Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Mioara Băluță: ***

======================

și atunci mi-am spus
nu-i voi urma decât pe aceia
care își poartă cu grijă
prin propriile furtuni
paharul plin
în care a căzut o picătură de sânge
acum
nu mai vreau decât să merg
pe urma mâinilor care pot duce
până la capăt
un pahar plin și picătura lui
=====================

Ottilia Ardeleanu: ***

  poezie       

împreună

am greșit împreună
de la atingerea notelor la acordurile limpezi
melodia descifrabilă pe care optimile deveneau inimi
diezii și bemolii fluturi
becarii se amestecau și ei în cavalcada sentimentelor
fluxul devenea melodramatic
eram pe același portativ la un scherzo distanță
optimiști fredonam aceleași idei
eram în compunere

diapazon
cum să te uit ce fel de om aș fi
degetele pe clape nu pot fi șterse oricum
orchestrăm un preludiu apoi un capriciu de vară
la umbra unei conversații estompate
ne unim brațele ca doi oameni proaspăt afectați
uvertura unui noi priviri face timpul să crească
dezvoltăm împreună dorințe pe ton de soprană

diapazon
să avem răbdare
nocturnele fac stelele să fibrileze

Pe urmele poetului Nicolae Silade

    X V   

Un cronicar al prezentului / Nicolae Silade: miniepistole 


Scrise în versuri cu măsură amplă, poeziile lui Nicolae Silade, din volumul miniepistole – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 – sunt precedate de un cuvânt al autorului (intro-ducere), o provocare, de fapt, lansată cititorului, care, astfel, este atenționat că lăuntrul cărții nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea / dintâi. Și provocarea de care spuneam este accentuată retoric, în finalul acestor rânduri, ele însele (fragment de) poem: o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca? În subsidiar, ortografierea cu inițială mică a cuvintelor de la începutul fiecărui enunț poate fi decodată drept o propunere de a înțelege noua apariție editorială a poetului lugojean ca fragment, început demult, dintr-o sui-generis alchimie-maraton, prin care transformă aproape orice respirație, orice trăire, orice întâmplare cotidiană în poezie.

Scris într-un registru pendulând între grav și ludic, acest epistolar se deschide cu asumarea unei omenești incapacități de a cuprinde complexitatea vieții, cu suita ei de zădărnicii copleșitoare, drept care epistolierul se declară dezarmat: n-am învățat nimic din viața asta, iar volumul continuă ca o demonstrație a acestor aserțiuni inițiale.

Privind volumul în ansamblu, în plan stilistic, dacă, mai ales la început, textele sunt construite colocvial (discursul liric e impregnat de lexicul actual internațional – de like & share, spre exemplu) și nu par a urmări să surprindă prin expresivitate (în consecință, sinceritatea confesiunii este ceea ce răzbate, în primul rând, din carte), pe măsura avansării în carte însă, latura aceasta devine tot mai pregnantă, mai densă.

La nivelul conținutului, sunt aduse laolaltă realitatea cu aspirația, în aceeași notă de (auto)ironie (tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă), fiindcă propriul parcurs existențial este una dintre temele care-l preocupă pe poet, la evaluarea căruia și-l ia martor, de pildă, pe fiu – metaforă, poate, a cititorului (amintind, în acest sens, de poezia argheziană): ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă. Iar în „povestea” sinelui, creatorul se dezvăluie a fi asemenea tuturor din această categorie și, totuși, diferit de toți: dar de ce vă vorbesc despre mine când foarte bine aș putea  / vorbi despre altul și altul și altul sau chiar despre tine frate.

În ce-l privește, liantul zbaterilor din care i se compune viețuirea în sau întru poezie se relevă a fi mereu dragostea (exprimată aici într-o mulțime de forme; mai mult, cum dragostea este omniprezentă în volumul lui Nicolae Silade, aceste miniepistole-confesiuni îi sunt, de fapt, un amplu imn), despre care, de asemenea, i se confesează unui alter ego, uneori simulând ludicul (hasta la vista baby hasta la vista îți spun din havana din cuba din / copacabana), dar, de cele mai multe ori, dând glas unei amărăciuni (temperate), încât textul liric al lui Nicolae Silade se desfășoară între litanie, resemnare / asumare și conștiința că nimic esențial nu se va schimba în universul la care are acces omul. Totodată, făcând referire la  noua ordine pe care o instituie, mereu, dragostea în lume, poetul își etalează și perspectiva asupra timpului, iar ecourile eminesciene sunt recognoscibile (timpul devenise în întregime al nostru cu tot / trecutul lui cu tot prezentul și cu viitorul lui).
Tot în legătură cu dragostea, dar și cu aspirația spre perfecțiune, sunt decelabile în poezie și  influențe ale unor mituri, de pildă, al androginului: dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta, îndrăgostitul regăsindu-se și completându-se proiectat în celălalt, dar, concomitent, fiecare fiind și o proiecției a divinului, de vreme ce imploră, psalmic: lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne.

Altădată, în ipostaza de psalmist, într-o invocație insolită, poetul se adresează transcendentului figurat ca o proiecție concentrică de ecrane pe care se derulează la nesfârșit aceeași scenă – fragment de theatrum mundi, de la care nu lipsește nimeni, doamnelor și domnilor în această minunată dimineață –, imaginea înglobând și transmițând un amestec neașteptat de nostalgie și neputință: și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile / când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți.

Fiind concepute epistolar, poeziile din volum presupun mereu existența câte unui interlocutor / destinatar (fiind și în ipostaza de argument al observațiilor pe care le împărtășește), între aceștia, poetul îl aduce, peste timp, și pe titanul literaturii engleze și universale, pe care, colocvial, îl invocă (mister shakespeare domnule will), reiterând, concomitent, neliniștile spiritului sensibil, contemplativ, gânditor, dintotdeauna, punându-și problemele preocupante pentru toți din tagma lui, căutând, spre exemplu, să-i găsim un răspuns lui a fi (a nu fi nu intră niciodată în calcul) și, mefient, întrebându-se (retoric): cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire.

În descendența postmodernismului, pe de altă parte, cotidianul, cu zonele lui de banalitate, ocupă atenția poetului, care caută (deliberat, de vreme ce se proclamă astfel) să-i eternizeze neprețuitele clipe. În felul acesta, o călătorie în Rusia, grădinița din spatele / județeanului, invitația spre a recita niște versuri într-un cămin de bătrâni, unde află (se convinge) încă o dată că e dragostea singura noastră avere, dar și imaginile anodine ale orașului contemporan ori înscrierea pe feisbuc sunt câteva dintre aspectele lumii contemporane pe care le trece în revistă poetul, care  nu ratează mai nimic din interacțiunile lui cu societatea, nici propriul statut de om de litere și, deci, om de cuvânt, dar nici o seamă de evenimente ale vieții de zi cu zi, stop-cadre, flash-uri, pe care le transformă în  pretext pentru poezie, de la o simplă întâlnire, la lidl, spre exemplu, și până la imaginea iconică a unei femei în vârstă, la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară.

Elocventă, mai ales, pentru atmosfera lumii pe care o aduce în poezia sa este epistola a 24-a care cuprinde atâta tragism și atâta cinism, încât poate fi considerată summum-ul cărții unde, dialogând, de astă dată cu sine, poetul concluzionează: du-te și lasă lumea cum e dacă nu o poți face mai bună. Iar, în acest context, iubirea nu pare a fi decât interfața credinței, forma de manifestare a căutării divinului, din pântecul / mamei până-n pântecul pământului, cu promisiunea-constatare sau cu promisiunea / constatarea că nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu ești / însăși viața…

Partea a doua a cărții, Insert, începe cu un fel de rugăciune, un insolit Tatăl nostru, în care credinciosul mulțumește pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere și, în final, imploră, în aceeași manieră: arată-ne calea ta arată-ne împărăția ta arată-ni-te.

În cartea lui, prin urmare,  Nicolae Silade pare tentat să abordeze cât mai mult din ceea ce constituie diversitatea preocupărilor, dar și a mentalităților omului contemporan, la aspectele menționate deja, adăugându-se, între altele, călătorii și interacțiuni în realitate și în gând ori în lumea virtuală, întâlniri cu trecutul prin vizite în spații care-i conservă vestigiile (intri apoi în cetate ca și cum ai intra într-o altă viață ca și cum ai intra / în alt timp, prilej de a contempla mii de ani adunați într-o clipă) sau doar imagini fulgurante (o ploaie la mare, un tablou al mulțimii revărsându-se în apă, o minunată seară de august, care îndeamnă la meditație, la viața de noapte din vechea cetate, și, în același timp, la cei care mâine vor trece pe-aici), dar și neliniști și așteptări fără nume, din care se poate alcătui o adevărată capsulă a timpului (supratema poeziei), pentru a-i ajuta pe urmașii de peste veacuri ori milenii să-și închipuie secvențe de trecut, chiar dacă acestea nu au nimic spectaculos. Au însă viață și, dând o piatră la o parte ori îndepărtând un val, ar putea să vadă sângele…  

Urmărind neîncetat, așadar, meandrele timpului în care trăiește, neobositul iubitor al vieții află că mult călătorește omul prin sufletul său dar mult mai mult sufletul și încă / mai mult și mai departe gândul. Călătoria, aventura cunoașterii sunt, de altfel, pentru poet prilej de a se cufunda în sine, de a medita îndelung la lumea lui lăuntrică, dar și la condiția omului: nu dramatică, dimpotrivă: norocoasă, fiindcă omului i s-a făcut un dar neprețuit, și anume șansa de a reconfigura lumea, de a evalua nu doar ce a fost, ce este, ci, mai ales, ce ar putea fi (cu ochii închiși poți vedea mult mai bine), ceea ce permite chiar un refresh vizual, fiindcă sunt lucruri // care se văd cu ochii și sunt lucruri care se văd cu inima.

Cea de-a treia parte a cărții, ca și precedentele, se remarcă prin surprinderea aceleiași autenticități a trăirii și, concomitent, a dezvăluirii acesteia ori doar a schițării, în mare, a ceea ce observă într-un neobișnuit jurnal, fără să aibă sentimentul unicității, asumându-și doar statutul de parte a unui întreg (omenirea).

Peste toate însă, poezia lui Nicolae Silade cuprinde o tristețe nesfârșită, venind dintr-un dor, paradoxal, de ceva netrăit, dintr-o aspirație despre care pare sigur că nu se va împlini vreodată. Este un sentiment recurent în carte, dedus dintr-o perspectivă ontică, traumatizantă, însă numai dacă insul nu vrea să accepte că pereții destinului uman sunt insurmontabili și că orice râvnește, dincolo de ce poate oferi cotidianul, imediatul, fără să-l deprime, îi rămâne interzis, ca o magmă de care nu se poate apropia, oricât de mult ar admira-o, drept care, conchide: ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său.

Și, în această continuă tranziție – sufletească – spre o împlinire iluzorie, pe care o conștientizează, se simte un pom roditor în pustie, dar  și o oază în deșert  sau  o casă zidită pe stâncă, visând mereu la o viață nouă, pe propriul drum în propria viață.

Perspectiva lirică apolinică, traversând contemporaneitatea, dar și trecutul, aduce în prim-plan, de-a lungul cărții, dincolo de cele amintite, o diversitate de teme, deseori neașteptate (raportul dintre destin, educație și alunecarea spre dictatură, dintre geneză și apocalipsă, visul, inserția rețelelor de socializare – a facebook-ului – în existențele individuale etc., etc.), însă recurentă este preocuparea legată de timp, care trece prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții și de relația cu divinul, abordată psalmic, aproape de fiecare dată, printr-o litanie (ca în epistola cu numărul 46): doamne între cei care cred în tine și cei care nu te cred stau eu, iar atitudinea față de dumnezeire amintește, din nou, de argheziana pendulare între „credință și tăgadă”.

Coborându-se în sine, scoțându-și la suprafață amintirile, cel ce se confesează își exprimă gratitudinea pentru înaintași, deveniți rădăcinile lui, și concluzionează: deci să recapitulăm dar sub nici un motiv să nu capitulăm. Pe acest fundal de trăiri, cioranian, acceptă viețuirea ori, mai degrabă, o înțelege ca pe o formă de atenuare a morții: moartea se ispășește trăind.

Nici tema fericirii nu este, în context, eludată: ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii / să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești de ceea ce este, iar fericirea este paradisul pierdut, care argumentează tendința regresivă, vizibilă deseori în poemele lui Nicolae Silade.

O posibilă concluzie a rândurilor de față sunt chiar versurile ultimului poem din volum, o pledoarie împotriva înstrăinării de sine pe care, indirect, de-a lungul întregii cărți, poetul caută să o atenueze: „când te trezești să nu deschizi imediat telefonul laptopul postările / de pe facebook te întorc în trecut să nu-ți lași privirea peste litere / de revistă de carte ideile de acolo te vor duce departe departe de / tine când te trezești să nu faci nimic înainte de a-ți asculta bătăile // inimii înainte de a te gândi la gândurile tale să nu faci niciunul din lucrurile pe care lumea le face.

Mioara BAHNA

 *** despre Nicolae Silade

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Ionuț Caragea: Timpul

 versuri                                     

Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.

Teodor Dume: Rătăciri

==================

de la o vreme aud tropote
neliniştea creşte în mine
ca un bob
cerul văduvit de zboruri
zădărniceşte lumina
Dumnezeu priveşte-ngândurat

între noapte şi zi doar eu -
ascunzătoarea perfectă a morţii

==================== 

Daniel Corbu: Scenă

(Am închis toate cărţile)


Tu care călătoreşti prin cărţi căutându-te
ia seama: până şi un cuvânt ar putea să ucidă!
Aceste şoapte. Îmi privesc pe rând cărţile.
Camera se umple de voci.

„Ştii ce-nseamnă, domnule, să nu ai unde te duce?”
se tânguie Roquentin.
„Încă o vară pierdută!” zice prinţul Mâşkin
trăgându-şi cizmele pline de fluturi.

Şi Pozzo: „Lacrimile lumii sunt imuabile.
Pentru fiecare om care începe să plângă,
un altul, undeva, se opreşte din plâns”.

„Nu se-ntâmplă nimic, nu vine nimeni,
nu pleacă nimeni, e cumplit” continuă Estragon
aşteptându-l înfrigurat pe Godot.

Suspină Faust: „Eu mi-am trăit în grabă
viaţa toată”.
Îl aud pe Hamlet: „Ţi-e numele, femeie, slăbiciune!”
„Ridică-te şi umblă” spuse Iisus şi omul din Samarica
a mers pe-un drum de uimire.

„Nu plec decât ca să mă-ntorc” se-ncruntă
Leopold Bloom.

Şi din nou Hamlet: „Să mori, să dormi,
să dormi visând, mai ştii!”

Gata: Penelopa l-a recunoscut pe Ulise.
Ofelia a sărutat trandafirul.
Am închis toate cărţile.
Goală e scena dar poţi să aplauzi.

                                                                                                             

Andrada Ilie: Rămâi cu bine

====================

Rămâi cu bine tu blândețe
Te-am tot ținut de-o viață-n spate,
Am uitat și de tinerețe,
Am uitat de tot și de toate!

Și când se da cu biciu-n mine,
Eu răspundeam tot delicat
Și te țineam lipită bine,
De-al meu suflet îndurerat!

Și-am primit palme de la toți
Și-am întors celalat obraz,
Chiar dacă priponit în porți,
Aveam doar dor și doar necaz!

Și le zâmbeam și le vorbeam
Și celor ce loveau în mine
De parcă suflet nu aveam,
Dar mă durea cumplit știi bine!

Acum rămâi, rămâi cu bine,
Te las la margine de drum
Și nu îmi pasă care, cine?
Te va îmbrățișa de-acum!

Îmi smulg și-aripile din spate
Mă dezbrac și de nemurire,
Te las împreună cu toate
Că mi-ai adus dezamăgire!

Aripile ce-mi folosesc
Dacă suflet-mi sângerează ?
Și ce nemurire trăiesc
Când ochii nici nu-mi mai visează ?

Gata cu voi, om vreau să fiu!
Să iubesc când sunt iubită
Nu să am sufletul pustiu,
Nu să fiu tot timpul lovită!

Și de-s lovită să lovesc
Că asta-nseamnă om să fii
Oamenii greu mai iubesc
Și multe suflete-s pustii!

Să zâmbesc când mi se zâmbește
Când plâng să plâng și apoi gata!
Să nu mai simt cum se topește
Inima în mine săraca!

Adio aripi, nemurire, adio și ție blândețe
Adio, adio tot ce am fost eu!
Adio lacrimi și tu dor, adio și ție tristețe
De-acum sunt doar un muritor nu înger, nu luceafăr, zeu!

Pavel Ilica:***

Viața aceasta este
precum o sârmă ghimpată-
iubire cotidiană
*
livezile zac
sub povara de flori-
Pasărea Phoenix țipă
====================

Geo Vasile: Angèlica Inna

 TESTO BILINGUE

Semăna cu acele femei alcoolice
din romanele lui Georges Bataille
care se prăbușesc pe nepusă masa,
cu mamele ignobile care vorbesc
pe mobil împingând căruciorul
copilului Isus, vomită pe covoarele
zburătoare ale marilor hoteluri spre
planeta Venus, alias Hesperos…
Basoreliefurile trupului ei aveau o
senzualitate aproape pornografică,
seismica lor unduire, comuniunea &
frecarea coapselor îi asigurau
echilibrul în mers, mai ales când se
droga… prietenele o invidiau convinse
că era un fel de masturbare discretă…
Carnea ei părea plămădită
din lutul primelor zile ale Facerii….
Inna, l’angelica
Sembrava a quelle donne alcoliche
dei romanzi di Georges Bataille,
che crollano inavvertitamente,
alle ignobili mamme che parlano
al telefonino attaccato all'orecchio
mentre spingono la carrozzina
del bambin Gesù, vomitano sui tappeti
volanti dei grandi alberghi verso
il pianeta di Venere, alias Espero…
I bassorilievi del suo corpo avevano
una sensualità quasi pornografica,
il loro sismico ondeggiare, la comunione
& lo sfregarsi delle cosce, le davano
una mano a camminare dritta
soprattutto quando si drogava…
le amiche la invidiavano convinte che
era una sorta di discreta masturbazione...
La sua carne sembrava plasmata
con l'argilla dei primi giorni della Genesi...
============================

Doina Moritz: Te caut, te aștept...

 versuri                             

Te caut în trecut și-n începuturi,
Mi-ai spus că-ți sunt alean și poezie,
Te caut în uitatele săruturi,
Te-aștept să-alungi o lacrimă târzie.

Te caut într-o carte dăruită,
"Nu mă uita" se-anină printre rânduri,
Iubire în petale drămuită...
Te-aștept să vii, să te culeg din rânduri...

Te caut în tumultul de izvoare,
Să-mpart amiaza mea în părți egale,
Te caut, spinul de ciulini mă doare,
Te-aștept să ardem macii de pe vale.

Te caut în oglinzi de neuitare,
Sub gene-nrourate trece timpul,
Te caut, se-adună nori negri-n zare,
Te-aștept, încet ne trece anotimpul...

Te caut, număr pașii pe cărare,
Trosnește-un vreasc...e numai o părere...
Te caut printre semne de-ntrebare,
Te-aștept să rupem voalul de durere.

Te caut printre greii stropi de ploaie,
Răsfoiesc în taină ude amintiri,
Te caut prin apele ce curg șuvoaie,
Te aștept... colindă-mi seninul în priviri
.

Olga Alexandra Diaconu: Azi au zburat mai multe păsări

========================

Azi au zburat mai multe păsări
în grădină
şi-n clipă m-am pătruns
de zborul lor
ce se rotea în mine
ca în ape
când vântul le roteşte-ncetişor

Culoarea lor
mi-a luminat privirea
şi mi-a mutat-o-n
trupul lor zburând
Ameţitor se mişcă-n ele
firea
când lin pluteşte-n cer
seninul gând

Înalta pace-a gândului
de azi
pe aripile lor te poate-ajunge
şi numai zbor în suflet
vreau să ai

Când nori apar, vin păsări să-i alunge.
============================

Vasile Ionac: Vinărit


Iar se coace-n struguri vinul
Și e crâșma sfat de țară;
Înger e mereu creștinul,
Cât se bea pe laiț-afară.

Frunză verde ca dezastru,
Cât ulcioarele sunt pline,
Și beția e un astru,
Precum ochii de vecine.

Foaie lată de pastramă,
Vinul alb, ca vinul roșu,
Au culoare de năframă
Care-și caută cocoșul.

Cine bea numai jintiță,
Ce-o să spună la spovadă?
C-a văzut capră cu țâță
Și pe zestre-nchisă-n ladă?

Să trăiască toți aracii
Că țin via să nu cadă,
Cum de vânt se țin copacii
Când beția iese-n stradă.

Rodica Ochiș: Chemare

=======================

Sunt șoapta înghițită de tăcere,
Când luna bate la fereastra nopții
Și vântul tremură pe ram durere...
Se pierde-un vis în nenorocul sorții.

Rămas-a doar cuvântul fără rimă,
Un suflet plânge după poezie...
Cerneala prin albastru își exprimă
Un dor pictat pe-o coală de hartie.

Se rătăcește gându-n depărtare,
Obrazul pernei e scăldat de lacrimi.
De ce ecoul adierii doare,
Când raiul Evei l-ai golit de patimi?

Îți simte tâmpla urma mângâierii,
Mătasea buzelor încă foșnește...
Prin sânge arde focul remușcări,
Nisipul în clepsidră nu se-oprește...

Izvoare de-amintiri umplu albume,
Furtuna din adânc ridică valuri.
Oriunde pașii te poartă prin lume,
Te cheamă puntea dintre două maluri.
=============================

Marin Rada: Ploaia


Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie,
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie,

Când nu mai poate
să ducă pe umeri
atâta povară,

el se chinuie,
rabdă,
până ce răbdarea
începe să doară...
Dar pe cine să-ntrebe,
câte lucruri să-l mire?
Doar el știe că ploaia
este primul semn
de iubire,

Plouă
cu ruperi de arbori,
plouă cu dușmănie
dacă n-ar fi
binecuvântarea cerească,
sufletul meu
ar rătăci în pustie

Corneliu Neagu: Odiseu


La poarta uitări se-adună regrete
venind dintr-o antică plajă
pe cântec vrăjit de sirene ascete
ce vor să mă prindă în mreajă.

Se-aude departe o primă soprană,
cu triluri prelungi mă despică,
iar cântecul său, de fată orfană,
la margini de nori mă ridică.

O voce mai gravă, de primă altistă,
se-avântă pe note rebele,
cu glasu-i divin, de văduvă tristă,
mă urcă la cer, printre stele.

Și fete virgine cu triluri mă-mbată
în noaptea toridă de vară –
ajunse din larg, le zăresc deodată,
pe ţărmul vrăjit mă omoară.

Vasile Ionac: Incertitudine


Câte stele-ncap în lampă?
Câte lampadare-n cer?
Spun povești despre o clampă
Și un fante corăbier,
Ușa-adesea scârțâindă,
Așteptările din tindă,
Norii care nu mai tună
Și minciuni de vreme bună.

Unde-i, doamnă, pânăcândul?
Unde se ascunde hăul?
Vin tăcerile de-a rândul
Când se-nchide făgădăul,
Să găsească gustul berii
Înspre Peștera Muierii,
Să-ntâlnească vin pe soiuri
Când din stoluri se fac roiuri.

Nu mai știm și nu ne pasă
Ce ascunde vocea ierbii,
Care cuc mai are casă
Când s-apropie vremea iernii.
De mă afli, dragă dragă
Vino, pură și întreagă
Și așterne-te scânteie
Nesfârșire spre Lactee.

Nela Boca: Insomnia mea zăludă

Apusul înroșește zarea,
Turnând pe gânduri rătăciri
Și mi-i senin și valul ce-mi străbate marea,
Chiar de în suflet am amar din scrijeliri!

Taifasuri fac mereu, cu luna-n noapte,
Și stele mi-s surori de sfat,
Am adunat doar săgetări de șoapte
Ce urmă-mi sunt, pe suflet întristat! 

În zborul meu, am semănat un dor
De vis senin, fără vreo pată
Deși mi-i dorul prea nemuritor,
Adeseori, de săgetări n-am fost cruțată!

Mi-i simplă lumea, poate prea săracă,
Și versul meu, doar zbucium in pustiu,
Dar am sperat, lumină să se facă,
Să risipească întunericul neviu!

Și pare că doar luna-mi mai ascultă
În nopți de insomnii rebele,
Strigarea mea, ce țipă-n mine mută
Țesând din vise zbor până la stele!

Încă-mi mai am un petec albăstriu de cer,
Încă-mi șoptește legăminte de cuvânt!
Deși-mi rămâne zborul meu stingher,
Eu tot mai am in suflet dor de Sfânt!

Și încă mai răsfir răzleț în nopți albastre
Cuvinte ce culeg din depărtări sihastre!
Și încă tulbur marea-nvolburata,
Cu valul meu, mai trist că niciodata !

Și încă sunt aici, încă nu pier,
Cu suflet răstignit între pământ și cer,
Din vremi trecute și tălâmbe
Încă mai cred in judecați nestrâmbe!

Giorgian Ionuț Zamfira: Roata vieții

versuri                                      

Ieri când a murit bunica, am crezut că și-a urmat stăpânii,
Pomii-și dezveleau tulpina, ploaia aproba sfârșitul lumii...
Florile pe câmpul singuratic se-aplecau de-atâta plictiseală,
Nu tu om cu inimă de aur, nu tu viață dulce, doar amară.

Azi când a murit bunicul, am crezut că cerul se despică.
Ochii cei pustii priveau la lună, fără să cunoască strop de frică.
Lupii-n vârful munților cer dreptul de a fi stăpâni peste oștire...
Omul e o umbră-n întuneric care luptă pentru nemurire!

Mâine mor și eu c-așa e roata, se învârte fără să se-oprească
Plâng fecioarele împărăției, plâng icoanele din casa părintească
Ochii mei ce-au învelit pământul, vor uita de visele de-odată,
Sufletul în mine va renaște, într-o altă lume minunată.

Zilnic veți muri și voi cu mine, când vedeți pe stradă suferință,
Mâna cea întinsă e pomana, care-și cere dreptul la credință.
Focul care mistuie-n ogradă, e-un blestem ce moartea-l înțelege,
Apa e un leac de suferință care n-are grai și n-are lege!
Giorgian ionuț Zamfira: Roata vieții

Doina Moritz: Valsul depărtărilor


Pe-un ram de vânt, o frunză aurită
Se leagănă, iar codrul o îngână,
În roua dimineții primenită,
Se pierde prin desiș, parcă-i străină.

Valsul din depărtările deșarte
Iar mă atinge, dorind să mă-ndoaie...
Un curcubeu salută de departe...
Pe boltă mea s-adună nori de ploaie.

Pier petale albastre de iubire,
În valsul lor se prinde doar regretul,
Purul diamant se sparge-n privire,
O lacrimă își șterge-acum poetul.

Stele de-argint își cântă simfonia,
Se-adună doruri, ca s-aprindă vise...
Se-alintă sub peniță poezia,
Susură-n taină slovele nescrise.

Nori negri nu răzbesc să-nfrunte cerul,
E albăstrit de gândul dimineții.
Am încercat dar n-am aflat misterul,
Nici cheia ce deschide taina vieții.

Nely Vieru: Jurnal de mansardă

(Album: Petale de lumină)                                

Astăzi mi s-a luminat tavanul !
Nu știu când s-a stins lumina?!
Nu știu când s-a deschis geamul?!
Nu știu cum podeaua mată,
dintr-o dată e scăldată
'n clar de lună ?!...
Nu știu cum, o zână bună
a intrat tiptil pe-o rază
și-n petale de lumină
tot tavanu-mi luminează.

Simt cum iute-mi fuge gândul,
dau să mă ridic, dar trupul
mult mai greu îmi pare-acum,
totu-i împânzit cu fum,
doar la mine în mansardă
face noaptea acoladă,
să se scuture de lună
și de zână...

Pe podeaua maculată
stau întins și meditez,
parc-aș vrea în noaptea asta
să veghez
'naltul cerului și luna
să nu-mi deie pe la gene
să adorm și să visez.
Poate cine știe-n noapte,
mai târziu sau poate-n zori
tot tavanul și mansarda
e-o paletă de culori
mult mai vii și mult mai clare,
și sub nu știu ce culoare
violetă sau albastră
vom găsi printr-o minune
dintr-o lume de poveste
adormită, taina noastră !

Mioara Olteanu: Trecere

  poezie                                                ppp

Adie vântul
În unicul geam rămas
Pentru deschidere.
Prin forma lui
Vin zorile.
Lăsându-le
Se dezlănțuie
Puținul, dar sigurul
Regret al trecerii de zi
Ce colorată-n mine
Arde
De-atâta strună.

Lizeta Prața: Pășesc peste ape


Pășesc peste ape,
ca pe niște clape,
din care se ridică, spre stele,
notele muzicii mele.
Din mine izvorăsc toate culorile,
ce-mi luminează gândurile
și-mi spală amurgurile
de praful zadarnic,
cu care m-acoperă ceasul hotarnic.
Stânca, de care se izbesc valurile,
e ca o durere crescută,
ce-mpiedică malurile
să fie scăldate, în noaptea tăcută
din sufletul meu.
Cu fruntea ating nori roșiatici,
în care apusul îmi cuprinde trupul
rătăcit, printre copacii tomnatici.
Din umeri se desfac aripi mișcătoare,
ca ale unei pierdute păsări călătoare,
ce-abia a învățat să zboare,
printre atâtea clipe curgătoare.
Străpung cu ele
zidul, ce mă desparte de stele,
de toate visele,
pe care le ating
cu ritmul inimii mele.
(vol:" Suflet desculț, printre cuvinte)

Violeta Andrei Stoicescu: Ploaie de vară

                                           

Arşița verii,
Glasul tăcerii...
Cheamă spre seară
Ploaia de vară.
Raza de soare
Cu resemnare
Se pierde-n zare
În grabă mare...
Natura-i toată
Încețoşată...
Norii se-adună,
Deodată tună,
Fulgere albe
Se prind în salbe.
În depărtare,
Cu frământare,
Un val de mare
Stă în picioare.
Vântul aleargă,
Urma să-i şteargă
C-o adiere
Şi-ndată piere...
Stropi grei de ploaie
Curg în şiroaie.
Lanul fierbinte
Tace cuminte...
Chiar dac-afară
Plouă a vară.
Iar pe răzoare
E sărbătoare
Şi în grădină,
Ca o cortină
Coboară lină
O boare fină...
Zefirul tace,
Noapte se face,
Luna-şi presară
Argintul iară...
Ce uşurare!
Din nou răcoare!

                                         

Florian Dan: Puțin câte puțin

=================

Puțin câte puțin,
haita zilelor de prisos
din niciodată
înfometată
vine tiptil pe jos,
pe gânduri,
rânduri-rânduri;
Eu
rătăcit, cu inima beată,
cu sufletul ros,
mă zvârli ei
puțin-câte-puțin,
os după os...
==================

Alexandru Berceanu: Dacă...


Dacă văd
înseamnă că am lumină
chiar dacă mă orbesc cocorii
când pleacă cu tristețile lumii!

Dacă aud
înseamnă că simt clopotul
cum vălurește chemarea spre liniști
în dimineața fără de zori!

Dacă respir
înseamnă că am viață,
că mai am o dimineață
ce mă leagă de încă o zi
să mă înhame la umplerea nopții!

Dacă voi tăcea,
și nu mă veți auzi,
cuvântul s-a întunecat
pe drumul buzelor,
s-a făcut tare ca o piatră,
mi-a făcut leagăn
pentru a legăna somnul!

NR: 13-14(52)IULIE 2021/ISSN 2667--5620

Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură
   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620                
==================================
Director/fondator:Teodor Dume
REDACȚIA:
Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)
Redactor: Mioara Băluță (Romania)
Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)
====================================

Marian Vișescu: Obol

==================

A scăpat pâcla din șoldul
lanului de grâu și înghite
suflete la fiecare masă.
Le dospește pe vârful limbii
împletindu-le amurgul.
Noaptea sparge pereții
de piatră ai minții
și străbate retina profanând
palmele celor sacrificați
pline de seninul din obol,
trimițându-i către
Aheron cu gurile căscate!
====================

Petruța Niță: Poezii

Poem nerost(u)it                                                                                                                       

am învățat să-mi scriu tăcerea cu care ai plecat în labirintul neînțelegerii
tocmai când pașii mei sunau din vârful picioarelor zborul unui poem nerostit
pe chipul tău s-a împietrit tânguirea altui om cunoscut necunoscutului
având mândria muntelui care se înalță prin puterea deșertului
te rog să nu te privești în oglindă
nu vreau să-mi vezi prin ochii tăi albul oaselor scrijelind cuvinte-n amintire
sângele s-a scurs demult în culoarea cernelii dar tu... tu nu
tu ai crezut că sunt doar note muzicale dintr-un lied acordat la trilul unei păsări
că pot cânta la un xilofon din oase nemărginite de răbdare în nemărginita-mi dragoste
în afară de lebădă nu știu nicio altă pasăre care să-și cânte iubirea în moarte
știu însă că nu-ți plac păsările îndrăgostite ce-și plâng neuitările
dar mi-ai lăsat destul spațiu încât paragraful pe care-l scriu (cu absurditatea învinsului)
să încapă în voința unei lumânări
furând lumina lunii în timp ce lebăda-și privește pieptul însângerat în apă
ea da... ea poate să se privească în oglindă
din oasele ei poți să construiești oglinda însăși apoi să-ți așezi cuvintele în fața ei
să răspunzi unui decalog al iubirii abandonate uitate mințite trădate
ținând brațul ridicat și o piatră strânsă-n pumnul virtuții pregătit s-o arunci
Imaginează-ți cât ar fi de simplu să mă vezi așa... purtând stigmatul femeii ce-și poartă în loc de inimă
osul din care te-a născut într-o poveste cu paragrafe și semne de punctuație puse la-ntâmplare
să-mi atârni pielea cu care îți îmbrac volumul de debut
să-ți arăți modestia părând uimit că din iubirea ta se naște artă
(deși ești convins că totul se naște în arta ta)
știind prea bine că un cântec din fântâna uitării l-ai scris cu versurile mele...
< Dintr-o viață într-o moarte care te repetă,
într-o viaţă dintr-o moarte care te naște >
ai fi uimit să vezi cum și un munte se poate stinge în deșert rostindu-ți numele
o voce pe care vrei s-o eviți cu o armură de motive inventate
trasă peste gura fântânii ce te atrage într-un vortex
...și doar ți-am spus să nu te privești în oglindă

Tăceri
Motto: Știai că atunci când ești singur tăcerea are cel mai puternic țipăt?
nici nu mai știu câte nopți s-au descompus cu tăcerile tale,
știu doar că fiecare tăcere are tot atâta frumusețe cât durerea din ea
nici câți zori de zi ne-au mai rămas de aprins în umbra apusului,
dar știu că fiecare dorință își caută și găsește un trup prin care să-i renască iubirea
însă, nici dragoste nu știu dacă mi-ai pus în așteptare...
Mi-a rămas tăcerea amară care-ți precede râsul și lacrima scăpată dintr-un vis cu inima rănită,
iar tu știi că-mi place când taci, pentru că numai atunci ești prezent: când te țip
te bucuri că vocea mea nu te mai poate atinge
atât de departe ești în mine, ca și cum ai plânge prin ochii mei
cu respirația unui fluture îți cer să mă lași să te tac în tăcerea ta;
lasă-mă să-ți vorbesc și eu despre simplitatea cercului închis într-o singură noapte,
aceea în care orice poet vorbește cu propria-i nebunie,
dar nu... eu nu sunt poet. și oricum pe ei nu-i iubește nimeni,
fiindcă nici ei nu știu nimic despre dragoste
scrisul e așa... doar o invenție a inimii lor când zboară

pe când eram...
călătoream pe marginea unui vis
știind că voi cădea,
iar sufletul mi se va sfâșia în o mie de iubiri;
învățam să iubesc din mers
împingând vântul cu picioarele desculțe,
mă îndreptam spre foc
(numai acolo nu exista nicio frică)
doar pervazul ferestrei
îmi arăta că trăiam într-un spațiu,
mie-mi plăcea să-l numesc Casă
vrabia ce-și părăsea cuibul de sub streașină
îmi spunea că e doar un loc
unde-ți abandonezi pielea
de care te dezbraci
când treci la iubirea cu numărul o mie unu
nici nu știam să iubesc
nici iubită nu eram,
dar îmi ascundeam frica din cuibul vrabiei
în brațele unui zid sprijinit de umbre
îmi încălzeam picioarele înghețate în focul
întâmplării,
apoi plecam în următoarea călătorie
având cu mine doar amintirile
pe care le lăsam, de fiecare dată, la ușa altui zid
unde îmi construiam pe rând: vrabia,
streașina, fereastra, zidul...
până la temelia cuibului;
ușor, ușor, mă deprindeam cu arta zborului
printre frici
număram iubirile pierdute.
mă trezeam de fiecare dată din visul căutării
timpul uitase să-și facă timp
să mă găsească
pe când eu trăiam într-o aripă
dintr-un vis cu margini zdrențuite

Marin Rada: Chemarea


Te iubeam, deși erai
numai în imaginația mea,
inevitabilă
pe câmpia de maci,
ca un joc al sorții
în care îmi pusesem
speranța,

Într-o oglindă îți modelam
mai întâi zâmbetul,
cu tot cu dragostea
din privire,
apoi mă jucam
cu părul tău lung
care îți lovea umerii
alungând așteptarea,
te iubeam, deși rămânea
mereu între noi,
depărtarea,
tu erai în imaginația mea
fără trup,
numai dragoste,
numai lumină,
chemarea!...

Geta Lipovanciuc: Viața ca un fulg de păpădie

  versuri                                               

Între pământ și boltă, pe-ngusta sa cărare,
Se-nghesuie mulțimea, să-și ducă-n fală trai.
E unic podul vieții, între-un infern și-un rai,
Doar scurta pistă-a morții te ține-n tulburare.

Și-ai da și nopți, și zile, orice, doar să nu-ncuie
Cel lacăt al poverii nostalgicul final,
Dar totul e-o ninsoare, un fulg căzut banal,
Ce prinde aripi sacre și iar spre ceruri suie.

Păcat e, că sfârșitul ne-adoarme-n șovăire.
Pribegi suntem aicea, ca ceara-n lumânări.
Când lanțul ne sugrumă, în greu din desfrânări,
Abia atunci din piepturi mai iese pocăire.

Și-atâta de netrebnici, stângaci și făr-lumină
Ne suportăm, că unii ar împărți mormânt
Cu cel de-mpărtășește minusculu-i pământ,
Pierzând că mai există iertarea cea divină.

Și ne-aruncăm din haina uitată printre molii,
Să-ncapă și păcatul în cel de-o va purta.
Zadarnică-ncercare-i cu cerul a curta,
Că,-n loc de mici favoruri, vin lacrimile bolii.

De-ar fi etern s-o ducem, trăi-vom omenește?
Am sătura flămânzii sau încălța desculți?
Am împărți din pită, la cină, cu cei mulți
Sau, de dureri străine, să plângem creștinește?

Am îngriji și corpul, și mintea cea mlădie,
Să îi păstrăm, prin zâmbet, splendorile firești?
Când toate nu-s, iubirea, în straiele-i lumești,
Ne înfrățește viața c-un fulg de păpădie.

Mioara Băluță: ***

===================

cine nu doarme noaptea
visează ziua
oamenii pe care îi iubește
atât de frumoși
în visele cu ochii deschiși
oameni cu licăriri jucăușe pe față
în piept în palme alături de care
se poate încetini sau accelera
o secundă două trei
bărbați ridicați
deasupra propriilor arme
femei în inima cărora
toată lumea bate și murmură
oameni ca o ieșire de incendiu
din propriile coaste un adăpost
unde orice viețuitoare
nu se va simți niciodată singură
======================

Veronica Pavel Lerner: Când ceilalți sunt departe

 când ceilalți sunt departe

vântul îți pocnește fața
respirația ți se întoarce
ca o mănușă
pe care n-o mai porți

scrii
fără sonor
precum glasul

pisica cerșește mângâierea
câinele linge stăpânul
pe tine
numai vântul

prin masca întoarsă
îți respiri sacadat
singurătatea

când ceilalți sunt departe

Nicolae Nistor: Urlet de câine -Urlet de Om

=====================

În cartierul meu ies la promenadă,
oameni bătrâni cu animale bătrâne,
fiecare are povestea de teatru uitată…
În locuri din care copii au plecat
nimic nu mai este binar din binar,
cifra unu sună strident și fatal…
Un om singur la televizor,
un om singur la tomberon,
un om singur în vagon,
un om singur pieton,
realitatea de fiecare seară
când liniștea nopții omoară…
Mai trece o salvare care strigă
adunarea în spitale de sticlă,
locul unde povestesc despre viață
discutând despre reforma în piață.
Nu vor prinde nimic din ce vor,
mulțumiți cu povești de televizor.
Cozi la medicamente surogat,
speranțele căzute de mult la pat
în cartierul meu de mult uitat,
normalitatea are miros de mat
în care timpul pare alterat.
Chiar de este ascuns în splendoare,
realitatea stă ascunsă și doare…
Nimeni nu știe când moare un om
auzi doar un urlet de câine-urlet de om!
============================

Andrada Ilie: Fără tine


Tăcerea îmi era venin pe buze
Și mă sfâșia precum o spadă,
Norii din suflet păreau veșnice muze,
Și ploile nu încetau să cadă!

Îmi plouau ochii, o ploaie ce durea
Furtuna parcă îmi curgea prin vene,
Auzeam cum urlă iubirea,
În pieptul meu și inima cum geme!

Atunci am înțeles ce e iubirea
Că fără tine nici măcar nu-s eu,
Că-mi plouă ochiii, că mi-e goală privirea,
Că nu pot fără tine dragul meu!

Și că atât de mult te pot iubi,
Că fără tine soarele mi-e foc
Zâmbetele-mi sunt răni sângerii
Și-n lumea mea nu îmi mai găsesc loc!

Dumitru Ichim: Întoarcerea din vacanță

===================

De prin pădurile mele,
într-o scăfiță de brad,
ți-am adus fragii sălbatici
și un fluier.

''Pe rotundul acesta
pui buzele,
închizi ochii
și te gândești la mine,
iar cântecul va curge de la sine'',
ți-am spus întru-nceput.

Ce fel de cântec o fi fost?
Că unul altui fluierul schimbând,
ideea ne-a venit
că n-ar fi rău
să nu mai irosim pe lemn
sărut după sărut...
Și fragii au urmat la rând
amirosind ca trupul tău
din fluierul pierdut...

Atila Racz: Nu vrea să te pierd

   versuri                          

Știi

poetul
nu adună decât suflet
nu adună decât nefericiri
nu adună decât vise

Și cum vei fi fericită?

Cum crezi că poți
numai din dragoste
să trăiești?

Știu că inima ta este încăpătoare
știu că nu-ți trebuie nimic
mai mult decât zborul
mai mult decât clipele acelea
în care ve fi simțind
că plutești

dar uneori iubire
cred că
este prea târziu
prea târziu să mă schimb
prea târziu să mă încumet

nu mai am timp să încep
o altă viață

chiar dacă te iubesc
atât de mult
atât de adânc
și nu
nu vreau să te pierd.

Vlad Anghelescu: Esența durerii

Esența durerii

esența durerii?
o larvă
rănită
amintindu-și
de vara
unui fluture
pe noptiera
morții
sufocându-se
cu polen

Paulin Octavian: Rime prin ploaia de seară

       poezie                                  

Aștept să mai apară soarele,
cu toate că ziua aproape s-a dus,
după ploaia ce a răcorit trotuarele,
am început să mă simt în plus;
n-am nici câini de plimbat, nici copii,
nici bilet la concert sau metrou,
doar o vârstă cu melancolii
la care greu mai începi ceva nou...

Optimismul mi-a plecat în vacanță,
demult cred că-și dorea un concediu
și prin ploaia revenită cu aroganță,
de unul singur mai caut un remediu
la disperarea aceasta sublimă
cu care mă mai amăgesc că se poate
clădi un destin pe o rimă
și-o ploaie-n amurg, peste toate...
                                                                                                   

Gina Zaharia: Vioara de duminică

  poezie                                    

îți scriu cu acele apusului
și iată
mâna-mi sângerează
abia acum văd câți ghimpi
au prins rădăcini în palmă

în carul mare am lăsat prima noastră vioară
se degradase de-atâtea nuanțe
și-apoi îți cântase prea mult
pe notele celuilalt tu
începuse să fure
înălțimi și adâncuri

în coamele cailor sălbatici ai inimii mele
am prins iubirea
apoi am strigat sunteți liberi
dezorientați-vă
pierdeți cadența prin care m-ați aflat
la marginea unui ocean
scrijelind valurile

să nu vă mai prind pe țărmul meu
îmi adun scoicile în care am trăit
câteva furtuni
și-o vară nebună
apoi voi porni spre ghețari
să-i îmbrățișez cum îmbrățișează vântul
zvonul
că am fi fost doar un lan de duminică
într-un anotimp secetosGina zaharia: Vioara de duminică

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10