Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Florin Tanasescu: Călcâiul din inima lui Ahile

                  proză                

Prima dată, doar balerinele, înălţate pe „poante”, l-au văzut. Stătea în ultimul rând, la spectacolul „Lacul lebedelor”, spun unii. Alţii zic la „Spărgătorul de nuci”. Dar nu asta e important. Importantă este prezenta lui Ahile în sală.
Semizeul venise să vadă „cu ochii lui” – cum spun martorii unui accident rutier, când filmează mai întâi victimele şi-apoi sună la 112 – mersul pe vârful picioarelor. Lăsase armura la garderobă. Avea doar călcâiul din inimă. Era aidoma ultimului om de pe pământ. Un fel de „prostul satului, dă-l dracului. Prea-i sentimental”.
Spectacolul se întrerupe. O balerină căzuse. Îşi luxase o gleznă. Lumea începe să râdă şi să filmeze. Este chemat SMURD-ul. În timpul ăsta, călcâiul lui Ahile din ultimul rând…
„Sângera!”, veţi zice voi. Aşa speram şi eu, ca să mă bucur de durerea altcuiva.
Aiurea! În sală era o urmă. Dar, nu de sânge. Era ceva roşu care se numeşte terebentină. Are cam aceeaşi culoare cu a globulelor roşii. Dansatoarea căzută avea, în schimb, prea multe globule albe.
Celelalte balerine – poate din durerea de a sta în pantofii cu „poante”, alţii decât ăia cu crampoane, poate din respect pentru colega lor – se descalţă. Cu siguranţă, din decenţă se descalţă. Să nu calce şi mai rău pe sufletul unui om căzut.
În timpul ăsta, grecul simte că-l doare călcâiul din inimă. Se duce spre scenă, şchiopătând. Spectatorii s-au întrebat cine e amărâtul care trece. Au căutat pe Google şi au aflat. ” Este Ahile!”, au strigat.
Au vrut să-şi facă selfie cu el. Şi-au făcut. Apoi Ahile şi-a văzut de drumul lui şi de durerea altuia.
„Totuşi, trebuie să fie o tragedie! Ori moare balerina, ori curge sânge din călcâiul inimii lui Ahile!”, veţi exclama. Şi eu am visat la o nenorocire. Mă gândeam că voi scrie o ştire de prima pagină, fiindcă chestiile de acest gen ţin capul de afiş al lumii. Ei bine, iar v-aţi înşelat. Eu? Iar m-am dezumflat. Nu era sânge. Ahile îşi ascundea călcâiul inimii sub bandaj. Nici balerina nu murise. Am scris despre întâmplare doar câteva rânduri. Le puteţi citi – deşi nu ştiu dacă au fost date la tipar – la rubrica „Diverse”.
Până să vină SMURD-ul, până să urce grecul pe scenă, şi-au făcut apariţia marii investitori. Au luat amprenta inimii. Au făcut siglă din ea. Şi-au deschis un lanţ de restaurante. Specialitatea casei era „Călcâiul lui Ahile, în sânge”. Fără terebentină.
„În preajma lor, a restaurantelor, erau mulţi câini care aşteptau resturi de mâncare şi urme de sentimente”, îmi spune Patrocle. Prieten bun cu Ahile.
– Şi au primit?
– Nu ştiu. Tu ştii ceva despre balerina căzută?
N-aveam ce să îi răspund grecului Patrocle. Uitasem de ea. Uitasem cum uită oamenii de durerea altora. Mă plictisisem, cum vă plictisiţi şi dumneavoastră, să auziţi că pe cineva îl doare sufletul. Aţi prefera, ca şi mine, să îşi ascundă sângerarea inimii sub un pansament. Umezit sau nu cu terebentină.
– De unde ştii toate astea? De ce crezi că Ahile avea călcâiul inimii bandajat?
– Fiindcă aşa scrie în „Odiseea” republicată. Acolo se mai spune că, în timp ce o balerină- lume plânge, o altă balerină – lume este fericită.
– Dar şi reciproca este adevărată!, zice cineva. Era Aristotel, care a scris prefaţa noii Odisei.
„Mai bine să fii ultimul argat pe pământ, decât domn în împărăţia lui Hades”, îl aud pe Ahile urlând.
– Ce te doare?
– Călcâiul. Şi nu găsesc la farmacii terebentină.
– Nu ţi-au dat altceva ?
– Mi-au spus că durerea din călcâiul inimii se poate trata şi cu o pastilă.
-Cu aspirină?
-Cu indiferenţa de care-i lumea plină.

Ottilia Ardeleanu: numaidecât

 poezie

îmi prepar o înghețată de căpșuni
să înving frigul din tăcere
citesc franz kafka și înghit
rândurile suite la bordul unei iluzii
că peste ape zbuciumate poți găsi
fericirea
o noțiune perimată
de înlocuit cu N-ul ei postmodernist
reprezentat în manuale de filozofie și
tratate de anatomie viața
o rătăcire greoaie
rămâi încâlcit în deziluzii
înrădăcinate adânc în mâluri oceanice
printre specimene purtătoare de rău
jupoi toate nopțile până
dai de sângele uscat pe buzele unui răsărit
printre cearșafurile unei ipocrizii care
te ține legat
slugă a umanității decadente
închis între propriile tenebre
un teatru la scenă deschisă mituiește
actori ambulanți de soartă măruntă
abătuți de la nemișcare
spre un destin luat cu primul val
cerți vremurile te revolți strigi până
îți pierzi auzul vocea
sentința
vorba protagonistului în propria minciună
rămâne aceea pe care o dictează
furia primului moment

dar unde mi-e parfumul
întreb ca o bruneldă
deși savoarea înghețatei îmi face ziua

Cristina Ștefan: ***

 Lumea de rezervă, ArtBook, 2020

somn alb
șerpuitor și nins
un drum spre poarta-nchisă
cum vine Dumnezeu din vis
să îți aștearnă urma
prinsă în pulbere și lemn
din ochi mai rece mai departe
ești semn
de dincolo de moarte...
***
se-nclină ghiocei
sub gheață
ar trebui să vină primăvara
dar dimineața asta
e grea de pământ
ca o minge spartă și ponosită
într-un colț uitat
de univers...
***
iarna miroase-a plecare
și totuși mai ninge
mai ninge
e noapte și albul învie
vis vechi
cu gust de lumină
bolnavă camera
vicleană mă strânge-ntr-o vină
și visul dizolvat în sânge
se-nfașă-n iarnă iar
fără să-l strige...
***
ce dimineață albă
ce dimineață ninsă
stea sub zăpadă
rece și stinsă...
zâmbetul tău aducea însoriri
mâinile tale, mângâieri și iubiri
totul e frig, totul e mut
chipul tău drag e-aici, îl sărut...
cu buzele iernii făcute zăbranic
fotografie cu mirosul atavic
al morții din albul himeric
din veșnicul lut început.

Alexia Ema Burneci: dormi copile

                       poezie                      

brațele mi-au obosit
golul dintre ele
este mai greu decât infinitul
sub ochi am adunat
toate nopțile ultimilor douăzeci de ani
lasă-mi numai una
și ce dacă jucăria ta preferată sunt eu
uită să întorci cheița măcar o dată
încă n-am învățat limba morților și
nu știu cum să-ți spun
că sânii încă se umplu de lapte
când fugi din mormânt
și dor
dor până la lacrimi
până la celălalt copil
fii cuminte și dormi
mama îți promite
că în noaptea de Crăciun
ne vom juca de-a v-ați ascunselea
printre cruci.
(Din cartea: Cu ochii la steaua Kajam, de Alexia Ema Burneci, Editura Brumar)

Mioara Băluță ***

                   poezie                                                                                                                                                                        

îmi vin în minte apele amestecate ale unui râu.
luminiscența ființei și jocurile ei
pe pereți. lumina străpunsă de ferestre
cenușa infiltrată în propriul limbaj
deformările din interiorul corpului
o gură maternă și cântecul ei de leagăn.
tăietura nespusului tău nume. nespusa ta absență.
inutilitatea tacâmurilor de pe masă.
bătăile exorbitante ale inimii
în spatele cuielor a șuruburilor.

buna vestire.
renunțarea la a fi o fantomă.
certitudinea că te voi cunoaște
mai bine dincolo. acolo. aici.
un foarfece pentru memorie și umbra ta tăiată.
marginile care mă țes au fire transparente.
liniștea e plină de formulare.
cenzuri. jurnale imposibile și ani pierduți.
celule. schele. pulsații. intermitențe.
simt pe viu amurgul pielii al privirii.
al dinților. al unghiilor

am devenit o casă veche cu după-amiezi calme.
o curte cu ziduri înalte cât nopțile mele.
cu lumină de veghe pe hol.
cu zumzetul neinteligibil al televizorului
cu încuietori naive incapabile să mă ascundă.
exersez existența prin alții.
visez în interiorul a ceea ce crește
fără măsură. trăiesc reversul zilelor de asediu.
dacă aș spune că nu mă pot trezi
ar însemna că am murit
și ceea ce se vede în partea cealaltă e țărmul.
ridic mâna. salut. îți zâmbesc
dar nu te mai pot auzi.

Viorica Crecan: Vântule vii de departe


Vântule vii de departe,
Îmi aduci tu bucurii?
Dacă-mi aduci, hai și stai,
Supărare să nu-mi dai.

De crezi că-i supărare,
Atunci suflă și mai tare.
La mine nu te opri,
Lasă-mă să pot trăi.

Ca sunt tare necăjit,
Ce-am iubit tot a pierit.
Acum vreau o veste bună,
Să n-am suspin la inimă.

Inima să-mi veselească
Să stau liniștit în casă.
O aștept cu drag să vie,
Nu știu, a uitat de mine.

Teodor Dume, despre: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță

Cronică  

Mioara Băluță redefineşte libertatea de a fi, chiar şi "acolo unde nu mai există nimic de lăsat sau de dus".


" Frunze sub un ştergător de parbriz",(anul 2020, Editura Rovimed Publishers) este a treia carte semnată de Mioara Băluță, după " În cădere voi râde" (2014), şi " Partea nevăzută a lumii"(2015).
Dacă autorul ar fi fost la prima sa carte aş fi spus că orice început însumează o serie de întrebări la care, posibil, să poți ori să nu poți răspunde doar în momentul în care ajungi la un oarecare capăt. Dar mă voi contrazice, pentru că am în față o carte a unui autor bine închegat între cuvânt şi frumusețea lui.
Mioara Băluță(că despre ea este vorba) vine încet şi sigur. Calcă apăsat lăsând în urma sa castele ale bucuriei , întristării dar şi ale fericirii împlinite. Liantul dintre cărămizile de suflet , aşezate milimetric, leagă de timp viața interioară de cea exterioară având ca unic scop bucuria, fericirea şi mântuirea existenței prin Dumnezeu.
Cineva spunea că " poezia este o Artă". Aşa este!. O artă a sufletului!
Şi asta pentru că poezia nu poate degrada, ci doar înălța şi bucura!. Concomitent cu trăirea trupului se hrăneşte şi sufletul. Poezia este şi va rămâne liantul perfect dintre trup şi suflet, o completare a elementului lipsă.
Mioara Băluță este un antreprenor, un inovator cu abilități de a identifica şi capacita valorile esențiale necesare existenței şi trecerii prin timp.
Mă întristez atunci când detectez, la unii autori tineri, cuvinte care încorsetează poezia, o aduce în genunchi pe poziția condamnatului. Şi asta pentru a fi în "trend", cum tot ei îşi motivează gestul, fără a ține cont de trecutul ființei. În mine apare neprevăzutul atunci când citesc un text îndesat, până la sufocare, cu expresii şi cuvinte reci, robotizate, ermetice care te pun în situația de a refuza deschiderea altei pagini.
Evident că nu este cazul în scriitura Mioarei Băluță, pentru că poezia, izvorâtă sub semnătura ei, are esență, pătrunde, linişteşte şi bucură. O simți ca pe o binecuvântare!.
Poezia Mioarei Băluță creează punți de legătură între trup şi suflet, şi mai apoi are loc o contopire. Această contopire nu degradează, ci ajută la clădirea unui imperiu al bucuriei de a fi. Conştiința poeziei este infinită, doar atât cât să ne permitā a creiona un traseu de urmat adecvat trecerii înspre inima acelora care rezonează cu stările autorului. Ceea ce spun vine din experiență. Scanarea atentă a unui text nu este suficient pentru a elabora un verdict, nici cel puțin o părere, dar citind aproape întreaga scriitură a Mioarei Băluță, mă autopropun mesagerul scriiturii sale.
İată de ce criticul responsabil cu diagnosticarea stărilor unui text , şi mai apoi a întregului suflet al autorului , ar trebui să elimine cuvântul "eroare".
Concluzia mea se întemeiază pe experiența scrisului şi pe cunoaştere, pe ritmul stabil, deloc fluctuant, în exercițiul construcției unui text. Cu riscul de a mă repeta, îmi voi etala părerea spunând, din convingere, că poetul nu trebuie să fie un gardian al sufletului, ci o pârgâie , un propulsor înspre dumnezeire.
Poate că în demersul meu voi fi suspectat de infidelitate față de cuvântul scris, față de acele cuvinte ermetic închise în carapacea necunoaşterii în profunzime a ființei. Aşa este!. Dar numai până la un punct!.În literatură, îndeosebi în poezie, căutările după cuvinte care să domine trecutul şi să scoată la suprafață viitorul noii literaturi este foarte riscant (mai mult sau mai puțin dăunător) chiar dacă conştientizăm valoarea nulă a acestora. Şi nu pot fi contrazis chiar dacă mi- se expun, plenar, câteva motive care ar "achita" cauza.
Iată de ce sunt în asentimentul Mioarei Băluță!
" lăsați- i pe cei trişti să plângă/ poate au făcut totul/ şi nu le- a ieşit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum îşi scriu istoria."(pag.61).

Judecățile mele, desigur, pot fi influențate de ceea ce văd de la interior la exterior şi viceversa, dar asta nu înseamnă că, din unghiul meu de vedere, nu pot detecta valoarea. Pentru mine fiecare text, trecut prin scanerul ochilor mei, trebuie să lase în urma sa o istorie a sufletului. Filonul epic al scrierilor trebuie să urmărească urma de reîntoarcere în suflet chiar dacă nu în modul cel mai simplu, explicit.
Iată de ce, Mioara Băluță este poetul care nu îşi interoghează sufletul pentru că el este deja format intr- o expresivitate exteriorizată, vizibilă, iar fidelitatea față de întreaga ființă îi permite să facă o scanare atentă, nu numai lăuntrică ci şi în perspectiva exteriorizàrii stărilor, aşa cum am mai menționat.
În contextul dat autorul, Mioara Băluță, lasă asupra întregului o amprentă vibratoare, deloc fragilă, în incizia pe care o face fiecărui cuvânt."ne naştem cu dorința de a merge./ trăim cu o imensă foame
de a fi/ dacă ne- am opri / am rămâne/ unii în fața celorlalți/ cuprinzând cu privirea/ labirintice prăpăstii."(pag.13).
Mersul acesta nu este ca mersul pe apă, lin, alunecător, ci previzibil conturând traseul cu tact şi înţelegere până dincolo de marginile lumii sale.
Familiarizată cu mersul prin labirintul interior al stărilor, Mioara Băluță, din simplitate pe simplitate, construieşte un turn de veghe din care priveşte în interiorul ființei, ca lumina dintr- un ochi de apă, însetată fiind de profunzime şi cunoaştere.
Şi iată confirmarea:" şi după fiecare a rămas un semn/ o adâncitură în pământ/ cât vârful piciorului// nimeni nu va mai privi înapoi.au zburat toți, până la ultimul/ , în direcția propriului freamăt". (pag.20)
Da, iată că freamătul din "Frunze sub un ștergător de parbriz" este un "freamăt" ce repune în drepturi respirația cuvântului dintr-o lume care va supraviețui doar prin și din el. "închid ochii / îmi imaginez că mă ridic dintr-un abis/ la înălțimea cuvintelor/ cum aș veni din întuneric la domestica lumină a corpului,/ nu este suficient și totuși am făcut tot ce am putut"(pag. 106).
Interpretând o imagine a autorului, "lumina unui rug se joacă în spațiul dintre plecări și (de)veniri, ne amăgește privirea cu chipuri"., nu pot decât, nostalgic, să mă întreb: ne îndoim chiar și de puținele vieți pe care le-am trăit sau am fi vrut să ni- le trăim?.
Cartea, Mioarei Băluță , "Frunze sub un ștergător de parbriz" nu este o carte propriu zisă, ci un testament al sufletului care eliberează "rețete" experimentate pe ani și nicidecum pe trăiri ad-hoc.
"Existența micilor fericiri", cum spune autorul (în nota atașată cărții), este dovedită în fapt printr-o schemă trasată arhitectural. Iată de ce întregul cărții convinge. El nu vine cu schițe publicitare înmânându-mi- le ca pe niște curiozități.
Nu pot să închei decât convins că "libertatea apare/ întotdeauna/ acolo unde nu mai există nimic/ de luat sau de dus".(pag.116)
"Existența micilor fericiri" mă face să-i spun Mioarei Băluță, că a marcat cu sânge pe sângele ființei un drum de neoprit și fără margini care o va călăuzi atât timp cât "lumea se va răsuci pe axa ei/ invizibilă". Și sunt bucuros pentru că, în trecerile mele, uneori clandestine, prin scrierile Mioarei Băluță, am descoperit locul în care își păstrează cheia codului genetic al textelor sale, desigur, susținute stilistic.
Și o altă bucurie care dă identitate cuvintelor mele este revelația autorului care constituie o treaptă de pe care excelează și va excela poetic.
În rest, "nu se mai vede nimic/ o pădure crește printre flori/cântecul unei păsări".(pag.46)

(Teodor Dume, membru U.S.E)







Marian Florentin Ursu: Pustiu de februarie

                                                         

tu mă aşteptai la un capăt
de lapoviță
iar eu la un capăt de răbdare,
pe-atunci,
pietrele caselor se mai lăsau rotunjite
de frigul dintre ani

noi ne apropiam unul de altul abia
după ce terminam de a ne citi gândurile
unul altuia,
după ce terminam a ne măcina nervii
pe piatra de moară
de pe suflet
sau după ce răstălmăceam zaţul dimineţii
şi liniile din palme
la limita orizontului.

după aceea,
începeam să uităm
privindu-ne în oglindă amintirile,
oricum,
cea mai tristă noapte a fost când
crivăţul remușcărilor străbătea
prin sticla ferestrei,
prin crăpăturile timpului,
tăindu-mi venele
şi respiraţia
iar depărtarea se cuibărea
printre cearşafuri,
într-un spaţiu gol
cât o muchie de tristeţe,
cât o lamă infinită
de cuţit

Daniela Mancaș Balaiita: Februarie

popoezie, poezie, poezie,                                                                                                         

Ceru-i mult prea mohorât
Și are o față plângăcioasă
Soarele-i iar sechestrat
Pe-un tărâm cuprins de ceață!

De pe cea mai înaltă turlă
Stând în ploaia monotonă
Cântă trist un pui de mierlă
Negru, ca un fruct de beladonă!

Copacii s-au cam grăbit
Și-au dat ghes să-nmugurească
Însă, făurar i-a amăgit
Cine acum să-l dojenească?

Noaptea plouă, ziua ninge
Iarna e nehotărâtă
Și o vrabie mică plânge
Că e vremea prea urâtă!

De sub pătura de omăt
A ieșit un ghiocel:
- Oare-i timpul să m-arăt
A întrebat un copăcel?

- Încă nu e vremea ta
Mai stai în zăpadă un pic
Fiindcă n-ai cum rezista
Cât frigul ți-e inamic!

Vântul a început să bată
Spulberând în cale tot
Și-o măceașă degerată
Sângeră-ntr-un vârf de ciot!

Vasile Culidiuc: Amintiri

 (Proză scurtă)

-proză scurtă, Vasile Culidiuc
O văd acum la discotecă, avea vreo cinsprezece ani, stătea lângă mine. Iar eu aveam paisprezece ani. Am dansat toată noaptea. Băusem înainte două pahare de fetească. Îmi ardeau obrajii când am invitat-o la dans. La început am fost teribil de fâsticit. Mă urmărea cu privirea de vreo două săptămâni. Pur și simplu mă înspăimânta. Încercam să-mi ascund nervozitatea. Se auzea 'Marina', cântată de Matteo Simoni. 'M-am îndrăgostit de Marina/ O fată brunetă, dar drăguță/ Însă ea nu vrea să știe de dragostea mea/ Ce să fac să-i cuceresc inima?/ Într-o zi am întâlnit-o singură, singurică/ Inima-mi bătea cu o mie la oră'. Am strâns-o în brațe. Îmi venea să fug. Eram fericit!
Trag fumul în piept și-i dau drumul pe nas. Mă relaxează.
Caut altă amintire în cotloanele minții...
-Simt că-mi pierd echilibru, a zis Paula.
O clipă și se ducea jos. S-a clătinat. Am prins-o la timp. Cartea din mâna ei, 'Conversație la Catedrala' de Vargas Llosa, a căzut.
-Dialoguri suprapuse, am zis eu.
-Catedrala lui Llosa nu-i locul sacru al reculegerii, în care sufletul își găsește liniștea, refugiul...
Ascultăm Pink Floyd, 'Another Brick In The Wall'. E frumoasă și blondă. Un fel de Sharon Stone! Mă întreb dacă o iubesc. Sunt topit după trupul ei. Buzele ei răspund. Urc trepte. Ajung să zbor. Plec la ceruri. E fericirea? Mor? Mor de fericire? Este ora patru dimineața. Stau în genunchi în apa rece. Moldova trece nepăsătoare. Sticla de coniac 'Ovidiu' în mâna dreaptă. Lună plină. Camera plină cu cărți vechi. Cursurile stau pe masă. Scriu. La pick-up 'Texas', 'Say What You Want'... 'Twenty seconds on the back time/ I feel you're on the run/ Never lived too long to make right/ I see you're doing fine...' O îmbrățișez pe Paula. Fata îl dorea. Mirosea a mare. Și a pin. Dansau. Îmi plăcea părul blond, rebel al Paulei, îi plăcea cum mirosea. Adora netezimea pielii ei albe, tinerețea ei, exuberanța ei, opiniile ei avangardiste. Pink Floyd, 'Pigs On The Wing'. Savura un lichior de portocale. Îi plăcea. Atât de mult, încât multă vreme s-a întrebat dacă-i găsește vreun cusur. Nu are niciun cusur, e perfectă! E minunată!
Trăiam la maximă intensitate în lumea mea. Eram un 'macho'?
Plimbam pensula pe pânză. Culoarea se întinde frumos, uniform.
-Pun un pic de alb? întreabă Laura.
-Puțin, zic eu.
-Copacul ăsta o să fie un tei. Poezie și iubire, spune Laura.
Zâmbesc.
-Peste teiul sub care ne iubim noi, o lună, un an, o viață, spune Laura.
Pictează pentru că vreau eu să picteze. Nu se pricepe. I-am dat multe cărți despre pictură. Tehnici de pictură. Stiluri. Curente.
-Mi-a ieșit, spune Laura.
Fac o grimasă. Ea nu e vinovată. Eu sunt vinovatul. E îngrozitor. Copacul ei seamănă cu 'euglena verde'.
-Urâtule! Nu-ți place, spune Laura.
O iubesc de doi ani. Suntem colegi de clasă. Îi dăruiesc un disc de vinil, The Beatles, 'Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band'. Citește 'Șotron' de Julio Cortazar. Are mai multe scheme de citit, a încercat două deja. Are un pantof scâlciat. Îi spun că o să meargă desculț acasă. Se uită lung la pantof. Ridică piciorul și-și scoate pantoful. Îl aruncă într-o grădină. Am rămas fără replică. E nebună! Mi-a spus s-o duc în brațe acasă. M-a cuprins cu brațele de după gât. Nu era grea. O simțeam caldă. Vie.
-Îmi pare rău, spune Laura.
-Eh, îngân eu.
-Sunt o catastrofă, spune Laura.
Roade capătul de lemn cu dinții ei albi. Apoi trage o linie cu roșu peste copac.
-Sunt un postmodern, spune Laura.
-Da, spun eu.
-Serios. Nu am chef să pictez, spune Laura.
Nu spun nimic.
-Nu mă pricep, spune Laura.
-Și cărțile?
-Alea despre pictură? Nu le-am citit, spune Laura.
-Știu, spun eu.
-Și n-ai spus nimic, spune Laura.

Nr. 1-2(40) 2021. ISSN:2668 - 5620

 * Doar  cei care și-au trăit și biruit durerea pot vorbi despre viață (Teodor Dume)

În acest număr:   Nr: 1-2(40)  Ianuarie 2021                                                              

*Gheorghe Grigurcu, *Ioan Alexandru(restituiri),*Nicolae Silade,
*Daniel Corbu, Ionuț Caragea, *Geo Galetaru, *Nicolae Petrescu Redi, * Cristina Ștefan, *Radu Catalin Melinte, *Nicu Gavrilovici, *Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, * Viku Zen, *Katalin Cadar, *Ella Poenaru, *Marcel Vișa, *Savu Popa, **Alexia Ema, *Bădescu Alexia, *Paul Coculeanu, *Tănăsescu Florin, *Ștefan Popa, *Iulian Iuri Lorincz, Grigore Curcanu, *Nela Boca, *Camelia Boț, *Nelu Cazan, *Nicolae Tomescu, *Marian Vișescu, *Melania Briciu Atanasiu, *Cojocaru Ion, *Camelia Lungu, *Aurelius Belei, *Valeria Tamaș, *Amalia Achard, *Petruț Pârvescu,*Vlad Anghelescu, *Violetta Petre, *Lilioara Macovei, *Maria Dobrescu, *Ramona Muler, *Adrian Păpăruz, *Erika Keller Dragan, *Ana Urma, *Lucian Victor Bota, *Stanciu Patrick, *Vasile Dan Marchiș, *Doina Moritz, *Getușa G. Corbu, *Dincă Cristian Ovidiu, *Nicole Sere, *Lidia Popa, *Mirela Duma, *Teodora Cosmina Coloja, *Maria Tomiță Corini, *Ileana Vladusel, *Alexandru Berceanu, *Radu Branda, *Coculeana Savin, *Petronela Apopei, *Claudia M. Vlase, *Mioara Manoilă, *Marian Florentin Ursu, *Traian Abruda, *Firoiu Cristina Maria, *Ionuț Tiberiu Balan, *Dumitru Ichim, *Reznic Cristian,*Barbu Marian, *Costel Zăgan, *Constantin Mosor, *Diana Trandafir, *Liliana Toma, *Constanta Popescu, *Aura Creițaru, *Ina Dumitrescu, *Cornea Viorica, *Radu Neculai, *Mioara Olteanu, *Maria Vasilescu, *Cornelia Prisăcaru Zota, *Mihail Buricea, *Vasile Culidiuc, *Adriana popa, *Vasile Ionac. *Elvira Elvira Lili Lefter (Ion Iancu Lefter), *Zetu Vasile, *Pande I onuț, *Radu Gligor, *Mihai Ursachi, *Nicolette Orghidan, *Dani Anton, *Pasat Carmen, *Marius Iulian Zincă, *Frențescu Oana, *Pica Maria N.Bostină, *Elena Lucia Spătariu, *Atila Racz, *Petruța Niță, *Marilena Mancaș Balaiita, *Stamate Constantin, *Alexandru Eusebiu Ciobanu, *Rodica Ochiș,*Nicolae Nistor, *Radu Branda, *Vasile Predescu,

Ordine este aleatorie!

Vă mulțumim pentru colaborare!

Apare la Oradea (bilunar/online)

DIRECTOR/FONDATOR: Teodor Dume                         ISSN:2668-5620                                       

Accesați prin Google link/ul. https://https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
***REDACȚIA:
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ, scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER, scriitor/Canada

La mulți ani, Români!

24 ianuarie, Mica Unire. Cum a schimbat economia țării Unirea Principatelor Române din 1859

"Reformele lui Cuza. Impozitele, primul pas către modernizare
24 ianuarie este, așadar, ziua Unirii Mici. Este momentul în care s-a făcut mai mult decât desfiinţarea unei graniţe. Atunci s-au pus bazele statului modern, care a însemnat şi o economie funcțională. A fost momentul în care au fost demarate primele reforme serioase care au dezvoltat această ţară.
Alexandru Ioan Cuza avea o misiune extrem de dificilă pe care, din fericire, populația a înțeles-o. Prioritară era sincronizarea economiilor din cele două țări, cât se putea vorbi în acel moment de economie, căci erau țări predominant agrare, comerțul era de fapt negustorie, iar industria era încă în stare de gestație.
După Unire, era momentul pentru modernizarea țării. S-a făcut o reformă fiscală în 1861 prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de un impozit funciar.
A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern
'(s.digi24).

Mihail Buricea: De ziua ta, iubita noastră țară!


De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

Să îţi cinsteşti la zile mari eroii
ce au căzut în luptă pentru tine
şi să nu laşi pe vatra ta strigoii
să-ţi întineze tot ce-ţi aparţine

Poporul tău acum e-n libertate
dar lupi hulpavi avizi de-mbogăţire
s-au năpustit în haite peste noapte
să-ţi fure rodul muncii-n nesimţire

Borfaşi ce zic că-ţi vor prosperitate
se-nghesuie să te conducă ţară
ca să îţi ia mereu ce se mai poate
iar fiii tăi să plece pe afară

Pe munţi pe dealuri pe câmpii mănoase
balauri venetici fără hotare
s-au aşezat în vile somptuoase
să-ţi sugă vlaga ta fără sudoare

Poporul tău e-n pragul disperării
trăieşte zilnic fără de speranţă
este ajuns la marginea răbdării
iar viaţa sa atarnă doar de-o aţă

Dar într-o zi atât îi mai rămâne
să-nlăture prin forţă toată pleava
iar imnul sfânt Desteaptă-te române
să-i consfinţească-n luptă dreaptă slava

De ziua ta iubita noastră ţară
eu îţi doresc să fii cea mai frumoasă
să fii mereu o dulce primăvară
şi să ne fii la toţi o sfântă casă

Ștefan Popa, Strigăt din "adăpostul luminii"

      Teodor Dume     

Volumul de poeme “Zborul, ce fericire”(Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca – 2020) al lui Ștefan Popa este o inspirație dintr-un Univers al aerului. Spun asta, pentru că, descoperindu-i „trecutul” literar , am detectat , printre multe alte cărți, care îi poartă semnătura, și un titlu de carte care îmi confirmă constatarea. „Drum către cer” este titlul cărții care îi conferă, gestului domniei sale, dreptul de a „arenda” acel Univers al cerului, comandor fiind (în aviație).
Cartea de poeme „Zborul, ce fericire” este structurată în trei capitule. Chemarea zborului (I), Chemarea credinței (II) și Chemarea iubirii (III). Are 87 pagini de titlu. Activitatea domniei sale este impresionantă. Nu voi parcurge itinerarul activităților, dar voi preciza că, nu întâmplător, având în vedere vremurile de azi, veghează la „resuscitarea” culturii patriotice în calitate de director și fondator al Revistei cultural-patriotice „Chemarea zborului” dar și ca participant direct la toate „misiunile” încredințate sufletului pentru a veghea la păstrarea frumosului din cuvânt. Ștefan Popa nu numai că este un diriguitor al stărilor transformate în cuvinte, prin tot ceea ce scrie, ci și un promotor de elită al culturii rostuite cu sufletul. Iată cât de convingător, spune poetul recenzat: „zborul are cântecul lui, dar pentru a-l auzi trebuie să tragi aer în piept, să închizi ochii, să auzi chemarea, să plutești, pur și simplu în atmosferă și, lucrul cel mai important, să-ți deschizi inima”.
Textul citat este de pe manșeta coperții interioare a cărții, gest îmbucurător care preîntâmpină cititorul, ca mai apoi să-i deschidă calea înspre zborul luminos al cuvântului.
Între coperțile cărții am găsit toate trăirile autorului , precum și efectele acestora care, uneori imprevizibil, ne deschid o nouă perspectivă de a privi în lumea zborului, deși, aici ca și acolo, autorul ne etalează ființa cu întreaga ei structură; iubirea, lumina, păcatul, Dumnezeu, moartea și înălțarea, dar și marea ori singurătatea.
Iată: „Îmbrățișez marginile cerului/ cu brațele deschise/ spre univers,/ strângând la piept/ inima răvășită,/ la fel cum mângâi lacrima de pe obrazul universului.”(pag.21).
Asul din mâneca al poetului , Ștefan Popa, rămâne, totuși, „Chemarea de sus”
E cer senin, de flacără aprinsă,/ O lacrimă atârnă în geam, aievea/ Din înălțimi o inimă turbată/ Coase cu lacrimi cămașa din poveste „(pag.23)
De bună seamă, prin stilul folosit, autorul pătrunde în profunzimea cuvântului dându-i tărie și emoție, deopotrivă , din interior, fără a recurge la zorzoane scriitoricești. Pe același palier putem pune și poemele scrise în vers liber . Ele, toate, produc emoție, și fiecare vers, în felul său!
Să luăm aminte./ Cuvintele cerului,/ Tainele ascunse ale divinității./ Înțelegerea misterelor lumii./ Pregătirea pentru moarte.” (pag.45).
Toate acestea; cuvintele, tainele ascunse ale divinității, misterele și moartea, deschid și închid partea sentimentelor pozitive. E o motivație, de vreți, a vieții. Acest joc inteligent dintre pământ și cer, bine dozat, cu reguli , respectându-le , nu face altceva decât să contribuie la realizarea imaginii omului, oriunde s-ar afla.
Ștefan Popa nu se mai află într-o „misiune” de survolare a necunoscutului, pentru că, domnia sa, deși a „decolat” de la bază în „momentul zero” , detectând toate imperiile cuvântului, și sincronizând, în același timp, starea, ideea și stilul, jertfind forța cuvântului, a ajuns în stadiul de redescoperire a expresiei care îi va duce misiunea la bun sfârșit.
Nota de personalitate a exploratorului de stări și sentimente vine din modul în care percepe și recepționează cauza.
„Fără suferință/ Nu există glorie./ Din prăpastia disperării,/ Cu grele suferințe,/ Numai de El știute.”(pag.65)
Noua carte „Zborul, ce fericire”, a autorului Ștefan Popa, ispitește, vrăjește și te ridică în înaltul cel mai înalt al cerului.
Sunt sigur că, pentru orișicare cititor, lectura acestei cărți nu poate fi decât o sărbătoare a ființei.
Nu, nu vorbesc metaforic, ci derulez secvență cu secvență imagini din înaltul cerului, imagini pe care autorul le-a filtrat, prin suflet, pentru a ni le dărui nouă acelora care știm să le nuanțăm în culorile sufletului nostru.
Ștefan Popa este un animator profesionist care, prin tot ceea ce face, pune bucăți de suflet, din sufletul lui, și în acest mod, însuflețește cuvântul readucându-l la viață. Și o face bine, cu tact și responsabilitate, indiferent dacă este vorba de o activitate sau o altă acțiune care contribuie la păstrarea a tot ceea ce este uman și frumos. Și da, această îndumnezeire cere sacrificii!.
Nu întâmplător am spus că Ștefan Popa este un animator, un animator al gloriei de ieri păstrate în arhiva memoriei ca pe ceva sfânt.
Ștefan Popa este autentic!. Ștefan Popa este un „rebel” (la superlativ, vorbind) al lăuntrului ființei care nu cedează în fața neprevăzutului, iar tactica domniei sale este bine configurată pe hartă în așa fel încât, arhitectura gândului, să ducă spre împlinire prin metode și mijloace proprii creâd , după modelele naturii, și nu imitând lucruri, deja existente.

(Teodor Dume, membru U.S.E)

Grigore Curcanu: Înalță-te frumoasa mea spre cer

  

Înalță-te frumoasa mea spre ceruri
Printre steluțe albe de iubire,
Sunt îngeri de zăpadă plini de geruri,
Ca fluturii de vară vin spre tine!

E noaptea ta, acum și-ntotdeauna,
Când brazii pun beteala peste poale,
Iar prin potop de puritate, luna
Trimite către lume raze pale.

A-nflorit pământul doar de dragul tău
Și florile de-argint se prind în salbe,
Iară astrele nu mai vorbesc de rău,
Se primenesc cu flori de gheață albe.

În necuprisul ăsta de ninsoare,
Tu esti regină-acuma peste toate,
Coroana ta lucește în cleștare
Și bucurii în suflete-mparte.

Să ne-nveselim la nunta cea regală
Când miresele se sting la pieptul dulce,
Iar brazii, prin omături mi se scaldă,
În vârful lor se leagănă o cruce.

Iulian Iuri Lorincz: Dacă dezgrop toate femeile


Dacă dezgrop toate femeile
pe care le am îngropate în mine
inima mea
ar fi ciopârţită
bucată cu bucată
bătaie cu bătaie
strop cu strop
fiecare
ar lua partea sa
la pachet
vor pleca cu toate trenurile pe care le am garate în suflet
spre nedefinite destinaţii
voi rămâne pustiit
de calea ferată
înecat într-o baltă de sânge
resturi de cord
şi lacrimi zdrobite în colţul batistei.

Daniel Luca: Cotidiene Pariziene, de Veronica Balaj

                             Jocul de-a viața                             

Poemele din volumul Cotidiene pariziene (Editura Junimea, Iași, 2020) de Veronica Balaj
spun povești de viață, pe cât de simple, pe atât de complexe, dezvoltând un fior epic.
Firescul se îngemănează natural cu irealul, cu iluzia, spre o distingere din ce în ce mai dificilă, totul spre a ilustra bucuria de nestăvilit de a fi viu, a cărei încununare este iubirea, fie ea și intangibilă („Ducând lumina în cârcă, / din «banlieue» pornind / Jean, cu pălăria roșie, / în formă de mac înflorit, / are vedenii”; „Laurette revine acasă întregită / zâmbind cumințită / câinele o adoră privind” – Cotidiene pariziene).
Parisul e un spațiu al iubirii, dar nu este vorba aici numai de capitala Franței, ci și de cea a Spaniei (și nu numai), Madridul fiind prezent cu a sa La porte du soleil, o dovadă a faptului că iubirea nu aparține doar unui singur loc, ci e universală, nemărginită întrucât omul, oriunde s-ar afla, este înconjurat de iubire („vai, ce terestră, ce vie poți fi, / o minune de femeie / ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri / mă ispitești, / neîmplinită umbră, vindecătoare” – Roșu edenic).
O poveste de dragoste neîmplinită nu atrage, așadar, disperarea, însingurarea, renunțarea de a da frâu liber sentimentelor, ci doar așteptarea, fie ea și de lungă durată („nu mai am părul până la brâu, / dar știu să răsădesc / melci și scoici, / pe pragul înflorit” – De dragul așteptării).
Cu atâțt mai mult cu cât omul nu e niciodată singur cu adevărat, având alături îngerul păzitor („Frumoasele și deopotrivă, / urâtele lumii, / la ceasuri secrete / își scot îngerii păzitori / spre plimbare pe lacul Philippe” – Utopie pe lacul Philippe), care e întotdeauna gata să devină complicele celui îndrăgostit, cu voia lui Dumnezeu („Iubirea nu-i niciodată glumeață / îl dăscălea Domnul / pe îngerul pornit / în prima misiune terestră, / când ursitul se lasă întrezărit, / în visul unei fete, / nu te repezi să-l întruchipezi aievea, / poate fi înșelătoria nopții” – Bizarerii temporale).
Iubirea face parte din regulile jocului numit viață („cât jocul de-a viața mă prinde / vânez simțăminte, / văpăi rătăcite / în ochi de fântână stearpă / din când în când, leșin / sau mă declar senzuală” – De-a viața), aducând lumina chiar și în cele mai întunecate momente, fiind dătătoare de speranță, mai ales acum când virusul nou apărut obligă la izolare, dar și la autocunoaștere („e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău / mă întreb, ce doamne ferește, / îmi va fi interzis și mâine” - Parade Platz în pandemie).
Rolul iubirii sporește atunci când în discuție este poetul, suferința lui fiind diferită de cea a semenilor, el neputând rămâne imun în fața asalturilor acestui joc, boala pândindu-l la fiece pas („cer Domnului o minune, / s-apară o casă din ademeniri și lumină, / doar pentru poeți, / unde să-și recite opera”; „poeții nu se îmbolnăvesc / decât definitiv, / nu pot fi tratați temporar” – Saint Charles).
Trăim vremuri tulburi, orașul își pierde din vigoare, din frumusețe, din strălucire („orașul se-arată a fi / o scenă patetică / actorii, o lume amestecată / totul se vinde, totul se cumpără / afacerea timpului” – Redivivus, Menilmontant), până și îngerul simte acum nevoia de a fi protejat, într-o inversare brutală a rolurilor („îngerul se ruga între grație și frica / armonizat repetabilă, / să-l înfieze vreun om” – Între grație și frică).
Și totuși, omul nu depune armele cu una cu două, ci se avântă în luptă, din vânat devine vânător, instinctul de supraviețuire dovedindu-se a fi extrem de puternic, ajutat de șiretenie („lumea de-aiurea, vădit falsă / lingușitoare, trecătoare, / se oprește locului aplaudând / perfidă, flecară, uluită, / gata să se-nfrupte / din spectacolul pus la cale / doar pentru întărâtarea vremurilor” – Spectacol pentru întărâtarea vremurilor).
Clipa trebuie trăită, dincolo de teamă, așa cum este ea, pentru că e plină de iubire, de credință, de viață.
Daniel Luca

Doina Moritz: Gânduri cu perle preserate


Azi mi-am întors fața spre tine,
Vreau să te rog să-mi trimiți vântul
Cu mângâierea ce nu vine,
S-alerge răscolind pământul!

Cu fața înspre răsărituri
Cerșind îmbrățișarea serii,
Mă-ntreb, există infinituri
Să strângă stelele durerii?

De atâtea veri care s-au dus,
Luându-mi visul pe-nserate,
Prin deșerturi astăzi am ascuns
Gânduri, cu perle presărate.

Din scoicile iubirii noastre
Desfăcute în zorii zilei,
Strâns-am pulberile-albastre
Presate-n rândurile filei...

Întoarce-ți fața către mine,
Ești suvenir din depărtare...
Șirag de perle cristaline
Ce se-mpletesc cu-ndemânare

De patru mâini mângâind stele,
Pe bolți cu doruri argintate.
De ce visele au perdele?
Pot fi mereu adevărate?
                                                                    

Cornelia Prisăcaru Zota: Iubire antemporală

 poezie...

Târziu, în a iernii noapte
când visările mute, armonios acordate,
huzuresc în veghea mea, plăcut aciuate,
privesc pe sub fluviu mătăsos din perdea
şi simt flacăra fierbinte din privirea ta,
arzând vâlvâtăi pe îndurerata geana mea,
topindu-se iute,
apoi, prelingându-se pe buza mea.
Mă sperii, te strig,
adun repede fulgi reci de nea,
încă dansând vioi în palma mea
şi-mi potolesc fierbinţeala,
dar, fără să alung atingerea ta.
Dimpotrivă, o caut, o chem,
îi cânt dulce, o încânt şi-o descânt,
căci fără tine nu mai încerc nicicând,
cu aripile îngheţate, singură trăind.

Maria Vasilescu:***

                                                                                                                                                         

Tăcerea ta
ca o ghilotină
însetată
în piața publică −

tăcerea ta
ca un balcon stricat
de pe care se poate sări
doar înăuntru −

tăcerea ta
ca o rană de adevăr
fiindcă doar el
nu se spune –

își înfige necuvintele
în mine
și mă lecuiește.

Mioara Olteanu: Copilăria


Din iatacul de lumină
Luna merge la culcare
Lăsând fata adormită
Lăsând visele să doarmă. 

Din întinsul cerului
Mama vine pe o rază
Spunându-mi: noapte bună!
Şi ducându-se să doarmă. 

Dimineața mă răsfață
Cu a sa trezire vie
Spunându-mi parcă
Tinerețea e veșnic vie. 

Acum când privesc înainte
Având şi eu copilul meu,
Îl veghez şi-mi spun în taină:
Doamne, ajută-l la greu! 

Dă-i acea putere mare
Ca să-l lumineze,
Nu-l lăsa în tinda goală
Fluturi albi să tot aştepte!

Fă-l puternic, încrezător
În puterea cea Divină
Dă-i un strop de nemurire
La fragila rădăcină

         versuri, versuri, versuri, versuri    

Radu Neculai: Iarnă de basm


În ochi
Cerul se scurge
Vârtej de lumini,
Cascadă e timpul,
Tăcerea
E muntele sacru.
În arca lui Noe
Eu sunt,
Respir ca o frunză
Între noapte și zi.
Ursitele vin
În grabă spre mine,
În lumea de basm
Eu trăiesc,
E alb tărâmul,
Bătrână e zâna,
Bătrân e și calul,
Nu-i foc
Nu-i jăratec,
Aștept,
Plictisit zmeul să vină,
Furios
Să mă arunce în casă.

Viorica Cornea: Ce aveți voi cu Eminescu?

                           poezie                          

Astăzi pana se vrea spadă!
Prea o-ncearcă multe brute.FANFARONI cu limba largă...
Risipesc versuri stătute.
Și-n frugale ode fade,
Prea ades o siluiesc
Zdrăngănind din boante coarde,
Într-un ritual drăcesc.
Însetați de ,, elogeală" ( bla, bla, bla)
Scriu cu mâna căpătîi...
Fraze-n rime, la plesneală
Din metafore pustii.

Ce-aveți voi cu EMINESCU?!
Pentru ce-l decapitați?!
Scrieți-vă pe dos, versul...
Pentru când veți fi-nsetați...
Versificatori vremelnici!
Troglodiți și avizi de glorii
Juriilor de isterici
Scrijeliți-le-n memorii!

Ina Dumitrescu: Am obosit și vreau


Îmi vine să urlu dar nu am pădure
Și lupii m-alungă căci nu sunt de-a lor...
Mi-s buzele pajiști pictate cu mure
Și ochii se-scund în lacrimi de dor. 

Îmi vine să țip sub cascade absurde
Dar nu am putere să picur arzând
Și cerul m-alungă prin înserări zălude...
Doar ploaia mă cerne continuu si blând.

Îmi vine să tac și-n genunchi să rog noaptea
Să nu-mi mai aducă priveghi permanent.
Am obosit de tot ce îmi rezervă soarta...
Vreau doar să țip, să urlu și să mă sting latent...

Constanta Popescu: Nevoia de a fi

                                                                  poezie

Mă dor cuvintele ce nu ajung
rugăciune
și leagă aripile îngerilor,
un trup tot mai greu,
mugure de cenușă pe destin,
lacrima care spală startul,
oricum, întârziat.
Viața de la zero,
sau chiar de la minus ce o fi,
doar să mai scriu niște cuvinte
fosforescente,
să mai netezesc niște cărări,
cine știe ce îndrăgostit întârziat,
are nevoie să calce pe sarea
neputințelor mele, asudate,
când eram Iov și învățam să alerg
crezând că sunt un înger,
dar eram doi în oglindă....

Liliana Toma: Țărmuri iluzorii



LIBERTATEA de vis nu se negociază. Se execută. Indiferent de vreri, umori, sau vremi. E un puzzle in care, dacă o piesă nu se potrivește, sau lipsește, libertatea de vis, ciuntită, se dezice de sine. Visul poate rătăci prin dimineți întârziate, desenând acrostihuri pe cercul polar al imaginației, poate tălmăci metafore, pentru după-amiezi blajine, în limbajul tăcerii. Libertatea de vis nu cunoaște pocăință decât în fața templelor ce scriu istorii închipuirilor. La naștere, i-au fost ursite șiruri de aripi cu care trece în visul de dincolo de vis și închide, în ochiul înnoptării, magia unui gând.
Fără frâie și busolă, fără umbrelă și escortă, între lucruri cunoscute și neumblate, necunoscute și bătătorite, se plimbă în voie, coboară și se-nalță cu vântul, ațipind, uneori, la marginea mângâierilor lui de satin. Alteori, atârnă cu capul în jos, ca liliecii, răsfățată, ca un copil capricios.
După cascade de zboruri, în căutarea rădăcinilor unui surâs abia dezmeticit, prinde a scrijeli, pe cilindrul răbojului, epilogul unui timp fără umbre și întrebări, sărit din povesti, care curge între țărmuri iluzorii...
(Țărmuri iluzorii)

Diana Trandafir: Păpușa de sfoară


apa mătură străzile
s-au adunat multe vrăbii în scorbura tåmplei
în această dimineață ploioasă îmi cos degetele
țesătura din care e făcut tavanul nu mai ascunde traume
doar o contorsionistă ar ajunge acolo
păpuşă de sfoară
pierzandu-se în încordarea sublimă
a crengilor văzduhului
pornite să facă ordine în univers
de aceea
mă văd prinsă mă văd legată cu totul
dar nu mă las îmi rup pleoapele
ca să nu mai existe spațiu
între mine şi noi
abur se despride şi urcă
deasupra inimii într-o nechibzuință
ce paralizează sinapsele

Costel Zăgan: Doină dusă pe jumătate

 .

O fir-ai tu să fii muiere
fulger născut în fagure de miere

Sărutu-i poate ultim strop
rămas din celălalt potop

Pe buza care plânge-a sete
la mănăstire pe-un perete

Ţipă tăcerea unei fete
în jur cu-atâta frumuseţe
( Ode gingașeOde g

Aura Creițaru: Prezentul dintre clipe

                                                                                                                                                                   

Între
ziua de ieri şi ziua de mâine
pulsează continuu prezentul –
Cred că ştii cum prin noi trec
spre nicăieri
pachete de clipe
egale, cuminţi ca niște sfinți sau
rebele

Uneori,
priveşte-napoi nostalgia din ele
strecurată uşor prin destine-nnădite
Te recunoşti, poate
în lecţii trăite
în stări ale clonei rămase în urmă
după lăuntricele tale cortine

Dar
existenţa merge-nainte cu sine
prin clipe reale – șiraguri de vieți
purtate în candele
printre pământuri și stele
Un rost ne trăieşte-n prezentul continuu
Azi, nu e nici mâine
dar nici ieri care-a fost

Oare ştii
Să iei ritmul cu tine în aventură?
Să priveşti prin pereți transparenți
şi să vezi că
nu timpul -
doar paşii şi suflul curat te poartă
pe calea cuvântului purtător de iubiri
ancestrale
prin vers

Prezentul nu-aşteaptă, nici clipele
Trăieşte-l acum! (aşa se cuvine)
Mâine
totul va fi sub tălpile tale grăbite
și ele, antrenate în mers!

Constantin Mosor: Bă, prostule, tu știi cine e tata?

 .(După un fapt real)


Noi, care am purtat cravate roșii
Și teniși chinezești, dar și ghiozdane
De unșpe lei, făcute din cartoane,
Azi am ajuns să ni se spună „moșii”!

Noi care-o luam pe jos până la școală
( Și nu era asfalt ci, humă udă ),
Știam că nu e bine să fim rudă
Cu ce nu fierbe-n propria ta oală!

Noi, care am mâncat salam cu soia,
Am fost copiii lui „ magiun pe pâine”.
Ce rămânea dădeam bietului câine,
Iar de citit ...noi nu citeam doar joia.

Noi, care am purtat și uniformă,
Cea cu matricola pe mâna stângă,
Nu vom lăsa acele vremi să plângă!
Era și rău dar...liniște enormă!

Când alergam spre școală, pe picioare
Nu îndrăzneam să luam ceva cu japca
Și rareori uitam să scoatem șapca
La întâlniri cu doamna-nvățătoare!

Noi nu eram copiii de „bani gata”!
Noi salutam femeia de serviciu,
Voi, cei de azi, nu toți, aveți un viciu...
„ Bă, prostule, tu știi cine e tata”?
(Constantin Mosor, 04 ianuarie 2021, București.)

Dumitru Ichim: Frica

   versuri, versuri, versuri versuir

Vino la mine și spune-mi
de ce este plină de sânge
crenguța de măslin
din ciocul cocorului alb?

În jurul inimii
singurătățileTale
înghețând
își prelungesc înțepătorii țurțuri
adulmecându-mi apusul.

Oare de ce nimeni nu știe
câtă frică poate să fie
în mijlocul soarelui
înainte de-a răsări peste ape?
Numai
împrumutatele mele cuvinte
au sâmburul la fel
ca strălucirea înaltului frig.

Eu știu c-ai să mă chemi,
dar această tăcere a Ta
e singurul ocean
ce încă n-are nume pe hartă.

Marian Barbu: Poemă mică, de priveghi

 versuri, versuri, versuri...

Ce pot să mai spun,sunt un biet prăfuit
merg anapoda,nu mai aud și nu mai văd bine
oasele mă dor și în fiecare noapte în capul lor,neadormit
petrec ceasuri bune privind în gol,cu mine -

Trosnetul dușumelelor anunță plecări sau vizite vagi
le aștept ca și cum,Dumnezeule,ar mai avea loc vreodată
nătângie a clipei când negura minții peste noapte o tragi
arătând că ți-e somn și nu vei mai adormi niciodată.

Dac-o fi și n-o fi doar privire mai am căutând spre pervaz
un semn tainic,de drum,o minunată plecare
pribegie a cărnii din care mușcă îndoiala și viermele treaz
un fel de a rupe lumina puțină-n bucăți de înluminare.

Va veni?Nu va veni?Pasul ușor, noapte de noapte-n odaie
și foșnetul aerului tot ușor,ca iarba cosită de vânt?
umbra pe care-o recunosc clătinat,dezbrăcată de straie?
Uitarea-uitare,uitare? Murmur că sunt,încă mai sunt.Sunt.

Reznic Cristian: Zile fără inspirație

 .


azi nu mai scriu nimic
m-a părăsit inspirația
pe un scaun așezat
privesc la fulgii ce cad
privesc la albul și moalele covor
ce s-a așternut pe pervaz
azi nu scriu nimic
doar voi sta
voi privi minunatul peisaj
voi asculta vijelia
voi simți frigul
ce taie până în măduva oaselor
mâinile care scânteiază
cristale de frig
vor fi încălzite de o ceașcă de ceai
voi medita
pentru noi scrieri
scrieri ce vor învia următoare zi
plin de inspirație
ziua următoare
la o lumină rece
voi scrie
despre acel cer ce cernea fulgi
despre acea vijelie
ce umblă ca colindătorii
pe la casele oamenilor
despre stelele sclipitoare
într-o rece noapte.

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10