Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Ottilia Ardeleanu: Viața o cerneală uscară


într-un stilou vechi nefolosit
de un timp în care
cuvintele nu au mai curs
tăcerea e la fel de albastră și
secată
un râu în care se văd pietrele
păcătoșilor
călimara ordinară sticlă
respiră aere
de tocuri înfipte pentru a da
ordonanțe
nu știu cine ne-a învățat
să fim ascultători
să stăm în banca noastră
ce prostie
când libertatea e un flutur de pântec
în călimară cuvintele se asfixiază
trebuie scoase față în față cu adevărul
soarele un reflector zilnic
se focusează pe somatică
noiembrie încă se expune
lângă barca piraților
doi inocenți se țin de mână

Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

    recenzie  

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu asculţi”, Ed. Junimea, 2021)

Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos.
În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale.
Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”.
Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”.
Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”.
O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză).
Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri).
„Când tac şi tu asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică.

Ionuț Caragea: Doar iubirea


în nesfârșitul pustiu
caravana secundelor s-a oprit
în fața ei: o ciudată cetate
cu ziduri înalte
pline de cuvinte
cu flori și verdeață pe metereze
cu râsete de copii
și muzică în surdină
cu o poartă mare de lemn
ferecată cu lacăte

caravana secundelor s-a oprit
timpul însuși a descălecat
niciodată nu mai văzuse
o poartă închisă
peste tot pe unde mersese
avusese liberă trecere

- deschide-te, poartă! porunci timpul
nicio mișcare
- deschide-te, poartă! repetă el
iar cetatea, din străfunduri, răspunse:
- doar iubirea!
- dar iubirea sunt eu! replică timpul...
- nu, nu, iubirea e departe și se va întoarce!
- departe? cât de departe?
- chiar acum zidește o nouă cetate!

Daniel Corbu: Literatura și Autorlâcul

LITERATURA ŞI AUTORLÂCUL. Totul e atât de vechi, încât cineva ar fi putut scrie până acum o istorie universală a autorlâcului. Dar niciodată ca în aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atât de amplă și de agresivă invazie a mediocrității. Fenomenul a zdruncinat din temelii termenul de autor (auctor însemna în latină creator al unei opere literare, artistice, cel care a inventat, a produs ceva original) dându-i o degradare demnă de milă.
În industria literară intră azi cine vrea, etalându-și artificiile, kitsch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puțin deghizat și nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ți dai seama că diletanții de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreții a orgoliului, orgoliu care le crește continuu, progresiv ca un neg urât. Cărți și cărticele, autori. După lectura a trei cărți, dintr-o imperfectă inconștiență și o bună știință a compilației, se naște de mai multe ori a patra carte și un autor.
Iar autorul mai fabrică o carte și încă una, până când face o carieră, până când el devine autorașul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură. Întocmește ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemați să facă literatură și care, crede el, îi pun în pericol ,,poziția”. Face totul cu o mină gravă, jucând rolul de sacerdot, lieder, de director de conștiințe pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, original, râvnește la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcții în care se simte ca peștele-n apă.
Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii '30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul Când n-am ce face, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Totuși, să alegem o frază din prefața cărții lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nființeze o republică la Ploiești: ,,N-am ce face altceva mai bun, și neavând ce face, fac poezii, vă rog să mă iertați: când am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alți scriitori aflați în mijlocul credinței, a magiei și misterului creației?
Autorlâcul e legat de confecție, de artificiu și de compilație, de orgoliu prostesc și de afișarea unei dubioase originalități. Nu vreau să aduc în discuție, în spațiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licențe master sau doctorat, nici handicapații care scriu inepții pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public care n-au decența discreției, care-și afișează cu mare fast secrețiile între coperți sau pe Internetul care suportă totul. Pe mulți, postmodernismul i-a învățat că poți fi scriitor foarte ușor, adică fără blestem, fără sfâșiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiție și gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului.
Daniel CORBU

Daniel Corbu: Solilocvii despre artă și spectacolul lumilor

 În colecţia ,,Spiritus Rector" a Editurii Princeps Multimedia, a apărut cartea ,,SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor" semnată de DANIEL CORBU.

Pe coperta a IV-a a cărţii (format A5 ajustat, 240 pagini), stă scris:
Cartea se constituie într-un tratat estetic
despre actul de a gândi şi a vedea, despre ipostaza de
poet-dārsanic (departe văzător) şi poet-kavi, vizând
mai cu seamă destinul, talentul, timpul, spaţiul,
inspiraţia, canoanele, cuvântul, exprimabilul şi
inexprimabilul, pesimismul (tonic) şi magia în artă,
poetica, fericirea şi configurând o ars poetica sui
generis, à la Daniel Corbu.
Acad. Mihai CIMPOI

carte,

Ina Dumitrescu: Iubirea ca o floare de cais

   versuri                                                               

Ce dor mi-ai ascuns în floarea de cais?
Că azi la pârguire când și-a deschis aroma,
M-a zăpacit, m-a-npins într-un abis,
M-a divizat și nu îmi mai știu forma!

Ce dragoste ai pus în glasul tău?
Că mi-ai făcut simțirea să vibreze
Și-ncătușarea-n care-am stat mereu
A disparut...uitând să mai conteze.

Ce liniște ai pus în calde mângâieri
Ce-n vis m-alintă-n fiecare noapte?
Și câte zile pline cu tainice tăceri
Mai ai să-mi dai?... și câte alte șoapte?

Numele tău e și al meu , iubire,
Mereu zâmbetul tău îmi va fi rai,
Iar floarea de cais las-o în piept la tine
Și dă-mi-o înflorită și roz, în luna mai!

Atila Racz: Fulguiri

  poezie                               

Sunetul limpede al pianinei
și
durerea
dimineața ca o pânză umedă
acoperă colina
apoi trecerea prin zi
până când
noaptea îngroapă privirea
binecuvântată iarna
cu mantiile ei argintate
și tu atinsă de gânduri
poetizată
pojghița de pe geamuri
ascunde grâdina
pe umărul căreia
urcă salmcâmii scheletici
pretutindeni
aceeași spaimă
pretutindeni aceeași nepăsare
înveți să privești în sine
parcă ai fi singur
într-o cameră goală
și vezi cum umbra ta
intră în tine ca frigul
reci te ating fulgii de zăpadă
prin fereastra deschisă
cum niște ochi înghețați
în care cerul își lasă culoarea
lumina roșiatică scursă
din lună
îți trece prin sânge
ultimele note prelungi încă strigă
acum
îți amintești poate
cântecul mierlelor
îndepărtat de timpul adus
între noi
ca un râu prins sub iarnă
ca bocetul din fulgii de nea
ațipiți pe fruntea ta albă
acum
cântecul pianinei suspină
cum te simt lipită de mine
ca dorul.

Nelu Cazan: În memoriam

Carmen Violeta Seiciuc 

Mult prea devreme ai plecat
Te-ai dus să scrii poeme în cer
Cu sufletul îndurerat
Azi...nu mai pot nimic să-ți cer.

Pot...doar atât,să-ți mai doresc
Odihnă veșnică în stele
Și să nu uiți că te iubesc
Rămâi în gândurile mele.

Sunt supărat că ne-ai lăsat
Plecând în cer să strălucești
Pe toți aici ne-ai luminat
Spunându-ne cât ne iubești.

Ai fost iubire pe Pământ
Te-ai dus în cer să fii IUBIRE
Te vom purta veșnic în gând
Ca o frumoasă amintire.

Drum lin în cer frumoasă doamnă
Atât îți mai doresc acum
Când nemiloasa asta toamnă
Te duce pe ultimul drum.

Chiar dacă plâng de dorul tău
Știi doar că așa îmi vine mi-e
Să știi că am să aștept mereu
Să-ți mai citesc o poezie.
Sincere condoleanțe familiei!

Rodica Ochiș: Vinul și pelinul


În urma pasului se-adună rouă,
În dimineți când sufletul visează
Aceeași cale, împărțită-n două
Și dorul tău prin gândul meu valsează.

Și te culeg pe buze dintre șoapte,
Ca să te leg cu fire descântate
De oful suspinat în miez de noapte,
Să îmi rămâi icoană peste toate!

Să-mi curgi prin trup izvor de nemurire,
Să mă străbați ca fulgeru-n furtună,
Să-mi fii oglinda vie în privire,
Când lacrimile sarea își adună!

Să mă trăiești cu fiecare clipă,
Ce va urma în serile brumate...
În zboruri să schimbăm câte-o aripă,
Să poată rima să sărute-o carte!

Prin amintiri cărare să ne facem,
Iubiri să ningă peste vii altare...
Când timpul curge, noi să ne prefacem
Nemuritori stăpâni, peste o zare.

Și potrivind cuvintele-ntre ele,
Ca pietrele care zidesc destinul,
Te leg de viața mea, prin joc de iele,
Dându-ți să guști și vinul și pelinul!...

Reznic Cristian: Versuri despre tinerețe

===================

când voi fi fericit
voi scrie versuri despre tristețe
că totuși
nu cred că fericirea durează
mă voi reîntoarce
și trebuie să dau un semn
că nu am uitat de ea
că încă m-ai trăiește în mine
===================

Vasile Culidiuc: Noaptea tainelor


luna părea răstignită între copaci. cernea
lumină văduvă lipsită de tainele
celor sfinte. întunericul vâslea
mahmur de la vin, umplea
ochi orașul cu umbre. șișul se strecura
în pieptul potrivnicului.
rănitul, duhnind a vin, își prindea
mațele și sângele în palme. viața
se strecura sfioasă
spre cer.

întunericul, cu unghiile înfipte în colbul
drumului, ascundea umbrele
lipsite de credință. vinul lega
multe prietenii. șoapta scăpată
din curmătura gâtlejului
aducea moartea vreunui
potrivnic.

cuțitarul vorbea stăpânit de dorul
sângelui potolit cu vin. glas stins,
tainic. ținea degetele
încârligate, așa cum învățase
de la moșnegi. cine poftea
să cunoască taina, plătea
cu vin sau
cu sânge

Vasile Ionac: Singurătăți


De ce să-mi fie ciudă pe toamnă,
când eu sunt ca ea?
tușește duminica-n goarnă,
păsările stătătoare umbresc trotuarul
de pe dedesubtul pomilor dezbrăcați.

dintr-o catedrală, un popă burdușit cu adevăruri
strigă: nu vă vaccinați,
de parcă moartea colindă altarul.

simplitatea trăirilor se destramă
în reguli alambicate, în forme măcinate.
din cauza calendarelor, cel mai ades se face noapte
iar ceața e turnul din vamă.

întunericul se sprijină de felinarul electric,
acoperișurile macină ploaia
în vreme ce, de planton,
stelele strălucesc nevăzute
în nesfârșirea în care îngerii
stau de vorbă cu Dumnezeu
despre cum se poate combate prostia.

Doina Moritz: Am ars rugul trăirilor...

 poezie                                      

Am prins în palme strigăt de cocor
Și-o primăvară pentru amândoi,
Bătaia lină-a ceasului pe-un nor,
Nemărginirea dintr-o zi de joi.

Am strâns petale-albastre în decor,
Frunza lipsă din verdele trifoi
Și am oprit un fluture în zbor,
Am împărțit o fragă pentru doi.

Am dus iubirea sacră la izvor,
În colțul lumii neudat de ploi,
Am învelit un gând cu-argint de nor
Prin foi de timp, peste copacii goi.

A-ncărunțit în mine primul zbor
Și ultimul prin junele zăvoi...
Fără să știu, un asfințit de dor
Mi-a pângărit privirea ca un sloi.

Am luat din gheața lui ciob de ulcior,
L-am dăruit uitărilor în roi...
Am despletit petale de bujor,
Pe un altar clădit pentru-amândoi.

Am ars rugul trăirilor din dor,
Torța aprinsă-a mistuit un "Noi"...
Flăcări prinse-n iubiri care nu mor,
Nu pot fi stinse prin "griul" din ploi.

Geo Vasile: Lichid de contrast


Cât timp această lună va eructa psalmodiind cuvântul
și se va săvârși miracolul plăcut corăbiilor, flux & reflux,
va dispersa și pompa de protoni cu amănuntul,
cea de pe urmă a ta călătorie va fi, vai, numai dus

la gotica-ncăpere, schimbat la față, aproape palid
purgatorial, înțelegând farsa tradiției, graba, ochirile
celor ce vor rămâne după tine, veleitar și candid
în platoșa de moarte inox și încălțări tip espadrile,

re-ntors în propriu-ți amnios de unde te-ai desprins
luminiscent, lichidul de contrast ce îți scana dezastrul
vascular în care ai jucat și pururi o să ai rol principal,

drama de a părea că nu ai fost nicicând cuprins
de ură, pizmă, răzbunare, că ești doar gnom și astrul
ce-i dă ocol lui Prospero, înnamorat de monstrul Caliban

Mioara Olteanu: Țările

=====================

Joaca era la ea acasă
când mingia trosnea pe asfalt.
Ne aduna pe noi copiii
într-un joc global
al țărilor ce erau strigate
și simțeam
cât de mare este lumea
în care dorința noastră
era de a alege.

=================

Nr: 19-20(58) oct. 2021/ISSN-2667-5620

     Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură
   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               
=============================================
Director/fondator:Teodor Dume
REDACȚIA:
Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)
Redactor: Mioara Băluță (Romania)
Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)
====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Teodor Dume: “fiule…”

“fiule”                       

Sunt atât de confuz încât
mă sperie fiecare întindere de mână
fiecare umbră pitită
sub amiaza ce înfierbântă până
și pietrele de pe fundul apei
ba chiar și lacrima din ochii mamei
țintuiți pe fotografia de sub icoana cu Isus

mi-e dor de mama
mi-e dor de mine
de cel care am fost
azi
o să las fereastra întredeschisă
ca Dumnezeu să poată privi
înlăuntrul meu
și în cele din urmă
să-mi spună „fiule...
cu aceeași blândețe pe care o avea mama

Constantin Vaciu: Războiul fluturilor

==============
luminile
 se bat pe întuneric
și aripa-ntinsă
e un scut
*
în palme cresc
albastre flăcări
ce-ngheață
clipele pe rând...
=============

Marin Rada: Venise o vreme


Venise o vreme
în care cuvintele
învățau să iubească,
eu te vedeam
ca pe steaua luminată-n eter,
inima ta începuse,
în mine, să crească,
ochii tăi risipeau
albastrul din cer,

Aveai rochia înflorată,
ușoară,
vântul se juca
peste poalele ei uneori,
îți puneam în cosițe,
comoară,
visele legănate
pe flori...

Venise o vreme
în care cuvintele
învățau să iubească,
eu te vedeam
ca pe steaua luminată-n eter,
inima ta,
începuse, în mine,
să crească,
ochii tăi
risipeau albastrul
din cer...

Pavel Ilica: Crochiu

Despre rouă

pe buza arsă
un văzduh de șoapte din dor -
crizantemele,
înrourate
===================

Geo Vasile: Cercel de perlă/Orecchino di perla

 testo bilingue

Oh, Manon, te rog să-ți lipești urechea
cu cercel de perlă de coronarele mele
croșetate din bisturiu, îmi deschizi doar
puțin pieptul ca pe o carte pe care toți
s-au abținut și s-or abține s-o citească
temându-se să vadă intimitatea arderii pe rug.
Inima n-ai cum s-o auzi, palpitul ei e încă
oprit ca ceasul din filmul acela de Bergman,
zace pe masa chirurgului lângă electrozi...
Arde-ți veșmintele la polul nord al morgii
și-ntinde-te lângă mine, roagă-te pentru
mine și citește-mă, bate tu în locul inimii mele
cât timp sunt plecat, poate fără întoarcere,
fii tu cronica vieții și cărții mele, fii tu, oh Manon,
amintirea absenței mele din orașul impur
unde “zadarnic flaute cântă
în aste zile zile păgâne
la vânt s-au dus aspirații
nimic nu rămâne"
- poate doar trandafirul de-azur -
Orecchino di perla
O, Manon, ti prego d’incollare l’orecchio
dall’orecchino di perla alle mie coronarie
lavorate al bisturi, apri un po’ il mio petto
come un libro che tutti si sono astenuti
e si asterranno dal leggerlo evitando di
vedere l’intimità dell’immolazione sul rogo.
Il cuore non lo sentirai, il suo palpito è ancora
fermo come l’orologio di quel film di Bergman,
giace sul tavolino del chirurgo accanto agli elettrodi...
Incendia il tuo vestito al polo nord dell’obitorio
stenditi accanto a me, prega per me, leggi il mio libro,
batti tu al posto del mio cuore il tempo che fossi partito,
forse senza ritorno, sia tu la cronaca della mia vita,
del mio libro, sia tu, oh Manon,
il ricordo della mia assenza dalla metropoli impura
ove ”indarno flauti suonano
in queste giornate pagane,
scompaiono col vento speranze
e nulla rimane ”
- forse solo la rosa azzurra -

Nicolae Petrescu Redi: Ciprian Porumbescu

===============================
-Avem același dor, cărăm aceeași cruce,
dar, Doamne, la altar, pe Berta n-o pot duce.

-Slăviți un singur zeu,
confesiuni sunt două -
greu de clintit hotarul.

Făcând din cer oglindă,
în voi găsiți altarul.

- Mă-ndeamnă-a mea vioară, grăiescu-Ți, Doamne, iară.
Habsburgii se răzbună că nu le cânt în strună,
în lacrimă de nor, să mă scufunde vor.

- Din lemnul de lăută, îți meșterești o plută.
Să te salvezi cu harul, te-ajută și amarul.

În lacrime bogate,
găsi-vei nestemate
==============================

Nicolae Silade: ***

=========================================================
Dacă Dumnezeu își imaginează că exist, eu exist în imaginația Lui, care e veșnică. Sunt veșnic deci. Și dacă sunt veșnic, mi-l pot și eu imagina pe Dumnezeu, care e chiar veșnicia. Și dacă Dumnezeu există veșnic în imaginația mea, El fiind chiar veșnicia, eu însumi sunt mult mai veșnic decât veșnicia, pentru că mi-l pot imagina pe Dumnezeu, care e veșnicia. Iar aceste două imaginații alăturate, suprapuse, ori alterate de timp, fac mult mai mult decât o realitate exclusă din timp. Și ce este timpul, dacă nu un nimb al celui ce iese veșnic din timp?
==================

Apariție editorială: Teodor Dume: Eu, Dumnezeu și lacrima din colțul ochiului

Semnalăm  apariția unei noi cărți care poartă semnătura lui Teodor Dume. E cea de a 33-a carte de la debutul  în volum (1985) cu titlul Adevărul din cuvinte, carte apărută la o editură din București și prefațată de Gheorghe Grigurcu. Cartea de față este publicată la Editura Pim din Iași, 2021

Coperta și tehnoredactarea : Mioara Băluță
Apariția acestei cărți, și nu numai, vi se datorează și vouă acelora care mereu ați fost lângă mine.
Vă mulțumesc tuturor și în special administrației Poezie.ro care m-au înțeles și m-au găzduit timp de peste 14 ani!

***

”Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(…)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.(…)
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original"
(Daniel Corbu)

***
Eu,Dumnezeu şi lacrima din colțul ochiului


Ştiu că o să plec ìn locul ìn care
Dumnezeu ìşi prepară
cafeaua de unul singur
pentru o felie de pâine o să- l rog
să mă lase seară de seară
să- l spăl pe picioare ìnainte de culcare
şi dacă va fi să cinăm şi să
dormim ìmpreună
dimineață
mă voi preface că am visat
şi ìi voi spune că l- am văzut incotit
pe marginea patului
cum din palmă imi hrànea moartea
cu bucăți de carne rupte din mine
şi o să- i mai spun că
cel care ìi ştergea lacrima
din colțul ochiului
eram eu
cel de dinainte de a ne cunoaşte

Ottilia Ardeleanu: Splendida rochie neagră a umbrei mele, de Daniela Toma

   cronică    

Daniela Toma este prin natura sa un suflet-ansamblu de stări după cum și marcajele-cuvinte din volumul Splendida rochie neagră a umbrei mele care din start îmi dă impresia unei a doua entități care domină natura poetică a autoarei. Aceasta este parte a detaliilor, constrângerilor, decorurilor și veștilor care fac diferența lirică din acest volum. Un alt fel de a repartiza lumea sufletului către cititor. Chiar aceasta confirmă că: “păcatul m-a forțat să mă întorc“/ bunăvestire spre și mai bună.
În detaliile sale, “ridică din umeri“, se cară “în propria piele curată/ și prea strâmtă“/ învelișul de flori e cuminte. Oricum, poeta îmbracă absurdul în “rochia neagră” care “se umflă până la genunchi“, când “e musai să fie trasă cortina de ploaie,/ să-mi crească iarba proaspătă din gură“/ am spus pe de rost finalul.
Motivul umbrei nu e întâmplător fiindcă devine obsesie uman-poetică, umbra este o formă, o entitate, este viabilă și acționează după cum intenționează, ori dimpotrivă, refuză să o facă poeta: “umbra se rotea torențial în locul expresiei lipsă/ în care își usca formele și le împacheta să nu se vadă/ cum dorm“/ în așteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată; “mâinile reci ale umbrei fac să dispară spațiul de la nord/ la sud“/ dizolvă-te peste lume, miercuri îți răspund!; “umbra ți se vede mai înaltă pentru că porți pantofi cu toc,/ se încolăcește nepermis de mult pe sub pielea ta caldă,/ se lungește și se împarte în umbre mai mici,/ e fericită fără niciun motiv“/ mult mai târziu ar fi fost mai înalt; “umbre subțiri ciugulesc din sufletul pietrei“/ un fel de gând pentru împărțire.
Titlurile poeziilor sunt lungi, unele îmi par poezie în sine, altele un soi de aforism, în orice caz, acestea sunt participante la expresia poetică a Danielei, truvabilă în versurile mărinimoase și ele, ca și cum poeta ar aduce în fiecare dintre ele un univers personal cu încărcătură aparte, dar nelipsindu-se de un joc, al minții și al inimii, fapt care o caracterizează, de altfel, în poezia din acest volum. “ceea ce nu se mai întâmplă/ rămâne amestecat pe dinăuntru să caute adăpost,/ se sfărâmă în tine” specifică autoarea în poezia jazz și fetița pe care n-ai mai văzut-o de ieri care îmi pare că se apropie de povestea cenușăresei, însă autoarea duce către modern tot planul poveștii reactualizând cadre și stări, prin șiretlicul tăinuirii, lăsând liberă imaginația cititorului. Atractivă modalitate de a scrie a poetei Daniela Toma!
Remarcabil în poezia Danielei este și înclinarea acesteia către poezia vizuală, filmică, regizată cu o îndemânare înnăscută. Construcția de tablouri picturate cu detalii în stil Dali. Aș reliefa: “imaginea unui trup diferit/ spre care nu te poți îndrepta/ se încurcă într-o plasă de sârmă,/ provoacă durere, ezită, își uită cuvintele/ dar respiră doar când te atinge cu palma// între timp,/ ceea ce ai reținut din vinovăție seamănă tot mai mult/ cu amestecul lui 1 cu 2 (de mai sus)/ când arunci la coș turnul diluat de fildeș/ și-l privești îngăduitor// un cimitir de rufe întinse nu mai încape/ în orele de somn“/ rezumând aceste aspecte, le rostogolesc în șanț.
În poezia Danielei Toma, autentică este și (auto)ironia, câteva titluri chiar vin în ajutorul acestei constatări: îmi vin bine toate acestea, mă închei până la gât cu sudalme; veacului cumsecade nu i se potrivește covorul; o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
Constrângerile despre care ne invită autoarea să luăm aminte ne sugerează de la început că în interior se vorbește în limbajul norilor, și-atunci, să nu ne mire când aceasta ține să sublinieze că “până la urmă, singurele lucruri care contează/ sunt doar instrumentele de tortură“/ să nu mă atingi! Sau că “suntem singuri într-o cădere liberă/ în care putem fi prezenți/ sau imposibil de prins,/ trăind o dragoste vie sau una moartă,/…//inimile sunt doar niște valve care se închid și se deschid“/ privesc dinadins într-acolo, semăn cu sensul din piept.
Ce-mi pare că poezia Danielei Toma este una prietenoasă și foarte abordabilă rezultă din inserțiile de dialog aparent cu sinele, nu oricum și oriunde, ci doar în situații în care dorește să augmenteze un sentiment, să amplifice o emoție, să pună în față o stare: “ia te uită! bravo ție“; “vezi, măi, omule…“; “nu-ți face griji!“; “fă-mi o favoare:/ fii spaima, întâmplarea și tăgada“; “auzi? pune-ți o pălărie țuguiată!“; “hei, ascultă-mă! Un tic satisfăcut în ceasul din urmă/ e mai simplu de pus în dreptul rugăciunii/ decât un înec“.
În decoruri, Daniela se pierde, în cotidianul mileniului, fie pe la o firmă de pază și protecție, fie prin parc, fie prin subsoluri ori gropi comune. Cugetul său ar da să zboare, măcar atunci când “golul din afară te lasă în pace“. Subtil creează terenuri poetice prin afirmații fără echivoc: “suntem exact marginea peste care alunecă greu lumina“/ vin din apus și merg tot spre el, recondiționez mobilă; “să încărunțești și să te trezești din nou și mai obosit“/ galbenul de viu strigă să-l aștepte lumea; “nici strigătele, nici depărtarea, nici pedepsele/ nu-și amintesc ce am fost“/ un fel de gând pentru împărțire.
Daniela Toma încearcă să sară degringolade prin autoîncurajare, autosusținere, printr-o voință pe care cuvântul o impune ca stare de drept, și atunci își repetă “în rest sunt bine” pentru a demonstra tărie de caracter și verticalitate poetică, indiferent de problematica aleasă, de interioritate și de locație: “în rest sunt bine, mi-am pus două pietre peste suflet,/ verific prețurile“/ e târziu de roșu, circumstanțe obișnuite; “în rest sunt bine, citez dintr-o limbă moartă, acum am/ parfum nou“/ un fel de frig începe să doarmă, termin interviul; “ în rest sunt bine, expresia de toleranță la mințile mici/ mi-a fost tipărită într-un ziar de Constanța“/ împart egal un mare albastru; “ în rest sunt bine, e frig în actele de stare civilă și-n toate/ borcanele de pe balcon“/ partitura scrie alt rond de noapte invizibil în forma lui etc.
Tot ce scrie Daniela Toma este o răstălmăcire a existențialului, ea face în așa fel încât să transcendă lumii acesteia prin autodepășire, prin autosesizare, printr-o devenire de lumină și sens: “sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază/ pe gât“/ nu voiam, dar știi cum se spune; “ieșeau glasurile pietrelor din pământ/ și primeau aripi să tremure“/ o clipă m-am gândit că voi fi mulțumită, trebuie să montăm o mitralieră aici.
În fond, toate trăirile Danielei sunt exprimate prin vești de care se bucură, ne bucură, ori nu. Măcar un lucru e sigur, nu te preface mai bine decât mine!:”crede-mă, nici tu nu ai fi așteptat mai mult presimțirea“.
Dar, cum chiar poeta mărturisește, “am știut de la început că-mi voi închide glasul pe afară“/ Cortina se ridică în picioare, binele se naște iar pe bucăți.
Adevărat, aplaud la scenă deschisă aceste versuri postmoderniste, autentice și extrem de vizuale.
“Rămân cu gust nou în cerul gurii”!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 oct. 2021

Ionuț Caragea: "În cer tăcerea sapă morminte"

   poezie                           

pe obrazul pământului
un zâmbet de piatră
pace ție!
roua urăște să fie
apă stătută
bea-o toată!
umbra îmi lipăie
ultima lacrimă
nu sunt singur!
pasăre, sub aripa ta
se odihnesc munții
cinste ție!
pe buze coboară un nor
îndrăgostit de bătăile inimii
și plânge, și plânge!
sub frunziș
iarba își spune
rugăciunea de seară
n-am cuvinte!
timpul nu aude
decât vocea secundelor sale
memento vivere!

soarele adoarme
ca un copil în brațele nopții
somn ușor!
la fereastra inimii
sângele stă la pândă
unde-s stelele?
dorul înflorește în ochiul
galben al lunii
lună plină!
gândurile, zăpezi nesfârșite
peste iubirile de-altădată
noapte albă!
moartea ciugulește de zor
toate visele noastre
o, moarte!
Dumnezeu este pretutindeni
dar unde e de fapt Dumnezeu?
mai caută-n inimă!
în cer tăcerea sapă morminte
pentru nenăscute cuvinte
pace vouă!

Ottilia Ardeleanu: Poezie

poezie                                                  

cum se duc ele mironosițele mele
pe pânzele iubiților mei
să pozeze în vrăji și farmece
să li se strecoare pe sub culori
să se transfigureze ca și când
s-ar face uitate pe-acolo printre
inimă și opusele ei în speranța că
vor străluci până la orbire

cum se duc ele mironosițele mele
pe colile încă nescrise ale iubiților mei
ocupându-se de diacritice și de semantica
sentimentelor care cu degete hotărâte
umplu imaculatul ca și cum cuvintele
frumos așezate sunt doar păcate
într-o coadă de așteptare la mântuire

cum se duc ele mironosițele mele
pe partiturile iubiților mei
să pună diezi și bemoli să schimbe
melodia vieții în pasionale clipe
pentru un al cincelea anotimp iubirea

pentru toate astea îți trebuie mâini

Pe urmele poetului Nicolae Silade


 XVIII    cronică   

Atracţie şi repudiere în sinele galant*


Cea de-a doua carte din catena lirică Iubirea nu bate la uşă – apărută la Editura Brumar (2016) – este identică, în formă şi conţinut, cu perechea ei ivită în anul 2013 la editura omonimă. Grafica, numerotarea, aşezarea în pagină sunt similare, exceptând culoarea coperţilor. Până şi numărul de file coincid (câte 161 de fiecare volum), încât, însumate, rezultă un tom respectabil, de 322 de pagini.
Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul („toată averea mea de simţăminte”), aşa se întâmplă şi în lucrarea de faţă, unde depistăm acelaşi procedeu: „din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunţuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.

În Iubirea nu bate la uşă (partea a II-a), Nicolae Silade adânceşte semnificativ percepţia intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, „(...) Iubirea e cuvântul ce răsfaţă/ şi sufletul şi bogăţia firii,/ Când ale lumii frumuseţi prind viaţă/ şi se unesc ca-n prima noapte mirii. (...)” (XCI)

În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (şi fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistenţă tradiţională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivităţii moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: „(...) Abia atunci poţi spune că trăieşti/ Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,/ Iar graţiile toate, femeieşti,/ Încep să nască, chiar virgine, harul./ Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/ Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: „(...) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/ şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/ Te-alung în gând, în inimă te chem,/ Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat./ Fiindcă iubirea, fără de noroc,/ E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)

Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea şi francheţea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoţional. Nicolae Silade pare surprins de abundenţa şi anvergura sentimentelor, care, pur şi simplu, îl copleşesc: „De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,/ Aş înălţa din pătimiri, un munte/ şi le-aş privi, ca răstignit, de sus./ Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/ Adânci asemeni marilor genuni,/ Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,/ O sumă de dureri şi de minuni./ De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/ şi cu un dor nestins să le măsor,/ Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/ Iar tu ai fi deasupra tuturor./ E-n dor atâta vis şi adorare/ Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)

Ca şi în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim şi aici acelaşi belşug al simţămintelor generate de omniprezenţa interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci şi tensiune şi anxietate, decepţie şi înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium şi tribulaţii sufleteşti cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelaţia/ trezirea şi poetul constată dezabuzat: „Eu te-am chemat în fiecare clipă/ şi-n fiecare loc te-am aşteptat,/ Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,/ Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat./ Mi-ai văduvit şi mica bucurie/ De-a aştepta ceva neaşteptat,/ De a chema prezenţa ta târzie/ şi, fără să mai vii, ai şi plecat./ Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/ Nu mai veni, în lumea dintre noi/ E lumea care aş fi vrut să fie/ După sfârşitul lumii de apoi./ Dar lumile, oricare ar fi ele,/ Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)

Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenişul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ţine de nevoia împlinirii organice, imediate şi profunde, debuşează în habitatul erosului acaparator, dar şi purificator prin translaţie emoţională cu rol de supapă în descătuşarea psihică. Dominaţia sa este imperativă şi continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferinţa extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forţă imaginativă, dă – fie şi tranzitoriu – consistenţă iluziei cu efect katharsic: „îţi mulţumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/ îţi mulţumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/ de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/ sunt mort mai mort decât morţii ce nu pot să moară. (...)” (99)

Permanentul recurs la afecte şi mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzaţia unui preaplin, chiar obsesie, vis-a-vis de exteriorizarea şi frecvenţa lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, „teroarea” simţurilor şi a neliniştii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă şi imediată, dar mai ales ca panaceu care şterge iute chinul şi vindecă integral. De unde şi încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la „rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât „(...) Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea./ Îndurerat sau fericit, sub stele,/ Eu în iubire veşnic voi via.(...)”, dar, concomitent, o şi „ceartă” pe un ton în care furia şi deznădejdea aglutinează simetric: „O, de-aş putea să mi te scot din gând,/ Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/ Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng/ Doar gândurile mele de ocară! (...)” (CXIII) Sau: „Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/ Oricât am face, despre noi, vorbire,/ Căci azi eşti mai închisă ca un lacăt,/ Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(...) (CIX)

Precum observăm, destule mâhniri şi deziluzii, dar, finalmente şi succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenţei. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însufleţirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanţei, a simţirii intense, răscolitoare. A speranţei renăscute, de necuprins, până ciclul se închide şi survine recăderea, prăbuşirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare.

Recunoaştem aici portretul clasic al creatorului de obârşie romantică (şi neoromantică), al omului năpădit de interogaţii capitale şi de ample zguduiri sufleteşti pe toboganul vieţii. Acestea sunt jaloanele/ reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii „planeta pe tavă”, când dispus s-o „scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările şi capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii „dislocă” eul în două, amplificând senzaţia de angoasă până la pragul superior al suportabilităţii: „Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,/ De primele iubiri, de ultima,/ De-atâta frumuseţi închiriate/ Lui «nu se poate» şi lui «nimenea». (...) (CXXII)

Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul Iubirea nu bate la uşă repune în circulaţie o realitate fundamentală a (con)vieţuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele şi aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar şi a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă şi exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-aşteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele şi umilinţele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.

Atât în poeziile de concepţie tradiţională (cu rimă alternantă), cât şi în versurile narate, Nicolae Silade rămâne acelaşi prospector statornic şi dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel „ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, şi totuşi nouă: iubirea. 

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

despre Nicolae Silade:

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, Romania

Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Violetta Petre: Bolnavă de speranțe


Speranța-i amăgire când n-are fundament,
Visezi și-ți cresc și aripi și prinzi și ceru-n mâini,
Abandonezi trecutul și nu mai ai prezent,
Doar viitoru-ți latră, ca scâncetul de câini.

Iluzii se perindă pe un ecran parșiv,
Aștepți cu-nfrigurare un semn de undeva,
Unde admiri albastrul cernut din rogvaiv
Și speri că ți-l trimite și ție cineva...

Trec zilele ca anii și așteptarea-i grea
Cu fiecare clipă ce-alunecă pe ceas.
Ți se-otrăvește viața și dai cu pietre-n stea,
În steaua ta din ceruri, din care n-a rămas

Decât cenușa arsă de-atâtea perfidii.
Sau, poate,-ataraxia-i la modă pe pământ
Și oamenii nu-s oameni, ci doar niște stihii
Care nu au nici milă și calcă pe cuvânt.

Promisiuni deșarte se-ngrămădesc în cord,
Depresia se-ncuibă, ca iarba rea pe-ogor
Și bate vânt sălbatic și rece dinspre nord
Și-ți frânge-apocaliptic și aripă și zbor...

Te prăbușești și rana-i adâncă ca un hău,
Nici plânsul nu-și găsește izvor în olchii tăi.
Te resemnezi bolnavă în universul tău
Cu sufletu-n atele și plin de vânătăi...

Camelia Boț: Pietre prețioase

   Poezie                                  

Ochii tăi, ochii mei,
ieri, două pietre prețioase
căzute-n palmele destinului
din dantela aprinsă
a unui amurg de toamnă,
împrăștiau scântei de credință
printre frunzele arămii,
tânjind după o iubire
cum n-au mai trăit vreodată...

Azi, ei stau tăcuți,
tot în căușul destinului,
unde-și cern clipele,
risipindu-și culorile,
devenind din ce în ce mai mici,
până când însuși destinul,
plictisit de neiubirea lor,
îi va arunca în marea-n care,
până ieri, se unduiau pe valurile ei...

Ochii tăi, ochii mei,
două pietre prețioase-n
palmele destinului...
    Camelia Boț,  Camelia Boț, 

Elena Lucia Spatariu: ***

     poezie                                 

M-am agățat de-o speranță
și am rămas așa...
atârnată
ca o muscă de piciorul
păianjenului
care-i țese pânza in jur

De fapt
stau în poziția liliacului
privindu-mă dintr-o altă perspectivă
în capul meu
cuvintele se împerechează genetic
născând monștri
-niște mutanți amorfi-

Cine naiba sunt eu

Mâine
voi diseca
toate frunzele
toate pietrele
apele și cerurile
soarele și umbrele
și toate florile
ce vor mai fi rămas
în acest octombrie lasciv
voi deschide toate scoicile
de pe fundul mării
voi amesteca
veninul cu
polenul
până voi afla
ce culoare are umbra mea.

Alice Puiu: Călător prin golul amorf

==========================
senzația golului amorf
absoarbe tăcutul locuit de lume
iluzii nevindecate mocnesc rotund
în ceașca albastrului ciobit
printre virgule orfane și frunze de îngeri
geometrii dintr-un galben sonor
aprind cărările unei absențe
sensul zilei deznoadă verbe
dintr-un amestec de gesturi rănite
silaba unui mesteacăn foșnește
pe geamul agățat de-o șoaptă
printre paginile acestui adio frânt
te strecori insomnie de fluture
febra unui acordeon plăsmuiește
valsul unui ieri în care te-am ascuns
decorul spart vântul bolnav
tăietură oblică luna-n oglinzi abulice
corăbii cuvintele din palmă
bazarul cu pânze de păianjen
murmură țărmul lui octombrie
odaia cer fără uși sau ferestre
atârnă de bagheta scamatorului
pe masă doar noaptea dintr-un sărut
scrie versul tău
călătorule
============================

Nela Viorica Boca: Rătăciți în larma lumii...

=================================
Tot ce mi-am dorit vreodată
E doar o lume mai curată!
Nu priviri aruncate de sus
Spre cei cărora norocul nu le a surâs îndeajuns!
Nu umilințe celor aflați în nevoi
Nu îmbrânciri perfide-n noroi!
Dar veacul acesta nu-i de lumină!
Doar buruieni fără leac în grădină!
Otravă e mierea pe zâmbete dulci !
Puii de mierlă omorâți sunt de cuci!
Neamul acesta...e dus spre abis
Albastrul-lumina din suflete-i stins!
E greu să înțelegi cea mai divină lege?
Căci doar iubirea de aproape poate să închege
Tot ce dezbină ura, tot ce dezleagă răul
Nu îmbrățișa învrăjbirea, abisul negru, hăul!
Nu căuta să-nnăbuși un adevăr ce-i viu
Căci vei rămâne singur, cu sufletu-n pustiu!
Sunt doar o voce mută, ce am ales să strig
Tot ce nu-i bine-n lume, în ochii care plâng...
Să nu mai dați cu pietre, nu sunteți Dumnezei
N-aveți iubire-n suflet, de vindeți pe doi lei
Un neam ce-a fost de piatră, o strajă neclintită
Țărâna ce în sânge, adesea a fost sfințită!
=================================

Mihai Merticaru: Poezie

 BEŢEŞTI

… aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină
la intrarea în satul natal
aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări

acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea
aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile
mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac
liniştea izvorăşte din fiecare piatră
din pustiul zilelor îndoliate
din atâtea răni nevindecate

din clipocitul gândurilor nerostite
din pădurea rămasă doar în amintire
şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre

Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei
ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară

paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri
şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin
bruma dimineţilor de fum

în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii
şi auzi ecoul carelor de lemn

neamurile te urmăresc de după gardurile într-o
rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune
străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu

prin oase îţi curge o înserare
care mult te doare
prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod

cocorii pleacă rânduri- rânduri
de-atâta pustietate mult te mai
îngânduri…
URCAT ÎN ŞAUA GÂNDULUI
… înzestrat cu nestăvilită sete de azur
şi zări aprinse
urcat în şaua gândului sprinţar
străbat marginile nemarginilor
cu pajişti astrale

pentru a dezlega tâlcuri de pe toţi versanţii
fiorului metafizic şi
mesaje încifrate într-o bâlbâială
de întâmplări

mă avânt pe culmile abisului
prin infinitudinea galaxiilor Universului
printre cele nouă ceruri ale neputinţelor
omeneşti
prin deşertul promisiunilor falacioase
prin inima presupoziţiei cu miros de dojană
şi prin adâncul adâncurilor fără hotare

mă rătăcesc printre stelele şi castelele
din Calea Lactee
prin jungla de veacuri şi milenii
printre comorile versetelor sacre

prin lumea aceea încă necreată dintr-un
munte de marmură

prin universul din monada lui Leibnitz

printre echinocţii şi solstiţii
printre axiome şi paradoxuri

şi mă regăsesc transfigurat în sinele meu
cu amintirea unui suflet zdrenţuit

mai înţelept cu un ochi de stea
mai sărac cu o aprehensiune
mai bogat cu o taină faustiană…

Giorgian Ionuț Zamfira: Ultima dorință

    Poezie                                                  

Gândind că fericirea e doar un fir de ață
Și toată amăgirea e un portal nedrept,
O mamă doborâtă de-acest final de viață,
Se roagă către ceruri cu mâinile la piept:

- Din toată avuția rămasă pe câmpie
Și frumusețea pură ce-n zare s-a născut,
Un gram de sănătate îți cer mărite Ție
Să-mi văd o dat' copiii pe care i-am crescut!

- Mi-e inima bolnavă și sufletul îmi plânge
Știind că ieri la masă uitam de vânt și ploi.
Mergeam ades' la sapă să pot un ban a strânge,
Să pun pe masă pâinea cea sfântă pentru noi.

Am trei copii și totuși sunt singură-n odaie,
Că anii spală fruntea acestui trup de lut.
Dă-mi Doamne sănătate să traversez prin ploaie,
Să îmi revăd copiii ce-n chinuri i-am crescut.

Nu-ți cer asemeni multor ce vor împărăție
Comori sau zestrea lumii lăsată pe pământ,
Ci îmi doresc o clipă copiii mei să vie
De dincolo de zarea răpusă de cuvânt.

De-o fi să mor ca mâine, îmi las în palma-Ți Sfântă
Comoara mea de suflet să o păzești cu drag.
Iar razele de soare să i le pui la tâmplă,
Să-și amintească astfel chiar și de vechiul prag.

Puterile mă lasă și stinsă mi-e lumina
Afară-i numai vântul ce-n geam s-a năpustit,
Mi-ar fi plăcut s-apară, să le prepar eu cina
Dar pare că destinul cu ei nu s-a-ntâlnit!
==============================

Stelian Platon: Aforisme

  Aforisme, Aforisme, Aforisme, Aforisme   

* Răzbunarea asupra unui popor, vine de la cei ce se răsucesc în pământ2-Mulți demnitari, puțină demnitate
* Există diferență între justiție și răzbunare
* Răzbunarea este fâșia pe care ai depășit-o înainte s-o observi
* A fi împotriva răzbunării, nu este neapărat un discernământ
* A comite fapte reprobabile insinuînd revanșarea, cu bună știință urci treptele spre eșafod
* Răzbunarea este apanajul celor puternici. Pentru cei slabi există justiție
* Încălcarea bunei cuviințe din gelozie este dovada supremei frustrări necontrolate
* Cel ce provoacă gelozia trebuie să conștientizeze responsabilitatea faptei determinate
* Cine crede că o singură dată poți iubi în viață, încă nu a parcurs treptele maturizării
* Iubirea poate fi adevărată la orice vârstă. Însă justificată doar la vârste înaintate
* Femeia este o melodie lirică, ce dă sens și culoare sufletului de bărbat
* Nu cere lui Dumnezeu să te răzbune. El nu este în slujba ta. Ci doar te ajută,  benevol
*  Viclenia înseamnă inteligență. Cea mai eficientă armă este viclenia
* Nu există comparație între iubiri. Fiecare este important prin ceea ce-l definește
* Sărăcia naște monștri
* Coșmar se poate numi atunci când ai vis erotic cu propria soție
* O idee fixă pare întotdeauna a fi și soluția problemei
* Copii ne fac fericiți când sânt mici, însă niciodată nu știm cum ne vor ignora
* Stabilitatea aduce normalitate unei țări. Stabilitatea României dezice ideea
* Politicienii români au vedere, dar nu viziune
* Muza inspiră și expiră
* Răbdarea, lecție de tenacitate care se învață
* Condiția de a fi om îți cere să fii capabil să accepți chiar și persoanele care sînt diferite de tine
* Suferința ne apropie de Dumnezeu
* Pentru lume ești o persoană, pentru o persoană poți fi o lume
* Furia și tristețea nasc clarviziune și putere
* Obsesia omniprezentă este teama de ceea ce ar putea gândi ceilalți
* Nu e război, dar e o luptă pentru pace de nu mai stă piatră pe piatră
* Ironia o dovadă a inteligenței, nu totdeauna benefică
* Evitați pildele biblice. Gândiți-le doar în contextul zilelor voastre
====================================================================

Mihai Emilian Mancaș: Veșnicul orb

     Proză                       

Numai clipocitul apei, stârnit de scobarii în bătaie, strică liniştea nopţii de noiembrie. Ceaţa stă nehotărâtă, undeva, aproape, deasupra apei. Aici nu răzbate lumina, nici de sus, de dincolo de neguri, nici din port. Apele lacului au o lumină a lor, interioară, captată de la farurile barajului şi trimisă în combinaţii enigmatice pretutindeni, sub miile de hectare ale oglinzii neclintite, în chipul argintului viu.
Dacă nu ar respia alături lacul, ar fi ca în toamna aceea de demult, când se adunau aici oamenii.
În penumbra difuză, se ghiceşte o siluetă umană, care, uimitor, păşeşte cu multă siguranţă pe marginea prăpastiei ce porneşte de aici şi se tot duce, la fel de netedă, încă şaizeci-şaptezeci de metri.
Omul din noapte se vrea şi se crede singur în locul acesta, unde poposise într-o seară de noiembrie, acum un duium de ani, la început. Poate că îşi caută amintirile ... şi mai caută ceva nedesluşit, o confirmare ori un verdict. Grăieşte de unu singur, cu voce scăzută ... Îşi slobozeşte din agrafe straiul croit din pânză de in şi respiră cu sete, în timp ce gândurile îl poartă undeva, departe ...
- De ce tocmai aici?
- ...
- De ce aici?
- Pentru că aici a fost primul nostru cort. Apoi baraca ...
- A, da, ştiu. Acolo, în stânga, se mai vede încă platforma de beton pe care ne adunam dimineaţa şi seara ... Acum s-a transformat în camping.
- Am fost brigadier. ... Eram mii de meteci, de palaizeri, cum ni se mai zicea.
- Ai un limbaj cam desuet. În ce veac să fi fost asta?
- Pe la început. Eu am venit aici chiar la început.
-De unde?
- Din facultate.
-Te dăduseră afară de acolo? Că aşa păţeau metecii.
- Nu. Abia luasem licenţa în istorie.
- Şi te-au zăpăcit sirenele?!
- Da de unde!
- Ce voiai să faci aici cu diploma ta de istoric?
- Diploma? Nici nu o luasem de la facultate. Aici era nevoie de braţe tinere, de săpători. O rangă, o lopată şi un târnacop.
- Nu aveaţi excavatoare ...
- Ai să râzi ... habar nu aveam că s-ar afla altceva mai bun decât ranga. Ranga ... Ciudat ... Credeam că vorbesc cu mine însumi ... Îi fi o stafie?
- Într-un fel, da, sunt. Dar asta nu te priveşte. Am fost cu voi în anii aceia. Şi voi cu mine ... Nu-ţi place prezenţa mea?
- Nu prea... Voiam să fiu singur. Nu te-am zărit. Îmi pare rău că te-am deranjat!
- Adică vice-versa! Ha, ha! De fapt, chiar eşti singur. Sunt, dacă vrei, o umbră.
- O umbră?! Şi totuşi ...
- Agasantă şi de neînlăturat, ca orice umbră. Spune-mi ce ai făcut mai întâi?
- Am săpat pentru amplasarea barajului. Pe malul stâng.
- Pentru asta veniseşi?
- Nu numai pentru asta. Voiam să fiu martor, să ştiu. Să ştiu tot! Şi să scriu o epopee ...
- Şi ţi-ai dat apoi seama că toate marile Adevăruri despre om sunt scrise de alţii, că de la Homer încoace nu s-a mai spus nimic nou ...
- Voiam să cunosc adevărurile generaţiei mele şi ale acestei vremi!
- Aha, ai citit mult ... Şi le-ai aflat?
- Dar nu am scris.
- Ei, asta e! Chiar nimic, nimic?
- Ba se pare că a fost ceva ... până ce m-am întrebat: despre adevărurile mele, ale sufletului meu, nu am nimic de spus? Ceva ce vor afla oamenii de la mine, numai de la mine ...
- Şi pe urmă?
- Credeam că ideile, ca aluatul cel bun, trebuie să dospească. Îmi repugna spontaneitatea. De obicei e superficială. Mi-am zis că într-o zi voi porni ca puhoiul de odinioară al Bistriţei. Ai văzut vălmăşagul de ape după furtună, mai înainte de a fi zăgăzuite?
- Ei aşi! Un râu de munte ca oricare altul. Un baraj ... Nimic nou sub soare ... Aşteptai să vină clipa desătuşării forţelor tale interioare?
- Da.
- Şi n-a venit. Normal. Şi cât ai mai stat aici?
- Unsprezece ani, până s-au încheiat lucrările. M-am dus atunci să-mi ridic diploma de licenţă. Profesor de istorie ... debutant la treizeci şi cinci de ani. Aproape că uitasem anul luptelor de la Troia ... Devenisem expert în betoane, dar uitasem a scrie. Orbisem!
- Ai pierdut unsprezece ani ...
- Cine ştie? ... Am primit un post de profesor într-un oraş adormit, de câmpie ... Nu m-am putut aşeza acolo. Îmi era dor de munţi! M-am înapoiat ...
- Mai ai ce aştepta?
- Azi împlinesc trei mii de ani. E timpul!
- Îţi mai dă cineva înapoi anii duşi?
- Pentru altceva am venit. Tu de ce stai aici? Ce faci? Sau eşti turist şi ai poposit în vreo pensiune pe-aproape?
- Pensiune? Nu. Pândesc. Aştept. Pe tine te aştept.
- Nu înţeleg ...
- Noaptea, ies la pândă. Aştept să văd umbra ta pe malul lacului, să mă apropii în beznă şi să te întreb. Iar tu să mi te destăinuieşti.
- Asta-i încă una!? Pe mine să mă aştepţi?! Păi eu , aici, eram nimeni!
- Pe tine. Şi ştii de ce? Fiindcă trebuie să-mi laşi amintirile înainte de ... Oamenii nu vor niciodată să moară. Non omnis moriar ... Nici tu nu vrei să mori, nu-i aşa?
- A, da, asta e! O faci pe salvamarul voluntar! Ţi-ai găsit o vocaţie: salvarea sinucigaşilor.
- Doar un sinucigaş! În atâţia ani, doar unu singur! Atâtea mii de nopţi!
- Şi cum faci? Ai o barcă pe aproape?
- Barcă? Pentru ce ? Stau să văd cum mori...
- Să mă vezi cum mor, pe întunecimea asta? Eşti nebun!
- Nu înţelegi, fiindcă nu ai murit încă.
- Cu siguranţă, nebun de legat. Nu te văd. Unde eşti acum?
- Aici!
- Unde te ascunzi?
- Aici. Aşa, mai aproape! Mai la dreapta. Mai! Mai! Aşa! ...
Lacul a plescăit leneş. Pe muchea prăpastiei nu mai este nimeni. La câteva braţe de poalele zidului înalt de calcar, apa tremură. Se aud ritmic bătăile de mâini ale unui înotător. Deaspra apelor se înalţă glasui celui care luptă cu întinderea brumărie:
-Prea repede râzi, Sfinxule! Ai uitat că eu cunosc bine locul. Doar de acolo săream în unde acum trei mii de ani. N-am să mă înec!
- Prăpastia e dreaptă ca un perete. Aici lacul are cea mai mare lăţime. Este locul cel mai bun pentru sinucigaşi! Nu rezişti înotând în apa asta rece. Suntem în noiembrie! Şi apoi, de ce să te salvezi? Eşti orb. Pentru ce să trăieşti orb?
- Şi Homer era orb. Şi eu, acum trei mii de ani ...
Departe de locul acela, pe malul dimpotrivă, acolo unde malul acoperit cu iarba arsă de brumă se lasă lin spre oglinda lacului, un bărbat iese din apă şi, clătinându-se, încearcă să meargă spre şoseaua pe care fulgeră din când în când farurile automobilelor, înălbind inul din tunica aheiană a înotătorului.
Din urmă, în tremur abia auzit, răsună vocea Sfinxului:
-Degeaba alergi, Oedipe! Ai să-ţi ucizi ...
Dar omul, ieşit la liman, nu aude. Păşeşte din ce în ce mai vioi către şosea. Un automobil opreşte şi o voce amabilă întreabă:
-Încotro mergi, drumeţule, ud cum eşti, pe jos, în frigul ăsta?!
-La Teba! La Teba!
Urcat în automobilul care zvâcneşte în trombă, Oedip se duce să-şi întâlnească din nou destinul.

Mihai-Emilian Mancaş/ Bicaz, 18 noiembrie 1966

P. S. Asta e ... Nu bănuiam că scriu de fapt povestea vieţii mele ...

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10