Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri, Versuri
Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)
Marin Moscu: Mântuirea prin cântec
Firoiu Cristina Maria: Vinovat de suflet:
Acum, când nimeni nu îmi știe glasul
De parcă eu am răstignit tăceri
Imi potrivesc la ora fixă ceasul
Ce ticăia cu sufletul de ieri.
M-am despărțit cu toate ale mele
De tine, vorbitoare de amor...
Tot ce am vrut a fost să umblu lele
Prin viața ta, o viață și-'nc'-un dor!
Te-ai risipit prin verbe cam străine
Nici nu puteam să te iubesc cu noduri
Și-apoi plecai de-aici până în cine
Desfigura un miez și scuipa gloduri.
Nu te rețin, sunt cel mai vinovat
Străin plecat să-ți scrie libertatea,
Căci m-am trezit cu cel nevinovat
Să îi predau iubirea ta de-a gata!
Păstrez din tine doar o mică parte
Ce a citit poeme de amor
Și a stiut să urce spre cetate
Cu oameni vii ce au murit de dor.
Să nu uiți să iubești pe placul tău
E frig și uneori... mai vine toamna,
Ar fi păcat să nu-l păstrezi mereu
Pe cel din locul meu ce-ți tine haina.
Iar eu mă plec în fața gleznei tale,
Nu te gândi că va-'nțelege brusc
De ce te-am retrăit peste canoane,
Vă las acum... căci ...vinul a fost must...
Iar celor vorbitori de limbă goală
Le voi trimite câte un caiet
Să scrie ei ce se ascunde-n rană
Și care-i vindecarea de poet.
Vă las acum... căci ...vinul a fost must...
Doar eu mă plec în fața gleznei sale,
Nu vă gândiți că va-'nțelege brusc...
Dar voi purta,
Eu voi purta
mirosul
dumisale...
Badescu Alexia:***
aș putea să mă îndrăgostesc cândva
de un arlechin
sau de un dromader fără șenile
dar viața e prea scurtă pentru a recidiva
în nebunia unei luni prea pline
Nr: 17-18(32) 2020, ISSN: 2668 - 5620
Revistă de Cultură, Artă și Literatură
Apare la Oradea (bilunar/online)Biblioteca Națională a României,
ISSN:2668-5620 DIRECTOR/FONDATOR: Teodor Dume
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume, scriitor, Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ, scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER, scriitor/Canada
ÎN ACEST NUMĂR:
Gabriel Nan: Zidul plângerii
m-a strivit și nu-și mai ridică greutatea de pe degetele mele.
Simt cum îmi cresc rădăcini cuprinzându-i temelia.
Seva istoriei îmi electrifică venele.
Miile de săruturi, gemetele muribunzilor,
rugile aproape de transă respiră prin mine,
îmi cer glasul.
Inima mea donează căldurā pietrei,
trupul mi-e granit viu.
Din ochii mei corabia de robi își scufundă ancora în zid.
Sub rana istoriei mă pietrific.
Raniții mă pipăie,
buze vinete și mute, glezne roase,
brațe de lemn, obraji uscați, priviri depresive mă caută.
Puterea nu stă ascunsă-n istorie.
Speranța-i o rocă rece.
Aș striga din toate veacurile dacă viitorul ar avea urechi.
Din piatră nu răsare nimic.
Deschid porțile simțirii...
țipete fara chip mā strivesc în goana lor.
Închid ochii.
trupuri biciuite mă răstignesc în propriul meu glas.
Ard...
...Nu, moartea nu a fost reală, moartea nu are glas!
Sunt mult prea tânăr,
noi vom fi mereu tinerii lumii, moartea nu există!
Dați-mi bucurie, dați-mi joc , moartea nu există!
Chipuri contorsionate cer prețul conștiinței.
Durerea nu poate fi reală!
Îmi pun mâna la ochi,
îmi smulg rādācina, răstorn temelia zidului,
...moartea nu există, biciul nu există,
noi suntem oameni, oameni...
Pietrele n-au învățat să păstreze un secret.
(din volumul O altă Romă)
Sorin Micuțiu: Anii vieții mele
de mine însumi mă tem
nu de moarte
gândul că mă voi întâlni cu ea
nu-mi strică bucuriile vieții
este ca un vis
unde nu poți lua trupul cu tine
mi-am împărțit viața
până mai ieri
în anii după mama
prezentul îl număr și după tata
accept suferința nefiresc de ușor
mă înălță deasupra tuturor umbrelor
trecutul este ca o fereastră
peste care nu pot trage obloanele
ascund de ochii lumii
o colecție de ani netrăiți
stăpâniți de un destin orb
în jocul pasiv al vieții
până când în cartea exodului meu
Dumnezeu a scris cu litere mari
Ion-Cristea Marilena: Bucuria gustului...
Am încercat astăzi bucuria gustului..
Cereale cu spice ascunse in ziua de ieri,
sub brazda profundă a unei taceri,
să-mi dospească și să-mi crească firesc,
iubiri ce pe câmp hoinăresc..
Semințe de in albăstrii, culese tot ieri de prin vii,
cu gust de must și amurguri târzii..
Sămânța de floare de soare, cu uleiuri prelinse-n uitare,
dar cu gust de-nceput și mirare..
Sămânța dovleacului din grădină,
să-mi pună pe masă lumina, într-un festin de rutină..
Și-un pumn de stafide rebele, aruncate ca o ploaie de stele,
aromate, uscate, frumos colorate,
vise ale boabelor de struguri, trezite din somnuri ciudate,
pe întomnate..
Și ca un corolar, ca gustul să nu fie bizar,
un strop de miere, o adiere de aripi transparente, ușoare,
gust de ceară topită și de albină în floare..
O revelație încântătoare,
ce-mi mângâie papilele atât de subtil,
într-o bucurie a gustului meu de copil..
Bădescu Alexia:***
și fiindcă ne iubim
prea indigo
ca ultimii incași ai nepăsării
vânzând hard sex și bere
la angro
în noaptea infinită a uitării
și fiindcă ne iubim
arhetipal
cu nemurirea prinsă între șoapte
cu sufletul ascuns într-un țambal
alergători în elegii de-o noapte
și fiindcă ne iubim
instantaneu
ca urletul luminii-n întuneric
rătăcitori avizi din eu în eu
strângând în pumni același vis isteric
și fiindcă ne iubim
fosforescent
tăciuni nestinși în focul pasiunii
brodând speranțe oarbe
indecent
pe fața nevăzută a minciunii
și fiindcă ne iubim
futil
ca locatarii unei morți prea lente
tăcerea-n doi e mersul cel fragil
al unei decadențe
inocente
Alin Ghiorghieș: Nu știm...
Noi nu știm asta
dar în fiecare dimineață după ce le povestim viselor
întâmplări cu personaje reale
scoatem toate cărțile din bibliotecă
ne mânjim pe față cu primele balustrade ieșite în cale
fără ocupație
hrănim bordurile cu pantofii vărsați în asfalt
pe potecă
aruncați dincolo de orice imaginație.
Noi nu știm asta. E bine că nu știm asta.
Cum ar fi să ne trezim în plină stradă
un om o carte alt om
un șir interminabil
adâncindu-ne de la înălțime peste scările ființei noastre
într-o mulțime
Cami Cornea: mâinile mele
Mâinile mele te-au zărit
Printre țărmurile de întuneric
Ce pluteau deasupra orașului
Când nopțile nu aveau somn.
Carmen Pasat: Ne-om vindeca de noi...
Pe gardul toamnei, parc-a-nflorit un zâmbet
Cu trup de dor, clipita spală umbre
Eu mă târăsc în zborurile sumbre
Asemeni păsării ce șchioapătă în umblet.
Tu mă iubești cu punct și de la capăt
Și fără întrebări îmi dai răspunsuri,
O altă toamnă curge în apusuri
Și -un gând fără rostire parcă scapăt...
În cântecul luminii, peste veacuri,
Va trece trenul nostru printr-o gară.
Ne vom opri o clipă, și-ntr-o doară
Ne vom privi adânc, spunând doar fleacuri.
Apoi, tristeți îmbătrânite în iluzii
Vor umple golul tot al rătăcirii
Și-n lacrima de sânge a iubirii
Ne-om vindeca de noi, doar cu perfuzii.
Ștefan Teodor Cabel: întâlnire neașteptată
Poezia a ieșit în stradă.
Cu rochia vaporoasă, de zefir,
Trecea de la un om la altul în ochi adânci;
Fura zâmbete, vise,
Să le ascundă în ani neașezați
în calendar.
Rochia vaporoasă flutura peste chipuri în valuri.
Alergam să prind clipele,
Atinse de pulpele ei, metafore bronzate,
Multe mi se spărgeau în amintiri,
Începutul versului nu își găsea locul
Și titlul nu avea rădăcini.
În valurile străzii,
Înotând într-o mare de ochi,
Cu valuri înalte, suflete adânci,
În recifuri colțuroase, pestilențiale,
Oricând te poți îneca în mulțime
Chiar și pe trecerea de pietoni.
Trece pe lângă îmbrobonate halbe de bere;
Zgribulită, la umbra restaurantului,
Preferă Anca Parghel la un pahar de vin,
Delirul surdinei.
La semafor
M-a atins cu părul mătăsos.
Așteptam să spună ceva,
Când m-a privit cu ochii aceia, de tău,
Cuvinte memorabile, nemuritoare
Nu a spus nimic,
A trecut mai departe.
Mirosea a mere verzi urma ei.
Ritm cu aromă de tei
Se-ndepărta cu pași de ciută.
(Labirintul - editura Brumar 2017)
Cezarina Adamescu: Crug
Îmi aţipesc toţi greierii în sân
robiţi de taină şi de molcom cântec
e prea rotund prezentul să-l amân
şi să-mi alung simţirile din pântec.
.
Să nasc aş vrea, din dragoste plămadă
Hyperioni strălucitori, fecunzi
nemuritori când anii stau să-mi cadă
hlamidă peste umerii plăpânzi.
.
Şi ascultând al timpului meu bucium
să dăruiesc, statornică, supusă,
Lăuntrica mea cumpănă de zbucium
de mreaja apei să mă las sedusă.
.
Şi limpezind veşmântul cu lavanda
sărată din ţărâna obrindită
vreau unei mănăstiri să-i fiu ofranda
ca Ana lui Manole înzidită…
PREȚUL NEMURIRII
cum ochiul de Luceafăr luminează
întreagă bolta de simţire trează
şi lauri veşnici fruntea-ţi încunună.
.
Străbaţi genune şi te-ntrupi aieve
cutreierând adâncuri răcoroase
şi te-nsoţesc ondine luminoase
născute chiar dintr-ale apei seve.
.
Se risipesc în urmă tulburi, nouri
şi zvonuri de daimonic frig – hlamidă
desăvârşesc privirea ta lividă
şi blânde se aud pe rând, ecouri;
.
Te rătăceşti fecund în somnul Firii
străluminând o lume fără seamăn
alături de Hyperionul geamăn
născând u vis cu preţul nemuririi.
RÂS ÎN FLĂCĂRI
Mai viu ca niciodată e timpu-n al meu trup;Desculţ – aleargă slobod, mă tot visez oprindu-l.
Cândva, ademenită, nutream să mă strecor
şi marginea să-i aflu întocmai presimţindu-l.
.
Ca un aluat năvalnic dospeşte-n mine Timpul
şi nu mă-ncumet încă să-l torn în forme noi;
să mă găsească nudă, cu braţele desculţe
mlădiţă fără aripi, copac fără altoi…
.
Şi tot mai desfrunzită de-atâta râs în flăcări
ciopli-voi pe-ndelete secunda – lemn de rug –
la judecata dreaptă să-mi car în spate morţii
şi ca o stea polară să mă cufund în Crug…
PÂNĂ LACRIMA DĂ-N SÂNGE
Ia cuvântul şi-l cuvântăpână lacrima se zvântă.
.
Ia tăcerea şi o tace
lacrima când nu-ţi dă pace;
.
Ţipătul durerii-l ţipă
lacrima când se-nfiripă.
.
Ia o ciutură şi-o varsă
lacrima când este arsă,
.
cu zăpadă albă ninge
până lacrima se stinge.
.
Scurge-ţi ochiul de albeaţă
până lacrima îngheaţă.
.
Ia un vis şi-l răstigneşte
până sângele ţâşneşte.
.
Ia o lacrimă şi-o plânge
până lacrima dă-n sânge
.
cu Isus pe cruce suie
sângele să-l baţi n cuie….
George Adrian Popescu: Cina cea de taină
cea mai de taină lucrare nu este o foame
pe care cineva să o împartă
în taină
unor năluci de sâmbătă seara
îmi zise el care avea formă de sabie și tăia
văzduhul
cea mai întinsă și mai fără să înceapă
cunoaștere
nu este atingerea de sunet
nici surpriza de a te lumina cu ai fiecăruia ochi
trecuți prin neliniște
sau prin iarbă
îmi zise cu grabă de desfrâu al zilei
zeul cu palmele arse de cai și de câini
cea mai sigură întrebare nu este despre ou
și despre găină
ori despre cum se sprijină umerii unui atlant
de aerul gol
mai spuse el cu brațele întinse spre nașterea generală
a nimănuia
tu mă asculți tu ești tot ce nu se poate
în fierea ascuțită a nemuririi
tu
îmi spuse el aproape strigând
aproape lăcrimând
aproape om
ești închipuirea de furie care nu moare
nici măcar în secunda slujbei
tu afurisitule să te cuprindă inima
pe întindere și atât
în raza ta care pare imparțială
chiar și la cina de taină a unui vis
tu care te visezi și te naști din dragoste
mai mult decât cerul
tu ești
restul sunt nume de cuvinte
îmi zise domnul nașterii mele care îmi semăna
Emanoil Sânzâiana: ***
ntreaga existență e-o lecție a morții
ce lumea o separă cu nesperate ziduri
să ierți nu-i greu căci adevărul vieții
în cimitirul minții vrea ca să-l descoperi
și despărțirea umbrei e numai din iluzii
n-am să-ncetez a cauta izvorul
e împlinirea sorții în flama libertății
numai există milă demult doar adevărul
cum șarpele își schimbă cu focul minții pielea
e frunza sursa vieții n-am să le-adun pe toate
încorona-vom toamna și lunii - i vom fi calea
ca lacrima să fie sărutul tău de moarte !
Cristina Ștefan: cântec de joi
să nu mai vii ca ieri, ca joi
de prin pădurile de cetini
şi eu să îţi pictez apoi
incendiarii umeri goi
să nu mai vii din ape grele
plutind pe filiforme frezii
şi eu să te culeg din stele
solarul prea întreg amiezii
să nu mai vii ca joi,
ca ieri
să vii ca mâine şi ca vineri
un trup prin trupul roi
de miere şi albine
să vii din zile sparte
tu...descifrând aldine
între iubiri şi moarte
...să vii ca Marte!
cuiburi de nori
mai simplu mi-ai fi
printre grote de nori
decât în aceste
revoluţii terestre
să-ţi pictez uneori
pe ziduri de aburi
poezii
în silabe rupestre
mai simplu ai cânta
din aripi
ca din clape
mi-ai urca liniştea
plutitoare
pe altfel de ape
şi iubind
le-ai aduce curate
în pleoape
mai simplu vei şti
cât mai sus levitând
peste jonglerii
pământene
să mă afli
în cuiburi
de aer şi gând
citron de toamnă
transfugi ne iubeam
prin paturile reci
compuneai un noiembrie
în galben exagerat
şi ne-am iubi
dacă pe Marte
ar răsări urme oarbe
să devenim
fostul tânăr pământ
dar noi umblăm
doni quijoţi
pe tărâmuri interzise
călărim cai sfielnici
spre marile goluri solare
acum e noiembrie
luna noastră de miere
în al doilea mijloc
tropăim revărsarea
acestei acre anestezii
suntem o deltă inelară şi lentă
a cerului stins
alors adieu
am vrut să te chem
în călătoria lanţurilor până departe
dincolo de hotarul lupilor albi singuratici
am vrut să m-auzi
pe claviatura crivăţelor de lumină
spre notele care abia mai seamănă cu soarele
am vrut să mă vezi
până în ochiul arsurii de pasăre albă
odihnind freamătul rătăcirilor tale
şi am vrut
imperfectă şi rea să te doară
tot acest univers ca rană a mea
tu
mi-ai scrijelat umărul cu un plâns
Cristina Ștefan- Lumea de rezervă, ArtBook, 2020
Floarea Dutulescu: Acum...
Dan Tipuriță: Mirajul frunzei
Vreau să așez în rama cea roșie a buzei
noul tablou: un zâmbet, strălucitor și mut,
el să-mi fie nudul iubitei mele muze
culcate-n patul minții, întinsă pe-un sărut.
Voi pleca, desigur, dar cartea-mi va păstra
cu foșnet scurt dorința pe foaia de hârtie,
voi exista mai mult decât ființa mea:
cât voi fi o frunză în crângul poeziei.
Dar vă promit! Nicicând nu voi sta ascuns,
voi fi-n răsfățul ploii, în plânsul râs mereu.
Voi avea atâtea de spus, îndeajuns
să credeți că-s o șoaptă a frunzelor.
Și eu.
Vasile Dan Marchiș:Încercarea cea mai grea -3
S-a constituit încă un certificat medical
al Limbii române.
Acest nou virus a făcut
ca textele de orice natură
din mâinile unor medici specialiști,clerici și critici
să pară refugiate....
Lipsurile semnalate în rândul
unor elemente gramaticale
și mulțimea cuvintelor adiacente
rămase ca sihaștrii,
au făcut ca gramatica să se poată conjuga
doar la timpul trecut
riscând astfel să devină istorie...
În acest sens iubirea s–a manifestat
doar prin semne,fără cuvinte
pentru a nu se arunca declarațiile,
pe un teren fără acoperire.
S-a constatat că doar gesturile de mim sau actor
(fără a te exprima și prin viu grai)
în fața celor cu deficiențe de vorbire și auz,
sunt imune la acest virus,
Însă nu se știe care gest
sau semn este curat
deoarece acestea nu se fac întotdeauna
din respect doar pentru cei care nu pot vorbi și auzi
ci mai ales pentru că vrei să maschezi ceva
ce nu poate fi dat spre auz din cauze suspecte,ilicite...
Încercarea cea mai grea
a specialiștilor de diferite domenii
este să bocească cuvintele dispărute
pentru ca gramatica să se mențină identificabilă...
Vasile Dan Marchiș
Marin Rada: Frunzele toamnei
Tremură frunzele toamnei
ca o corabie cu pânze
ancorată pe cer,
luna se ascunde
într-un trup de femeie
și, până la ziuă,
una câte una,
toate stelele pier.
Tremură frunzele toamnei
ca un trup de femeie
cu sufletul risipit în aval...
Curge o liniște mare
de parcă răsună un clopot
la biserica mică
din deal.
Tremură frunza galbenă
de parcă e viața mea
purtată de vânt...
Te chem lângă mine, iubito,
cât mai umbli prin sufletul meu,
cât mai sunt.
Amalia Achard:*** ersuri, versuri...
La scenă deschisă
atâtea noi începuturi
în aceeaşi continuitate -
repetiţii pentru scene simulate
ale unui mare spectacol
în care doar finalul
se joacă neexagerat
când zborul nu mai e decât
o iluzie cu pielea uscată.
Scriu pe pista zborurilor anulate
despre eroismul aripilor căzute
sub povara unei desfaceri
prea ample.
Radu-Andrei Popa: Călătorie
din lutul ei mi-am făcut o galaxie
supraviețuiam sorbind spațiul dintre coaste
vedeam prin el octombrie și o inimă bătând
cumva
sunetele se subțiau până la un fluierat nomad
printr-o pădure de sentimente
din lutul ei am migrat către viață
am în spinare fiecare declarație de dragoste pictată pe cer
pe coapse pe urechi pe buze
pe ochii care priveau răsăritul sorbind din cafea
și marea era un zbucium plin cu vise
am în spinare toți pixelii din pozele ei
alea în care râdea zâmbind printre flori
alea în care plângea odată cu ploaia
alea în care pășea fluierând
printr-o pădure de sentimente
aici și acum
lumea e o planetă infertilă
în care soarele a rămas fără galaxie și fără planete
în care sunetele devin tăceri
în care declarațiile de dragoste se pictează doar pe foi
în care pixelii colorează oameni necunoscuți
și lutul ei a devenit doar un praf
printr-o pădure de sentimente
Constanta Popescu: Conectarea cu mine
Au mai îmbătrânit niște cuvinte,
nimicul mi se așază pe preșul de la ușă,
un musafir cunoscut,
nu se dă dus de frig, de tuse
și de toamna din mine...
mai vorbim despre ce a fost acum un anotimp,
despre durerile de oase,
de poezia de pe masă...s-a cam răcit,
ar trebui încălzită tandrețea
și lipit zâmbetul pe tocul ușii...
poate mai pot deschide niște așteptări,
mai coasem pe la tiv melodia aceea
demodată, doar pentru că au apărut altele,
colorate strident ca să-ți abată
gândurile și pașii.
Uneori mai privesc oglinda,
e neclară privirea, a fost ștearsă
doar cu tăcerea din lacrimă,
cu liniștea dinspre iarnă,
când toate
devin ca la începutul lumii,
așteptări pentru începuturi
și să dau drumul visului,
câinele meu de pază,
care mă ține departe de somn.
Debut: Ana Maria Petrache
Ana - Maria Petrache
Acolo, undeva, în farmecul tăcerii,
Cufundată în lumea tragică-a durerii
Se-afundă încetișor în papura uitării
O viață de iubire pe marginea mării .
Doi tineri în amurg își dăruiau iubirea,
Își declarau prin vorbe deșarte fericirea
Ș-apoi se-ndepărtau lăsând în urmă șoapte
Ce-n timp încet piereau, ca soarele în noapte.
A doua zi la fel, și-a treia zi, și-a patra..
Trecură săptămâni până se-ntoarse soarta.
Acum, stând în tăcere pe marginea marii,
Mai zace doar o fată, și-o lume a uitării.
,, El unde o fi oare și unde-o fi plecat?
De ce m-o fi lăsat cu sufletul tăiat?
Mă doare amintirea... și sufletul mă doare...
Iubirea, cândva vie, o simt acum cum moare. "
Petruța Niță: măturând uitarea
am strecurat anii sub cerul plumbuit
mi-au lăsat numai parfumul de muşcate
la-ncheieturi de lacrimi
umerii mi s-au prelins până-n căuşul palmelor
m-am învelit cu abur de pâine
coaptă în cuptorul din mijlocul bătăturii
lipit cu lut şi balegă
Doamne, cum mirosea pâinea scăldată-n must dulce-acrișor!
cum e călăvia din noaptea de priveghi
când mortul stă la poveşti sub boabe de ceară
am poruncit anilor să-şi frângă aripile
să pot rescrie o eglogă a amintirilor
strângând mirarea într-o oglindă
Doamne, cât zbucium ne dăruiește golgota
când măturăm așteptarea
uitând!
Maria Vasilescu:***
Tăcerea coboară scara
suferință cu suferință
să umple seringa înfiptă
într-o inimă rămasă
pe caldarâmul încins –
dintr-un capăt de stradă
un adevăr deghizat
într-un arc vânăt
urlă sus jos
că e inima lui –
în casa albă
cu ferestrele roșii
cineva a uitat ușa deschisă –
tu intri pe furiș
și-mi acoperi
golul din piept.
Felix Cuceanu:***
Undeva in noapte e ea. Aici, langa mine, in dreapta, si nu tocmai aici. Luminile orasului parca o hipnotizeaza; in conditii normale i-as spune ca e ca un iepure prins de farurile masinii. Nu misca. Respira, asta macar aud. Daca nu as conduce i-as privi pieptul – sanii – ridicandu-se si coborand sub bluza rosie aruncata in graba pe ea cand aproape am rapit-o de acasa. O voi lua la mine si vom uita de noi. Cateva ore – clipe fata de timpul cat nu o ne vom avea. E pierduta intre lumini si umbre; asta ma face sa-mi aduc aminte de poezia Otiliei Cazimir. “Cand vreau sa plec ma tii in loc cu un cuvant/Asa se zbat copacii in furtuna;/Ca pentru fuga crengile-si aduna/Dar radacina-i leaga de pamant”… Asa cum voi pleca si eu iar sufletul imi va ramane aici, cu ea.
Paul Coculeanu: Turnul Rotund
Aș vrea să ne mutăm cu toții în ape prin lacuri și mări
să nu ieșim decât să inspirăm din plămâni tare
să ne construim câte o casă de ceai jos pe recif
s-avem un limbaj subacvatic internațional
mai poetic decât cel al orcilor și delfinilor
.
Dar ce ar face atunci un Vlad Țepeș
prizonierul din 1462 de la Bran al lui Matiaș Crai
înțeles cu boierii munteni trădători?
.
Nu ar coborî el să însângereze noaptea apele
altor trădări
altor nelegiuite comploturi în grele armuri
reluate viclean de alte nelegiute fantome
roind tropăind peste calmul apelor din Turnul Rotund?
Carmen Pasat: de dragoste
Împiedicându-mă
de surâsul tău moale,
mi-e atât de bine dimineața
când te sorb în cafeaua
aburind a așteptare
încât,
îmi adun sub pleoape
o șansă a păcatului
la care doar tu
poți fi pâlpâirea iertării…
*
Atunci când înverzesc mângâierile
înmuiate de ploaie
pe coapsele fierbinți
ca lava unui vulcan,
iar clipa încărcată de șoapte
se topește în noi începuturi
precum pașii unui pelegrin însetat
ce caută fântâna izbăvitoare,
răsare soarele!
Constanta Popescu: Cuvinte târzii
Ah, cât aș fugi de cuvintele astea
târzii,
care-mi obturează privirea
și mi se agață de urechi,
podoabe zornăitoare, fără efecte
tandre...
le-aș decupa din poezia sorții
și răsturnată clepsidra,
ai mai avea privilegiul
să te miri și să le-admiri
și acceptându-le,
să mă iubești târziu
și fără rost.
Doar știi, sunt părți din mine
și nu le pot vopsi, decolora
sau arde...
se trec ușor cu privirea,
spre alte zări, din altă soartă,
în care nu devenisem femeie
și mister...
Amalia Achard: Noapte
Ziua pleacă spre seară
şi-ndrumată de dorinţe tăinuite
se lasă condusă pe calea imposibilului.
Cerul supraveghează conjugările timpului
şi-mi lasă-n grijă îmbobocirea stelelor.
O ceaţă vine să-şi suspende trupul mătăhălos
peste dezordinea gândurilor încâlcite
printre visuri şi-n implozia nopţii
pleoapele încătuşate de-un somn insistent
se încurcă-n adunarea
stelelor înflorite.
Firoiu Cristina - Maria: Să port verde mângâiat
Știi tu, oare, că nu ai iubit deloc?
Că patima cuvântului tău dezbrăcat în fața
Atâtor rătăciți
Arată lipsa celui mai mare sentiment
Plin de nervi, ocară, dor, patimă, dulce ori amar?
Eu mă pot lăsa batjocorit de toți și toate
Pentru că am gustat cu poftă grea
Și foame definitivă
Tot ce nu ai putut... tu contempla... măcar ...
În dezordinea gesturilor tale!
Trece așa ...
Un dor de tine și imediat îl prinzi !
Și mai trece așa ...
Un dor de alt soi de suflet...
Și imediat îl pierzi!
Ce tristețe și această mândrie a mea
Care nu e mândrie,
Ci doar o disperare că viața există
Atât cât aș vrea și eu să exist ...
Neabătută iubire!
Netrebnică dorință de a nu se termina
Ceea ce niciodată nu se termină...
Pentru că iubirea nu găsește început ori sfârșit,
Ci doar povestea cu "prea devreme" sau "prea târziu" a omului!
Dar definitivă poveste!
Ce bucurie!
..................................................................................
Dă-mi o frunză
Și înc'-o frunză
Să mai rătăcesc în umbră!
Dă-mi un verde mângâiat
Să mă las de sărutat !
Dă-mi puțină dragoste
Cu miros de pacoste!
Căci o frunză
Și înc'-o frunză
Mă așteaptă într-o umbră
Să port verde mângâiat
Când m'-apuc de sărutat
Cu puțină dragoste ...
Să nu fiu o pacoste!
Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania pe 2019
Printre cei care au fost premiaţi s-au numărat şi scriitorul şi eseistul Mircea Mihăieş, criticul literar Daniel Cristea-Enache sau poetul Ioan Moldovan.
Potrivit unui comunicat al Uniunii Scriitorilor, transmis luni AGERPRES, juriul pentru decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2019, alcătuit din Mihai Zamfir (preşedinte), Gabriela Gheorghişor, Ioan Holban, Angelo Mitchievici, Ovidiu Pecican, Cornel Ungureanu şi Răzvan Voncu (membri), luând în considerare cărţile nominalizate pentru anul 2019, a stabilit:
* Premiul Naţional pentru Literatură i-a fost acordat lui Dan Cristea;
* Premiul Special - Mircea Mihăieş, "O noapte cu Molly Bloom", Editura Polirom;
* Premiul pentru Cartea de Poezie - Ioan Moldovan, "Multe ar mai fi de spus", Editura Cartea Românească;
* Premiul pentru Cartea de Critică, Eseu şi Istorie literară - Daniel Cristea-Enache, "Linia de contur", Editura Spandugino;
* Premiul pentru Cartea de Debut - Cosmin Andrei Tudor, "Ochilor verzi", Editura Cartea Românească;
* Premiul pentru Cartea pentru copii şi tineret - Liviu Capşa, "Animale-fantezii adunate-n poezii", Editura Neuma;
* Premiul pentru Cartea de Traduceri - Marius Tabacu, pentru traducerea din limba maghiară a volumelor I-III din "Trilogia transilvană" de Miklos Banffy, Editura Institutului Cultural Român.
Comisia pentru minorităţi, compusă din Marko Bela (preşedinte), Dagmar Maria Anoca, Slavomir Gvozdenovici, Ivan Kovaci, Karacsonyi Zsolt (membri), a acordat premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2019 pentru cărţi în limbile minorităţilor naţionale:
* în limba maghiară: Hajdu Farkas-Zoltan, "Csonkamagyar (Ciuntiţii)", roman, Editura Bookart;
* Premiul de Debut pentru o Carte în limba maghiară: Borcsa Imola, "Magnebehat (Magnebeşase)", nuvele, Editura Erdelyi Hirado, Cluj-Napoca;
* în limba ucraineană: Mihailo Voloşciuc, "Duşi mojei oberih (Pavăza sufletului meu)", poezii, Editura R.C.R. Editorial;
Premiul pentru Cartea de Proză şi Premiul pentru Cartea de Teatru nu s-au acordat.
Autorii care au obţinut Premiul Naţional pentru Literatură nu mai sunt nominalizaţi la Premiile USR.
Totodată, juriul pentru decernarea premiilor Asociaţiei Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare (A.R.I.E.L.) pe anul 2019, alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Dan Cristea, Nicolae Prelipceanu (membri), a stabilit următoarele:
* Cartea anului - Vasile Igna, "Periscop", Editura Cartea Românească;
* Revista anului - "Mişcarea literară", Bistriţa;
* Editura anului - Editura Junimea, Iaşi. AGERPRES/(AS - autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu, editor online: Anda Badea)
Dumitru Ichim:Psalmul Înălțării Sfintei Cruci
Dar nu cu vorba moartă, cum dăscălesc vlădicii,
Ci cu fiorul sacru al sângelui și-al fricii.
De ce, de robul humei, îți tot declini Horebul?
Îți iei plus optu-n haos, și golu-mi lași, Tu făr'
De gard cum vrea ceairul, scrii rațiuni în toate!
Te-nsâmbură lumina-n apus plin de carate,
De Te-am zărit în undă mi-o tulburi cu un nufăr.
Dincolo-i mai dincolo! La mii de cârji, strict - drumul!
Nici soarelui averea n-ai dăruit întreagă.
Deplin, Te-arată noaptea, a întru a se roagă!
Tot ce Ți-am scris cu pana, a fost pe vânt, ca fumul,
Că numai doar Iubirea prin Dumnezeu Te suie:
Te-am înhămat, căruței de lemn, cu patru cuie!
(Din volumul TU ȘTII CĂ TE IUBESC, Ed.Cathisma, comandă - Librăria Sophia)
Viorica Crecan: De ziua ta, măicuță!
Mă voi duce la mormânt
In cimitirul din sat,
Unde ai mei s-au adunat.
Voi spune o rugăciune
Și cu multă-nțelepciune,
O să-ți cer mamă iertare
Că te-am supărat prea tare.
Marei bunătatea ta,
Știu mamă că mi-i ierta.
Când la greu mamă am fost
Ruga ta primită a fost.
Azi mamă de ziua ta,
Flori multe am adunat.
Eu le-am pus la crucea ta
Și cu lacrimi le-am udat.
Ele sa-ți fie mangâere,
Din cer să te uiți la ele.
Semn că noi nu te-am uitat,
Și sufletu ni-nduterat.
POEZIA LUNII SEPTEMBRIE; autor: Violetta Petre: Se clatină Crucea sub bocet de mamă
S-ating niciun cui sau vreo pată de sânge,
E-acolo un loc unde ura nu piere
Şi ochiul închis care vede şi plânge.
Înscrise în rană stau slovele sfinte
Şi-o lume întreagă, păcatele-şi lasă
Pe Crucea, ce doarme în pat de morminte,
Din care un fluviu de sânge se varsă.
Un înger îşi frânge o aripă-n două
Şi ninge cu pace pe dalta păgână,
E soare deodată cu luna cea nouă,
Când moartea, reqviem, lui Iisus îi îngână.
Se clatină Crucea sub bocet de mamă,
Piroanele-şi lasă în carne rugina,
Un scâncet inundă o lume cu teamă:
-Păcatul e-n mine şi-a noastră e vina!
Purtăm toţi pe frunte, coroană cu ţinte;
Aşa ne e scris, de când lumea-n destine
Pe Crucea Lui sfântă, e încă fierbinte
Iubirea de oameni, de tine, de mine.
La Crucea de lemn, putrezită de vreme
N-avem paşapoarte şi-nalte hotare
Opresc rugăciunea din false poeme,
Când jertfa de sine-i povară prea mare...
Cojocaru Ion: Ce este fericirea...
Să ai pământ și casă,
Să îți permiți un trai luxos,
Căci viața e frumoasă!
Să-ți crească conturile-n bănci,
Să fii oriunde tare!
În viață totul să încerci
În plină desfătare!
Să nu ai griji și nici nevoi,
Să te-odihnești la mare!
Să vizitezi orașe noi
Și insule bizare!
Să fii bogat și lăudat,
Să nu mai știi de bine!
Să fii rotund, să fii pătrat,
Să nu te-ntreacă nimeni!
Ellys: Penița și lacrimile
cu care scriu
curg lacrimile tale
pe care le insir
in scrierile mele
pe coala alba
ce mi este
martora iubirii
pe care o port
ca pe o comoara
in gandurile
si n mintea mi
limpede ce o
pastreaza in
sufletu mi ranit
de dorul tau
ce l port cu mine
in orce loc
in orce colt
al zilei ori al noptii
din viata mi trecatoare
Concurs: Grupul Zbor spre înălțimi, septembrie 2020
De-atâta praf ce se așterne-n ceață...
O bat în cuie însă n-am putere,
Să scot din ea, poveștile de viață!
Eu pas cu pas i-am oferit ca hrană,
Istorii și romanțe și nuvele.
Apoi am transformat-o în icoană,
Căci mi-este dătătoare de putere.
Când am privit întâia oară zarea,
M-am minunat la cât de mare-i zestrea...
Apoi cu dor am traversat și marea,
Să-i aflu adâncimea și povestea.
Dar anii trec și cartea minții mele,
Îmbătrînește tot la fel ca mine;
În ea e scris și zborul către stele,
Și clipele lăsate în ruine!
Căci dincolo de orice -nvățătură
Nu-i carte pe acest pământ mai mare...
Decât o minte plină de cultură,
Cu care să formezi o evaluare!
Ca un țăran destoinic, pe câmp, la semănat,
Din casa părintească ce m-a văzut mergând,
Cât îmi creștea aripa, cuvânt după cuvânt.
Și-am colindat, tăcută, pe căi necunoscute,
Prin frumuseți furate din lumi nemaivăzute,
Purtată între fraze,-n chemări către mistere,
Tor căutând cărarea ascunsă printre ele.
Și-mi era drumul carte, și-mi era bucurie,
Căci eu sorbeam cuvântul ca pe o apă vie,
Trăiam printre iluzii culese de nebuni,
Pierdută printre aștri, de marți și până luni.
Și-mi tot creștea aripa, hrănită de cuvinte,
Care-și mutau în mine tot dorul fără minte,
Iar frazele, ca drogul mi s-au băgat în sânge,
Cu drama lor născută din râsul care plânge.
Și-am făcut o frăție, cu cei ce-au adunat
Recoltă de luceferi, s-o pună la iernat,
Cu cei ce culeg vise din ceruri, dintre stele,
Apoi le scriu în carte, și mor încet, prin ele.
Scară nevăzută ce urci spre viitor.
De ești mărunțică, sau de ești mai mare,
Ne înveți de mici, cum e firescul zbor.
Și ai devenit o ușă spre credință,
Spre iubire și spre cinste, spre înalt.
Vălul de-ntuneric, cu buna ta voință,
În ani de-ncercări, ni l-ai ridicat.
Carte minunată, comoară negăsită,
Miile de pagini, pe rând ne-ai descifrat.
Iar povestea ta, de mulți necitită,
În volume mari, în ani, s-a adunat.
Carte fascinantă, plină de mistere,
Tu atâtea lucrui, între rânduri ai!
Chiar de astăzi noi, nu-ndrăznim a cere,
Când avem nevoie, câte-un strop ne dai.
Și ne dai lumina pe care n-am avut-o,
Soarele ce ne-a lipsit atât,
Ne arăți cărarea, pe care n-am știut-o,
S-o descoperim, din zi în zi, mai mult.
Marian Maliciu: Sunetul plângerii
Iar Cerul Tău, ascuns de ceață, lasă
Zidirea Ta sub lacrimi mari ce-apasă
Poporu-ntreg ce-ncet acum se frânge
Sub greu potop ce rupe gard și casă
Și drum și pod în calea sa distruge,
Iar vieți cu mii prin virus pier în sânge
Și lasă-n urmă doar săracă masă...
Permis-ai celui rău s-aleagă calea
Prin care toți pierduți de-a Ta credință
Să plâng-acum, cuprinși de toată jalea.
Iertați să fie toți cu-a Ta sentință,
De s-au smerit și plâng pe toată valea
Spre a-și spăla trădarea prin căință!
Rondelul tristei veri
Se pleacă-adânc către pământ
Tulpini de flori și lan de grâu,
Ce-și plâng frumosul lor veșmânt
Căzut spre poale de sub brâu.
Par despletite în frământ
De parcă-ar fi în plin desfrâu.
Așa se pleacă la pământ
Tulpini de flori și lan de grâu...
Le-apasă grindina-n mormânt
Și vânt le rupe, n-are frâu,
Ioar ploaia le tot duce-n râu,
Puhoi de apă greu de-nfrânt...
Ce-mbibă-n goană sfânt pământ.
Camelia Boț: Am obosit...
Dar toamna gându-mi cuprinde
Și-mi adie și prin păru-mi lins
M-aș culca pe-o frunză ruginită
Am obosit să mai scriu de iubire
Ștefan Teodor Cabel: Ecou
Azi, am trecut pe lângă un parc...
Pe-ale cărui alei îmi rătceam ochii
În anii de liceu
Când sentimentele, vibrând,
Ca dintr-un arc
Nimereau ținte fără ecou .
Eram ca un ciorchine -
Frunza copilăriei încă nu ruginise...
Aveam,
Prieteni,
Un sentiment de zbor
Și unul de stâncă.
Dogorea iubirea
Pe al inimii altar!
Aprinsă-i astăzi, încă?
Postare prezentată
Teodor Dume: De ce, tată?...
Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...
Top 10
-
" Eu cred că destinul a avut un rol decisiv în fixarea numelui meu pe palierul de sus al literaturii.” 1 . Pentru un scriitor, d...
-
Scrijelesc pe coaja de nucă poemul în care mă refugiez. Dup-amiezile ploioase scot din matcă răul. Apele spală de umbre piatra cubică a ...
-
Rodica Lazăr, acesta fiind numele ei de la starea civilă, s-a născut la 17 iulie 1970, în comuna Moldova Suliţa, judeţul Suceava, într-o fam...
-
suntem atât de puțini în compania acestei nevroze care a înghițit gâtul lebedei într-un alfabet al învârtirii încât ne întrebăm care pi...
-
Costel Zăgan (n. 20 ianuarie 1958, Tudor Vladimirescu,Botoşani) : A urmat gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de c...
-
34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume/ 34 de ani de la debutul în poezie(1985) al lui Teodor Dume ...
-
Luceafăr și zeu și om și apă și codru, și mare, și floare și gând, și vis, și durere, și-mpăcare E lacul, e luna, pădurea și-o stea lumino...
-
Aida Verdi Muzica ridică iarba în cer Albastrul mi-ajunge până la brâu În rest scaunele goale așt...
-
Și, ți-am zis, iubito, din două puteri de cearcăn rămâne una, din două puteri de viață rămâne una... din două puteri de moarte... rămân...