Fides, februarie, 2021.

*
Uneori îmi trec prin cap gânduri furioase ca niște armate de fulgere. Poate că Dumnezeu încearcă să comunice cu mine, iar eu, ca un insomniac, număr secundele dintre lumina pe care n-o ating și glasul pe care nu-l înțeleg.
*
Gloria este inerția clipei în eternitate. Iubirea este inerția eternității într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...
*
Și chiar dacă vei fi rănit, să accepți durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubește omul iubește Dumnezeu și, dacă nu renunți niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunță la tine și îți va da într-un final ceea ce meriți.
*
Tot ce este materie poartă amprenta lui Dumnezeu. Iubind materia în esența ei, putem accede la divinitatea ei.
*
ADN-ul lui Dumnezeu este compus din spiralele galaxiilor.
*
Dacă la început a fost cuvântul, pot spune că Dumnezeu a fost poet și a creat universul așa cum și eu am creat poezia mea.
*
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu realizam cât de greu este să iubești și să fii întotdeauna singur.
*
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când ești singur.
*
Când ești înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine.
*
Dumnezeu, prin nemișcarea sa, spune totul.
*
Dumnezeu nu-și trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Dumnezeu scrie cu pană de înger.
*
Dumnezeu este prisăcarul stelelor.
*
Dumnezeu locuiește la ultimul etaj… într-un cer fără scări.
*
Dumnezeu nu tace niciodată, se face că plouă…
*
Azi, pe fruntea mea, pianotează Dumnezeu.
*
Dumnezeu – ceasul deșteptător care ne trezește, prin revelație, din somnul letargic al existenței.
*
Prefer să rămân toiagul tău, Doamne, pe care să-ți sprijini sufletul, și să mă doară dragostea ta decât să mă dărâme cuvinte de dragul cuvintelor...
*
Suntem asfixiați cu zădărnicie și necunoaștere. Aș vrea să vină Dumnezeu să ne facă respirație gură la gură...
*
Prin subteranele minții, Dumnezeu se balansează pe un hamac plin de stele.
*
Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?
*
Tot ce-i adânc până-n suflet este resimțit și de Dumnezeu: durerea, dragostea, chiar și abisul din noi.
*
Respect religia în care m-am născut, dar nu mă las ușor convins. Îmi place să-l provoc pe Dumnezeu cu întrebări indiscrete, ca mai apoi să fiu persecutat cu miracole.
*
Dumnezeu este sus, atât de sus încât cei care încearcă să-l găsească prin puterea minții vor fi striviți de avalanșa propriilor gânduri.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea știind cât vom suferi, râdea știind că îi vom ține totuși de urât.
*
Dumnezeu își permite luxul de a da tuturor oamenilor autografe cu raze de soare. Când vine noaptea, stelele îi scriu și îi rescriu biografia pe paginile infinite ale cerului.
*
Dumnezeu stropește pânza dimineții cu rouă. Este divina lui semnătură.
*
De dragul liberului arbitru, Dumnezeu ne-a tăiat sforile. Acum doar speră să ne facem leagăn din ele.
*
Știți de ce plouă atât de mult? Pentru că nimeni nu-i oferă lui Dumnezeu o batistă...
*
Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.
*
Dumnezeu e perla după care te scufunzi în propria lacrimă. Uneori e cuvânt, alteori e tăcere.
*
Dumnezeu nu se dă în spectacol. Nu are loc de măscăricii acestei lumi.
*
Pentru ochii lui Dumnezeu, e bine să fim împreună. Pentru gândurile sale, e bine să fim singuri.
*
Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce.
*
Dumnezeu scrie cartea vieții, cerul e hârtia indigo, iar noi suntem urmele scrisului.
*
Omenirea este o pagină ruptă de Dumnezeu din cartea visurilor sale. O pagină pe care și-a vărsat cafeaua cu stele.
*
Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10