Flori de suflet
Virgil Diaconu
Gheorghe Grigurcu
Daniel Corbu
Ionuț Caragea
Virgil DIACONU
Acasă
Cineva îmi bate la uşă. Câmpia! Tocmai câmpia,sosită de departe şi în cămaşa ei subţire: de flori.
Câmpia cu depărtare cu tot, cu greieri cu tot.
Cineva îmi bate la uşă. Vuietul! –
Pădurea îmbrăcată în verde şi purtând pe cap
toate cuiburile şi toate cântecele păsărilor.
– Să intre! – le strig străjilor mele,
deşi toată suflarea este trecută deja de strigătul meu,
de străjile şi vămile mele.
Eu le primesc pe toate în inima mea, în scriptorium.
Pe toate, de parcă aş fi cetatea Ierihonului,
dimineaţa, când îşi deschide porţile.
De parcă aş fi Noe, care îşi însămânţează corabia.
– Să intre! – le strig străjilor,
şi făpturile Domnului îşi află toate locul în mine,
în celulele mele.
Femei de umbră foşnesc printre ierburi,
lumina trandafirului urcă muntele.
Şi iubita îşi ridică în înalt cocorii.
Da, eu îmi deschid inima pentru toată lucrarea.
Şi îl aduc pe Domnul în sufletul meu, frunză cu frunză.
Şi pasăre cu pasăre îl aduc pe Domnul acasă. Val cu val.
Acasă, în sufletul meu, unde i-am pregătit tot ce îi trebuie:
cireşe pe masă şi apă curată în cană.
Până şi cuiburile i le-am lăsat tot lui:
să petreacă cu păsările dacă nu s-a săturat de clinchetele lor.
Numai fratele Ioan bate în porţi cu Apocalipsa lui!
Cu capul îngropat în nălucile sale,
el vede peste tot numai foc şi pucioasă.
Şi cum deschide gura să vorbească,
iată că se face întuneric pe tot întinsul.
Da, uneori aud în el strigătul bufniţei… Strigătul morţilor…
Uneori văd în el umbrele morţilor şi îl dau afară din Grădină.
Cu hârcile lui cu tot îl dau afară,
pentru ca Domnul să se plimbe mai departe netulburat
printre ierburi şi greieri; prin Grădina înflorită în mine.
Pentru ca Domnul să rămână şi în seara aceasta cu mine la cină.
Şi să ridice din ţărână cetatea Ierihonului
prăbuşită în celulele mele.
Desigur, îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi,
aşteptând ca vrăbiile să înflorească în văzduh.
Aşteptând ca floarea de cais să pună pe fugă
fiara care se plimbă pe cer: întunericul.
Vezi, copilăria surpă întotdeauna
podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei.
Ea păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin
şi nu mă lasă să intru. Copilăria nu mă lasă să intru-n cetate,
cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ.
Cum stau de vorbă cu fraţii şi surorile mele
care vin din pământ. Fraţi şi surori,
de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul.
Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.
Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?
Ce mai aveţi să îmi spuneţi?
Altfel, eu mai bat şi acum cu pumnii în pieptul copacului –
şi copacul nu se deschide;
bat cu pumnii-n pământ – şi pământul nu…
Gheorghe GRIGURCU
Orice oricît
Orice oricît aş spune asta e Poeziaasta e Poezia urcată-n castan
rotindu-se asemenea coroanei lui
coroana lui rotindu-se asemenea Soarelui
din care-atîrnă franjuri de vegetaţie
ca dintr-o faţă de masă bătrînească
orice oricît aş spune
asta e Poezia ca o floare de gura leului
căscată la poalele castanului
gata a sfîşia priveliştea a o devora liniştit
în timp ce razele primelor stele se-nfig
cu sîrguinţă-n textura gazonului
cum a unui covor uzat pus la uscat.
Daniel CORBU
Codicele singurătăţii
Tot admirând zeii altoraam uitat propria mitologie.
E noapte. Joc șah într-o cameră goală. Șah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiștii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere impetuos apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
și nu se schimbă nimic în ordinea lumii
și parcă-n această noapte codicele singurătăţii îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
Afară-i tot noapte. NIMIC
NU POATE ÎNLOCUI O REGINĂ PIERDUTĂ
IAR UN REGE SINGUR
E CA O CETATE PĂRĂSITĂ.
Joc șah într-o cameră goală.
Șah orb.
Și parcă-n această noapte
codicele singurătăţii îl scriu.
Ionuț CARAGEA
Timpul
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.
Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.
Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.
Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.
Flori de suflet: Poeți români contemporani
