Iulian Barbu: România mea

România un Rai
la gură de dor și la vale de vis
cu munți semeți
și păduri de brazi.
Înconjurată de izvoare și râuri
care se varsă în Dunăre și apoi în mare.

România e zi de primăvară
pe chipuri de copii
în timp ce mamele se roagă
cu mâinile împreunate
să-i ceară Lui
Dumnezeu să prefacă viața amară
în zi cu soare
și sarea în zahăr.

Țara mea e
timpul ce vine din istorie
în mare viitor
la braț cu doina și dragostea
de pământ a eroilor.

România e grădina
în care speranța
răsare ca o floare
din oasele străbunilor.

Petre Ion Stoica: Lutul liniștii

Lasă-mă să tac.
Nu sunt complicele tău la spartul vitrinelor anotimpului de la care
Mai aștept
Lucruri multe să se întâmple.
Două chipuri din lut plămădesc în adânc, foarte adânc
Un fir de iarbă.
Tu nu ai cum să bănuiești măcar treaba asta
Pentru
Că ești o răzvrătită și nu știi să taci așa cum tace
Până și Dumnezeu
Când privește câte o minune care se mai petrece firesc :
Dragostea.
Lasă-mă să tac
Până când se va face duminică în fiecare cerșetor de lumină.

Nicole Sere: despre dragoste

de jur împrejur e o întunecare nefirească,
toată pădurea freamătă a viață.
serenada privighetorii
renaște primăvara în oase și-n morminte.

în dimineaţa aceea femeia a plâns
până când voalul ei de dragoste
a căzut pentru totdeauna,
îmbrăcându-se-n clipele uitării!

tristă, îl întrebă pe șaman -
bine, bine, înțeleptule...
dar fără iubire, oare,
voi mai putea respira violetul vieții?

of, femeie,
dragostea este mult mai mult
și mai mult
decât timpul nud,
ea este ultima taină a lumii,
ascunsă în ochiul magic al cerului.

da, iubirea se învață pe un ger năpraznic
și rămâi doar un fulg la minus infinit
tu, el, lumea...
sau o cerșetoare oarbă al cărei cer
e o ploaie suavă de vară,
ori o floare pe care pământul o îmbrățișează
ca pe o lacrimă neostoită.

știi, tu, iubirea te-nvață:
să râzi din nimic,
să torci cuvinte din mătase,
să mângâi cu zboruri angelice
jumătatea lui de pasăre
și sufletul să-ți înflorească
în arborele cosmic
din primăvara cuvintelor.

femeie, iubirea ta n-a murit.
am văzut-o printr-un ochean pe lună,
urca muntele alb spre lumină!

înțeleg dragostea, înțeleptule...
e clipa aceea în care până și tu
înveți să strigi: iubito!

Mirela Cocheci: Colț de Univers

În ungher cu nopți și vise îngerii coboară blând
În refugiul minții mele, se strecoară rând pe rând
Și mă-mping ușor, să trecem într-un colț de Univers
Unde sfinții mă așteaptă să mai scriu pe cer un vers…

Și-mi vorbesc despre lumină, de-ntuneric, despre sori,
Despre stele-ndepărtate, de Arhangheli, de culori
Și-mi așază în gândire ca-ntr-o hartă desenată
Universul în cuvinte… și-ntr-o slovă, lumea toată.

Și îmi pun pe frunte raze de cristal furat din stele,
Mii și mii de lampioane fac ocol privirii mele,
E miracolul din slova ce se-ascunde într-un vers
Și se-arată în lumina din-ntr-un colț de Univers.

Mioara Manoilă: Când cheia dintre lumi se răsucește

Se pierde-n fum livada cu măslini
Şi cu blândețe, îmi pansează dorul.
O primăvară-mi râde-n rădăcini
Şi-mi cuibăreşte în bagaj, decorul.

Un dor nebun se cațără pe-un zid,
Iar ochii unui sfânt dintr-o icoană,
Se-aprind pe-o lumânare pâlpâind,
Ce arde într-o lacrimă de mamă.

Portul mai zace pe sub geana mării,
Aşteaptă nava adormită-n radă.
Emoții trec prin nodul ezitării,
De pe un chei, ce-nchide-o acoladā.

Fereastra dintre vămi este deschisă,
Iar ceasul, dintr-o dată se opreşte.
Păşesc timid, spre steaua reaprinsă,
Când cheia dintre lumi se răsuceşte.

Timpul îmbracă straie de argint
Şi-nchide depărtarea-n colivie,
Aruncă-n mare cupa cu absint
Şi pleacă şchiopătând, spre veşnicie.

Cât de departe eşti, ultimă vamă?
Că vreau să ard, pe-o lacrimă de mamă.

Cami Cornea: Hrana pământului

Toporul scrijelea cu sânge
trunchiurile mestecenilor
căzuți peste mărăcini
rădăcinile au rămas scorburi goale
în care cioplea durerea
laptele tâșnea din coajă
hrănind pământul
și copiii nenăscuți
orele lor au trecut
muriseră înainte
să-și sădească semințele
doar inimile plângeau
sacrificate
un noiembrie amar
le va descompune
în capcana uitării
adormindu-le conștiința
în cutii de chibrituri.

Atila Racz: Dacă aș putea...

==================
să privec în mine
dacă aș putea
să te cuprind
să te am
în suflet

să treci prin inima mea
dintr-o cameră-n alta
și cu mâinile
cu palmele
cu degetele fierbinți
să te ating

cât aș vrea să-mi închizi rănile

să ștergi praful din mine

să pot și eu
să mă liniștesc

să adorm
în trupul meu împăcat

să mă lași în pustiul acela
în care tu
ești oaza.

====================

Ottilia Ardeleanu: lecția de răbdare

m-am înscris de curând la un curs online de răbdare
mai întâi trebuie să am răbdare să se deschidă pagina
pot asculta brahms ori completa două trei linii dintr-un rebus pentru avansați
să imortalizez cântul nestânjenit al unei perechi de guguștiuci cazați la geamul dinspre nord
revin în răbdarea pe care trebuie nu numai să o rezum teoretic
aplicabilitatea ei este miza unei diplome de înrămat ulterior
o grilă incertă între true&false nuanța instrumentului de scris este identică
indiferent de celula marcată
mi se cere să scriu două fraze despre răbdare atunci rup din ea un stei și tatuez ecranul de protecție dintre mine și colegii amestecați cu pixeli într-un haos total
mâinile la spate se aude dintr-o străbună portavoce
atunci răbdarea se prezintă la tribună îmbrăcată extravagant și cu fusta mult prea scurtă deși îmi pare trecută de-o vârstă
ce-i drept oferă toate condițiile de-a o ține minte
da cunosc răbdarea din toate unghiurile voi afirma în timp ce închid o sumedenie de ferestre care mai de care mai
înfiorător de încărcată de termeni și condiții

Cristina Ghindar Greuruș: De mă-ntâlnești

De mă-ntâlnești cândva în visul tău,
Nu m-alunga, păstrează-mă cu tine,
Aș suferi și m-ar durea mai rău
Pentru că mor de dor și nu mi-e bine.

De mă-ntâlnești în gândurile tale,
Să nu mă ștergi, mai lasă-mă un pic.
Eu n-am să fug, am să-ți mai ies în cale,
Că ți-am dat tot și n-am primit nimic.

De ai să mă revezi prin amintiri uitate,
Să mă păstrezi cum te păstrez și eu.
Am încercat și am sperat că poate
Vei fi așa cum mi-am dorit, numai al meu.

De ai să mă urăști, nu vreau să știu
C-aș plânge și mai mult ca pân-acum.
N-am să te chem, va fi mult prea târziu...
Voi rătăci și-mi voi găsi alt drum.

De-ai să mă uiți, știu că-ți va fi mai bine,
Deși atât de multe ne-au legat
Dar, egoist, tu ai văzut în mine
Doar omul care te-a-nțeles și te-a iertat.

De mă-ntâlnești vreodată-n gândul tău,
Nu m-alunga, păstrează-mă cu tine.
Te voi iubi și îți voi fi mereu
Un sprijin până îți va fi mai bine.

Georgeta Rada: Iarna cocorilor

N-a mai nins deloc în iarna asta,
Nu mai e nici iarna cum a fost
Zice-se că ne-a lovit năpasta
Drept în rânduială și în rost.

N-au mai râs copiii-n deal la sănii,
Nici colindători n-au mai venit,
S-a umplut văzduhul de dihănii
Și pământul a încremenit.

Ciorile îndoliază plopii,
Bocitori la margine de drum,
Babe negre de pe buza gropii,
Scuturând cădelnițe de scrum.

Ieri am fost pe-acasă, stăteau nucii
Cum stăteau bătrânii mei la porți...
Ne-au lătrat și câinii ca năucii,
Nu știau de suntem vii sau morți.

Era soare și era albastru,
Peste valea mea era senin,
De-ai fi zis că preamăritul astru
Ar fi spus amiezilor amin.

Am rămas ca să prânzim în tindă,
Prea flămânzi de taina din pământ,
Pomii încercau să își întindă
Brațele, mireselor de vânt...

Se părea că le-ar aduce zvonul
Cel ce-i de nuntire și de flori,
Cel de deșteptare din coconul
Fluturilor marilor ninsori.

Doina Moritz: Din când în când...

Din când în când, mai scrie-mi despre tine,
Despre albita tâmplă ce tresare,
Când șoaptele se-opresc pe la vitrine
Să cumpere din răsărituri soare.

Din când în când, mai murmură-mi sonate,
Ferestrele s-adoarmă liniștite...
Un puf de păpădie-n prag de noapte,
Să șteargă lacrimile din cuvinte.

Din când în când, mai pune-mi dor pe rană,
Să nu mai văd ce vină poartă luna,
Momentul desfrunzirii noastre-n strană
A încurcat seninul cu furtuna.

Din când în când, mai vino pe-nserate
Cu ultima ninsoare-n buzunare,
Căldura frunții plină de păcate
S-o răvășesc în plânsele ștergare.

Din când în când, mai scaldă-mă-n petale,
Chiar de-ai plecat să rupi din stele vise...
Adie-mi glasul tău pe-a noastră cale
Și spune-mi doar cuvintele nespuse!

Oana Frențescu : Ne-am iubit

ne-am iubit în albastru;
până s-a făcut mov,
până s-a făcut negru,
până ce ochiul lunii ne-a pierdut
într-o tulburare verde în albastru.

ne-am strecurat printre frunze.
ne-am umplut de galbenul lor și de rugină.
cuvintelor ce te căutau
ca pe o potrivire de gol, de frig, de frică, de liniște,
de noapte,
au muchii strivite.
zvârlindu-le violent au devenit nichelate
cu sunetul ud.
nu mai știu ce fel de rupere doare
într-o explozie de cuvinte cu aripa murdară,
într-un gri corosiv,
ca niște cuie înfipte pe crucea de apă,
fără motiv.
toate direcțiile sunt într-un tot.
dragostea e un abțibild lipit de perete și șters cu var.

Pavel Ilica: Crochiu

===================
Aproape evadând din lume,
în marginea unui
cotidian fragmentat
în derizoriu

===================

Cezar C. Viziniuck: Poet în izolare

Pe stradă moartea se plimbă cochet
La braț cu amarul pustiu din noi.
Frica bântuie prin recile ploi
Și lumea se stinge astăzi încet.

Privesc afară timid și discret.
Strada-mi pare un nevăzut război.
Pământul se-nvârte parcă-napoi
Și lumea se stinge astăzi încet.

În vântul rece, frică și scâncet.
În ceafă simt fior, neputința.
În van îmi e speranța, credința...
Și lumea se stinge astăzi încet.

Poetul la geam. Scrie un ronset
Pe stradă moartea se plimbă cochet.

Ileana Vladusel: Poezii

Ea

Ea era dreaptă.
Și caldă în sufletul ei.
O pusese Dumnezeu, pământului, temei.
Ea era caldă.
Și înțeleaptă.
În sufletul ei și în căutătura ochilor, albastră.
O pusese Maica, pururi vie,
Vieții mele, sfântă temelie.
Ea era...
Iar eu credeam, mereu că îmi rămâne,
Înger păzitor la greu, zâmbet la bucurie,
Caldă îmbrățișare.
Dar Dumnezeu, privind pământul, i s-a oprit în cale
Și fermecat de sufletu-i de mamă
În care raiul înflorise-n primăvară,
Mi-a luat-o, e prea bună să rămână,
Mi-a spus, ținându-i sufletul în mână.
Ea era bună.
Și era frumoasă.
Ca primăvara înflorind
În ramul din fereastră,
Ca zâmbetul copilului, dintâi,
Iar gândul ei mi-a fost întâiul vis sub căpătâi
Ea era Vie
Și a fost să-mi fie,
Cât dorurile să-încolțească-n veșnicie.
Ea era vie.
Și era frumoasă.
Cât toate toamnele ce i-au trecut prin viață.
Cât toate iernile rămase mie.
Ea, Este vie!...

Timp fără drum

Amar de floare, roadă de durere,
Frunză pierdută a fericiri mele,
Știi tu, că dintre tot ce mi-a fost drag,
Ramul cu verde, limbile din ceas,
Alaltăieri s-au rupt, ieri au căzut,
Azi le-au călcat cu pașii grei un timp
Ce nu-mi mai este drum? Tu, anotimp
Al vântului și-al ploilor și-al ceții,
Ce vii așa, cu zorii dimineții,
De ce-i tragi nopții storul să nu văd
Să-i mai leg timpului un ultim nod?
Ori poate încă n-ai aflat că-n mine
Încă mai înfloresc ramuri cu zile?
Amar de floare, tu ce mi-ai fost dragă,
Roadă de lacrimă, mai stai o viață!
Cât v-am gustat, v-am prețuit chiar dacă
Așa puțin mi-ați pus în tot, dulceață....

Eugenia Bucur: Desferecare

Peste frumosul inimii tale
Înfloresc toate clipele
Aducând cerescul viei
plinul de rod al tainelor pământului
recolta bogată a spicului
dătător de pâine din chipul sfânt
adiind în răspândirea miresmei
celor nevăzute

În dimineața aceasta roua s-a presărat peste noi
în aducerile aminte din ieri
pe chipul bucuriei şi a tainicului mister
al picăturii de apă din vârful unei raze
venită la întâlniri cu chip de curcubeu
acolo unde văzduhul e larg porțile desferecate
şi unde se colindă fără margini în surâsuri
apoi se coboară pe pământ la cei dragi tot în cruce

Hai să vedem oraşul de pe Grădişte
să vedem în linie apusul şi răsăritul
umbra flăcării şi urma luminii
dansul râsului de copiii şi al...
clinchetului florilor în vară...
Peste atâtea poți întâlni... romanțele lui Minulescu
şi sâmburele de speranță
În firul viu al vieții... peste frumosul pictat al inimii tale
rostuind catedrala inimii în rugăciune.

Luminița Giurgiu: Te-am iubit

te-am iubit pentru felul în care exagerai și pentru minciunile vinovate
mă fascina vibrația corzii întinse la maxim care părea că nu se va frânge
ți-am iubit căutarea neostoită a ceva mai bun, mai mare, mai înalt
râvna de colecționar nebun și miop
oglinda în care îmi arătai, râzând în hohote
forme noi, sânii mei perfect inegali, șoldurile fosforescente
stele cu colțuri ca niște degete de făpură navigatoare prin pântece
te iubeam și nu mai știam cine sunt, neliniștea permanentă se adâncise
ca un pumn în nisip, ca roțile unui tramvai deraiat
în cimentul sărat și proaspăt al disperării.
iubeam șuvițele suflate ritmic din ochi, de pe frunte
în timp ce-mi cotrobăiai prin măruntaie, cu mâinile-amândouă
rupând pagini umplute migălos cu propolis,
te-am iubit și asta mi-a deschis porți solare și puțin răgușite
departe, atât de departe, încât ai pierit, ai pierit.

Valeria Paștiu Gușeilă: Catrene

Ne-a pedepsit amarnic bătrânul Demiurg, ori dracu
Cu-un „An patru” aprig și nebun.
Omenirea osândită. Viață c-an surghiun.
Morții să ne fie duși la cimitir … cu sacu.
Că-i mâna lui satan, am înțeles din clipa-n care
Nenorocirea s-a extins –n lume atât de tare,
Și dând, nedând la zvonuri crezământ,
Vedeam ceasornicul spre cei bătrâni bătând.
Vânătorul de vieți omenești nu se joacă
Pe tinere flori bolnave - virusul atacă!
O fi având satrapul – un plan de plivitură?
Dar Doamne, de ce atâta ură?
O, gurile noastre, dintr-o dată cum tăcură!
Și vocea cea mai tare cum s-a stins!
Speranță și teamă, dorință nespusă și ură
Început de „An cinci” , în ploi reci ne-a prins.
Și-așa, la drept vorbind, mi-a fost întâiul gând:
Să scriu catrene. Simple și mângâitoare,
Spre-a-mi obloji cuvântul și sufletul flămând
Aleanuri, frângeri, greulecuitoare.
Sărmane cuvinte virgine, răbdătoare!
Nădejdi de rodiri, bruiaje în larg,
Remedii gâfâite, de toate se strâng pe catarg
Acestui „tărăboi” doar rațiunea-i dejucătoare!
Dar morții cei fără sfârșit de-ar inocula-n noi - o pildă altoi:
„ Să învățăm să dăm nume fiecărei nașteri din noi”
Poate - am alunga „ imaginea copacilor indiferenți și goi” ,
Poate - am isca primăvara și sfârșitul acestui mare război.

Camelia Monica Cornea: Păpușarul

Păpușarul trăgea de păpușa nătângă
își răzbuna pasiunea
era răsucită cu degete murdare
nu se auzeau note de vioară sau flaut
doar tobele îi pulsau
în cap fără ritm
ghetele scâlciate
plezneau prin rugini și ninsori
erau amorțite picioarele
căutând în zadar
un bâlci melancolic
cu lucruri dispărute
călător anodin
al firelor trecute
și-a îngropat visele
în marioneta ce agoniza
dansând pentru orbi.

Marian Florentin Ursu: Tren de noapte

A mai rămas iubire, a mai rămas şi moarte,
A mai rămas ecoul, am mai rămas şi noi,
Biletul de adio la un final de carte
Și-un tren ce se nu se-ntoarce vreodată înapoi

Când marii singuratici în primăvara rece
Se –ascund adânc în sine de teama vreunui nor,
O umbră–ngenunchează când alta vrea să plece
şi-un felinar în gară a îngheţat de dor

Când ochii se sfărâmă în limpezimi de piatră
În zarea fără capăt, pe drumul ocolit,
Se sinucid speranţe pe-o linie ferată
În aşteptarea lungă, cam cât un infinit,

Dar nimeni nu-i acolo în depărtarea surdă,
La capătul de linii, în ştersul anotimp,
Doar marii singuratici prin gara muribundă,
Suscită o iubire la margine de timp,

Luminile sunt stinse-n oraşe ferecate
Și idealuri frânte se clatină pe culmi,
Mai trec nişte destine cu trenul cel de noapte,
Prin cea mai veche gară, ce-mparte două lumi

Teodor Dume: Gândind la tata

De mult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când l-am văzut pe Dumnezeu
lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți
că drumul o să dureze o veșnicie...

(Teodor Dume, din volumul Două dureri în aceeași rană.
Coperta: Mioara Băluță
Editura: Pim,Iași/2021)

Vaile Ionac:***

îți sunt dator cu amintiri uitate
(Dator îți e și cântecul promis).
Și frigul poate fi o nuditate
Când cerul e spre nesfârșire-nchis.
N-am mai ajuns să construiesc cetate,
Căci ne-am ascuns în ceață vechiul vis;
Chiar nu-nțeleg ce-i aia libertate
Când drumul tace sub atâta nins.
Crezând mereu că orice nu se poate,
M-au declarat speranțele învins.
Nu sunt cărări în față, iar în spate
Tot zațul vremii e de neatins.
Trăim și respirăm printre rapoarte
Fără să știm de cine am depins.

Petruța Niță: Copil în brațele mele

când mă priveștiși tu și eu atingem Cerul
ne mângâiem pe creștet toate durerile facerii
eu - de prunci care-și iau zborul
tu - de cruci care ne zidesc pașii
suntem două amazoane care-și călăresc destinul
pe cai neîmblânziți
alergăm prin sălbăticia florilor de pâine
aruncând pietre de grâu nedospit
copitele noastre sunt săgeți de foc
peste pământul care cerșește mereu oase
tot mai multe oase
cenușă tămâie și amintiri...
ești singurul liant între cer și pământ
în tine toate păsările își rătăcesc ploile
pescarii din ochii tăi scot soarele
și abia acum înțeleg de ce dunărea
este mereu inundată în lumină
în anii cei mai tineri ți-ai alungat frica din oase
din albastrul verdelui de sub pleoape
ți-ai croit umeri pe care am urcat
mi-am sprijinit și odihnit pasul
tu - știai că este urcușul cel mai greu
eu - nu știam că este cel mai ușor
iar când îți văd un zâmbet rătăcit de câte-un dor nerostit
îmi amintesc că prin oasele tale
trec azi numai dureri care se sting în trecuta copilărie
eu - pruncul de care te țin legată
tu - mama de care nu mă mai satur să te privesc dormind
copil în brațele mele

Un poet uitat: Florin Mugur

 Melodie

Cu pletele până-n pământ iscăliturile

acelor timpuri vechi şi geniale –

fiece nume ca o bătălie

de oameni aurii şi de-animale –

decizia ! onoarea ! răsucirile !

ce curbe-n dans ! ce blonde turbioane

Biblia mea e plină de numele lor, plină

de peri, de bucle aspre, de ciufuri grosolane

sucindu-se pe tâmpla cuvintelor, suspine

lăudăroase, tremolouri vagi –

o, prea frumoşii grandomani ai viziunilor

bunicii mei, profeţi inculţi şi magi.

Şi cărţile se umflă de fală şi se-nfoaie

mug turmele prelung, neîntrerupt

nişte păstori bătrâni, cu capul palid

scriu mane, tekel, fares pe cer – şi dedesubt

se iscălesc şi vitele-i urmează

pe drumul mult cotit, prin spinii suri

măgari, berbeci, oi blonde, turme ample

de bucle şi de ciufuri, de lungi iscălituri.

Întrebări seara

Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide

grădina pe curajul tău nebun

la ce bun cerul scurt care ucide

zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun

 

şi la ce mâine şi la ce jivine

la ce zbor de gândac lătrat de câini ?

S-au şi urcat furnicile pe tine

fierbinţi, cu lumânările în mâini.

 

La ce dezordine, la ce distrugere bătrână

pe care uluit încerci s-o spui

ca şi cum prinţul cu o carte-n mână

şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui

 

ca şi cum nu e ultima grădină

sălbăticindu-se de-atâta fum

ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina

de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum

 

dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva

ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum

i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva

când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum

 

rostind fragmente de făpturi divine

strigând neghiob nume de stele şi de câini

n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine

lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini.

*

Flori de suflet: Poeți români contemporani

     Flori de suflet                                            

Virgil Diaconu

Gheorghe Grigurcu

Daniel Corbu

Ionuț Caragea

                                                                         

 Virgil DIACONU                 

Acasă                                                                                                         

Cineva îmi bate la uşă. Câmpia! Tocmai câmpia,
sosită de departe şi în cămaşa ei subţire: de flori.
Câmpia cu depărtare cu tot, cu greieri cu tot.

Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! –
Pădurea îmbrăcată în verde şi purtând pe cap
toate cuiburile şi toate cântecele păsărilor.

– Să intre! – le strig străjilor mele,
deşi toată suflarea este trecută deja de strigătul meu,
de străjile şi vămile mele.

Eu le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium.
Pe toate, de parcă aş fi cetatea Ierihonului,
dimineaţa, când îşi deschide porţile.
De parcă aş fi Noe, care îşi însămânţează corabia.

– Să intre! – le strig străjilor,
şi făpturile Domnului îşi află toate locul în mine,
în celulele mele.
Femei de umbră foşnesc printre ierburi,
lumina trandafirului urcă muntele.
Şi iubita îşi ridică în înalt cocorii.

Da, eu îmi deschid inima pentru toată lucrarea.
Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu, frunză cu frunză.
Şi pasăre cu pasăre îl aduc pe Domnul acasă. Val cu val.
Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:
cireşe pe masă şi apă curată în cană.
Până şi cuiburile i le-am lăsat tot lui:
să petreacă cu păsările dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.

Numai fratele Ioan bate în porţi cu Apocalipsa lui!
Cu capul îngropat în nălucile sale,
el vede peste tot numai foc şi pucioasă.
Şi cum deschide gura să vorbească,
iată că se face întuneric pe tot întinsul.

Da, uneori aud în el strigătul bufniţei… Strigătul morţilor…
Uneori văd în el umbrele morţilor şi îl dau afară din Grădină.
Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,
pentru ca Domnul să se plimbe mai departe netulburat
printre ierburi şi greieri; prin Grădina înflorită în mine.
Pentru ca Domnul să rămână şi în seara aceasta cu mine la cină.
Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului
prăbuşită în celulele mele.

Desigur, îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi,
aşteptând ca vrăbiile să înflorească în văzduh.
Aşteptând ca floarea de cais să pună pe fugă
fiara care se plimbă pe cer: întunericul.

Vezi, copilăria surpă întotdeauna
podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei.
Ea păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin
şi nu mă lasă să intru. Copilăria nu mă lasă să intru-n cetate,
cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ.

Cum stau de vorbă cu fraţii şi surorile mele
care vin din pământ. Fraţi şi surori,
de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul.
Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.
Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?
Ce mai aveţi să îmi spuneţi?

Altfel, eu mai bat şi acum cu pumnii în pieptul copacului –
şi copacul nu se deschide;
bat cu pumnii-n pământ – şi pământul nu…

Gheorghe GRIGURCU        

Orice oricît

Orice oricît aş spune asta e Poezia
asta e Poezia urcată-n castan
rotindu-se asemenea coroanei lui
coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui
din care-atîrnă franjuri de vegetaţie
ca dintr-o faţă de masă bătrînească
orice oricît aş spune
asta e Poezia ca o floare de gura leului
căscată la poalele castanului
gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit
în timp ce razele primelor stele se-nfig
cu sîrguinţă-n textura gazonului
cum a unui covor uzat pus la uscat.

Daniel CORBU                     

Codicele singurătăţii

Tot admirând zeii altora
am uitat propria mitologie.
E noapte. Joc șah într-o cameră goală. Șah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiștii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere impetuos apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
și nu se schimbă nimic în ordinea lumii
și parcă-n această noapte codicele singurătăţii îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
Afară-i tot noapte. NIMIC
NU POATE ÎNLOCUI O REGINĂ PIERDUTĂ
IAR UN REGE SINGUR
E CA O CETATE PĂRĂSITĂ.
Joc șah într-o cameră goală.
Șah orb.
Și parcă-n această noapte
codicele singurătăţii îl scriu.

Ionuț CARAGEA                 

Timpul

Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,

Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.

   Flori de suflet: Poeți români contemporani   

Ionuț Pande: îndrăgostiri

Peste noapte, aruncată Luna,

Ca o pată de neobrăzare,
Printre neguri tremurând lumina,
Când din lujeri se trezesc fecioare.

Goale, albe și cu visul mire,
Își ascund sub sâni poftiri nebune,
Raze lunecă în aromire,
Peste trupul lor de mătăciune.

Fragedă, cu ochii ei de aur,
Se-nfășoară Luna-n văl de stele;
Printre ramuri, ciripind un graur:
-Uite, vrea cu mine să te-nșele!

Nu-i nimica, pasăre de sfadă,
Dintre tainele privirii mele,
Stau in brațe-n parfumări să-mi cadă
Ghiocei, brândușe, albăstrele!

La fereastra nopților de liniști,
Ochii mei în depărtare cată,
Dragi îmi sunteți, florilor de siliști,
Dar mai dragă Luna pe corlată!

Nely Vieru: Noaptea dinspre marți spre joi

 (Album UNIVERSURI PARALELE )

Aștern pe foaie versuri la-ntâmplare,

nici numai știu dacă e marți sau joi ,

în geamuri crengile se scutură de floarea

ce-atâta iarnă nins-a între noi .

Se scurge-n vârful de peniță visul

când viu, când sloi , când cenușiu.

Nici talpa mea nu-și mai găsește mersul

pășește în zig-zag prin gânduri, strivește tot ce scriu...

Și-aruncă în etern prin Universuri paralele ,

volume-ntregi de ziduri și mansarde ,

vitralii violete născătoare de clipe efemere

cu zboruri mute , aripi frânte ,când noaptea cânta serenade .

E noaptea-n care plouă și fulgeră tot cerul

și-n care gerul la mine-n suflet face așternut .

Noaptea în care lupul , țărușul , mi-l cere împrumut

să sfârtece pădurea din ochiul meu de lut .

E noaptea-n care plouă , ninge, bate vântul,

atât de tare norii fulgeră din noi ...

Din călimări cu fluturi ni se risipă visul ,

nici nu mai știu dacă e noaptea dinspre marți spre joi !

Camelia Boț: Prăpastia din mine

Simt cum se deschide-n mine
O prăpastie întunecată, profundă
Ş-ar vrea-ntre gheare să mă prindă
Să mă ducă, acolo, de unde vine.

Şi-n negura ei, unde-i doar scrum
O iubire îşi plânge tăcuta durerea
Privind în gol, îşi dojenea vrerea
Privind tristă spre ultimul ei drum.

Dorul sau, tâmpla-n palme-şi odihnea
Şi cu trupu-i obosit şi glasu-i stins
Avea mersu-i lent şi părul nins
A moarte prin ochi, chiar duhnea.

Frica mă pune să-mi arunc privirea
Peste apa morţii tulbure şi rece
Privind spre sufletul ce nu trece
Prin sita vremii căutând uitarea.

Ella Poenaru: ***

doamna cea blândă mi-a spus
să-i arăt cu degetul pe ursuleț
unde m-a atins moșul cel rău
mi-a vorbit frumos
cu iubita și scumpa
deși cred că și astea
pot fi cuvinte urâte uneori
ursulețul n-a tresărit nici măcar odată
e adevărat
că l-am atins ușor
eu nu știam că și ursuleții
pot fi mângâiați așa
asistenta m-a întrebat ce mă doare
cel mai tare
dar ursulețul acela nu avea niciun loc
unde-aș fi putut
să-i arăt
durerea mea
așa că am păstrat-o doar pentru mine
o viață intreagă

Nelu Cazan: Rană și leac...

Îmi ești noapte și zi
Nu mai știu ce să fac
Lăngă mine să fii
Răni pe inimă îmi faci
Atunci cănd tu nu ești
Dar și așa tu îmi placi
Și știu că mă iubești
Leac îmi ești cănd mă doare
Că nu ești lăngă mine
Tu..mă vindeci cu soare
Și mi faci zile senine
Nu se vindecă rana
Dacă nu te iubesc
Îmi ești veșnic icoana
Unui înger ceresc
Ascultă și taci
Nu vreau rană să mi faci
O să mor în curănd
Doar cu tine în gănd
Sănt bolnav azi de tine
Nu mai am nici un leac
Te aștept lăngă mine
Nu mai știu ce să fac
Tu îmi ești singurul leac
Între cer și pămănt
Tu..ascultă,eu tac
Numai tu îmi ești în gănd

George Sangortya: Rațiuni

Dorințe-n taină bolnăvicioase
Ultimul sărut parizian
Cerul sa deschis,
spre altarul inimii
Licoare de vin rose
Și câți diavoli ,
s-au perindat în jurul tău
Șosele adiacente ,
prescrise într-o rețetă de iubire
Sunt ceea ce sunt....
Trandafiri căzuți din cer
Pășind pe scări spre asfințit
O ultimă speranță
Rațiuni demonice lângă altar

Popa Ștefan: am atins cerul...

pictez puncte albastre, mii și mii
cu gândul la grandioasa lucrare
închid ochii în care se oglindește cerul
adun la un loc imensitatea punctelor
uimire și grandoare – văd cerul
ca un gigant albastru hrănit de nori

cum aș putea eu să ating cerul
înălțându-mă pe scara lui Iacob
suindu-mă pe vrejul de fasole al lui Iona
sau plecând ușor genunchii la rugăciune
sau să zbor ca pasărea precum Icar
și să strig în adâncul genunilor – am atins cerul

dincolo de cer ce ar putea fi
îngeri cu safire plutind printre nori
sufletul omului este ca cerul: când îmbeznat, când senin
dincolo de norii întunecați e cerul albastru
aceasta fiind ca o adiere de vânt pentru sufletul care strigă:
”cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
pe toate cu înțelepciune le-ai făcut“

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXI)

Note critice , de Daniel Marian     

Nicolae Silade 

Iubirea ca şansă, mecanism, atitudine

Curios cum cu lucrurile elementare se întâmplă să ne fie cel mai greu. De plidă, nu ştiu să existe manual, îndreptar ori dicţionar pentru stările sufleteşti intense. Aşa că ne rămâne speranţa încercărilor care nu pot să dea greş în mod indefinit repetat, important e ca teoria probabilităţilor să ia în calcul timpul vieţii noastre. Sau, putem şi să lăsăm la o parte orice imbold de organizare riguroasă dintr-o eventuală tehnică a sentimentelor, pe considerentul că până le numărăm şi ne mirăm de ele, s-ar putea ca ele tocmai să fi trecut deja foarte repede prin locul şi timpul care ne sunt. Alternativ, gândindu-mă că ar fi imposibil simultan, ambele variante rămân viabile.

Cu aplicabilitate directă la problematica iubirii şi parafrazându-l înainte de vreme pe Nicolae Silade cu „iubirea nu bate la uşă”, aş îndrăzni să spun: e chiar mai bine astfel, pentru că, Doamne fereşte, să bată la uşă şi să nu fii acasă tocmai atunci şi acolo! Ce-i drept, scenarii pentru iubire ne facem fie că vrem sau nu, neştiind care să fie sistemul valoric integrat potrivit miracolului veritabil. Dincolo de definirea iubirii esenţă, şi de cuprinsul deseori invizibil al acesteia, poetul vine să ne propună o calibrare rezonabilă, astfel filtrată încât să fie confortabilă fiinţei, şi pe care inspirat, fără pretenţii inutile de punctualizare, o intitulează „toată averea mea de simţăminte”.

Acesta fiind în sine un poem concentrat într-o formă incipientă, un bulb din care vor da ramurile rând pe rând intuitive, enunţiative, descriptive, explicative, într-o succesiune când aleasă, când autoimpusă. Autorul încercând, cel mai degrabă în baza percepţiilor de nuanţă, să le confere coordonatele necesare regăsirii lor cât mai fireşti. E un algoritm foarte interesant, care m-a derutat de câteva ori până să-i dau de cap, iar dacă într-adevăr am nimerit cum trebuie, oricum nu-l voi dezvălui acum şi aici.

Alcătuirea în două secţiuni a cărţii, fără a-i slăbi unitatea, poate fi caracterizată drept o aventură repetitivă într-un slalom cu obstacole, prin oglinda amintirii despre efervescenţa răsfăţului căutând o maturitate conclusivă a trăirilor, care nu vrea să se instaleze şi pace. Se trăieşte în două dimensiuni temporale, una invocând-o pe cealaltă. Pentru această permanenţă tranzitorie, îmi pare emblematic: „Azi-noapte te-am visat întâia oară,/ Veneai din vis, în visul meu, visând,/ Mai mult femeie, mai puţin fecioară,/ Şi îmi fierbeai dorinţele, pe rând.// Spuneai că visul meu se potriveşte/ Cu visul tău şi mă cutreierai,/ Şi poftele mi le-mplineai, orbeşte,/ De parcă nu în vis eram, ci-n rai!// Cred c-am visat o vreme, împreună,/ Un mare vis, al unei mari iubiri,/ Cum numai inimile pot să spună,/ În zori, înlănţuite de-amintiri.// Şi-acum, dacă în visul meu eşti trează,/ Nu mă trezi, cât inima visează!” (LVII).

Împreună cu contrapunerea: „prima bucurie pe ziua de azi eşti tu şi prima bucurie/ în fiecare zi eşti tu bucurie a zilelor şi nopţilor mele sub soare/ sub stele se bucură ziua şi se bucură noaptea şi roua de pe/ trandafiri se bucură şi pământul pe care calci se bucură// când vii spre mine când zâmbeşti când râzi/ când te deschizi cum se deschide trandafirul/ sub razele de soare când te închizi în mine în inima mea/ cu tot cu stele cu cerul tot cu lumea toată cine// cine se bucură mai mult ca mine cine suferă mai mult/ în această clipă plină de bucurie din plin trăită care în curând/ va trece hei cine nu se bucură şi nu suferă cu mine/ acela nu iubeşte nu va iubi vreodată// prima bucurie pe ziua de azi eşti tu/ şi ultima” (31).
Cea de-a doua secţiune continuă efortul de rezolvare a imposibilului existenţial. Cu un proaspăt programatic, „din zece ani în zece/ te cheamă marile iubiri”, de fapt se produce recidiva în perspectiva unei noi ascensiuni prin profunzimea sinelui ce nu acceptă autosuficienţa şi oferă argumentul continuităţii incontestabile.

În paralel cu frumuseţea lirică, la Nicolae Silade mai are loc ceva, şi anume dovedirea faptului că iubirea reprezintă singurul sentiment care are nevoie de acţiune şi reacţiune pentru a nu sări din matca-i semantică. Altfel, ar trece în celelalte faze ale percepţiei, comparabile prin intensitate, dar nu atât de grave!

                                                                                                                                                              Daniel MARIAN

despre Nicolae Silade  *Vizualizați profilul  complet

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Cadar Katalin: Și dacă e marți...

Și dacă e marți,
pisicile stau înghemuite sub sobe
și torc descântece de noroc,
în ritmul trosnit a lemnelor
ce ard
toate cele trei ceasuri rele,
aduse de Vânt
dis-de-dimineață,
la cântatul cocoșilor
și babele își numără invers mătăniile
de trei ori,
iar fecioarele își scuipă în sâni
tot de trei ori,
în timp
ce pun șofranul în oala sub presiune,
să alunge toate cele rele
dacă e marți...

Bătrânii satului spun că:
Vânătorii și soldații își curăță
întotdeauna
armele de blesteme
și copiii aruncă cu pietre după ciori,
să spargă ghinionul ...

Marți
trebuie să-ți speli sufletul cu cenușă,
în fața oglinzii întoarse,
să fii curat
în noaptea renașterii ...

Dragoș Vișan: Scrie astăzi și Dracul

Din câte perspective
scrie la timpul răpirii
sufletelor noastre
nelăsate în pace
Dracul poet plastograf

Întunericului său manuscris
îi repartizează
pe nenumărate file
zgârieturi din gheare
pe inimi

Dracul se crede încă
artist genial trăind din vânzări cu toptanul
poate să-și trimită și-n văzduh
înaripatul copilot
înarmat cu proiectile moderne
să explodeze necreativ-distructiv
trupul său trăsnit
de poem încolăcit

Badescu Alexia:***

=====================================================
adevărul este că toți așteptăm dragostea
care va veni
și ne va pocni ca un uragan drept în moalele capului
în mijlocul incertitudinii de a fi
va da sens incontinenței urinare și bolilor cronice pe care le-am dezvoltat așteptând
să ne lovească minunea
să îi găsim defecte
prea înaltă
prea arogantă
prea sexi
și "boring"
ca un boing 747 depășit deja de noile tendințe
e mai simplu să fi căutător de victime
pe instagram
dar adevărul este că toți murim să iubim

====================================================

Eugenia Bucur: Zilele

Ziua întinde brațele, ieșind din pântecul nopții.
Încet, încet albul îi deschide pleoapa în lumină.
Curge lumina din zăpezi prin retină, prin suflet,
ca o trezire la viață, în sunetul grav al gerului,
o talpă grea ce se așează pe zăpada bătătorită.
Iarna și nopțile au lumina lor. Astrul ceresc cântă.
Lasă tăcerea zilei să cadă, îngerii au nevoie de odihnă!
Auzi cum pășesc pe scânteieri de zăpadă!
Nu, nu vor să cadă în bezna de a fi muritori.
Zilele nu mor niciodată, ele urcă vămile văzduhului
până la întâlnirea sufletului cu Dumnezeu,
apoi se retrag, purificate, în lumină, printre îngeri.

Ina Dumitrescu: Mica păpădie

Undeva, uitată, rece, dezgolită de candoare
Stă o păpadie goală de cuvinte și petale.
Doar un voal însingurat, îngroșat puțin la poale
Mai incearcă să-i ascundă, pielea palidă și moale.

E o păpădie mică, închistată în tăceri.
Poartă nimbul de mătase a atâtor nostalgii,
Simte adierea tristă ce-o-nconjoară cu fiori
Și nu se poate opune...se transformă-n elegii.

Păpădie aspirată de lăcomia tristeții...
Stă pierdută ascunzându-și goliciunea indecentă,
Sărutând culoarea blândă din alcovul dimineții
Și sperând să vii să-i dai, haina ta cu gust de mentă.

N-a putut să țină piept gândurilor sfidătoare.
În nopți albe, fără pace doar cu ploi neterminate,
Subjugată de amploarea unui zâmbet de petale
A sfârșit în goliciunea unui vis de șoapte moarte.

Elena Știrbu: Metamorfoză

O lacrimă
cade în zori
un strigăt
se transformă
într-o "odă a bucuriei"
cântată
până când
macii sărută câmpia
înserarea
sună ca un ecou
lipindu-se
de obraji
în trup
se răspândește liniștea
reîmprospătând
curgerea zilei
spre seară
când lacrima
devine
o lumină
pe cer.

Alexandru Berceanu: Poteci de cer

Pe urme de ciute
pe poteci de cer
te îmbraci cu văzduh
și de acolo de sus
- călătoareo din mine -
mă îmbraci cu lumină,
mă aduni și mă prezi.

Dimineața mă pipăi
bolnavă de munte
și urci după ciute
să înveți cum se bea
din înaltele bolți
apă nestinsă de stea
cu esență de albăstrea.

Lidia Popa:***

La vita - un oblio troppo caro

L'inganno del nostro tempo migliore,
fiorisce la solitudine nelle stanze,
sbocciata dalla sofferenza.
Amicizie vaporizzate nelle nubi,
soggettivi contesti appassiscono -
foglie ingiallite dei libri nelle biblioteche.
Alcun richiamo suona la campanella,
l'insegnamento è diventato il castigo
per le lepri dai nascondigli camuffati.
Il verde irrobustisce sotto il cielo,
ma non è più cuscino degli innamorati
delle parole custodite dal sincero.

Viața - o uitare prea scumpă

Înșelătoria timpului nostru cel mai bun,
singurătatea înflorește în camere,
îmbobocită din suferință.
Prietenii s-au vaporizat în nori,
contextele subiective se ofilesc -
foile îngălbenite ale cărților din biblioteci.
Niciun apel nu sună,
învățătura a devenit pedeapsă
pentru iepuri cu ascunzători deghizate.
Verdele se călește sub cer,
dar nu mai este perna iubitorilor
cuvintelor păzite de sincer.

Life - an overpriced oblivion

The deception of our best time,
solitude blooms in the rooms,
blossomed from suffering.
Friendships vaporized in the clouds,
subjective contexts wither -
yellowed leaves of books in libraries.
No call rings the bell,
teaching has become the punishment
for hares with disguised hiding places.
Green strengthens under the sky,
but it is no longer a lover's pillow
of the words guarded by the sincere.

La vida - un olvido caro

El engaño de nuestro mejor tiempo,
la soledad florece en las habitaciones,
abrumada por el sufrimiento.
Amistades vaporizadas en las nubes,
los contextos subjetivos se marchitan -
hojas amarillentas de libros en bibliotecas.
Ninguna llamada suena,
la enseñanza se ha convertido en el castigo
para liebres con escondites disfrazados.
El verde se fortalece bajo el cielo,
pero ya no es almohada de enamorados
de las palabras custodiadas por los sinceros.

La vie - un oubli hors de prix

La déception de notre meilleur temps,
la solitude fleurit dans les chambres,
accablé par la souffrance.
Amitiés vaporisées dans les nuages,
les contextes subjectifs se flétrissent -
pages jaunies des livres dans les bibliothèques.
Aucun appel ne sonne à la cloche,
l'enseignement est devenu la punition
pour les lièvres aux cachettes déguisées.
Le vert se renforce sous le ciel,
mais ce n'est plus l'oreiller d'un amant
des paroles gardées par les sincères.

Das Leben - ein überteuertes Vergessen

Die Täuschung unserer besten Zeit,
Einsamkeit blüht in den Zimmern,
vom Leiden überwältigt.
Freundschaften verdampften in den Wolken,
subjektive Kontexte verkümmern -
vergilbte Blätter von Büchern in Bibliotheken.
Kein Anruf klingelt,
Lehren ist zur Strafe geworden
für Hasen mit getarnten Verstecken.
Grün stärkt sich unter dem Himmel,
aber es ist kein Liebhaberkissen mehr
der Worte, die von den Aufrichtigen bewacht werden.

Vida - um esquecimento superfaturado

A decepção do nosso melhor tempo,
a solidão floresce nos quartos,
dominada pelo sofrimento.
Amizades vaporizadas nas nuvens,
contextos subjetivos murcham -
folhas amareladas de livros em bibliotecas.
Nenhuma chamada toca a campainha,
ensinar tornou-se o castigo
para lebres com esconderijos disfarçados.
O verde se fortalece sob o céu,
mas não é mais o travesseiro de um amante
das palavras guardadas pelos sinceros.

© ️Lidia Popa                                                                                                

Ionuț-Tiberiu Balan: nu mă pot întoarce

noaptea își coboară pleoapele peste ochii mei
păsările se întorc în cuiburile lor albastre
doi pui de pisică fugeau cu gura plină de stele
intrarea în rai e acoperită de un proaspăt strat
de iarbă

caii beau din lacrima lui dumnezeu
apă curată! iar lumea se sfîrsește

atenție
cad îngeri cu brațele deja rupte
nu mai are niciun rost să fim brutali
oricum
ce rost avea și înainte?

Savu Popa:***

La câteva zile
După ce descoperi
Că suferă cu nervii,
Calomfir
Ieșise într-o după-amiază
În oraș,
După o ploaie teribilă,
Împreună cu mama lui.
Aerul se răcise,
Totul în jur
Părea îmbibat într-o grăsime anemică
Și când ajunseră
Pe o anumită stradă,
Pe mama lui
O trecu un fior de greață și se opri
Brusc,
Devenind foarte atentă
Pe unde călca.
,,Tu vezi câți melci fără cochilie
Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?”
,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile
Pământului..”
,,Ai grijă pe unde calci,
Poți să-ți intre bucăți din ei
Printre crestele bocancilor,
Să-i duci în casă,
Să le împrăștii
Pe mochetă.”
Mama lui avea
Întrucâtva dreptate,
Melcii erau negri, vâscoși,
De mărimea și grosimea
Degetului mic
De la mână,
Nu părea că mișcă niciunul
Și toată strada era plină.
Calomfir îi privi cu atenție
Și îl trecu un fior.
Boala lui era întinsă
Ca asfaltul crăpat, cenușiu
Al acestei străzi,
Al acestui trotuar,
Iar bucățile vâscoase,
Cenușiu-lucioase
Din trupurile viermilor,
Despre care mama lui
Îi spusese,
Avertizându-l că le-ar putea
Lua printre creste,
Erau, de fapt, nervii lui,
Care nu dădeau semne de mișcare,
prinși printre crestele de bocanc nemțesc
ale fricii,
Împrăștiați
Pe o suprafață umedă, nesfârșită,
Mirosind stătut, a vegetație
a fum de mașină,
a orbire