Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Promovare: Military Surplus, Oradea

 Magazin Oradea, strada Primăriei,nr.33/A



* încălțăminte și îmbrăcăminte militară
* jachete militare
* pantaloni aviator
* tricouri Army
* cuțite militare
* bricege
*  rucsacuri
* jachete copii
* c=ciuli
* lanterne
* și multe alte produse
* Military surplus dispune și de uniforme și efecte militare pentru
- poliție
- jandarmerie
- pompieri
- alte instituții militarizate

Livrare în toată țara!

Military surplus vă așteaptă cu mare drag în Oradea, strada Primăriei, nr.33/A
Accesați cu încredere: https://www.militarysurplus.ro/

          Oradea, str. Primăriei, nr: 33/A. Oradea, Str. Prim[riei, NR: 33/ A

Colectivul de muncă de la Military surplus Oradea, vă invită, cu mare drag. să vizitați magazinul situat în Oradea, Strada Primăriei, nr.33/A, zilnic între orele: 09 - 17, iar Sâmbăta și Duminica ÎNCHIS. *** Nu pierdeți ocazia în a vă achiziționa noile produse de iarnă, și nu numai!

Nela Talabă: Lumina asfințitului de toamnă de toamnă


Ce taină-mi dezvelește lumina asfințitului de toamnă?
Ce munți, ascunși până acum o clipă,
privirilor mirate se arată?
În soare cat acum fără sfială!
Lumină lină,
atât de fină, de insesizabilă a devenit
linia ce desparte, tranșant, fără putere de tăgadă,
lumea grăbită, fremătândă, zgomotoasă, multiformă,
de lumea veșnic tăcută a morții!
Nici nu mai știi unde te duce pasul următor!
O, pași ai mei!
Opriți-vă
în fața luminii asfințitului de toamnă!
E clipa unică
când doar privirilor mirate
se-arată munți ascunși,
insesizabili.
O, pași ai mei!
Dorul să vă abată spre ei,
spre înălțimi,
deasupra limitei dintre o lume fremătândă și grăbită
și lumea veșnic tăcută...

Alin Claudiu Baciu: Nu mai vreau moarte


Se joacă moartea-n jurul meu
Dar o privesc cu ochi de sticlă
Am încercat să fiu doar eu
Dar am văzut că e risipă
Stai moarte stai și tu la rând
Că-s încă tânăr și prea viu
Mai stai păstrează-ma în gând
Până când vreau să nu mai fiu
Pășesc dar parcă doar timid
Mă uit la ea cu ochi de gheață
Aș vrea un cufăr să o-nchid
Să mă mai lase lângă viață
Dar ea șireata mă pândește
M-așteaptă de prea multe zile
Se lasă oarbă nu gândește
Părinții încă-mi spun copile
Ai grijă de sufletul tău
Poți să alergi chiar multe mile
Si să nu simți c-ai făcut rău
Un gram de bine dă din tine
Mai poți mai vrei mai ai de unde
Să nu te uiți când moartea vine
Să știi c-ai binele în frunte
Când n-ai nimic te ai pe tine.
(Sfîntu.)

Ileana Popescu Bâldea: Imagini gratuite cu furnici


Nu. România nu este o națiune puternică. a fost. pe vremea când istoria se scria cu sufletul. când exista vis. acum, cuvintele sunt aruncate în lavă. nu mai caută nimeni prin mintea ta. timpul trece diferit iar speranța este doar o glumă tehnică.
Nu. România nu este o națiune puternică. este o lume care noaptea ia în brațe luna și cuvântul cu mai multe straturi. apoi se raportează subiectiv la desert, morți, subtilizarea credinței, nervi, actori, mașina de făcut fum, orientare tematică, vaccin făcut la strung și la gripa sezonieră care fuge de COVID.
Nu. România nu este o națiune puternică. când ai tot nu mai speri nimic pentru alții. aș vrea eu – așa, ca o schimbare de paradigmă. și bogații sunt bogați. puțini. cei mai mulți simpatizează ancestral sărăcia. în seara aceasta mă voi culca devreme și voi cultiva înainte litere pentru un vis.
Nu. România nu este o națiune puternică. mi-aș fi dorit să trăiesc într-o vreme a bunicului, străbunicului, a maimuței. aș fi făcut schimb cu ea de banane. de pe un mal pe altul al singurătății - uneori ca un iad care te învață să nu mai plângi.
Nu. România nu este... indiferent de punctul cardinal din care privesc. de mâine voi trimite pacienții cu satelitul, în loc de combinezon mă voi îmbrăca în ploaie, voi striga spre toate zările în care au plecat colegii mei fugăriți de cuvinte într-o veritabilă lecție despre lumină, voi face șapte lucruri deodată și, chiar dacă voi reuși întotdeauna, mă voi învinui că sunt doar o furnică peste care ego-ul va trece ca un tăvălug. ego-ul lor. eu, un robot, atât, un ceva care la un moment dat și-a ales națiunea – nu pentru că este puternică, cu umerii lați și nasturii încheiați ambițios în stil Tom Ford; pentru că este a mea din străbunic în străbunic, pentru că are suflet, haine cu buzunare vechi și ochi din cuvinte.
Nu. nu voi mai scrie nimic. mă voi opri aici și mă voi închide ca o carte. o carte despre iubire, tristețe, alienare, neputință, credință și libertate. o carte pe care degetul niciunui extraterestru nu o va răsfoi. căci, atâta vreme cât înțelesul va rămâne paralel, filele nu se vor lăsa atinse.
Nu. cartea ta, cartea mea, cartea voastră. Noapte bună, România!

Diana Trandafir: Reverie


stau în vårful patului
înconjurată de pescăruşi
cu aripi de o transparență ciudată
casa mea se află aproape de mare
de aceea ea apune
apare
dispare
după cum saltă luna
picioarele îmi sunt blocate
nimic nu s-a clintit
nimic nu s-a schimbat de când m-am agățat
de balonul cu heliu în care
oamenii respiră fără efort
pe fereastră pot vedea
câmpurile aurii ale valurilor
forța våntului
trånteşte cu zgomot larg uşile
cånd adorm
casa mea e o arcă
.
în pereții ei
oasele celor vii
se topesc

Daniela Toma:***


pentru că am timp,
aş putea construi legături între gropile înţelepte
fără ca voi să auziţi vreun ţipăt care se trezeşte
şi vrea să umble neinstruit

chiar şi atunci când un cerc fierbinte şi aspru
îşi cheltuie toate economiile,
eterna tentaţie se coace pe vatră
într-un fel de completare a mereu înaltului
şi preaplinului tăcerii tale

o poţi simţi dacă aşezi ifosele într-o formă de ansamblu
plină de trepte înalte şi de rece

în zilele următoare camera verde e stearpă
şi poartă doar haine grăsuţe

Mirela Duma:Haiku...



norii de toamnă -

altă povară peste

umerii mamei
.

Vișan Dragoș: Încreatele iubiri


În alte mări, sub gheață, smoala topită cântă,
năvodarii-așteaptă albe stele preumane,
sosești prea târziu, abia când mugurii s-au stins,
din carcase argintii, nici tu nu-i poți salva.

Te iei după hula scornită de mintea altora,
nu urmezi nici harta Cetății, zărești insula ta,
dansezi cu ultimele forțe de-albatros lihnit.

Rătăcită pe țărm, o stea, ca o mână întinsă, iese-ncet,
cap, două brațe, două cozi,
ai de lucrat, să-i faci picioarele,
două valuri potrivite vin și ea deja s-a înălțat!

Camelia Boț: Clepsidră scursă



Când te-o atinge dorul meu
Și sufletu-ți va viscoli,
De milă-ți plânge Dumnezeu,
Tristețea lui te-o răscoli.
Iar dacă n-o să înțelegi
Că depărtarea stă-ntre noi,
Doar lacrimile-o să culegi
Din nopți ce-am petrecut în doi.


Să guști sărutul otrăvit
Ce l-a lasat o clipă cursă,
Iubirea ne-a îmbolnăvit
O toamnă, din clepsidra scursă.

Rodica Ochiș: Cândva, pe undeva


Când într-o vară înflorea întregul câmp cu maci,
Eu mă plimbam stingheră căutând prin toamnă
Și nici nu bănuiam atunci că ai putea să faci
Ca dorul, roșul lor, în suflet să mi-l cearnă.

Te-ai strecurat prin gânduri ca să-mi pătrunzi în vise
Și să alungi departe noianul de-ntristări
Și-ai trecut șapte praguri intrând prin uși închise,
Să poți să-mbraci în verde, ramuri uscate-n zări .

Tu ai făcut să pară scurtă o depărtare,
Când trimiteai prin vânturi miresmele de tei
Și s-au născut noi fluturi ce-au învățat să zboare
Și boabe mari de rouă sărută ochii mei.

Și așteptăm nerăbdători cândva, pe undeva,
Să-mbrățișăm tot albul, așa cum ne-am promis,
Trei dimineți și tot pe-atâtea nopți le vom grava
Pe tot ce vom trăi, permis sau nepermis.

La mulți ani, Claudia Minela!



"M-am născut într-o zi
cea de-a zecea
într-un noiembrie capricios în bucureşti
micul paris unde opinca s-a aliat cu jobenul
nu ştiu dacă viaţa s-a jucat cu mine sau eu cu ea
poate că Dumnezeu s-a jucat cu amândouă
mi-a trântit-o în braţe aşa ca pe un rucsac
spunându-mi în şagă
voila e a ta
trăieşte-o fii veselă iubeşte oamenii
şi nu vei cunoaşte bătrâneţea
fă-i să zâmbească pentru că zâmbetele sunt cărări către cer
vor lumina chipul tău chiar şi atunci când sufletul plânge
înfruptă-te din cuvântul liră
voia Lui s-a făcut
am tot umblat cu rucsacul în spate am nimerit în magazinul cu vorbe şi vise
încheiat la şireturi
sunt aici şi acolo
mi-e bine
vând vise şi primesc zâmbete şi picuri de suflet/poftiţi vă rog
aici unde cerul îmbrăţişează pământul"

(Claudia Minela)

Lidia Popa: Galbene ziduri



Te-am chemat acolo unde îngerii
nu cad în beznă,
grădinile rămân suspendate peste timp
ca o lumină peste plumburiu.

În toamna ce vine, cu margine
de toleranță, te iubesc veșnicie.
O neprihănire de galben tocmai
a revigorat firea cu dorințe.

Noiembrie nu este o pustiire ci doar
o nostalgică zidire.
Când te-am iubit erai o frunză
și eram speranță.

Coca Coralia Dragan: Hoinar în toamnă


Adie armonii de toamnă-n suflet
şi mişcă firea-n frunzele ce cad
bătute de un vânt stăpân şi iute,
formând un strat, suflet hoinar.

Printre copacii ce-şi leapădă podoaba,
mă plimb, călcând cu milă pe frunziş
şi-ncerc să mai descopăr pe-o alee
vre-un sfânt, vre-un vers sau o idee.

Şi printre crengile răzlețe
soarele, cu razele semețe
crează fascicole minuni
într-o banală zi de luni.

Şi-mi spun în gând o rugăciune,
sunt doar eu cu Dumnezeu,
acum la început de săptămână,
şi-i dăruiesc sufletul meu.

Şi simt cum firea îmi tresaltă
cu sufletul hoinar printre frunziş,
de parcă vrea să se înalțe
în sus, mai sus, către abis.

Gavril Iosif Sinai: prin pustiu


suntem uneori prezenți în absență
cine ne dezbracă de învelitorile noastre
sărbătorite dincolo de mare
am ridicat vițelul de aur dacă tot a plecat
din egipt caravana avea în calabalâcuri
mântuiri trecute pe sub ciocanul meșteșugarului
ce nu avea în vedere goliciunea
prin straiele sfârtecate un diamant ales
pustiul ascunde frumusețea mărunțișurilor
pentru care afrodita s-a încoronat
să cânte și să joace
după egipt se lasă dorul în inimă
cu tablele legii
profetul coboară din munte
prins între slova din piatră
și vițelul de aur

certurile de partide nu confirmă
salvatorii după care privim
imaginea prin pustiul fierbinte rămâne
un șarpe de aramă ridicat pe-o prăjină 

câtă omenie are cerul tău Doamne

George Ioniță: gara tristului destin


se-aude-n gară șuieratul unui tren
vagoanele-i așteaptă înșirate
pe călătorii matinalului peron
îngrămădiți la casa de bilete
vor cumpăra tichetele ce-i poartă
sau vor risca sa meargă clandestin
în paradisul cel visat sau în infern
de trenul care trece doar o dată
prin gara tristului destin...

Ramona Müller: excedentar


picior peste picior
și cu degetele încrucișate
nu-mi spune că din cauza prea multor
nevoi personale
nu vei putea lupta
pentru o femeie frumoasă

dacă îţi place să dăruiești
nu ai cum să rămâi dator
nici măcar agentului de vânzări

din întâmplare
nu ai un Dumnezeu de împrumut

Petruța Niță: Ceva

***

suntem arderi din fiecare altă iubire
liniile noastre sunt paralele
se deplasează întotdeauna împreună
nu știm dacă ne vom întâlni în cele din urmă
ne ştim însă toate secretele
adevărurile noastre conţin minciuni
ce strălucesc în întuneric
liniştea ni s-a umplut cu anxietăți
amplasate într-un fel de pasiune
şi ardem... singuri
peste malul uitării
răsăritul ne este un veşnic apus
privim spre cer din locuri opuse
(fiecare de pe linia sa paralelă)
diamante mici ne strălucesc în priviri
când încercăm să ne şoptim
că ne-a rămas totuşi
ceva...

Rodica Cernea: libertate


Alerg și alerg
ispita asediindu-mi!
Cad în genunchi,
mă ridic,
încerc o regăsire!
Sunt liberă Doamne,
sunt liberă,
o simt pe deplin!
Univers fără margini
pipăit de visu-mi rebel,
ispită,
hotar de grea cumpănă,
răstignită pe altar
doar în purgatoriu!
Prețul tău
frizează ridicolul!
Pomană adulmecându-mi vrerile,
exilată complice,
mereu în contratimp,
îmbrățișînd riduri pe obrajii singurătății!
Giulgiu care-mi acoperă nopțile,
te rumeg în fricile-mi târzii, când
tu mai poți sapă șanțuri adânci
frizând pacea,
din absolutu-mi vizibil!
Dorința de tine
înoată smerită prin sângele meu,
luând formă de inimi!
Mă ning pietrificată-n cuvinte
și-n memoria nescriselor rime,
țintuite echidistant
între timp și netimp,
între lume, nelume!
Libertate!
Un paradox
galopând prin sinele nestatornic,
dincolo de care aventura dispare,
rămânând agonia și bolta în flăcări,
pironindu-te în sublim
și rug de liniște!
Nicicând nu mi-ai lipsit!
Pasăre îmbrățișând universul,
îți afli răgazul
nicăieri!
Te voi pierde,
doar în clipa în care bănuț pun,
în palmă luntrașului
ce grăbit mă va trece Styxul!

Daniel Luca: Lacrimă și zâmbet, de Ionel Aurel Simu

 (Ionel Aurel Simu a plecat să scrie din înalturi ... Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în tihnă!)

Zâmbetul lacrimilor
Atunci când am scris despre primele două volume de versuri semnate Ionel Aurel Simu (Amurg fără mine și Striviți de destin), afirmam că autorul lor este un romantic întârziat. Prezentul volum, Lacrimă și zâmbet, nu face decât să confirme acest enunț.
O atmosferă eminesciană plutește peste versurile cuprinse aici, iar întâlnirea cu Mihai Eminescu este cât se poate de firească („Aseară-n parc, pe o bancă, / m-am întâlnit / cu domnul Eminescu. / Scria ceva de dor / pe-un carnețel, / sub teiul secular / de la Copou” – Sub teiul din Copou).
Iubirea este atotputernică. Iubirea de neam, țară și limbă (recunoscută de universul întreg, precum în momentul Marii Uniri: „A fost o zi / când cerul și pământul / s-au întâlnit / la Alba în Cetate” – Dor de Unire), de familie (părinți, bunici), de femeia îndrăgită, de natură, de Dumnezeu.
Sentimentul iubirii împlinite este covârșitor, nimic nu-i poate rezista („Dar ești de mult / femeia vieții mele, / ce-a risipit / tăcutele-mi dureri” – La multe primăveri...), fiind un adevărat balsam pentru suflet, dar și o capcană pentru timp („o zi e mai de preț / decâ o viață, / când simți că ești iubit / și când iubești” – Nu risipi iubirea!).
Momentul plecării, al depărtării, al despărțirii este dureros și lasă urme adânci („Mă sting încet, / gândindu-mă la tine / și tot murind, / în șoaptă te tot strig” – Te strig). Locul iubirii este luat acum de singurătatea așteptării („Și frunze cad, / acoperind cărarea, / iar eu privesc stingher / spre nicăieri / și tot aștept... / și, lăcrimând, zâmbesc” – Lacrimă și zâmbet). Totuși, zâmbetul se așază pe buzele lacrimilor, fiind dătător de speranță spre o unire a singurătăților („Ai vrea să împărțim / singurătatea, / ca pe o pâine neagră, / nedospită / și-apoi flămânzi / să ne-nfruptăm la cină, / din acrul-dulce / ca dintr-o ispită?” – Strop de soare).
Totodată, iubirea adevărată nu se sfârșește odată cu trecerea în veșnicie, sălășluind atât în sufletul celui plecat, cât și în inimile celor rămași în urmă („Dar dacă, totuși, / m-ați iubit vreodată, / aduceți-mi în dar o floare / și așezați-o ca un bun rămas / peste lăcașul meu de veci”; „Să uit că sunt / în lumea fără lacrimi, / când fără pomeniri / sau parastas, / vă veți gândi / din când în când la mine / și-atunci, pe-ascuns, / o lacrimă să-mi cadă, / pentru acei ce v-am iubit / și ați rămas” – Din lumea fără lacrimi).
Cu bune și rele, cu bucurii și amăgiri, viața merită și trebuie trăită („Uitarea nu m-ascultă, / le voi păstra pe toate / cum au fost / și voi plăti / preț timpului trecut, / ce l-am trăit / iubind fără de rost” – Prețul timpului trecut), cu rătăcirile inerente, dureroase pentru cei apropiați („Și mame triste / plâng în veșnicie, / privind cum ducem / viața pe pământ” – Ecouri cu fiori), dar care, încetul cu încetul, aduc apropierea de Dumnezeu. Conștientizarea greșelilor făcute sporește credința și învinge răul interior („Oprește, Doamne, / timpul care zboară / și lasă-mă / să mai trăiesc un pic, / măcar atât / cât să îți cer iertare” – Zbor spre cer).
Poezia este leac pentru suflet, este un liant între oameni, între oameni și natură, între oameni și Dumnezeu, între cer și pământ („E o minune / când alinți prin versuri / o inimă / ce-așteptă mângâiere, / să râzi cu ea / când viața îi zâmbește, / să plângi / când este plină de durere” – Talentul de a fi antitalent).
Unor poeme (precum Primul fulg, Nu vei ști..., Nu înțeleg, Tu și eu) le lipsește luciul, și chiar dacă este prezentă și diluția, mesajul de iubire și speranță ajunge întotdeauna la cititor.
Daniel Luca

Neculai Radu: Toamna iubirii


Lacrima zilei
În roșu se scaldă,
Pleoapa
Buza pământului simte,
În grabă
Trece și ploaia,
La geam
Tristețea coboară,
Dezbrăcată în pat
Lucești,
Ai stele în ochi neaprinse,
În vis
Cu mine poate tu ești,
Noapte,
Te simt o povară,
Tăcerea
Arșiță curge,
Privirea
Călare e dusă,
Pironit,
Blestemul iubirii îl simt,
E toamnă,
E brumă...

Zbor spre înălțimi: Concurs duminical - jertfa creatoare

 Administrator: Camelia Boț



Rezultate Concurs:

Nelu Cazan, Locul I -

Sandu Tanase Chiru, Locul II -

Cristina Ghindar Greuruș, Locul III -



Locul I -

(și câștigătorul concursului)

*Nelu Cazan

Acesta sunt
(fragment)

Eu nu scriu Opere Alese,
Nu prind cuvinte-n pioneze.
Nu-mi cereți texte literare,
Ce scriu, nu este de vânzare.
Nu sunt poet şi nu pot fi,
O fabrică de poezii.
Sunt om din carne şi pământ,
Scriu doar ce ştiu şi doar ce simt.
Nu corectez texte pe soft,
Atâta ştiu şi atâta pot.
Să nu-mi spuneți că fac greşeli
Când scriu din suflet...şi dureri,
Scriu doar spontan ce-mi vine în minte
Nu caut să-mi aleg cuvinte.
Nu am pretenții de poet,
Nu mă consider
Vre-un deştept
Şi mi se pare a fi normal
Să scriu ce simt şi e real.
Ştiu, e mai greu, sunt dificil,
Poate că sunt şi un pic debil
Că mă întind prea mult la vorbă,
Nu mâncăm toți aceiaşi ciorbă.
Eu... nu sunt vegetarian
Şi dacă sunt aerian
Nu vă spun asta să glumesc,
O spun să ştiți că vă iubesc.
Atunci când scriu în virtual
Trist... ce citeşti este real.
E rupt din inimă şi-n taină,
Nu îmbrac aici o falsă haină.
Ştiu carte cât să mă descurc
Chiar dacă azi par cam năuc.
Eu... nu-mi fac griji gramaticale,
Stau prost cu corzile vocale,
Nu reuşesc să exprim tot
De aceia urlu când nu pot.
.......................
Şi când privesc visând la lună
În orice zi şi săptămână,
Doar când am timp şi nu am treabă
Vă scriu cu sufletul în grabă,
Că de mă-apucă nebunia
Mi-e că iau coasa nu hârtia,
Să pot scrie gramatical.
Acum sunt doar un ins banal,
Dar şi aşa îmi ştiu măsura
Că azi e scumpă arătura.
.....................
Scuzați-mă, v-ați plictisit
Citind ce scrie un tâmpit.
Ce nu vrea glorie eternă
Şi-şi pune calm capul pe pernă,
Strângând cu drag noapte de noapte
În brațe semnul său de carte.
...sunteți cu toți în semnul meu
Că aşa a vrut Dumnezeu.
Şi chiar de viața ne desparte
Vă am aici în semn de carte.

Locul II -
*Sandu Tanase Chiru

Te-ai sacrificat degeaba

Oare-a meritat tot chinul
Să mănânci doar de sub unghii,
Ca să păcălești destinul
Ai mai tras și niște pârghii
Și acum nu-ți vede fața
Obligat, dar și din frică,
Masca este fortăreața
Și imunitatea, nică!
Te-ai sacrificat degeaba
Și acum privești cu ură
Evident că un zgârcioaba
Ai rămas, e trăsătură
Eu nu mi-am făcut palate
N-am răbdat, să pot, a fi...
Însă am imunitate,
Dor nebun pentru-a trăi

Locul III -
*Cristina Ghindar Greuruș
(poet debutant)
De ce scriu?


De ce scriu? Scriu cã mi-i bine
Şi cã sufletul îmi cântã,
Scriu când mã consult cu mine
Şi când inima-mi cuvântã.

De ce scriu? Scriu cã îmi place
Şi cã-mi este sãrbãtoare,
Scriu cã fericirea zace
În cuvânt şi în culoare.

De ce scriu? Scriu cã mi-i soare
Şi mi-s stele, şi mi-s vise,
Şi mi-i viaţa ca o floare
Cu petalele deschise.

De ce scriu? C-aşa îmi vine,
Sã-mi aştern pe coli visarea.
Aşa cred cã se cuvine
Sã-mi înãbuş disperarea.

Şi mai scriu cã-mi este pace
Şi în suflet şi în gând.
Scriu aşa, şi tare-mi place
Sã m-anin de-orice cuvânt.

Prin scris, eu îmi uit tristeţea
Şi necazul şi furia,
Uit cã trece tinereţea,
Uit cã-mi trece bucuria.

Uit cã viaţa se sfârşeşte
Şi cã timpul se prelinge,
Uit când dorul mã-ncolţeşte,
Scriu sã uit cã-mi vine-a plânge.
Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Maria Corini: Cad frunzele...


Peste firele de iarbă, frunzele se tăvălesc,
Se desprind de pom - cascadă, dansul toamnei învârtesc,
Vântul când le lasă-n pace, frântele, se liniștesc.
Un miracol!
Un spectacol!
Așezându-se în straturi, timpul lor și-l odihnesc.

Visătoare vor s-adoarmă peste față de pământ
Transformându-se în taină într-un prea frumos veșmânt,
Ce fudulă va fi glia! Frunze cad, cad în cuvânt!
Timpul trece...
Vântu-i rece...
Frunzele căzut-au toate, vor fi terrei un alint!

Se zmulg clipele din toamnă, fug de ea și-o-mbătrânesc
Rătăcită-n ramuri goale tălpile i se-ncâlcesc
Ploile își lasă gluma peste ea și-o ofilesc
Gerul șade...
Bruma cade...
Toamna goală iat-o, fuge, tălpile i se zăresc!

Doar o frunză ține piept gerului ce o-ncolțește
Vrednic, nebunatic vântul o ia-n brațe, o-nvârtește
E confuză, istovită, se desprinde-ncet și cade
Ultima...
Cine-a văzut-o?
Frunza de se lasă dusă, ramul pentru ea trăiește!

Doina Filip Pavel: Trupuri între văi


Peste trupul tău de frig ,
Astăzi fulguie poeme
și prin gri-ul toamnei strig
Nopțile de crizanteme.
Ruginit- au gânduri moi
sărutate de năluci;
Când se stinge clipa- n ploi,
amăgind mirări sub nuci .

Peste trupul tău de dor
ieri , iubirile s-au nins
Într-un lăcrimat ușor
vămuind cărări in vis;
Peste trupu -ți de cleștar
Tatăl Nostru se închină
Raiuri îngerește iar
adormindu-te în Vină...
......................
Uită trupul meu de alge
Exilat în zări târzii,
zbor de vară indiană
peste Mările pustii...
Și în dorul ce se sparge
Trupul tău este o rană,
Trupul meu ,e Miazăzi...

Getuța Z Corbu:***


sufletul nu îmbătrânește niciodată
doar trupul se transformă
cum se preface gândul
în dorință
în mine
amintirea ta e atât de vie
încât aș putea să o ating
trăindu-te de la început
așează-te
în dreapta mea
și ascultă ce nu ți-am spus
dar aș fi vrut

Getuța Z Corbu: Avem varză la boutique

 (text umoristic)

Bune mai erau magazinele tip ,,Gospodina,, aveai poftă de ceva și n-aveai timp sau răbdare să gătești; plecai la Gospodina, unde găseai orice îți poftea inima, de la salata de boeuf, orientală, până la sarmale. Cumpărai te duceai acasă și doar le așezai în oală. Poate nu erau ,,ca la mama acasă,, dar aveai masa asigurată.
Azi piețele s-au închis, din motive pandemice, însă țăranul producător e inventiv; și-a închiriat spațiu în Mall, unde își vinde marfa: carne, brânză, ouă, pește, legume precum varza dulce sau murată.
Tu te nimerești la cumpărături că îi trebuie celui mic o geacă sau ghetuțe, ție ți s-a rupt în genunchi blugii, nu-ți mai place poșeta, că ai prea multe accesorii și nu încap în actuala, dar vrei una mai voluminoasă (pentru prostioare), jumătatea conjugală a pierdut geaca și e musai să-i cumperi alta. Tot plimbându-te printre standuri cu lista de cumpărături, în nări simți un miros îmbietor de pește, și parcă ai mânca o saramură.. - da' de unde vine mireasma asta? te întrebi. Când, după colț apare un nene cu taraba cu pește proaspăt, mai încolo încă un precupeț cu varză murată. - Ah, ce-aș mai face niște sarmale, îmi plouă-n gură de poftă... Mototolești lista ce-o ți-i în buzunar, scrâjnești între dinți o înjurătură, scoți portofelul să vezi cam câți bani ai la tine, socotești dacă-ți ajung pentru ce aveai în gând, îti bagi picioarele-n ele de priorități, te proțăpești în fața celui cu varza, ceri două căpățâni să fie suficiente, mai adaugi în minte și niște carne tocată, că orez mai ai vreo 4 pachete acasă, de când te-ai aprovizionat în starea de urgență, restul se mai găsește pentr-o oală de sarmale. Te mai fură ochii după una-alta dar nu mai ai energie și nici timp să le ți-i evidența. Așa că pleci spre casă satisfăcută că te-ai ales cu mai multe perechi de sarmale ce-și așteaptă rândul la învârtit în oală, restul mai poate aștepta o lună două.
Purtăm ce avem, foamea nu așteaptă. Umblă prin mațe în pas alergător!

Vasile Ionac:***


Nu veni la mine, nu dau în chirie
Trupu-acesta veșted năruit de gând.
Lasă-mă-n pustiuri, doamnă pandemie,
Nu sunt nici mioară și nici lup flămând.
Viața e pândită. Lumea cred că știe
Că se urinează viețuind în vânt.
În locașuri triste, doamna moarte știe
Că i s-a da dreptul hulpav la cuvânt.
Mama ei de mamă ce-a născut morminte
Mult prea des în vremea ce-a trăznit acum.
E război pe față, fără tun și flinte;
Ne țintesc plămânii năclăiți de scrum.
Mi se cere-ntruna să fiu doar cuminte
Făr-a ști azi cine sapă groapă-n drum.

Mihaela Poduț Ienuțaș:***


Se făcea că
Până la genunchi ceața vâscoasă se agăța Înăbușit era icnetul ferigii frânte
Pașii mureau înapoi și înainte
Înghețați de tăcere
Noaptea despletită și mută plângea
Stele stinse
O cucuvea țipa doar cu ochii
Palizi și pustii privind leșios
Tânguirea unui clopot trecuse-n apus
Printre crengi uscate
Urma ecoului tremurânde degete să atingă voiau
Dincolo de ea creștea drumul
*
Undeva se legănau îngeri pe funii de lumină
Într-o clopotniță
Se trezeau zorii

Boris Mehr:***

Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră , scos din fire , crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea înțelepciunii.

Emil Mircea Neșiu: Prieten


Poemul este
singurul tovarăș
cu care-mi petrec
cele mai intime momente
și-mi rumeg clipele
de sinceritate...

(carte: Retorica ploii)

Neli Burghelea Alice: Scrum


Pe harta iubirii noastre
Ivitu-s-au stropi de amar:
Trasat-au cu dibăcie hotar
Al unor anotimpuri nefaste.

În spațiul alb,destinat mie,
Pus-am să ardă smerită făclie;
Și zi,și noapte, când mă veghează,
Zvâcnetul inimii să mi-l lecuiască! 

Topească -mi simțirea, -n timpane turnând
Ceara-mpietririi și cât mai curând
Indiferența -pedeapsă cerşită -
Sisific rostogolindu-se,neostoită...

În spațiul vast,destinat ție,
Înțelenitu -s-au drepturi:o mie.
Ah! Neatentă, mistuitoare făclie,
Pârjolit-ai nevinovata hârtie:

Chiar harta iubirii înșelătoare
(Vreo şapte fărâme de scrum)
O mătură vântul, o spulberă-n drum,
Iar visul meu lângă ea moare...

Maria Vasilescu:***



Măștile pe care le-ai înghesuit
în ultimul colț de duminică
când ai plecat într-o fugă
pe jumătate șchioapă
proptindu-ți când un picior când altul
în strigătul meu
s-au ivit deodată
la masa oarecare de prânz
pe care nu o mai iau –
și-au început să pretindă
că știu în ce culoare
îmi plimb mâinile
către farul stins –
dar se înșală
aici nu mai există linie de start
orele se tot deznoadă
și ele nu știu
că orice plecare ia cu ea
întrebările.

Carmen Secere: Nuntă cu trăsături


voalul se sfâșie
pe amintiri cad resturi
de păsări negre

nunta cu trăsuri
și cai de hârtie
nu încape în fotografii

jumătate acolo
sfârșitul aici
durerea din unghii rupe nastur

jurămintele ruginesc inelul
piatra deformează degetele

ziua nu mai vine
soarele a rămas mic

în scena finală
mireasa e dată
de suflet

Emil Mircea Neșiu: Sâmbăta Duminică Luni


Emil Nesiu Sambatajpg(Emil Mircea Neşiu – „Sâmbătă duminică luni”, Ed. Aureo, 2019)

         

                Alunecâd discret în „Duminică”, observăm că nu e mai deloc linişte, departe acea planeitate cu care am fi obişnuiţi, şi nici urme pregnante de festivism nu sunt... „Tremuratul face parte/ din lecția de zbor/ frica, pe post de desert,/ se servește mai nou/ cu frișcă și fructe glazurate/ cifra - lumânare aprinsă/ îmi spune că mai vine/ o aniversare la rând/ Printre copitele cailor/ mă strecor cu  repeziciune/ și descopăr număratul/ în ritmul flamenco/ zilelor le rămâne zbaterea/ și trecerile de  pietoni./ Pentru bifat clipe”. Interesantă ritmicitatea impusă, practicată în acest altfel de caz. De fapt, în asta constă una dintre caracteristicile definitorii ale cărţii, în faptul că sunt abordate stiluri diverse, în cele trei secţiuni bine delimitate.
               Iar sărind deodată în „Luni”, ne întâmpină ironia acestei zile blamate pe bună dreptate, fără însă a-i simţi zimţii la care ne-am fi aşteptat; ironie şi iar ironie, îmbrăcând pertinent pe cât se poate o astfel de etapă pe care am fi dorit-o mai degrabă pierdută din calendar: „Microbul  acesta/ mi-a  transformat sângele/ în  literatura/ de toate zilele./ Nopților nu le rămâne/ nici măcar  somnul  necesar/ refacerii  bateriilor/ completare a raportorului./ După masă servesc stavrizi/ ce nu-și mai schimbă/ costumul  din lipsă de timp./ Pentru baia de  dimineață/ caut  cel mai  interesant/ șampon  cu  lavandă pentru/ clătit  păreri de rău.”
               Propunând acest autor şi această carte pentru o lectură atentă, vom încheia printr-un frumos text ce însoţeşte coperta, mergând de astă dată pe o metaforă ceva mai frugală şi complexă: „din cotidian penelul/ culege surplus/ de cunoştinţe plus/ cerneala prelinsă pe/ obrazul fardat în albastru.../ masca veneţiană”.

(Sursa: Daniel Marian,ecreator,2019)

Jacob Crecan: Spre slava Ta!

(poezie creștină)

Spre slava ta această poezie
Vreau să o scriu o Doamne cu iubire
Dar mă simțesc cum știi așa de slab,
Te rog să-mi dai acum călăuzire.

Ca pana unui scriitor să-mi faci tu limba
Să te mărească azi in vers pe tine,
Să iți aducă ție osanale
Căci tu ești sfînt și știu căci se cuvine.


O dă-mi cuvinte pline de putere
Și dă-mi tu rime din ceruri aduse
Ca eu să pot prin vers ca sa te laud,
Să-ți mulțumesc deapururi o Isuse.

O dă-mi cuvinte pline azi de farmec
Să iți aduc eu slava numai ție
Și pana mea ca să arate-n versuri,
Iubirea-mi prin această poezie.

Și insoțit de-a ta putere Doamne
Vreau sa te laud azi prin poezie,
Pină in ziua mare ți slăvită
Cînd am să-ți cînt in cer,o veșnicie.

Gabriela Garlonta: Noaptea


Îngeri discreți mă poartă înspre ruine..păcatele mele.
Și dacă va fi raiul sau iadul nu ne pasă.
Un singur gând ne arde să dăm de ceva nou.
Provocare sau adevăr?
Adevăr.
Noaptea decolorează toate lucrurile.
Cine o va ierta?

Jenică Dragan: Poem de alicire


Iubire cum dureros m-ai alicit etern
cu sfidătorii-ți ochi din albăstrui oțel
nori de fum iscase tâmpla-ți a stângă
din pulberi dosite în piatra din cercel

Iar trupul meu înstelat cu alice ronde
se sfărâmă în ținte fără de ales număr
cum azi cu mâna pe inimă strâns pusă
mai cerșesc din pomul gurii tale un măr

Iubire cum dureros m-ai alicit etern
cu sfidătorii-ți ochi din albăstrui oțel ?
( din vol. ” Poeme întârziate”,din anul1998)

Silvia Bodea Sălăjan: Restituiri


Cu siguranță că unii dintre cei care vor citi această istorioară mă vor condamna, alții se vor minuna că am avut curajul să spun adevărul dar părerea mea sinceră este că a nu spune adevărul este o mare minciună pentru că adevărul chiar dacă este contestat , rămâne adevăr
Ca în viața fiecăruia dintre noi și în viața familiei noastre există întâmplări și evenimente care ne-au marcat existența. Una dintre aceste întâmplări îmi revine în minte ca un lait-motiv cutremurându-mă deoarece orice necaz poate duce și suporta un om cu excepțiile necazurilor care vin din partea copiilor. Noi avem o copilă și ca o recompensă pentru hărnicia și cumințenia ei, pe când era în clasele de gimnaziu, ne-am învoit să o lăsăm să meargă în Ungaria, în excursie, cu școala. Era un mare eveniment deoarece la vremea respectivă nu se putea ieși din țară decât în condiții cu totul speciale. Nu mă opresc la detalii din acest punct de vedere ci la întâmplarea despre care vreau să vorbesc.
La întoarcerea în țară, la vama Borș, copiii au rămas nesupravegheați pentru un timp și , deoarece era foarte cald, au coborât din autocar și au traversat șoseaua la o fântână de peste drum. Fiica mea a fost lovită în plin de mașina unui domn politist din Debrețin, care a ieșit din vamă cu mare viteză. A luat-o pe capota mașinii și când a pus frână a aruncat-o vreo 17 metri pe asfalt. O salvare din Ungaria a ridicat-o și fata a fost dusă la spitalul din Berettyóújfalu
Am aflat despre acestă nenorocire abia a doua zi seara, de la domnii profesori însoțitori. Nu pot să descriu starea în care am fost în momentul în care așteptam ca în casă să ne intre copilul și au intrat trei dascăli purtând hainițele ei la mână, inclusiv săndăluțele. Nu dorim nimănui să treacă prin acest fel de coșmar. După explicații inutile, am aflat că este internată în Ungaria și că nu puteam comunica cu ea. Deși era deja noapte, în disperarea noastră, am mers la Inspectoratul de Poliție să vedem care ne sunt șansele pentru a pleca din țară mai repede. Ofițerul de serviciu știa despre ce este vorba dar ne-a informat că doar a doua zi, când au program de lucru cei de la pașapoarte, putem rezolva problema. Mai mult decât atât, ne-a spus că avem nevoie de câteva aprobări, nu mai știu de pe unde, că trebuie să completăm o cerere pentru a ni se elibera valută și nici nu mai știu câte ne-a spus, pentru că mintea noastră nu mai putea procesa nimic, fiind copleșiti de necazul ce se abătuse asupra familiei . Am ieșit din sediul instituției și ne-am oprit derutați câteva clipe în curte. De noi s-a apropiat un bărbat înalt, frumos, cu o ținută de invidiat. A întins mâna și s-a recomandat ca fiind lucrător al Securității, venit din București într-o misiune în județul nostru. ”Noi suntem rude, a spus el. Doar o consoană din nume de desparte. Stiu ce necaz mare aveți și vreau să vă ajut. În câteva momente vor sosi cei de la pașapoarte și în seara aceasta vi se vor elibera pașapoartele.” ” Și cu aprobările acelea cum să facem?” a întrebat soțul meu.” În momentul în care aveți pașaportul în mână, legal puteți părăsi țara. Nu aveți nevoie de alte aprobări.” Nu mai știu dacă i-am mulțumit, pentru că totul se desfășura ca într-un scenariu suprarealist. Intradevăr nu după mult timp au sosit cei de la pașapoarte, am dat biletinele și în câteva minete am primit documentele care ne dădeau dreptul de a părăsi țara. Domnul Sorin Boldea, așa am aflat că îl chema pe îngerul nostru păzitor ce apăruse din senin în viața noastră, ne-a trimis la Oficiul Județean de Turism să ridicăm valuta și ne-a dat un bilețel către un domn din vama Borș, un domn pe nume Toma, care ne va da toate detaliile despre accident și ne va facilita tot ce trebuie pentru a ajunge cu bine la spitalul unde era internată fiica Am plecat în noaptea aceea. In vama Borș am întrebat pe un lucrător de acolo dacă îl putem contacta pe domnul Toma iar acesta ne-a spus că doar dimineață suntem așteptați. Am mers la o familie de cunoscuți unde am mai stat câteva ore, până s-a făcut dimineață. Când am ajuns în vamă, același domn ne-a întâmpinat, ne-a luat pașapoartele, le-a pus viza de ieșire din țară, ne-a întrebat dacă avem forinți și dacă mai avem nevoie de ceva. Ne-a dat un număr de telefon la care să sunăm dacă avem probleme. Ori de câte ori am întrebat de domnul Toma, lucrătorul acela a evitat să ne răspundă, așa că n-am insistat. Pe teritoriul Ungariei eram așteptați, așa că am trecut foarte repede. Când am ajuns la spital fiica noastră era conștientă. Medicul care o îngrijea, neștiind românește, a găsit un tânăr din Târgu- Mureș, care era internat acolo cu o fractură la mână și care vorbea și românește și ungurește. I-a propus să comunice prin scris cu fiica noastră, să-i răspundă la întrebări, pentru că era foarte bulversată neștiind ce s-a întâmplat și unde se află. Când am ajuns ea citea răspunsurile acelui tânăr. Situația era destul de gravă deoarece fata fusese în comă timp de două zile și avea fracturi multiple. Nu insist asupra modului în care am petrecut timp de o săptămână dormind în mașină, în curtea spitalului, deoarece nu ni se părea că facem o jertfă. Eram fericiți că fiica noastră trăiește. Am vorbit cu medicul și i-am spus că intenționăm să ne întoarcem acasă, când părăsirea spitalului nu ar constitui un pericol pentru sănătatea fiicei noastre . Doctorul ne-a informat însă că nu are posibilitatea să facă externarea pentru că nu putem dovedi că este copilul nostru. Pașaportul cu care fusese în excursie era colectiv și a rămas la domnii profesori însoțitori. Am mers la Consulat dar aici toti erau în vacanță pentru o lună. Trebuia să mergem la Ambasadă. În disperarea noastră am sunat la numărul care ni s-a dat în vamă. Ne-a răspuns colonelul Toma. Ne-a spus că în momentul în care vrem să plecăm de acolo, să-l sunăm, pentru că va trimite un echipaj care ne va aștepta pe teritoriul Ungariei și ne va însoți până în țară. Medicul ne-a dat doar o rețetă și filmele cu oasele fracturate, repetând că ieșirea din spital nu are cum să o facă. Am fost puși în situația de a ne ”fura” copilul din spital. Aici este însă o altă poveste, pe care nu o relatez acum. Am plecat și am fost așteptați, așa cum ni s-a promis. În vamă ne aștepta cel care ne-a întâmpinat la plecare și ne-a facilitat trecerea. A venit la mașina noastră și ne-a spus că el este Toma, dar că în starea în care eram când am ajuns în vamă nu ne-a putut lăsa să trecem pentru că fata încă nu se trezise din coma iar noi eram într-un risc mare de a produce accidente, după cum arătam..Nu am avut în viața noastră nici bune nici rele cu Securitatea așa că în momentul în care lumea striga în stradă ” Jos Securitatea!” noi eram gata să ne batem cu toată lumea , pentru că față de noi, care suntem niște oameni simpli , câțiva securiști s-au dovedit a fi mult mai mult decât Oameni . Nu știm dacă mai trăiesc, cum o mai duc, nu știm care a fost soarta lor după această întâmplare, dar nu-i vom uita niciodată și le dorim din tot sufletul binecuvântarea lui Dumnezeu ca răsplată pentru binele făcut. Cu siguranță că și între ei, ca peste tot, au fost și buni și răi. Noi am avut șansa să-i întâlnim pe cei buni și le mulțumim mereu

Ovidiu Kerekeș: aforisme

Hrăneşte-ţi trupul cu produse naturale, mintea cu informaţii reale, şi sufletul cu bucurii speciale.
*
Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească.
*
,Motivația aduce mișcare,mișcarea aduce viață!,,

*
Pentru suflet se găsesc sute de religii, în schimb pentru fizic doar una, sportul!
*
Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească.
*
"Natura mă uimeşte în fiecare zi, caracterul omenesc a încetat de mult timp să mă mai uimească."
_____________
Ovidiu Kerekes

Nela Boca: Orgolii


Uneori, insistăm în încăpățânare aiurea.
Fără să cântărim consecințe
De am putea, cu un grad să ne schimbăm firea,
Poate că n-ar țipa în noi arzânde legăminte...

Și n-ar fi atâtea cioburi de suflet
De aliniat cuminte din non sens,
Poate că ți s-ar auzi, tăcutul urlet
Răscolind întunericul dens.

Prostească răzbunare imatură
Clocită de suflete seci
Scăldate în cloacă de ură,
De inexistența unor lacrimi reci...

Rupeți cordonul ireal de cumplit...
Nimic nu întoarce clipa-napoi
Orgoliul e fiară ce-n noi și-a zidit
Renunțarea la doi...

Claudia M. Vlase: Iubește-mă



Eu mi-am făcut din inimă căuș
Să sorbi, iubirea mea, din ea pe îndelete
Și te asigur că oricât de mult ai bea
Gustând din ea, întotdeauna-ți va fi sete
Căci este pură, limpede și-ar vrea
Să-ți simtă moliciunea buzelor de catifea
Și ca o floare-n soare, petalele să își desfacă
Ți-o dăruiesc, să știi că nu-i o joacă!
Iubește-mă...
Nu vreau să-ți fiu doar clipă
Desprinsă din al timpului cadran
Iubește-mă ...
Aștept a ta chemare
Nu mai lăsa să treacă vremea în zadar! 

P.S :
Auzi când îți șoptesc că te...iubesc??

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10