Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Gabriel Nan: Zidul plângerii


Zidul pe care l-am mângâiat aseară
m-a strivit și nu-și mai ridică greutatea de pe degetele mele.
Simt cum îmi cresc rădăcini cuprinzându-i temelia.
Seva istoriei îmi electrifică venele.
Miile de săruturi, gemetele muribunzilor, 

rugile aproape de transă respiră prin mine,
îmi cer glasul.
Inima mea donează căldurā pietrei,
trupul mi-e granit viu.
Din ochii mei corabia de robi își scufundă ancora în zid.
Sub rana istoriei mă pietrific. 

Raniții mă pipăie,
buze vinete și mute, glezne roase,
brațe de lemn, obraji uscați, priviri depresive mă caută.
Puterea nu stă ascunsă-n istorie.

Speranța-i o rocă rece.
Aș striga din toate veacurile dacă viitorul ar avea urechi.
Din piatră nu răsare nimic.
Deschid porțile simțirii...
țipete fara chip mā strivesc în goana lor.
Închid ochii. 

trupuri biciuite mă răstignesc în propriul meu glas.
Ard...

...Nu, moartea nu a fost reală, moartea nu are glas!
Sunt mult prea tânăr,
noi vom fi mereu tinerii lumii, moartea nu există!
Dați-mi bucurie, dați-mi joc , moartea nu există!
Chipuri contorsionate cer prețul conștiinței.
Durerea nu poate fi reală!
Îmi pun mâna la ochi,
îmi smulg rādācina, răstorn temelia zidului,
...moartea nu există, biciul nu există,
noi suntem oameni, oameni...
Pietrele n-au învățat să păstreze un secret.

(din volumul O altă Romă)

Sorin Micuțiu: Anii vieții mele


de mine însumi mă tem
nu de moarte
gândul că mă voi întâlni cu ea
nu-mi strică bucuriile vieții
este ca un vis
unde nu poți lua trupul cu tine
mi-am împărțit viața
până mai ieri
în anii după mama
prezentul îl număr și după tata
accept suferința nefiresc de ușor
mă înălță deasupra tuturor umbrelor
trecutul este ca o fereastră
peste care nu pot trage obloanele
ascund de ochii lumii
o colecție de ani netrăiți
stăpâniți de un destin orb
în jocul pasiv al vieții
până când în cartea exodului meu
Dumnezeu a scris cu litere mari 
ASTĂZI
Patruzeci / Sorin Micuţiu ; pref.: Cristina Ștefan - Bacău : Art Book, 2014

Ion-Cristea Marilena: Bucuria gustului...


Am încercat astăzi bucuria gustului..
Cereale cu spice ascunse in ziua de ieri,
sub brazda profundă a unei taceri,
să-mi dospească și să-mi crească firesc,
iubiri ce pe câmp hoinăresc..
Semințe de in albăstrii, culese tot ieri de prin vii,
cu gust de must și amurguri târzii..
Sămânța de floare de soare, cu uleiuri prelinse-n uitare,
dar cu gust de-nceput și mirare..
Sămânța dovleacului din grădină,
să-mi pună pe masă lumina, într-un festin de rutină..
Și-un pumn de stafide rebele, aruncate ca o ploaie de stele,
aromate, uscate, frumos colorate,
vise ale boabelor de struguri, trezite din somnuri ciudate,
pe întomnate..
Și ca un corolar, ca gustul să nu fie bizar,
un strop de miere, o adiere de aripi transparente, ușoare,
gust de ceară topită și de albină în floare..
O revelație încântătoare,
ce-mi mângâie papilele atât de subtil,
într-o bucurie a gustului meu de copil..

Bădescu Alexia:***


și fiindcă ne iubim
prea indigo
ca ultimii incași ai nepăsării
vânzând hard sex și bere
la angro
în noaptea infinită a uitării
și fiindcă ne iubim
arhetipal
cu nemurirea prinsă între șoapte
cu sufletul ascuns într-un țambal
alergători în elegii de-o noapte
și fiindcă ne iubim
instantaneu
ca urletul luminii-n întuneric
rătăcitori avizi din eu în eu
strângând în pumni același vis isteric
și fiindcă ne iubim
fosforescent
tăciuni nestinși în focul pasiunii
brodând speranțe oarbe
indecent
pe fața nevăzută a minciunii
și fiindcă ne iubim
futil
ca locatarii unei morți prea lente
tăcerea-n doi e mersul cel fragil
al unei decadențe
inocente

Alin Ghiorghieș: Nu știm...


Noi nu știm asta
dar în fiecare dimineață după ce le povestim viselor
întâmplări cu personaje reale
scoatem toate cărțile din bibliotecă
ne mânjim pe față cu primele balustrade ieșite în cale
fără ocupație
hrănim bordurile cu pantofii vărsați în asfalt
pe potecă
aruncați dincolo de orice imaginație.
Noi nu știm asta. E bine că nu știm asta.
Cum ar fi să ne trezim în plină stradă
un om o carte alt om
un șir interminabil
adâncindu-ne de la înălțime peste scările ființei noastre
într-o mulțime

Cami Cornea: mâinile mele


Mâinile mele te-au zărit
Printre țărmurile de întuneric
Ce pluteau deasupra orașului
Când nopțile nu aveau somn.

Carmen Pasat: Ne-om vindeca de noi...


Pe gardul toamnei, parc-a-nflorit un zâmbet
Cu trup de dor, clipita spală umbre
Eu mă târăsc în zborurile sumbre
Asemeni păsării ce șchioapătă în umblet.

Tu mă iubești cu punct și de la capăt
Și fără întrebări îmi dai răspunsuri,
O altă toamnă curge în apusuri
Și -un gând fără rostire parcă scapăt...

În cântecul luminii, peste veacuri,
Va trece trenul nostru printr-o gară.
Ne vom opri o clipă, și-ntr-o doară
Ne vom privi adânc, spunând doar fleacuri.

Apoi, tristeți îmbătrânite în iluzii
Vor umple golul tot al rătăcirii
Și-n lacrima de sânge a iubirii
Ne-om vindeca de noi, doar cu perfuzii.

Ștefan Teodor Cabel: întâlnire neașteptată


Poezia a ieșit în stradă.
Cu rochia vaporoasă, de zefir,
Trecea de la un om la altul în ochi adânci;
Fura zâmbete, vise,
Să le ascundă în ani neașezați
în calendar.
Rochia vaporoasă flutura peste chipuri în valuri.
Alergam să prind clipele,
Atinse de pulpele ei, metafore bronzate,
Multe mi se spărgeau în amintiri,
Începutul versului nu își găsea locul
Și titlul nu avea rădăcini.

În valurile străzii,
Înotând într-o mare de ochi,
Cu valuri înalte, suflete adânci,
În recifuri colțuroase, pestilențiale,
Oricând te poți îneca în mulțime
Chiar și pe trecerea de pietoni.

Trece pe lângă îmbrobonate halbe de bere;
Zgribulită, la umbra restaurantului,
Preferă Anca Parghel la un pahar de vin,
Delirul surdinei.

La semafor
M-a atins cu părul mătăsos.
Așteptam să spună ceva,
Când m-a privit cu ochii aceia, de tău,
Cuvinte memorabile, nemuritoare

Nu a spus nimic,
A trecut mai departe.
Mirosea a mere verzi urma ei.
Ritm cu aromă de tei
Se-ndepărta cu pași de ciută.

(Labirintul - editura Brumar 2017)

Traian Abruda: dimineața


dacă ți-am sărutat dimineața
vezi
s-a risipit înfricoșată ceața
și acum
vezi, poate vezi
traian abruda

Cezarina Adamescu: Crug


Îmi aţipesc toţi greierii în sân
robiţi de taină şi de molcom cântec
e prea rotund prezentul să-l amân
şi să-mi alung simţirile din pântec.
.
Să nasc aş vrea, din dragoste plămadă
Hyperioni strălucitori, fecunzi
nemuritori când anii stau să-mi cadă
hlamidă peste umerii plăpânzi.
.
Şi ascultând al timpului meu bucium
să dăruiesc, statornică, supusă,
Lăuntrica mea cumpănă de zbucium
de mreaja apei să mă las sedusă.
.
Şi limpezind veşmântul cu lavanda
sărată din ţărâna obrindită
vreau unei mănăstiri să-i fiu ofranda
ca Ana lui Manole înzidită…

PREȚUL NEMURIRII                     

Cobori din vis ca din străveche rună
cum ochiul de Luceafăr luminează
întreagă bolta de simţire trează
şi lauri veşnici fruntea-ţi încunună.
.
Străbaţi genune şi te-ntrupi aieve
cutreierând adâncuri răcoroase
şi te-nsoţesc ondine luminoase
născute chiar dintr-ale apei seve.
.
Se risipesc în urmă tulburi, nouri
şi zvonuri de daimonic frig – hlamidă
desăvârşesc privirea ta lividă
şi blânde se aud pe rând, ecouri;
.
Te rătăceşti fecund în somnul Firii
străluminând o lume fără seamăn
alături de Hyperionul geamăn
născând u vis cu preţul nemuririi.

RÂS ÎN FLĂCĂRI

Mai viu ca niciodată e timpu-n al meu trup;
Desculţ – aleargă slobod, mă tot visez oprindu-l.
Cândva, ademenită, nutream să mă strecor
şi marginea să-i aflu întocmai presimţindu-l.
.
Ca un aluat năvalnic dospeşte-n mine Timpul
şi nu mă-ncumet încă să-l torn în forme noi;
să mă găsească nudă, cu braţele desculţe
mlădiţă fără aripi, copac fără altoi…
.
Şi tot mai desfrunzită de-atâta râs în flăcări
ciopli-voi pe-ndelete secunda – lemn de rug –
la judecata dreaptă să-mi car în spate morţii
şi ca o stea polară să mă cufund în Crug…

PÂNĂ LACRIMA DĂ-N SÂNGE

Ia cuvântul şi-l cuvântă
până lacrima se zvântă.
.
Ia tăcerea şi o tace
lacrima când nu-ţi dă pace;
.
Ţipătul durerii-l ţipă
lacrima când se-nfiripă.
.
Ia o ciutură şi-o varsă
lacrima când este arsă,
.
cu zăpadă albă ninge
până lacrima se stinge.
.
Scurge-ţi ochiul de albeaţă
până lacrima îngheaţă.
.
Ia un vis şi-l răstigneşte
până sângele ţâşneşte.
.
Ia o lacrimă şi-o plânge
până lacrima dă-n sânge
.
cu Isus pe cruce suie
sângele să-l baţi n cuie….

George Adrian Popescu: Cina cea de taină


cea mai de taină lucrare nu este o foame
pe care cineva să o împartă
în taină
unor năluci de sâmbătă seara
îmi zise el care avea formă de sabie și tăia
văzduhul
cea mai întinsă și mai fără să înceapă
cunoaștere
nu este atingerea de sunet
nici surpriza de a te lumina cu ai fiecăruia ochi
trecuți prin neliniște
sau prin iarbă
îmi zise cu grabă de desfrâu al zilei
zeul cu palmele arse de cai și de câini
cea mai sigură întrebare nu este despre ou
și despre găină
ori despre cum se sprijină umerii unui atlant
de aerul gol
mai spuse el cu brațele întinse spre nașterea generală
a nimănuia
tu mă asculți tu ești tot ce nu se poate
în fierea ascuțită a nemuririi
tu
îmi spuse el aproape strigând
aproape lăcrimând
aproape om
ești închipuirea de furie care nu moare
nici măcar în secunda slujbei
tu afurisitule să te cuprindă inima
pe întindere și atât
în raza ta care pare imparțială
chiar și la cina de taină a unui vis
tu care te visezi și te naști din dragoste
mai mult decât cerul
tu ești
restul sunt nume de cuvinte
îmi zise domnul nașterii mele care îmi semăna

Emanoil Sânzâiana: ***


ntreaga existență e-o lecție a morții
ce lumea o separă cu nesperate ziduri
să ierți nu-i greu căci adevărul vieții
în cimitirul minții vrea ca să-l descoperi

și despărțirea umbrei e numai din iluzii
n-am să-ncetez a cauta izvorul
e împlinirea sorții în flama libertății
numai există milă demult doar adevărul 

cum șarpele își schimbă cu focul minții pielea
e frunza sursa vieții n-am să le-adun pe toate
încorona-vom toamna și lunii - i vom fi calea
ca lacrima să fie sărutul tău de moarte !

Cristina Ștefan: cântec de joi


să nu mai vii ca ieri, ca joi
de prin pădurile de cetini
şi eu să îţi pictez apoi
incendiarii umeri goi
să nu mai vii din ape grele
plutind pe filiforme frezii
şi eu să te culeg din stele
solarul prea întreg amiezii
să nu mai vii ca joi,
ca ieri
să vii ca mâine şi ca vineri
un trup prin trupul roi
de miere şi albine
să vii din zile sparte
tu...descifrând aldine
între iubiri şi moarte
...să vii ca Marte!

cuiburi de nori

mai simplu mi-ai fi
printre grote de nori
decât în aceste
revoluţii terestre
să-ţi pictez uneori
pe ziduri de aburi
poezii
în silabe rupestre
mai simplu ai cânta
din aripi
ca din clape
mi-ai urca liniştea
plutitoare
pe altfel de ape
şi iubind
le-ai aduce curate
în pleoape
mai simplu vei şti
cât mai sus levitând
peste jonglerii
pământene
să mă afli
în cuiburi
de aer şi gând

citron de toamnă

transfugi ne iubeam
prin paturile reci
compuneai un noiembrie
în galben exagerat
şi ne-am iubi
dacă pe Marte
ar răsări urme oarbe
să devenim
fostul tânăr pământ
dar noi umblăm
doni quijoţi
pe tărâmuri interzise
călărim cai sfielnici
spre marile goluri solare
acum e noiembrie
luna noastră de miere
în al doilea mijloc
tropăim revărsarea
acestei acre anestezii
suntem o deltă inelară şi lentă
a cerului stins

alors adieu

am vrut să te chem
în călătoria lanţurilor până departe
dincolo de hotarul lupilor albi singuratici
am vrut să m-auzi
pe claviatura crivăţelor de lumină
spre notele care abia mai seamănă cu soarele
am vrut să mă vezi
până în ochiul arsurii de pasăre albă
odihnind freamătul rătăcirilor tale
şi am vrut
imperfectă şi rea să te doară
tot acest univers ca rană a mea
tu
mi-ai scrijelat umărul cu un plâns
Cristina Ștefan- Lumea de rezervă, ArtBook, 2020

Floarea Dutulescu: Acum...

Așază-mă-n conexiunea unui vis,
Un infinit de ani să ne iubim,
Să ne ascundem pe vecie-n paradis,
Prin universul fericirii să plutim.
Cu tine am creat alt anotimp,
Frunze de rouă pe buze îmi cobor,
Trăim minunea asta în același timp,
Steaua-ți strălucește în marea de amor.
Prin galaxii, zbor magic, în brațele iubirii,
Splendori de vis, sub pleape, ușor tremur,
Săruturi se topesc la țărmurile firii,
Imensități de fluturi, lanuri de maci cutremur.
Acum, nu altădată, ești tot ce îmi doresc,
În glasul tău ai pus doar miere și lumină,
În clipa de tandrețe, ochii tăi mă vrăjesc,
Zilele toate-s împreună, sub pavăza divină.

Dan Tipuriță: Mirajul frunzei


Vreau să așez în rama cea roșie a buzei
noul tablou: un zâmbet, strălucitor și mut,
el să-mi fie nudul iubitei mele muze
culcate-n patul minții, întinsă pe-un sărut.
Voi pleca, desigur, dar cartea-mi va păstra
cu foșnet scurt dorința pe foaia de hârtie,
voi exista mai mult decât ființa mea:
cât voi fi o frunză în crângul poeziei.
Dar vă promit! Nicicând nu voi sta ascuns,
voi fi-n răsfățul ploii, în plânsul râs mereu.
Voi avea atâtea de spus, îndeajuns
să credeți că-s o șoaptă a frunzelor.
Și eu.

Vasile Dan Marchiș:Încercarea cea mai grea -3


S-a constituit încă un certificat medical
al Limbii române.
Acest nou virus a făcut
ca textele de orice natură
din mâinile unor medici specialiști,clerici și critici
să pară refugiate....
Lipsurile semnalate în rândul
unor elemente gramaticale
și mulțimea cuvintelor adiacente
rămase ca sihaștrii,
au făcut ca gramatica să se poată conjuga
doar la timpul trecut
riscând astfel să devină istorie...
În acest sens iubirea s–a manifestat
doar prin semne,fără cuvinte
pentru a nu se arunca declarațiile,
pe un teren fără acoperire.
S-a constatat că doar gesturile de mim sau actor
(fără a te exprima și prin viu grai)
în fața celor cu deficiențe de vorbire și auz,
sunt imune la acest virus,
Însă nu se știe care gest
sau semn este curat
deoarece acestea nu se fac întotdeauna
din respect doar pentru cei care nu pot vorbi și auzi
ci mai ales pentru că vrei să maschezi ceva
ce nu poate fi dat spre auz din cauze suspecte,ilicite...
Încercarea cea mai grea
a specialiștilor de diferite domenii
este să bocească cuvintele dispărute
pentru ca gramatica să se mențină identificabilă...
Vasile Dan Marchiș

Marin Rada: Frunzele toamnei


Tremură frunzele toamnei
ca o corabie cu pânze
ancorată pe cer,
luna se ascunde
într-un trup de femeie
și, până la ziuă,
una câte una,
toate stelele pier.
Tremură frunzele toamnei
ca un trup de femeie
cu sufletul risipit în aval...
Curge o liniște mare
de parcă răsună un clopot
la biserica mică
din deal.
Tremură frunza galbenă
de parcă e viața mea
purtată de vânt...
Te chem lângă mine, iubito,
cât mai umbli prin sufletul meu,
cât mai sunt.

Amalia Achard:*** ersuri, versuri...

 La scenă deschisă

zorii, lunea, prima zi din an,
atâtea noi începuturi
în aceeaşi continuitate -
repetiţii pentru scene simulate
ale unui mare spectacol
în care doar finalul
se joacă neexagerat
Aproape zbor

Zbor cu burta la pământ
când zborul nu mai e decât
o iluzie cu pielea uscată.
Scriu pe pista zborurilor anulate
despre eroismul aripilor căzute
sub povara unei desfaceri
prea ample.

Radu-Andrei Popa: Călătorie


din lutul ei mi-am făcut o galaxie
supraviețuiam sorbind spațiul dintre coaste
vedeam prin el octombrie și o inimă bătând
cumva
sunetele se subțiau până la un fluierat nomad
printr-o pădure de sentimente
din lutul ei am migrat către viață
am în spinare fiecare declarație de dragoste pictată pe cer
pe coapse pe urechi pe buze
pe ochii care priveau răsăritul sorbind din cafea
și marea era un zbucium plin cu vise
am în spinare toți pixelii din pozele ei
alea în care râdea zâmbind printre flori
alea în care plângea odată cu ploaia
alea în care pășea fluierând
printr-o pădure de sentimente
aici și acum
lumea e o planetă infertilă
în care soarele a rămas fără galaxie și fără planete
în care sunetele devin tăceri
în care declarațiile de dragoste se pictează doar pe foi
în care pixelii colorează oameni necunoscuți
și lutul ei a devenit doar un praf
printr-o pădure de sentimente

Constanta Popescu: Conectarea cu mine


Au mai îmbătrânit niște cuvinte,
nimicul mi se așază pe preșul de la ușă,
un musafir cunoscut,
nu se dă dus de frig, de tuse
și de toamna din mine...
mai vorbim despre ce a fost acum un anotimp,
despre durerile de oase,
de poezia de pe masă...s-a cam răcit,
ar trebui încălzită tandrețea
și lipit zâmbetul pe tocul ușii...
poate mai pot deschide niște așteptări,
mai coasem pe la tiv melodia aceea
demodată, doar pentru că au apărut altele,
colorate strident ca să-ți abată
gândurile și pașii.
Uneori mai privesc oglinda,
e neclară privirea, a fost ștearsă
doar cu tăcerea din lacrimă,
cu liniștea dinspre iarnă,
când toate
devin ca la începutul lumii,
așteptări pentru începuturi
și să dau drumul visului,
câinele meu de pază,
care mă ține departe de somn.

Debut: Ana Maria Petrache

Lansarea videoclipului a fost făcută de către Grupul literar Zbor spre înălțimi.
Administrator: Camelia Boț

videoclip realizat de grupul Zbor spre înălțimi
Administrator: Camelia Boș

Sincere felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!

Ana - Maria Petrache

Debut, Debut, Debut, Debut, Debut, Debut, debut, Debut. Debut...

O dragoste pierdută

Acolo, undeva, în farmecul tăcerii,
Cufundată în lumea tragică-a durerii
Se-afundă încetișor în papura uitării
O viață de iubire pe marginea mării . 

Doi tineri în amurg își dăruiau iubirea,
Își declarau prin vorbe deșarte fericirea
Ș-apoi se-ndepărtau lăsând în urmă șoapte
Ce-n timp încet piereau, ca soarele în noapte. 

A doua zi la fel, și-a treia zi, și-a patra..
Trecură săptămâni până se-ntoarse soarta.
Acum, stând în tăcere pe marginea marii,
Mai zace doar o fată, și-o lume a uitării. 

,, El unde o fi oare și unde-o fi plecat?
De ce m-o fi lăsat cu sufletul tăiat?
Mă doare amintirea... și sufletul mă doare...
Iubirea, cândva vie, o simt acum cum moare. "

Petruța Niță: măturând uitarea


am strecurat anii sub cerul plumbuit
mi-au lăsat numai parfumul de muşcate
la-ncheieturi de lacrimi
umerii mi s-au prelins până-n căuşul palmelor
m-am învelit cu abur de pâine
coaptă în cuptorul din mijlocul bătăturii
lipit cu lut şi balegă
Doamne, cum mirosea pâinea scăldată-n must dulce-acrișor!
cum e călăvia din noaptea de priveghi
când mortul stă la poveşti sub boabe de ceară
am poruncit anilor să-şi frângă aripile
să pot rescrie o eglogă a amintirilor
strângând mirarea într-o oglindă
Doamne, cât zbucium ne dăruiește golgota
când măturăm așteptarea
uitând!

Maria Vasilescu:***


Tăcerea coboară scara
suferință cu suferință
să umple seringa înfiptă
într-o inimă rămasă
pe caldarâmul încins –
dintr-un capăt de stradă
un adevăr deghizat
într-un arc vânăt
urlă sus jos
că e inima lui –
în casa albă
cu ferestrele roșii
cineva a uitat ușa deschisă –
tu intri pe furiș
și-mi acoperi
golul din piept.

Felix Cuceanu:***

 Undeva in noapte e ea. Aici, langa mine, in dreapta, si nu tocmai aici. Luminile orasului parca o hipnotizeaza; in conditii normale i-as spune ca e ca un iepure prins de farurile masinii. Nu misca. Respira, asta macar aud. Daca nu as conduce i-as privi pieptul – sanii – ridicandu-se si coborand sub bluza rosie aruncata in graba pe ea cand aproape am rapit-o de acasa. O voi lua la mine si vom uita de noi. Cateva ore – clipe fata de timpul cat nu o ne vom avea. E pierduta intre lumini si umbre; asta ma face sa-mi aduc aminte de poezia Otiliei Cazimir. “Cand vreau sa plec ma tii in loc cu un cuvant/Asa se zbat copacii in furtuna;/Ca pentru fuga crengile-si aduna/Dar radacina-i leaga de pamant”… Asa cum voi pleca si eu iar sufletul imi va ramane aici, cu ea.

– La ce te uiti? Ne-a depasit de mult! Nu l-ai vazut? Prin dreapta. S-a uitat la tine. – mda, eu vad tot si stiu aproape tot. Ea nu stie ca stiu, ca vad, ca intuiesc. Daca nu as pleca acum ar trebui sa o ranesc si mai tare apoi. Ca si pe mine.
Da din cap absenta, m-a auzit si nu prea.
– Nu? Erai ocupata sa-l plangi. Nu merita! Auzi? NU MERITA!! – strig revoltat. Stiu ca nu pe el il plange; isi boceste si-si varsa sufletul. O voi vindeca apoi dispar. Macar incerc. Si ma incarc pentru cat voi fi departe. Nici macar nu cred ca ne vom mai vedea. Asta daca ma mai intorc.
M-am dus sa o iau dupa ce, cumva, a strigat dupa mine. Refuzand sa-si creada gandurilor, fara asteptari dar cu dorinte; de vindecare, de cald, de scurgeri si impletiri de ganduri si suflete. Cateva clipe “vesnice”, apoi gol. Nu stia ce simte sau refuza sa creada. Eu stiam, am stiut de mult, de cand faceam planuri irealizabile, in discutiile-joaca online. La un punct s-a desprins de el; eram eu pentru ca am fost disponibil si la timpul potrivit – oare? Vad, se lupta sa-l arunce din suflet. Bun, fie si asa, azi il voi inlocui; nu e cu mine pentru mine ci pentru a umple golurile. Stie ca incercarea asta de vindecare fortata o s-o doara poate mai mult? Treaba ei, nu eu am ales.
– Unde mergem? – ii aud vocea mica si cumva – hm, de ce? – tematoare
– Pai… Cam unde vrei. Ti-e foame? Scutura capul in semn de negare. Stiu, orice doar sa fie cu mine sau, nu asta, doar sa nu fie singura.
– Vrei sa ne mai plimbam putin? Sa mergem in Galati? As fi dus-o si la capatul lumii – hm, si eu am nevoie de ea inaintea plecarii – constat in gand. Coboram pe faleza sa iei putin aer? La fel de bine poate sa deschida geamul, pf.
– Pe vremea asta? La naiba, nu vreau – reia miscarea de “nu” din cap.
– Nu? Nici asta? Atunci mergem acasa!
Face ochii mari si strange din gura intr-un “o fi bine?”
– Acasa?
– Da, acasa. La mine acasa. Pentru ea unde o fi acasa, oare? Ce te miri asa? Stai linistita, nu am de gand sa te violez! Dar m-as juca putin de-a asa ceva… Sau potea vrei sa te duc inapoi sa stai singura acolo? Si poti sa ma rogi, ca nu te duc. Poate maine. Ba nici maine. Te duc poimaine. Sau poate nu te mai duc deloc. Cine stie? Chiar, cum ar fi sa o iau cu mine? Daca s-ar putea… dar nu.
De data asta da din cap a confirmare. In sfarsit! Oricum nu prea e pe aici, confirma o dorinta ascunsa de mult si atat.
– Da, merg la tine acasa.
– Mergi? Ma faci sa rad. Ai si alta varianta? As putea sa o duc si pe insula Pastelui si sa o las acolo, la starea in care e.
– Am. Dar nu am chef sa vorbesc. Probabil are. Vreunul dintre “prietenii” pe care i-ar putea folosi ca fuck-buddy.
– Ok, atunci. Sa cautam o stabie de benzina. Sa luam o sticla de vin. Rosu. Demidulce. Se uita la mine intrebator; ce-oi urmari, ce-oi vrea? Nimic mai mult decat e dispusa sa ofere, dar orice ar fi, nu refuz.
– O sticla de vin?
– Da… O sticla de vin. Vrei doua? Sau mai vrei ceva de aici? Zi, ca nu mai iesi din casa doua zile.
– Nu vreau nimic. Ia doar vin. Cred ca gandeste “si o arma pentru mine”, hihi.
– Bine, vin o sa fie… o golim in delir. Fiecare un pahar; si in fiecare pahar punem cate un gand amar. Am multe, daca le-as pune in paharul tau nu te-ai opri din plans… Si le bem; eu pe al tau, tu pe al meu. Si mai punem cate un pahar, si zburam si visam. Ne drogam.
Incepe sa rada. Un ras trist. Cu lacrimi care sa scurg pe mana-i care mi-o strange pe a mea intr-un “te rog, ai grija de mine!”
– Bine. Asa facem. De-as putea sa nu vorbesc acum asa, scurt. Stiu insa ca se termina in timp ce incepe, deja. Limitez… daunele.
– Ti-a placut, nu? Am auzit intr-o melodie – ii spun, coborand si aruncand portiera in urma; cumva, vreau sa o inchid acolo, si acasa, si in mine, si sa ma scurg in ea. Mi-ar fi adapost.
Se uita pe furis la cheia de contact deja in timp ce inchid portiera. Cred ca ar vrea sa fuga, daca s-ar putea sa dispara de tot chiar. Nu poate. Cheia e acolo degeaba. Senzor de amprenta pe ea, asa ca… Ii trantesc in gand un “ai vrea tu” si plec sa iau vin. Ma intorc repede – intre timp iar am vazut masina… celuilalt – si o gasesc in lacrimi
– Iar bocesti? Hai zi de ce
– Nimeni si nimic nu ma vrea. Patetic, dar continua… Tu de ce faci asta pentru mine? Eu nu mai am niciun simt in viata. Pariu ca ai? O sa vedem, la mine. Nu sunt capabila sa simt nimic.
– Ei… Prostii! Eu te vreau. Si, cum nu sitmti? Pe el il urasti si eu iti sunt drag. Glumesc… Sau nu? N-o s-o stii. Esti suparata acum. Dar nu e asa.
Ajungem la mine. Cred ca nu a mai vazut niciodata casa mea in felul asta, de obicei totul e aruncat “aiurea”. Dar miroase a cafea – ma caracterizeaza, beau cu litri. A mai fost aici, de-aia am incredere in ea. Cumva, doar. Incredere nu am in nimeni, de fapt. Greseala. Computerul e deschis, mana ei se plimba deja pe mouse si pe taste. Fir-ai tu… Nu are ce vedea; doar conversatia mea cu ea. Ceva se schimba. In mine, la fel, dar ea se manifesta.
– Ma duc sa fumez, spune, dand sa plece spre bucatarie. De ce fuge?
– Fumeaza aici. Acolo e frig.
Ia sa vedem… e ce cred eu? O sa mi se arunce in brate plangand, sau nu inca? Hm, nu, pleaca spre bucatarie, “dura” – ce sa spun? Nu spun, astept reactii. Hih! Nu are tigari, lasa ca vine inapoi. Ma asez la computer – desprins, dar macar pretind – si fata de mine? – ca nu sunt asa de prins, de implicat.
– Nu am tigari – pe bune? Si ideea e ca…?
– Hai. Merg sa fumez si eu. Merg dupa ea, ii intind pachetul de tigari si cand mainile nise ating mi-o trag pe a mea repede si raman in urma. Am simtit amadoi – la ea, vad in privire, ea la mine, vede in “blocaj”. Tace. Imi vine sa atac, imi vine sa o cuprind in brate in minte, din ochi – parca vede asta. Vrea si nu prea. Se apara. Sigur crede ca e un joc, vrea sa fie un joc sa nu se implice insa suntem acum aici amandoi si stim ca ne lasam sa zburam, deja. Ne folosim. Ea sa-l uite, eu sa ma “incarc” pentru cat voi fi departe. Eram cumva pregatiti insa nu pentru intensitatea asta.
Se uita pe geam, aparandu-se. Ce-o gandi? Si de ce? Ma uit si eu. Ea vede tristeti, eu vad lumini, cai de retragere, fac scenarii. La dracu, macar acum sa ma opresc! Parca se trezeste dintr-un vis. Amandoi vrem sa uitam cateva clipe vesnice de noi si de altii.
– As vrea sa fac un dus. De cand imi cere voie, cand e la mine?
– Si? Stii unde e baia. Mergi! Prosoapele sunt in dulap in dormitor.
Pleaca. Aud clipocitul apei in cada, mi-o imaginez calda si goala in marea care ma va inconjura mult timp de acum. Sau nu. Mi-o inchipui pe plaja goala, cea din dorintele amandurora. Sunt deja departe – doar in ganduri, chiar in fantezii as putea spune; curand voi fi departe la propriu; ea, la fel; in ganduri ne vom putea atinge insa, oricand. Dureros, dar ne vom atinge. Ne stiam de ani, de cand eram nu mai mult decat copii un pic mai mari. Candva jinduiam sa-mi dea un semn ca si ea ma place, apoi nu. Daca nu pot avea, fac sa nu vreau sa am – sau asa cred. Mi-a devenit pasiune sau, cred, obsesie. Nu ne-am vazut – prea mult – a fost un fel de legatura ciudata – asa sa fie? – online. Despre ea stiu tot, tot ce-i in plan real si in mare parte pe dinauntru. Despre mine, stie doar ce i-am zis si nu i-am zis multe, nu are nevoie sa stie, e mai sigur sa nu stie. Mai sigur pentru ea. Mi-a spus, candva, ca sinte o frecventa comuna. Amuzat, i-am zis ca emit in ultrascurte si cu greu ma poate “intercepta” cineva. Undeva la inceputuri. Dar simtisem si eu. Ce-o sta atat de mult in baie? Chiar atunci o aud
– Am nevoie de inca un prosop pentru par.
Pacat, vreau sa o vad cu parul ud. Si, evident, goala. Hai sa las de la mine si acum, inca. Ii duc totusi un prosopel si i-l intind prin usa intredeschisa. Mai astept. Sau n-o sa mai vreau. Nu o doresc, o vreau langa mine si atat, cumva pur, cumva pervers dar numai prin posibila durere sufleteasca pe care ne-o putem provoca. O sa-mi ceara si de imbracat?
– Am nevoie de haine. Un trening de-al tau, ceva…
“I wonred how, I wonder why…” – mintea mi-e plina de melodii, asa “ma scot” din unele situatii si nu pun prea mare pret pe spusele altora, doar pe cele care dor. Ii duc o pereche de pantaloni si un tricou sper sa nu te stergi prea bine si sa ti se lipeasca de trup. Intre timp am pus pe masa paharele pentru vin, am reglat lumina – avantaj eu, in seara asta, clar vreau – iar din boxe se aude, discret, “I believe in you and me” – Four Tops.
– Merg si eu sa fac dus – si ma indrept spre baie. Are o reactie vecina cu panica. Dau din cap spre computer, macar o tine ocupata cu ceva
– Ok, intru putin
– Fara messenger, te rog! Daca ar fi fost alt client de mesagerie era ok, dar nu cu asta
Intru in baie, fac dus, rapid – clipele cu ea sunt pretioase si nu am prea multe. Plus, eu nu ma rasfat. Niciodata. Ies fara sa ma auda. O gasesc citind… horoscopul. Pfuai…!
– Nu citi tampeniile alea. Nu cred in chestiile astea, fara suport logic si care ajung sa chinuie mintile si sa conditioneze.
A dat sa inchida tot. Stiu ca are incredere in mine si stie ca are de ce sa aiba. Nu vreau sa o controlez ci sa stie ce e bine si de ce e bine.
– Lasa muzica. Pe aia nu o inchide. Alege de vrei tu – nu ea alege aici, sau doar intr-o mica masura, dar trebuie sa simta ca e complet libera, altfel se sperie. Ca si altele, alte dati.
– Nu stiu ce. Nu am idee acum. Las-o pe a ta. Simt si vad ca nu vrea sa aiba “responsabilitati”, se lasa pe mana mea ca sa nu se invinovateasca daca ceva nu merge bine, daca va suferi sa creada ca din cauza mea, nu a ei. E bine asa. Amandoi vom suferi, eu imi asum. Muzica “mea” este “a noastra”, melodii ascultate de noi cu alte ocazii, melodii pe care am visat candva sau in care ne transpuneam dorintele. Nu stie ce sa aleaga, intensitatea e, de data asta, prea mare, prefera sa se ascunda pana si de ea insasi. Incerc sa salvez situatia, torn vin. Am luat dulce. Ea e cumva desprinsa, de fapt in acea stare in care organismul refuza realitatea, i se face somn ca sa nu constietizeze.
– Unde vrei sa dormi? Aici sau in dormitor? De ce-oi intreba asta, nu pricep. Stiu ca vrea sa fie cu mine, si eu cu ea mai mult decat vrea, probabil. Separ? Nu de data asta.
– Nu conteaza. Aici… Dincolo… Nu vreau sa dorm, vreau sa stau intinsa.
Chiar trebuie sa am grija de ea, e pe cale sa pice de tot acum si apoi ii va fi greu. Cumplit de greu, ca si mie. Eu am metode sa desfac. Voi si prins cu altele, cu altceva, unde greselile nu sunt permise ori sunt fatale.
– Ma duc sa fumez o tigara. Imi iau si vinul. Vino si tu daca vrei. “Daca”, e magic, cand vrei sa nu.
– Eu nu vreau. Mergi tu. Uite ca a mers si de data asta. Hai sa mai imping putin.
– De ce? Ti-e teama ca-mi faci paguba la tigari? spun razand si ma indepartez cu paharul. Lichidul rosu-rubin imi joaca feste, imi inchipui in el sange de la muscaturile pe gatul si pe buzele ei. Calm, fii calm… Ea pleaca spre baie din nou si o aud invartindu-se pe acolo; apoi iese cu parul inca ud si in dezordine, se pregateste de somn. Randul meu sa ma pregatesc, intru in baie si “ding bip trrr” – telefonul imi suna de mesaj. La ora asta, ce naiba? Daca e de la munca ma dau disparut, sa nu indrazneasca sa-mi strice momentele astea. Ies si ma uit la telefon in timp ce ea-mi spune ca am un mesaj; da, stiu, vrei sa ma fac ca nu? “Vreau sa ma strangi in brate. Dar nu ca pe mess” – ce copil e! “mess”, doar nu crede ca-mi deschid bratele, zambesc precum un emoticon si gata. Zambesc a “o sa vezi tu” si a “am asteptat asta de mult” in acelasi timp iar ea lasa capul in jos. Puteai sa-mi spui, direct, oricand, fir-ar, nu sa aveam parte de tensiunea asta gandesc si ma apropii de ea.
– Da? Vrei? Ne uitam la un film furmos si ne tinem in brate. Da? Film frumos? Ce naiba am scos din gura? Cine tine cont de film cand amandoi ne dorim “brateeeee”? Pun “Love story” – puteam sa pun si King Kong, tot aia – ma lunges langa ea si o cuprind in brate, sta cumva intr-o parte si peste mine, sunt perna. E bine. Ii simt parul, mirosul, tot la ea ma starneste. Erotic dar nonsexual. Ca si cum am fi iubiti. Nu suntem si nu vom fi – nu? Nu vreau sa ma abtin, uite ca nu am chef, pur si simplu. Cumva e capriciu, cumva e implinire. Ii mangai un brat in lung, lin, abia atins. Buzele mele ii ating coltul gurii si ma trezesc cu ea intoarsa spre mine cu totul, e primul sarut pasional dar cumva timid din partea ei, o simt incordata, prea. Aproape nu o mai tin in brate, imi doresc sa vrea, nu sa fie asa pentru ca deja e asa. De-odata nu mai e incordata, se lasa moale si ne sarutam ca niste adolescenti, nu vrem sa se termine. Sarutandu-i gatul ii soptesc “hai in dormitor”; cumva suntem deja acolo, am ajuns in camera deja goi, hainele s-au scurs, nu gandim – sau vrem sa nu gandim – sarut si mangaieri, dorinta, pasiune, vom face dragoste cum sutn sigur ca amandoi ne-am imaginat, pana si in conversatiile sterile online, apoi… Stop! Voi pleca, ea va ramane, ne vom reagsi ori nu, ma stiu, o banuiesc, niciunul dintre noi nu ar putea face sex si atat, nici nu ne dorim asta acum. E riscant.
– Nu pot. Nu pot sa fac asta! Intelge… E bine. E foarte bine dar nu pot. Daca i-as spune ca nu vreau si mi-e teama ca ne… indragostim (nu suntem deja?) m-ar da naibii. Ea intelege “nu pot”.
Pricepe. Stiam ca va pricepe. Nu spune ceva, se lipeste de mine si ramanem goi si imbratisati – uneori doar asa mi-am dorit-o.
Buna dimineata, pasiune – ii spun, in gand. Da, pasiune e cel mai potrivit cuvant, nu ma hazardez, nu creez legaturi, prea mult. Am privit-o dormind vreo ora jumate de cand m-am trezit. Avea umerii reci; am imbracat-o usurel – nici ca s-ar fi trezit, vinul a fost… completat cu ceva (daca ar sti ar face urat). Deschide ochii si vad pe chip “mi-e bine, ai grija de mine, raman cu tine, aici…”. Nu putem, pasiune, eu nu pot. Ne vom regasi candva…

Paul Coculeanu: Turnul Rotund


Aș vrea să ne mutăm cu toții în ape prin lacuri și mări
să nu ieșim decât să inspirăm din plămâni tare
să ne construim câte o casă de ceai jos pe recif
s-avem un limbaj subacvatic internațional
mai poetic decât cel al orcilor și delfinilor
.
Dar ce ar face atunci un Vlad Țepeș
prizonierul din 1462 de la Bran al lui Matiaș Crai
înțeles cu boierii munteni trădători?
.
Nu ar coborî el să însângereze noaptea apele
altor trădări
altor nelegiuite comploturi în grele armuri
reluate viclean de alte nelegiute fantome
roind tropăind peste calmul apelor din Turnul Rotund?

Carmen Pasat: de dragoste


Împiedicându-mă
de surâsul tău moale,
mi-e atât de bine dimineața
când te sorb în cafeaua
aburind a așteptare
încât,
îmi adun sub pleoape
o șansă a păcatului
la care doar tu
poți fi pâlpâirea iertării…
*
Atunci când înverzesc mângâierile
înmuiate de ploaie
pe coapsele fierbinți
ca lava unui vulcan,
iar clipa încărcată de șoapte
se topește în noi începuturi
precum pașii unui pelegrin însetat
ce caută fântâna izbăvitoare,
răsare soarele!

Constanta Popescu: Cuvinte târzii


Ah, cât aș fugi de cuvintele astea
târzii,
care-mi obturează privirea
și mi se agață de urechi,
podoabe zornăitoare, fără efecte
tandre...
le-aș decupa din poezia sorții
și răsturnată clepsidra,
ai mai avea privilegiul
să te miri și să le-admiri
și acceptându-le,
să mă iubești târziu
și fără rost.
Doar știi, sunt părți din mine
și nu le pot vopsi, decolora
sau arde...
se trec ușor cu privirea,
spre alte zări, din altă soartă,
în care nu devenisem femeie
și mister...

Amalia Achard: Noapte


Ziua pleacă spre seară
şi-ndrumată de dorinţe tăinuite
se lasă condusă pe calea imposibilului.
Cerul supraveghează conjugările timpului
şi-mi lasă-n grijă îmbobocirea stelelor.
O ceaţă vine să-şi suspende trupul mătăhălos
peste dezordinea gândurilor încâlcite
printre visuri şi-n implozia nopţii
pleoapele încătuşate de-un somn insistent
se încurcă-n adunarea
stelelor înflorite.

Firoiu Cristina - Maria: Să port verde mângâiat

(variante vinovate)

Știi tu, oare, că nu ai iubit deloc?

Că patima cuvântului tău dezbrăcat în fața
Atâtor rătăciți
Arată lipsa celui mai mare sentiment
Plin de nervi, ocară, dor, patimă, dulce ori amar?
Eu mă pot lăsa batjocorit de toți și toate
Pentru că am gustat cu poftă grea
Și foame definitivă
Tot ce nu ai putut... tu contempla... măcar ...
În dezordinea gesturilor tale!
Trece așa ...
Un dor de tine și imediat îl prinzi !
Și mai trece așa ...
Un dor de alt soi de suflet...
Și imediat îl pierzi!
Ce tristețe și această mândrie a mea
Care nu e mândrie,
Ci doar o disperare că viața există
Atât cât aș vrea și eu să exist ...
Neabătută iubire!
Netrebnică dorință de a nu se termina
Ceea ce niciodată nu se termină...
Pentru că iubirea nu găsește început ori sfârșit,
Ci doar povestea cu "prea devreme" sau "prea târziu" a omului!
Dar definitivă poveste!
Ce bucurie!
..................................................................................
Dă-mi o frunză
Și înc'-o frunză
Să mai rătăcesc în umbră!
Dă-mi un verde mângâiat
Să mă las de sărutat !
Dă-mi puțină dragoste
Cu miros de pacoste!
Căci o frunză
Și înc'-o frunză
Mă așteaptă într-o umbră
Să port verde mângâiat
Când m'-apuc de sărutat
Cu puțină dragoste ...
Să nu fiu o pacoste!

Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania pe 2019

Uniunea Scriitorilor a decernat premiile pe 2019, criticul Dan Cristea primind Premiul Naţional pentru Literatură.

Printre cei care au fost premiaţi s-au numărat şi scriitorul şi eseistul Mircea Mihăieş, criticul literar Daniel Cristea-Enache sau poetul Ioan Moldovan.

Potrivit unui comunicat al Uniunii Scriitorilor, transmis luni AGERPRES, juriul pentru decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2019, alcătuit din Mihai Zamfir (preşedinte), Gabriela Gheorghişor, Ioan Holban, Angelo Mitchievici, Ovidiu Pecican, Cornel Ungureanu şi Răzvan Voncu (membri), luând în considerare cărţile nominalizate pentru anul 2019, a stabilit:

* Premiul Naţional pentru Literatură i-a fost acordat lui Dan Cristea;
* Premiul Special - Mircea Mihăieş, "O noapte cu Molly Bloom", Editura Polirom;
* Premiul pentru Cartea de Poezie - Ioan Moldovan, "Multe ar mai fi de spus", Editura Cartea Românească;
* Premiul pentru Cartea de Critică, Eseu şi Istorie literară - Daniel Cristea-Enache, "Linia de contur", Editura Spandugino;
* Premiul pentru Cartea de Debut - Cosmin Andrei Tudor, "Ochilor verzi", Editura Cartea Românească;
* Premiul pentru Cartea pentru copii şi tineret - Liviu Capşa, "Animale-fantezii adunate-n poezii", Editura Neuma;
* Premiul pentru Cartea de Traduceri - Marius Tabacu, pentru traducerea din limba maghiară a volumelor I-III din "Trilogia transilvană" de Miklos Banffy, Editura Institutului Cultural Român.
Comisia pentru minorităţi, compusă din Marko Bela (preşedinte), Dagmar Maria Anoca, Slavomir Gvozdenovici, Ivan Kovaci, Karacsonyi Zsolt (membri), a acordat premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2019 pentru cărţi în limbile minorităţilor naţionale:
* în limba maghiară: Hajdu Farkas-Zoltan, "Csonkamagyar (Ciuntiţii)", roman, Editura Bookart;
* Premiul de Debut pentru o Carte în limba maghiară: Borcsa Imola, "Magnebehat (Magnebeşase)", nuvele, Editura Erdelyi Hirado, Cluj-Napoca;
* în limba ucraineană: Mihailo Voloşciuc, "Duşi mojei oberih (Pavăza sufletului meu)", poezii, Editura R.C.R. Editorial;
Premiul pentru Cartea de Proză şi Premiul pentru Cartea de Teatru nu s-au acordat.
Autorii care au obţinut Premiul Naţional pentru Literatură nu mai sunt nominalizaţi la Premiile USR.
Totodată, juriul pentru decernarea premiilor Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare (A.R.I.E.L.) pe anul 2019, alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu (membri), a stabilit următoarele:
* Cartea anului - Vasile Igna, "Periscop", Editura Cartea Românească;
* Revista anului - "Mişcarea literară", Bistriţa;
* Editura anului - Editura Junimea, Iaşi. AGERPRES/(AS - autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Anda Badea)

Dumitru Ichim:Psalmul Înălțării Sfintei Cruci

Izvodul, dinspre curgeri, ca înspre vârf întrebu-l,
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?

Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr'
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.

Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict - drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,

Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!

(Din volumul TU ȘTII CĂ TE IUBESC, Ed.Cathisma, comandă - Librăria Sophia)

Viorica Crecan: De ziua ta, măicuță!

Azi e ziua ta măicuță,
Mă voi duce la mormânt
In cimitirul din sat,
Unde ai mei s-au adunat.

Voi spune o rugăciune
Și cu multă-nțelepciune,
O să-ți cer mamă iertare
Că te-am supărat prea tare.

Marei bunătatea ta,
Știu mamă că mi-i ierta.
Când la greu mamă am fost
Ruga ta primită a fost.

Azi mamă de ziua ta,
Flori multe am adunat.
Eu le-am pus la crucea ta
Și cu lacrimi le-am udat.

Ele sa-ți fie mangâere,
Din cer să te uiți la ele.
Semn că noi nu te-am uitat,
Și sufletu ni-nduterat.

POEZIA LUNII SEPTEMBRIE; autor: Violetta Petre: Se clatină Crucea sub bocet de mamă

Nu-s demnă, la Crucea-nălţată-n durere,
S-ating niciun cui sau vreo pată de sânge,
E-acolo un loc unde ura nu piere
Şi ochiul închis care vede şi plânge.

Înscrise în rană stau slovele sfinte
Şi-o lume întreagă, păcatele-şi lasă
Pe Crucea, ce doarme în pat de morminte,
Din care un fluviu de sânge se varsă.

Un înger îşi frânge o aripă-n două
Şi ninge cu pace pe dalta păgână,
E soare deodată cu luna cea nouă,
Când moartea, reqviem, lui Iisus îi îngână.

Se clatină Crucea sub bocet de mamă,
Piroanele-şi lasă în carne rugina,
Un scâncet inundă o lume cu teamă:
-Păcatul e-n mine şi-a noastră e vina!

Purtăm toţi pe frunte, coroană cu ţinte;
Aşa ne e scris, de când lumea-n destine
Pe Crucea Lui sfântă, e încă fierbinte
Iubirea de oameni, de tine, de mine.

La Crucea de lemn, putrezită de vreme
N-avem paşapoarte şi-nalte hotare
Opresc rugăciunea din false poeme,
Când jertfa de sine-i povară prea mare...

Cojocaru Ion: Ce este fericirea...

Să fii bogat și sănătos,
Să ai pământ și casă,
Să îți permiți un trai luxos,
Căci viața e frumoasă!

Să-ți crească conturile-n bănci,
Să fii oriunde tare!
În viață totul să încerci
În plină desfătare!

Să nu ai griji și nici nevoi,
Să te-odihnești la mare!
Să vizitezi orașe noi
Și insule bizare!

Să fii bogat și lăudat,
Să nu mai știi de bine!
Să fii rotund, să fii pătrat,
Să nu te-ntreacă nimeni!

Ellys: Penița și lacrimile

din penita
cu care scriu
curg lacrimile tale

pe care le insir
in scrierile mele
pe coala alba
ce mi este
martora iubirii
pe care o port
ca pe o comoara
in gandurile
si n mintea mi
limpede ce o
pastreaza in
sufletu mi ranit
de dorul tau
ce l port cu mine
in orce loc
in orce colt
al zilei ori al noptii
din viata mi trecatoare

Concurs: Grupul Zbor spre înălțimi, septembrie 2020

Administrator: Camelia Boț
Sincere Felicitări și din partea Revistei Extemporal liric!
locul - l -
Coperta minții mele
A-mbătrânit coperta minții mele,
De-atâta praf ce se așterne-n ceață...
O bat în cuie însă n-am putere,
Să scot din ea, poveștile de viață!

Eu pas cu pas i-am oferit ca hrană,
Istorii și romanțe și nuvele.
Apoi am transformat-o în icoană,
Căci mi-este dătătoare de putere.

Când am privit întâia oară zarea,
M-am minunat la cât de mare-i zestrea...
Apoi cu dor am traversat și marea,
Să-i aflu adâncimea și povestea.

Dar anii trec și cartea minții mele,
Îmbătrînește tot la fel ca mine;
În ea e scris și zborul către stele,
Și clipele lăsate în ruine!

Căci dincolo de orice -nvățătură
Nu-i carte pe acest pământ mai mare...
Decât o minte plină de cultură,
Cu care să formezi o evaluare!

Locul - II -
Ana Vacarasu

Cu cartea-n mână
Cu cartea-n mână, prin lume am plecat,
Ca un țăran destoinic, pe câmp, la semănat,
Din casa părintească ce m-a văzut mergând,
Cât îmi creștea aripa, cuvânt după cuvânt.

Și-am colindat, tăcută, pe căi necunoscute,
Prin frumuseți furate din lumi nemaivăzute,
Purtată între fraze,-n chemări către mistere,
Tor căutând cărarea ascunsă printre ele.

Și-mi era drumul carte, și-mi era bucurie,
Căci eu sorbeam cuvântul ca pe o apă vie,
Trăiam printre iluzii culese de nebuni,
Pierdută printre aștri, de marți și până luni.

Și-mi tot creștea aripa, hrănită de cuvinte,
Care-și mutau în mine tot dorul fără minte,
Iar frazele, ca drogul mi s-au băgat în sânge,
Cu drama lor născută din râsul care plânge.

Și-am făcut o frăție, cu cei ce-au adunat
Recoltă de luceferi, s-o pună la iernat,
Cu cei ce culeg vise din ceruri, dintre stele,
Apoi le scriu în carte, și mor încet, prin ele.
Fereastră spre lumină
Carte, ești fereastră către-albastra zare,
Scară nevăzută ce urci spre viitor.
De ești mărunțică, sau de ești mai mare,
Ne înveți de mici, cum e firescul zbor.

Și ai devenit o ușă spre credință,
Spre iubire și spre cinste, spre înalt.
Vălul de-ntuneric, cu buna ta voință,
În ani de-ncercări, ni l-ai ridicat.

Carte minunată, comoară negăsită,
Miile de pagini, pe rând ne-ai descifrat.
Iar povestea ta, de mulți necitită,
În volume mari, în ani, s-a adunat.

Carte fascinantă, plină de mistere,
Tu atâtea lucrui, între rânduri ai!
Chiar de astăzi noi, nu-ndrăznim a cere,
Când avem nevoie, câte-un strop ne dai.

Și ne dai lumina pe care n-am avut-o,
Soarele ce ne-a lipsit atât,
Ne arăți cărarea, pe care n-am știut-o,
S-o descoperim, din zi în zi, mai mult.

Marian Maliciu: Sunetul plângerii

Privește, Doamne! Tot pământul plânge,
Iar Cerul Tău, ascuns de ceață, lasă
Zidirea Ta sub lacrimi mari ce-apasă
Poporu-ntreg ce-ncet acum se frânge

Sub greu potop ce rupe gard și casă
Și drum și pod în calea sa distruge,
Iar vieți cu mii prin virus pier în sânge
Și lasă-n urmă doar săracă masă...

Permis-ai celui rău s-aleagă calea
Prin care toți pierduți de-a Ta credință
Să plâng-acum, cuprinși de toată jalea.

Iertați să fie toți cu-a Ta sentință,
De s-au smerit și plâng pe toată valea
Spre a-și spăla trădarea prin căință!

Rondelul tristei veri 

Se pleacă-adânc către pământ
Tulpini de flori și lan de grâu,
Ce-și plâng frumosul lor veșmânt
Căzut spre poale de sub brâu.

Par despletite în frământ
De parcă-ar fi în plin desfrâu.
Așa se pleacă la pământ
Tulpini de flori și lan de grâu...

Le-apasă grindina-n mormânt
Și vânt le rupe, n-are frâu,
Ioar ploaia le tot duce-n râu,
Puhoi de apă greu de-nfrânt...

Ce-mbibă-n goană sfânt pământ.

Camelia Boț: Am obosit...

Am obosit să-mi plâng iubirea
În visuri așezate în poeme,
Căutând să-mi alung durerea 
Ce-n suflet începe a-mi geme.
 
Dar toamna gându-mi cuprinde
Și-n nostalgii mă poartă de zor,
Ochii-mi plânși îmi surprinde
Și mi-i zvântă cu-al vântului dor
.
Și-mi adie și prin păru-mi lins
A vremii necruțătoare trecere
Și dorința din cuvântu-mi stins
Se cuibărește-n mine în tăcere.
 
M-aș culca pe-o frunză ruginită
Căzută lin din ramura unui alun,
Dar inima mea e prea obosită
Și mi-e teamă că-n vis o s-apun. 

Am obosit să mai scriu de iubire
Să visez la ce nu va fi nicicând, 
Voi pleca cu toamna-n neștire
Să-mi odihnesc trupul în pământ.

Ștefan Teodor Cabel: Ecou


Azi, am trecut pe lângă un parc...
Pe-ale cărui alei îmi rătceam ochii
În anii de liceu
Când sentimentele, vibrând,
Ca dintr-un arc

Nimereau ținte fără ecou .

Eram ca un ciorchine -
Frunza copilăriei încă nu ruginise...
Aveam,
Prieteni,
Un sentiment de zbor
Și unul de stâncă.
Dogorea iubirea
Pe al inimii altar!
Aprinsă-i astăzi, încă?

Vasilisia-Lazăr Grădinariu:***Viața la confort redus, autor: Ion Lazăr da Coza

„Viața la confort redus” (povestiri) de Ion Lazãr da Coza (volum postum), Editura „Ateneul scriitorilor”, Bacău 

Prefață de Tudor Cicu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România
.
„Refuzând să fie constrâns la un univers limitat – condiţia oricărui muritor – s-a dedicat scrisului, explorând în felul acesta alte şi alte lumi”– scria profesorul Valeriu Anghel la apariția primului volum de proză („Crucea umbrelor”, 2008) al scriitorului Ion Lazăr, care, tot atunci, avea să-şi adauge la nume denumirea satului natal din Tulnicii Vrancei: da Coza. Dar debutul său în proză era deja făcut cu doi ani mai înainte în revista ieșeană Convorbiri literare.
Despre oamenii satului natal, Ion Lazăr da Coza nu și-a propus a scrie doar niscaiva istorioare, aducându-le omagiu doar „o samă de cuvinte”, ci o lucrare mult mai îndrăzneaţă şi care să dăinuie în literatură – construirea unor personaje din lumea satului de munte – arătând că sunt o îngemănare a înţelepciunii şi harului, indiferent de cântecul de biruinţă ridicat din inima Omului Care Scrie.
Profesorul Culiţă Ioan Uşurelu, Preşedintele Ligii Scriitorilor din Vrancea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, îi remarcă, odată cu apariția celui de-al doilea volum de proză scurtă („Apusul îngerilor”/2011), deosebita inventivitate și abilitate creativă, autorul considerându-se „un apropiat al celor despre care scrie, ba chiar, de multe ori, considerându-se unul dintre ei, cu răzvrătirile, cu cele bune și rele, specifice omului”, astfel încât personajele povestirilor sale „pot rivaliza oricând cu eroii din cărțile marilor scriitori de ieri și de astăzi, de la noi sau de oriunde”, datorită talentului și calității indubitabile ale valențelor sale de povestitor.
Afinităţile lui Ion Lazăr da Coza cu alţi scriitori îl aşază pe acesta la răspântia dintre proza lui George Băiculescu şi Vasile Voiculescu, cu acel cântec poematic despre o tristeţe lirică a sufletului şi transferul telepatic al influenţei din zona enigmatică a povestirilor urzite de Mircea Eliade din acele stări de meditaţie, transă, hipnoză sau experienţe mitice. Însă drumul prozatorului vrâncean se desparte de înaintaşii săi prin imaginile proprii formaţiei sale de muntean, convertite în idei ce îl legitimează cu demnitatea limbajului folosit în a-şi oferi decizia pertinentă de la finalul fiecărei povestiri. Accentul personal şi bărbătesc, ce parcă însufleţeşte aceste scrieri, ne determină să-i „asamblăm” (nu-i aşa?!) şi multă înţelegere, multă căldură umană, dar şi expectativa adâncă a simţirii, ce face din sufletele noastre lucruri sfâşiate şi neliniştite.
În ansamblul acestui volum postum, ce însumează un număr de 11 povestiri (autorul ar fi dorit să scrie 12, dar pe ultima nu a mai reuşit să o termine), Ion Lazăr da Coza e interesat, în egală măsură, atât de procedeele povestirii psihanalitice, cât şi de caracterul personajelor sale, deşi pare să-şi concentreze proza în termeni uimitor de fireşti, asupra personajelor care distonează în cadrul narativ, iar sensul întâmplărilor provocate de acestea se finalizează doar prin deducţie. La el povestea constituie o formă de sublimare estetică a memoriei care a reţinut răspântia de unde totul se desfăşoară sub pecetea tainei, dar şi acel teritoriu magic şi tulbure, al credinţelor şi miturilor, care descrie o lume în care epicul generează povestea şi de aici un întreg repertoriu de nuanţe în proze ca: Geamăna, Şerpoaica, Coțu, Ştampila, Mărgele negre, „Viaţa la confort redus” etc. – (amintim doar câteva!), pentru a rămâne în zona ce o întrezărim, în primul rând, să obțină interesul și emoția cititorului. Dar să scrii câte o istorioară despre cei din satul tău, în vremurile astea, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, printre ai tăi, ca într-un cântec al amintirilor.
Geamăna nu-i decât povestea copilului care a plonjat „în traista cu amintiri a copilăriei”, într-o dispută cu „dedublarea celui pus să contrazică pe oricine”, din dorinţa de a se făli. De aici până la „stânca cea despicată în V”, de la o vorbă aruncată în disputa unei moşteniri, nu-i decât puntea către o poveste despre frumuseţile naturii ce a dat o „stâncă geamănă”, şi care a ascuns poate pentru totdeauna taina comorii trecută într-o întâmplare devenită legendă şi mister a două surori puse pe sfadă pentru o moştenire, mister dezlegat peste ani de profesorul celui care narează povestea „Pietrei Gemene” şi care face o incursiune la faţa locului pentru a descurca iţele soldaţilor morţi în cel de Al Doilea Război Mondial şi aciuaţi la stânca comorii. Amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă, întregind misterul, apoi descompunându-l în piese simple, ca mai apoi să-l adâncească din nou.
Cu povestirea „Şerpoaica”, autorul îl introduce pe cititor în atmosfera unui univers spiritual rural dominat de credinţa în duhuri suprafireşti ascunse în elementele naturii şi credinţe ori obiceiuri populare străvechi, deşi pedeapsa care-l ajunge în cele din urmă pe om, aici, e doar păcatul de a fi ascuns şi trecut sub tăcere un adevăr tăinuit cu străşnicie. Sau poate e doar timpul dictat de sus şi care a sosit să ne prevină că, în clipa de pe urmă, fiecare rămâne singur doar cu păcatul trupesc care-l va doborî la pământ. Povestirea aceasta aduce într-o ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care asigură o apropiere a autorului de literatura fantastică, aş zice eu, una magică, a unei lumi aşteptate, dar neprevăzute.
„Coţu” este povestirea cu care plonjăm în lumea mirifică a copilăriei, petrecută, ca şi copilul humuleştean, într-un sat de munte, poveste asemănătoare cu necazul şi păţania copilului moromeţian şi care pare a stârni, doar pentru a se amuza, gâlceava oamenilor mari în toată tărăşenia cu păscutul vacii pe dâmbul de pământ al afurisitului de Coţu. Ceea ce te atrage la Ion Lazăr da Coza e amestecul dintre umor şi ironia satirizată prin redarea unui limbaj adecvat locului (când e cazul). Şi apoi cum să nu schiţezi un zâmbet când realizezi diferenţa dintre a privi lumea prin gaura cheii şi a ieşi afară, sub cerul liber?! Tot ceea ce ne este amintit în astfel de „ghiduşii” ale copilăriei, cu mult farmec istorisite în această povestire, îţi arată că spectacolul lumii este cât se poate de înşelător.
O proză ceva mai anecdotică şi cu o anumită tentă umoristică este „Ştampila”, în care discursul prozaic e despre farse şi multe alte glume cu viaţa oamenilor simpli, dar şi tăria farsorului de a nu se lăsa intimidat în faţa ameninţărilor venite de la stăpânire.
Apoi, cu „Mărgele negre”, Ion Lazăr da Coza dă dovada talentului său în a stoarce vieţii drame tulburătoare care tresaltă oricând urechea cititorului, într-o proză care demonstrează că viaţa bate filmul, sau în care viaţa e o poveste întotdeauna adevărată şi asemănătoare cu cea în care „împăratul gol-goluţ” se şi mândrea cu hainele sale închipuite. Dar cum soarta nu îţi oferă doar mărgele negre, şi că, mai spre sfârşit, vine şi una gri, păcatul nu este o încălcare voluntară a legilor divine, ci mai degrabă o stare detestabilă a sufletului. De aici, din această proză de o tristeţe incomensurabilă a personajelor, tragem concluzia că ispita răului nu e doar de partea celor care comit răutăţi concrete şi autorul ne face impresia că victima e vinovată de ceea ce i se întâmplă, câtă vreme îi creează celuilalt condiţiile de a acţiona contra ei.
„Viaţa la confort redus” reprezintă, în tot tragismul ei, o poveste a cărei acţiune se desfăşoară într-o lume viscolită de multe ciudăţenii, pe de o parte, dar şi de multă intrigă şi răutate din partea oamenilor, pe de altă parte. E nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Acesta se dovedeşte a fi mutilatul de război, taica Tudor, cel ce îl scoate pe un talentat profesor de ţară, a cărui viaţă se afla la acel moment pe muchie de cuţit, din mizeria în care l-au aruncat slugile comuniste, dar şi alcoolul căruia îi căzuse pradă. Acesta, la îndemnul lui taica Tudor, scrie un roman de succes, punct de la care începe noua aventură a vieţii sale. „Viaţa la confort redus” e ca un cântec de pierzanie despre golgota trăită de intelectualul ademenit de lumea scrisului în care toate cele frumoase şi rele care decurg din ea se sfârşesc, precum viaţa, doar la capătul drumului.
Principalul mijloc prin care prozatorul încearcă să exprime aceste trăiri zbuciumate ale noastre este limba cuceritor de sensibilă şi profundă. Ion Lazăr da Coza mi s-a arătat a fi singurul scriitor vrâncean cu o frazare elegantă, ce-mi poate oferi o cale de a avansa în universul magic bântuit de scrierea lui Eliade. În final, substanţa domină vorbele, însă, în circumstanţe potrivite, cuvinte alese cu grijă pot oferi cheia pentru obţinerea de rezultate substanţiale valoroase într-o povestire.
Volumul de faţă, care a preluat titlul povestirii despre care am vorbit puţin mai înainte, este o carte ce conţine adevărate miniaturi ale unor naraţiuni descoperitoare de un alt spaţiu sufletesc, contopit cu spaţiul naturii, în care nu atât sentimentul misterios e cel care ne cucereşte, cât mai degrabă conştiinţa bergsoniană a unei realităţi atemporale.
Jorge Luis Borges spunea un lucru sigur: când ceea ce scrii seamănă cu viaţa, proza ta de-un lirism aparte e salvată „de ceea ce nemurirea îl preferă: adevărul durabil”. În întregul ei, „Viaţa la confort redus” seamănă cu un cuib de rândunici în care autorul îi întoarce acasă, mereu, pe ai săi.
Închei întrebând, ce trebuie să înţeleagă cititorul nostru din această carte? Cei care vin după noi vor trebui să viseze mai departe lumea, în sensul că, prin scrisul sincer, curajos, vom crea lumea pe care ne-o dorim. Şi, ca în parabola cu prinţul ce fusese închis între zidurile palatului, ascunzându-i-se bătrâneţea, boala şi moartea, pentru a nu şti că pe lume există suferinţă (auzită de la Mircea Dinutz, unul dintre cronicarii vrânceni de seamă) te invit şi eu, cititorule, la meditaţie.
Tudor CICU – membru USR

Nelu Cazan: Semn de carte

Eu m-am trezit bogat de mic
Dar nu în bani şi nici în aur
Citind un pic câte un pic
Am strâns în viață un tezaur.
Am strâns puțin câte puțin
Şi vreau acum să-ți dau şi ție
De aceia azi la tine vin
În virtual,nu pe hârtie.
De vrei să ştii secretul meu
Ce m-a făcut să fiu bogat
Să faci şi tu ce-am făcut eu
În cărți citite l-am aflat.
Intră mai des în librărie
Şi fă-ți din asta obicei
Şi vei vedea ce o să fie
Bogat vei fi,fără să-ai ,,lei".
În loc de bere ia-ți o carte
Şi ai să găseşti comoara în ea
De cele rele stai deoparte
Şi altfel va fi viața ta.
Citeşte o pagină pe zi
Şi atunci ai să te îmbogățeşti
Fă asta în fiecare zi
Şi sigur ai să-mi mulțumeşti.
Ți-am dat un sfat,cred mai aparte
De-l vei urma e treaba ta
Să ții minte,semnul de carte
E toată avuția ta.
Pune-ți o carte căpătâi
Şi țineți-o căt mai aproape
Şi aşa în viață ai să rămâi
Un semn de carte.

Marian Florentin Ursu: Stingere de pescăruș

el e un pescăruș
și caută doar traiectoria
spre catargul cel mai apropiat sinuciderii
el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere
el e vântul liniștit al dimineții
în așteptarea glonțului
el e gândul nebun
zburând spre
amăgirea inexistenței
el e frunza care-și descrie visele
concentrice pe
liniștea unei ape
el e un sfânt într-un pescăruș
al cărui strigăt s-a stins
jumătate în inimă,
jumătate în mare

Vlad Anghelescu: Cititul proaspăt poate înflori invers o moarte

Vorbim în paralel.
Trăim în paralel.
Credem că ne iubim.
Dar toată energia o dăm prezentului.

A mai murit un poet, necunoscut.
Cuvintele tale zbiară
(enervare de ceva din televizor),
înfig pumnale prin pereți,
sângeră insolitele sale poeme,
în fața chemării verzi a mirării mele.
Încerc să-i înțeleg prevestirea ziditoare.
Nimeni nu i-a citit,
în această zi de jale
măcar un singur vers.
I-au bifat vorbe banale.
Evenimentul în sine era cel important.
A mai murit un poet.
Dar nici noi nu dăm pe el un sfanț.

Vorbim în paralel.
Trăim în paralel.
Credem că ne iubim.
Dar toată energia o dăm prezentului.

Vasile Culidiuc:***



toboganul gol -
bunicul completează
rebus cu pixul

Este posibil ca imaginea să conţină: desen 
aleșii locali
servesc numai cașcaval -
obișnuința
                                                                                  apus de vară -
                                                                                  nucile alunecă
 frunzele la sol -                                                          pe țigla udă
coroanele copacilor
cam ciuruite                                                     

Este posibil ca imaginea să conţină: desen

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10