Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul („toată averea mea de simţăminte”), aşa se întâmplă şi în lucrarea de faţă, unde depistăm acelaşi procedeu: „din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunţuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.
În Iubirea nu bate la uşă (partea a II-a), Nicolae Silade adânceşte semnificativ percepţia intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, „(...) Iubirea e cuvântul ce răsfaţă/ şi sufletul şi bogăţia firii,/ Când ale lumii frumuseţi prind viaţă/ şi se unesc ca-n prima noapte mirii. (...)” (XCI)
În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (şi fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistenţă tradiţională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivităţii moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: „(...) Abia atunci poţi spune că trăieşti/ Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,/ Iar graţiile toate, femeieşti,/ Încep să nască, chiar virgine, harul./ Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/ Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: „(...) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/ şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/ Te-alung în gând, în inimă te chem,/ Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat./ Fiindcă iubirea, fără de noroc,/ E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)
Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea şi francheţea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoţional. Nicolae Silade pare surprins de abundenţa şi anvergura sentimentelor, care, pur şi simplu, îl copleşesc: „De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,/ Aş înălţa din pătimiri, un munte/ şi le-aş privi, ca răstignit, de sus./ Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/ Adânci asemeni marilor genuni,/ Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,/ O sumă de dureri şi de minuni./ De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/ şi cu un dor nestins să le măsor,/ Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/ Iar tu ai fi deasupra tuturor./ E-n dor atâta vis şi adorare/ Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)
Ca şi în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim şi aici acelaşi belşug al simţămintelor generate de omniprezenţa interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci şi tensiune şi anxietate, decepţie şi înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium şi tribulaţii sufleteşti cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelaţia/ trezirea şi poetul constată dezabuzat: „Eu te-am chemat în fiecare clipă/ şi-n fiecare loc te-am aşteptat,/ Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,/ Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat./ Mi-ai văduvit şi mica bucurie/ De-a aştepta ceva neaşteptat,/ De a chema prezenţa ta târzie/ şi, fără să mai vii, ai şi plecat./ Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/ Nu mai veni, în lumea dintre noi/ E lumea care aş fi vrut să fie/ După sfârşitul lumii de apoi./ Dar lumile, oricare ar fi ele,/ Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)
Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenişul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ţine de nevoia împlinirii organice, imediate şi profunde, debuşează în habitatul erosului acaparator, dar şi purificator prin translaţie emoţională cu rol de supapă în descătuşarea psihică. Dominaţia sa este imperativă şi continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferinţa extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forţă imaginativă, dă – fie şi tranzitoriu – consistenţă iluziei cu efect katharsic: „îţi mulţumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/ îţi mulţumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/ de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/ sunt mort mai mort decât morţii ce nu pot să moară. (...)” (99)
Permanentul recurs la afecte şi mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzaţia unui preaplin, chiar obsesie, vis-a-vis de exteriorizarea şi frecvenţa lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, „teroarea” simţurilor şi a neliniştii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă şi imediată, dar mai ales ca panaceu care şterge iute chinul şi vindecă integral. De unde şi încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la „rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât „(...) Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea./ Îndurerat sau fericit, sub stele,/ Eu în iubire veşnic voi via.(...)”, dar, concomitent, o şi „ceartă” pe un ton în care furia şi deznădejdea aglutinează simetric: „O, de-aş putea să mi te scot din gând,/ Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/ Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng/ Doar gândurile mele de ocară! (...)” (CXIII) Sau: „Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/ Oricât am face, despre noi, vorbire,/ Căci azi eşti mai închisă ca un lacăt,/ Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(...) (CIX)
Precum observăm, destule mâhniri şi deziluzii, dar, finalmente şi succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenţei. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însufleţirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanţei, a simţirii intense, răscolitoare. A speranţei renăscute, de necuprins, până ciclul se închide şi survine recăderea, prăbuşirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare.
Recunoaştem aici portretul clasic al creatorului de obârşie romantică (şi neoromantică), al omului năpădit de interogaţii capitale şi de ample zguduiri sufleteşti pe toboganul vieţii. Acestea sunt jaloanele/ reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii „planeta pe tavă”, când dispus s-o „scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările şi capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii „dislocă” eul în două, amplificând senzaţia de angoasă până la pragul superior al suportabilităţii: „Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,/ De primele iubiri, de ultima,/ De-atâta frumuseţi închiriate/ Lui «nu se poate» şi lui «nimenea». (...) (CXXII)
Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul Iubirea nu bate la uşă repune în circulaţie o realitate fundamentală a (con)vieţuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele şi aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar şi a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă şi exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-aşteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele şi umilinţele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.
Atât în poeziile de concepţie tradiţională (cu rimă alternantă), cât şi în versurile narate, Nicolae Silade rămâne acelaşi prospector statornic şi dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel „ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, şi totuşi nouă: iubirea.
Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara
