Camelia Boț: Prăpastia din mine

Simt cum se deschide-n mine
O prăpastie întunecată, profundă
Ş-ar vrea-ntre gheare să mă prindă
Să mă ducă, acolo, de unde vine.

Şi-n negura ei, unde-i doar scrum
O iubire îşi plânge tăcuta durerea
Privind în gol, îşi dojenea vrerea
Privind tristă spre ultimul ei drum.

Dorul sau, tâmpla-n palme-şi odihnea
Şi cu trupu-i obosit şi glasu-i stins
Avea mersu-i lent şi părul nins
A moarte prin ochi, chiar duhnea.

Frica mă pune să-mi arunc privirea
Peste apa morţii tulbure şi rece
Privind spre sufletul ce nu trece
Prin sita vremii căutând uitarea.

Ella Poenaru: ***

doamna cea blândă mi-a spus
să-i arăt cu degetul pe ursuleț
unde m-a atins moșul cel rău
mi-a vorbit frumos
cu iubita și scumpa
deși cred că și astea
pot fi cuvinte urâte uneori
ursulețul n-a tresărit nici măcar odată
e adevărat
că l-am atins ușor
eu nu știam că și ursuleții
pot fi mângâiați așa
asistenta m-a întrebat ce mă doare
cel mai tare
dar ursulețul acela nu avea niciun loc
unde-aș fi putut
să-i arăt
durerea mea
așa că am păstrat-o doar pentru mine
o viață intreagă

Nelu Cazan: Rană și leac...

Îmi ești noapte și zi
Nu mai știu ce să fac
Lăngă mine să fii
Răni pe inimă îmi faci
Atunci cănd tu nu ești
Dar și așa tu îmi placi
Și știu că mă iubești
Leac îmi ești cănd mă doare
Că nu ești lăngă mine
Tu..mă vindeci cu soare
Și mi faci zile senine
Nu se vindecă rana
Dacă nu te iubesc
Îmi ești veșnic icoana
Unui înger ceresc
Ascultă și taci
Nu vreau rană să mi faci
O să mor în curănd
Doar cu tine în gănd
Sănt bolnav azi de tine
Nu mai am nici un leac
Te aștept lăngă mine
Nu mai știu ce să fac
Tu îmi ești singurul leac
Între cer și pămănt
Tu..ascultă,eu tac
Numai tu îmi ești în gănd

George Sangortya: Rațiuni

Dorințe-n taină bolnăvicioase
Ultimul sărut parizian
Cerul sa deschis,
spre altarul inimii
Licoare de vin rose
Și câți diavoli ,
s-au perindat în jurul tău
Șosele adiacente ,
prescrise într-o rețetă de iubire
Sunt ceea ce sunt....
Trandafiri căzuți din cer
Pășind pe scări spre asfințit
O ultimă speranță
Rațiuni demonice lângă altar

Popa Ștefan: am atins cerul...

pictez puncte albastre, mii și mii
cu gândul la grandioasa lucrare
închid ochii în care se oglindește cerul
adun la un loc imensitatea punctelor
uimire și grandoare – văd cerul
ca un gigant albastru hrănit de nori

cum aș putea eu să ating cerul
înălțându-mă pe scara lui Iacob
suindu-mă pe vrejul de fasole al lui Iona
sau plecând ușor genunchii la rugăciune
sau să zbor ca pasărea precum Icar
și să strig în adâncul genunilor – am atins cerul

dincolo de cer ce ar putea fi
îngeri cu safire plutind printre nori
sufletul omului este ca cerul: când îmbeznat, când senin
dincolo de norii întunecați e cerul albastru
aceasta fiind ca o adiere de vânt pentru sufletul care strigă:
”cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
pe toate cu înțelepciune le-ai făcut“

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXI)

Note critice , de Daniel Marian     

Nicolae Silade 

Iubirea ca şansă, mecanism, atitudine

Curios cum cu lucrurile elementare se întâmplă să ne fie cel mai greu. De plidă, nu ştiu să existe manual, îndreptar ori dicţionar pentru stările sufleteşti intense. Aşa că ne rămâne speranţa încercărilor care nu pot să dea greş în mod indefinit repetat, important e ca teoria probabilităţilor să ia în calcul timpul vieţii noastre. Sau, putem şi să lăsăm la o parte orice imbold de organizare riguroasă dintr-o eventuală tehnică a sentimentelor, pe considerentul că până le numărăm şi ne mirăm de ele, s-ar putea ca ele tocmai să fi trecut deja foarte repede prin locul şi timpul care ne sunt. Alternativ, gândindu-mă că ar fi imposibil simultan, ambele variante rămân viabile.

Cu aplicabilitate directă la problematica iubirii şi parafrazându-l înainte de vreme pe Nicolae Silade cu „iubirea nu bate la uşă”, aş îndrăzni să spun: e chiar mai bine astfel, pentru că, Doamne fereşte, să bată la uşă şi să nu fii acasă tocmai atunci şi acolo! Ce-i drept, scenarii pentru iubire ne facem fie că vrem sau nu, neştiind care să fie sistemul valoric integrat potrivit miracolului veritabil. Dincolo de definirea iubirii esenţă, şi de cuprinsul deseori invizibil al acesteia, poetul vine să ne propună o calibrare rezonabilă, astfel filtrată încât să fie confortabilă fiinţei, şi pe care inspirat, fără pretenţii inutile de punctualizare, o intitulează „toată averea mea de simţăminte”.

Acesta fiind în sine un poem concentrat într-o formă incipientă, un bulb din care vor da ramurile rând pe rând intuitive, enunţiative, descriptive, explicative, într-o succesiune când aleasă, când autoimpusă. Autorul încercând, cel mai degrabă în baza percepţiilor de nuanţă, să le confere coordonatele necesare regăsirii lor cât mai fireşti. E un algoritm foarte interesant, care m-a derutat de câteva ori până să-i dau de cap, iar dacă într-adevăr am nimerit cum trebuie, oricum nu-l voi dezvălui acum şi aici.

Alcătuirea în două secţiuni a cărţii, fără a-i slăbi unitatea, poate fi caracterizată drept o aventură repetitivă într-un slalom cu obstacole, prin oglinda amintirii despre efervescenţa răsfăţului căutând o maturitate conclusivă a trăirilor, care nu vrea să se instaleze şi pace. Se trăieşte în două dimensiuni temporale, una invocând-o pe cealaltă. Pentru această permanenţă tranzitorie, îmi pare emblematic: „Azi-noapte te-am visat întâia oară,/ Veneai din vis, în visul meu, visând,/ Mai mult femeie, mai puţin fecioară,/ Şi îmi fierbeai dorinţele, pe rând.// Spuneai că visul meu se potriveşte/ Cu visul tău şi mă cutreierai,/ Şi poftele mi le-mplineai, orbeşte,/ De parcă nu în vis eram, ci-n rai!// Cred c-am visat o vreme, împreună,/ Un mare vis, al unei mari iubiri,/ Cum numai inimile pot să spună,/ În zori, înlănţuite de-amintiri.// Şi-acum, dacă în visul meu eşti trează,/ Nu mă trezi, cât inima visează!” (LVII).

Împreună cu contrapunerea: „prima bucurie pe ziua de azi eşti tu şi prima bucurie/ în fiecare zi eşti tu bucurie a zilelor şi nopţilor mele sub soare/ sub stele se bucură ziua şi se bucură noaptea şi roua de pe/ trandafiri se bucură şi pământul pe care calci se bucură// când vii spre mine când zâmbeşti când râzi/ când te deschizi cum se deschide trandafirul/ sub razele de soare când te închizi în mine în inima mea/ cu tot cu stele cu cerul tot cu lumea toată cine// cine se bucură mai mult ca mine cine suferă mai mult/ în această clipă plină de bucurie din plin trăită care în curând/ va trece hei cine nu se bucură şi nu suferă cu mine/ acela nu iubeşte nu va iubi vreodată// prima bucurie pe ziua de azi eşti tu/ şi ultima” (31).
Cea de-a doua secţiune continuă efortul de rezolvare a imposibilului existenţial. Cu un proaspăt programatic, „din zece ani în zece/ te cheamă marile iubiri”, de fapt se produce recidiva în perspectiva unei noi ascensiuni prin profunzimea sinelui ce nu acceptă autosuficienţa şi oferă argumentul continuităţii incontestabile.

În paralel cu frumuseţea lirică, la Nicolae Silade mai are loc ceva, şi anume dovedirea faptului că iubirea reprezintă singurul sentiment care are nevoie de acţiune şi reacţiune pentru a nu sări din matca-i semantică. Altfel, ar trece în celelalte faze ale percepţiei, comparabile prin intensitate, dar nu atât de grave!

                                                                                                                                                              Daniel MARIAN

despre Nicolae Silade  *Vizualizați profilul  complet

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Cadar Katalin: Și dacă e marți...

Și dacă e marți,
pisicile stau înghemuite sub sobe
și torc descântece de noroc,
în ritmul trosnit a lemnelor
ce ard
toate cele trei ceasuri rele,
aduse de Vânt
dis-de-dimineață,
la cântatul cocoșilor
și babele își numără invers mătăniile
de trei ori,
iar fecioarele își scuipă în sâni
tot de trei ori,
în timp
ce pun șofranul în oala sub presiune,
să alunge toate cele rele
dacă e marți...

Bătrânii satului spun că:
Vânătorii și soldații își curăță
întotdeauna
armele de blesteme
și copiii aruncă cu pietre după ciori,
să spargă ghinionul ...

Marți
trebuie să-ți speli sufletul cu cenușă,
în fața oglinzii întoarse,
să fii curat
în noaptea renașterii ...

Dragoș Vișan: Scrie astăzi și Dracul

Din câte perspective
scrie la timpul răpirii
sufletelor noastre
nelăsate în pace
Dracul poet plastograf

Întunericului său manuscris
îi repartizează
pe nenumărate file
zgârieturi din gheare
pe inimi

Dracul se crede încă
artist genial trăind din vânzări cu toptanul
poate să-și trimită și-n văzduh
înaripatul copilot
înarmat cu proiectile moderne
să explodeze necreativ-distructiv
trupul său trăsnit
de poem încolăcit

Badescu Alexia:***

=====================================================
adevărul este că toți așteptăm dragostea
care va veni
și ne va pocni ca un uragan drept în moalele capului
în mijlocul incertitudinii de a fi
va da sens incontinenței urinare și bolilor cronice pe care le-am dezvoltat așteptând
să ne lovească minunea
să îi găsim defecte
prea înaltă
prea arogantă
prea sexi
și "boring"
ca un boing 747 depășit deja de noile tendințe
e mai simplu să fi căutător de victime
pe instagram
dar adevărul este că toți murim să iubim

====================================================

Eugenia Bucur: Zilele

Ziua întinde brațele, ieșind din pântecul nopții.
Încet, încet albul îi deschide pleoapa în lumină.
Curge lumina din zăpezi prin retină, prin suflet,
ca o trezire la viață, în sunetul grav al gerului,
o talpă grea ce se așează pe zăpada bătătorită.
Iarna și nopțile au lumina lor. Astrul ceresc cântă.
Lasă tăcerea zilei să cadă, îngerii au nevoie de odihnă!
Auzi cum pășesc pe scânteieri de zăpadă!
Nu, nu vor să cadă în bezna de a fi muritori.
Zilele nu mor niciodată, ele urcă vămile văzduhului
până la întâlnirea sufletului cu Dumnezeu,
apoi se retrag, purificate, în lumină, printre îngeri.

Ina Dumitrescu: Mica păpădie

Undeva, uitată, rece, dezgolită de candoare
Stă o păpadie goală de cuvinte și petale.
Doar un voal însingurat, îngroșat puțin la poale
Mai incearcă să-i ascundă, pielea palidă și moale.

E o păpădie mică, închistată în tăceri.
Poartă nimbul de mătase a atâtor nostalgii,
Simte adierea tristă ce-o-nconjoară cu fiori
Și nu se poate opune...se transformă-n elegii.

Păpădie aspirată de lăcomia tristeții...
Stă pierdută ascunzându-și goliciunea indecentă,
Sărutând culoarea blândă din alcovul dimineții
Și sperând să vii să-i dai, haina ta cu gust de mentă.

N-a putut să țină piept gândurilor sfidătoare.
În nopți albe, fără pace doar cu ploi neterminate,
Subjugată de amploarea unui zâmbet de petale
A sfârșit în goliciunea unui vis de șoapte moarte.

Elena Știrbu: Metamorfoză

O lacrimă
cade în zori
un strigăt
se transformă
într-o "odă a bucuriei"
cântată
până când
macii sărută câmpia
înserarea
sună ca un ecou
lipindu-se
de obraji
în trup
se răspândește liniștea
reîmprospătând
curgerea zilei
spre seară
când lacrima
devine
o lumină
pe cer.

Alexandru Berceanu: Poteci de cer

Pe urme de ciute
pe poteci de cer
te îmbraci cu văzduh
și de acolo de sus
- călătoareo din mine -
mă îmbraci cu lumină,
mă aduni și mă prezi.

Dimineața mă pipăi
bolnavă de munte
și urci după ciute
să înveți cum se bea
din înaltele bolți
apă nestinsă de stea
cu esență de albăstrea.

Lidia Popa:***

La vita - un oblio troppo caro

L'inganno del nostro tempo migliore,
fiorisce la solitudine nelle stanze,
sbocciata dalla sofferenza.
Amicizie vaporizzate nelle nubi,
soggettivi contesti appassiscono -
foglie ingiallite dei libri nelle biblioteche.
Alcun richiamo suona la campanella,
l'insegnamento è diventato il castigo
per le lepri dai nascondigli camuffati.
Il verde irrobustisce sotto il cielo,
ma non è più cuscino degli innamorati
delle parole custodite dal sincero.

Viața - o uitare prea scumpă

Înșelătoria timpului nostru cel mai bun,
singurătatea înflorește în camere,
îmbobocită din suferință.
Prietenii s-au vaporizat în nori,
contextele subiective se ofilesc -
foile îngălbenite ale cărților din biblioteci.
Niciun apel nu sună,
învățătura a devenit pedeapsă
pentru iepuri cu ascunzători deghizate.
Verdele se călește sub cer,
dar nu mai este perna iubitorilor
cuvintelor păzite de sincer.

Life - an overpriced oblivion

The deception of our best time,
solitude blooms in the rooms,
blossomed from suffering.
Friendships vaporized in the clouds,
subjective contexts wither -
yellowed leaves of books in libraries.
No call rings the bell,
teaching has become the punishment
for hares with disguised hiding places.
Green strengthens under the sky,
but it is no longer a lover's pillow
of the words guarded by the sincere.

La vida - un olvido caro

El engaño de nuestro mejor tiempo,
la soledad florece en las habitaciones,
abrumada por el sufrimiento.
Amistades vaporizadas en las nubes,
los contextos subjetivos se marchitan -
hojas amarillentas de libros en bibliotecas.
Ninguna llamada suena,
la enseñanza se ha convertido en el castigo
para liebres con escondites disfrazados.
El verde se fortalece bajo el cielo,
pero ya no es almohada de enamorados
de las palabras custodiadas por los sinceros.

La vie - un oubli hors de prix

La déception de notre meilleur temps,
la solitude fleurit dans les chambres,
accablé par la souffrance.
Amitiés vaporisées dans les nuages,
les contextes subjectifs se flétrissent -
pages jaunies des livres dans les bibliothèques.
Aucun appel ne sonne à la cloche,
l'enseignement est devenu la punition
pour les lièvres aux cachettes déguisées.
Le vert se renforce sous le ciel,
mais ce n'est plus l'oreiller d'un amant
des paroles gardées par les sincères.

Das Leben - ein überteuertes Vergessen

Die Täuschung unserer besten Zeit,
Einsamkeit blüht in den Zimmern,
vom Leiden überwältigt.
Freundschaften verdampften in den Wolken,
subjektive Kontexte verkümmern -
vergilbte Blätter von Büchern in Bibliotheken.
Kein Anruf klingelt,
Lehren ist zur Strafe geworden
für Hasen mit getarnten Verstecken.
Grün stärkt sich unter dem Himmel,
aber es ist kein Liebhaberkissen mehr
der Worte, die von den Aufrichtigen bewacht werden.

Vida - um esquecimento superfaturado

A decepção do nosso melhor tempo,
a solidão floresce nos quartos,
dominada pelo sofrimento.
Amizades vaporizadas nas nuvens,
contextos subjetivos murcham -
folhas amareladas de livros em bibliotecas.
Nenhuma chamada toca a campainha,
ensinar tornou-se o castigo
para lebres com esconderijos disfarçados.
O verde se fortalece sob o céu,
mas não é mais o travesseiro de um amante
das palavras guardadas pelos sinceros.

© ️Lidia Popa                                                                                                

Ionuț-Tiberiu Balan: nu mă pot întoarce

noaptea își coboară pleoapele peste ochii mei
păsările se întorc în cuiburile lor albastre
doi pui de pisică fugeau cu gura plină de stele
intrarea în rai e acoperită de un proaspăt strat
de iarbă

caii beau din lacrima lui dumnezeu
apă curată! iar lumea se sfîrsește

atenție
cad îngeri cu brațele deja rupte
nu mai are niciun rost să fim brutali
oricum
ce rost avea și înainte?

Savu Popa:***

La câteva zile
După ce descoperi
Că suferă cu nervii,
Calomfir
Ieșise într-o după-amiază
În oraș,
După o ploaie teribilă,
Împreună cu mama lui.
Aerul se răcise,
Totul în jur
Părea îmbibat într-o grăsime anemică
Și când ajunseră
Pe o anumită stradă,
Pe mama lui
O trecu un fior de greață și se opri
Brusc,
Devenind foarte atentă
Pe unde călca.
,,Tu vezi câți melci fără cochilie
Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?”
,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile
Pământului..”
,,Ai grijă pe unde calci,
Poți să-ți intre bucăți din ei
Printre crestele bocancilor,
Să-i duci în casă,
Să le împrăștii
Pe mochetă.”
Mama lui avea
Întrucâtva dreptate,
Melcii erau negri, vâscoși,
De mărimea și grosimea
Degetului mic
De la mână,
Nu părea că mișcă niciunul
Și toată strada era plină.
Calomfir îi privi cu atenție
Și îl trecu un fior.
Boala lui era întinsă
Ca asfaltul crăpat, cenușiu
Al acestei străzi,
Al acestui trotuar,
Iar bucățile vâscoase,
Cenușiu-lucioase
Din trupurile viermilor,
Despre care mama lui
Îi spusese,
Avertizându-l că le-ar putea
Lua printre creste,
Erau, de fapt, nervii lui,
Care nu dădeau semne de mișcare,
prinși printre crestele de bocanc nemțesc
ale fricii,
Împrăștiați
Pe o suprafață umedă, nesfârșită,
Mirosind stătut, a vegetație
a fum de mașină,
a orbire

Daniel Marian: insinuările sângelui pietrificat

====================================
duc toate înspre aceeaşi parte a poveştii
în care o inimă răsfăţată a prins rădăcini
pe locul unde se lăfăia golul de substanţă
ea nu seamănă cu mecanismul acela
obişnuit să se descalţe la venirea fluxului
în aşteptarea unei aglomerări de corăbii
doar dansează acolo şi spune versuri
din care ţâşneşte o mireasmă de smoală
împrejur se gudură animale spurcate
ce o invidiază şi umblă să o termine
când nu-i va mai place rolul maiestuos
în locul ei va veni o maimuţă nervoasă
ce-şi va înfige braţele până în creier

============================

Daniel Luca: Raționalizare

Iubirea
a dispărut
de pe rafturile
supermarketurilor
se mai găsește
doar prin unele
magazine de cartier
numai pe cartelă.

Iubirea a dispărut
și din farmacii
de când nu se mai dau
rețete
compensate.

Am plecat
în deșert
să-i cultiv semințele
în nisipul fierbinte
de-atunci o vânez
pe fata morgana.

Petruța Niță: Poezii

(des)cântec

când sărutul ți se rătăcește
şi mi se stinge-n în carne
până-n rădăcinile fricii
să nu te pierd
să-mi cureți oasele de alb
pătrunzând în pielea mea de femeie îndrăgostită
să-ți fiu cuiul din palmă
ne-am pierde pentru totdeauna
până când m-ai renaște iar
din coasta păcatului

Taina

***

Dacă-ntâmplarea va răsări-ntre stele

Sub fusta iernii clipele se-ngroape

Din adâncimi, şi-n cerul de sub pleoape

Pe coapsa mea vor răsări castele...

*

În taina visului o lacrimă ascunsă

Un dor nebun de lume nenăscut

Sub așteptări din zborul nevăzut

Îngenunchea-voi inima-mi pătrunsă.

*

Sub aripa luminii dintr-un vis uitat

Cu degete de rouă pe arcuite coaste

Iluzia uitării din firea firii noastre

Va fi cuprinsul dintr-un tot, iertat.

Gândul zilei...
(libertate)
***
timpul
ţese o lume în care
înălţăm slavă tristeţii
bucuria noastră
e numai în durere
libertatea noastră
doar în moarte

Cristina Ștefan: Mira

Ianuarie sec
și poze cu bătrâni râzând
din cartea de învățătură
falsă a noii școli de fericire.
Sfaturi, reclame, îndemnuri
consultații ipocrite, mesaje.
Cândva, la televizorul Rubin era o miră
care apărea la deschidere.
Fascinantă miră. Mare simbol de viață!
În alb negru.
Era mira de reglaj a emisiunii.
Un cerc mărindu-se dintr-un punct.
Punct alb pe ecranul negru.
O licărire din vid...
La închidere, iar venea mira.
Se tot închidea, se micșora...
până la un punct alb pe ecranul negru.
Apoi nimic.
Nimicul revine ca după orice emisie.

Eu sunt de atunci televizorul alb-negru
cu mira-n scădere.

24 ianuarie, pomenindu-se iubiri.

Aurelius Belei: Poezii

Datoria

Am luat pe credit
Iubirea, Doamne,
după ce toți îngerii
ne-au girat,
și sfinții și cerul au cerut
ajutor pentru noi,
uituci și bolnavi
nici unul nu și-a achitat
vreo rată,
toți am fugit
ascunzându-ne datoria
plină mereu
numai
de eternitatea
bunătății
Tale!

Două cuvinte

 

Cândva
prin sufletul meu
am văzut două cuvinte
sărutându-se pe o stradă,
raiul le era aproape
iadul abia se zărea,
din cer ningea cu aripi mari
desprinse dintr-o fereastră
a cuvintelor împlinite
uitată deschisă cred,
lacrimi de aur
îmbrăcau acele
îmbrățișări într-o ireală
fericire de poveste,
clipele atârnau peste timp,
lumea se oprise
pe o singură stradă
și dincolo de
Dumnezeu toate,
dar absolut toate,
cuvintele nenăscute
amuțiseră în fața
acelei iubiri.

Eu cred

Unde se duc
Necuvintele
care tac și nu vor
să se nască ?
Eu cred...
că aici este o altă
luminoasă Taină
a gândurilor
ce le renaște altundeva,
sub un alt curbubeu
al unui alt răsărit
sub pleoapa
unei stele aflată
hât-departe
la marginea sufletelor,
și ele devin,
așa pur și simplu,
prin risipirea de şoaptă
lacrimi de îngeri...
uneori vise...
poeme cu aripi,
alteori chiar,
așa cred,
un alt
început
de Rai.

Mioara Băluță:***

===============================
există poezii citite doar în gând
există o lume care se stinge necunoscută
există o aritmie a propriului corp
există jocuri și jucători
și reguli care nu pot fi respectate
există o corabie plecată deja pe mare

===============================

Veronica Pavel Lerner: dialog

uneori vorbesc cu tinele
din mine
avem trăiri simultane
și privim împreună
dezordinea de pe Terra

dialogul dintre noi
rămâne ascuns precum
soarele în dosul ploii
și luna în spatele
întunericului

privește copacii
au rădăcinile înfipte în cuvinte
îți spun eu
frunzele lor cad peste morminte
răspunzi

păsări de noapte îmi ascultă
șoaptele
cu tinele din mine
și mă poartă încet
spre singurătatea
clipei următoare

secunda rece
eterna călătoare

Florin Tănăsescu: Ființă de unică folosință

„Căutăm oameni care să ajute la dezvoltarea pe lateral a societăţii noastre. S-o scoată de pe drum şi s-o bage-n râpă. Firma se numeşte „Istoria se repetă satiric”. Unii o poreclesc România.

Retribuţia – unii îi spun salariu – este motivantă. Adică, fiecăruia după non-capacităţi, de pe fiecare, jupuită pielea. La figurat, evident. Deci, nu tremuraţi ca piftia, că nici nu v-aţi angajat. Încă!
În funcţie de munca depusă, se adaugă bonus trei pumni în cap şi-un şut în ficat. Astea vi le asiguraţi singuri, nu cereţi totul de la stat!
Orele suplimentare se plătesc prin „Mulţumim pentru slugărnicie, vă aşteptăm şi mâine, la aceeaşi oră. Nu întârziaţi, da nu veniţi nici prea devreme!”. Că nici ţara nu s-a trezit de vreo trei decenii.
Cerinţe: Să uitaţi că sunteţi oameni şi să vă obişnuiţi cu statutul de vieţuitoare.
Este obligatoriu să aveţi unghia de la degetul arătător netăiată. Lăsaţi-o să crească! Udaţi-o, dacă vedeţi că stagnează. Veţi afla într-al treişpelea ceas de ce.
Deviza noastră: „Nimeni nu este de neînlocuit”.
Abilităţi. Tehnica de dezbinare este la mare căutare, munca în echipă strică.
Îmbrăcămintea şi mintea trebuie să fie adecvate. Femeile, musai să aibă poale lungi şi minte plată. Dacă au prea multe circumvoluţiuni pe creier, le nivelăm noi. Gratis!
Bărbaţii vor beneficia de acelaşi tratament. Trebuie doar să vină cu nădragi, nu în fuste, că intră Occidentul la idei.
Dacă v-aţi săturat de tratamentul care vi se aplică, nu-i problemă. Aveţi două soluţii: fie vă luaţi zborul din ţară, fie vă băgaţi unghia aia în gât, ca piţigoiul. Ăsta este al treişpelea ceas! Atunci când veţi striga: „Viaţa noastră, unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”.
E treaba noastră ce-am făcut cu ea, da? Că aici nu merge cu vrăjeli din alea, franţuzeşti, de genul: „Omul este o trestie gânditoare”. Este doar fiinţă de unică folosinţă!
Cam astea sunt cerinţele de angajare. Şi nu uitaţi de unghia de la deştul arătător!
Asta se numeşte în România trusă de prim-ajutor!”.

(Sursa: Ziarul Prahova.ro)

                                                

Reznic Cristian: Nimic mai mult

un ceai
atât se cere
la masa
de lângă colțul
unei camere obscure
cu draperiile trase
se aprinde un foc
ard foi
sunete zbuciumate
agonie
printre scrum și fum
un ceai
atât se cere
pe masa
acoperită de un prosop
într-o scrumieră
arde un suflet
se cere un ceai
într-un capăt de cameră
se trag draperiile
și nu mai ajunge...

Elza Hansen: Mi-e drag Kierkegaard

Mi-e drag Kierkegaard
a lui ecou în mine crește
un pumn de țărână nou
”nimeni nu vrea să moară
dar toți vor s-ajungă în rai”
E liniște în birou dar nu multă vreme
alarma pornește...
Pe-un pat de spital, cu laptopu-n poală
scriu în jurnal stadiul final, notez încetarea vieții
momentul mortal...
Marea-i scrobitå, întăritå de sare
Sufletul suferă de îngemănare
platforma însă, de desfășurare
în lacrimi nu are putere, doar resemnare...
Îmi văd picioarele cum se ridică, nepăsătoare
de-a mâinilor frică
Anna și-a dat duhul în brațele mele
ale ei acum, pe patul vecin sunt reci și grele
Geamul face semne disperate, să vină ochii spre el
și-a lui transparentă dreptate...
Pare ușor să scrii despre moarte, cât încă ești viu
pe Kierkegaard mă mânii și-a lui filozofic pustiu
O vreme mă-ntreb precum alții, cine ar vrea să trăiască în veci?
Când lacrimile din despărțire, scara spre cer construiesc
Mi-aduc aminte, nu e doar teorie, Kierkegaard crunt a suferi

Din tot ce-a iubit, doar de pana de scris nu s-a despărțit...

Moarte în viață, doar fiind viu aduni
Morții de sine nu-i pasă, teama în care m-ascund
aprinde o lumånare pe masă...

Mă reculeg privind în gol
fereastra mă umple cu har
îmbrățișez singurătatea vieții
și-a morții, iau apă și-o beau...
Un fluture-albastru și-un curcubeu
zâmbesc din pahar

Valeria Pastiu - Gușeilă: Cântecul îndoielii

( Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare? )

Motto: „ Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, ce cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul ”
( Lucian Blaga )

Îngădui cânt înălțat peste timp, peste loc?
Vorbe, o, câte-aș putea depăna…
Mărturii ale părților nesigure din mine
Ciudate-ntâmplări prin vise cu tine.
Chipul tău cu cine l-aș putea asemăna?
Apoi, cum să verbalizez că e cu putință, un asemenea foc?
De dorul tău mi-s ochii mereu torturați
Și din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?
Și în fond ce ne dorim - prieteni să fim?
Atât, sau aceasta-i mai mult, - e iubire ?
De dorul tău mi-s ochii mereu înrourați
În așteptarea zilei când o să mi te-arăți
Purtând în ochi iubire și foc de purități
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?

Notă : Cântec inspirat din „Cântecul focului” de L. Blaga și poezia „ Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini” de Cezar Baltag

Zarra Zarra: Înrămat în strai de gheață

Într-un ceas tăcut iernatic curg nevolnicii mei pași
pe un drum care ne știe din vremuri deja apuse
când eram încă lăstari

astăzi parcă-i mai sihastru drumul nostru rupt în două
înrămat în strai de gheață broderind pulberi de stele
leac retinelor ciobite
la răstriștea dintre clipe

iarnă mi-i fără privirea-ți
ce zădărnicea tristețea unei sorți cumva bolânde

doar în gând ce mai străbate
glasul tău călit în vatra
nelipsitelor trăiri
și comoara ce rămas-a oaselor senile reazem
pentru-o clipă, poate două

trupul meu din lut netrebnic
urma-și lasă-n spuză albă creionând dorul de tine
trupul tău plecat devreme
înrămat în strai de gheață
parcă-i geamăn cu durerea
trăirilor risipite
ce nu se vor mai întoarce nicidecum, în astă lume
a iernaticelor firi

înrămat în strai de gheață
pasul meu pe-al tău îl cere
va mai fi sortire Doamne
să se-ntâlnească vreodată
peste puntea dintre lumi
ori se rupe precum firul
viețuirii pe pământ...

Ștefan Moldovan: Casanova

Prin lumea largă mult am colindat
Și-n multe case mari am poposit
Dar niciodată în același pat
Eu două nopți la rând nu am dormit.

Am cunoscut contese măritate,
Având adesea niște soți bătrâni
Și-n multe nopți, nenumărate,
Mi-am odihnit capul pe ai lor sâni.

Am întâlnit prințese tinerele
Și să le cuceresc a fost ușor,
În pat cu baldachin cu falduri grele
Le-am învățat să facă dulce-amor.

Toate-au plătit din greu nesăbuința
De-a se încrede-n vorbe-amăgitoare
Căci după ce îmi potoleam dorința
Le părăseam fără vreo remușcare.

(Din vol. "Rock'n Roll", sept. 2018)

Rotariu Dorel: Doină mamei

Mamă, inima mi-e arsă,
Pune luna-n fir să-mi țeasă,
Din satin , un văl bogat
Că-n prea multe nopți, eu ard!
Mamă, inima mi-e scrum,
C-ai plecat pe nedrept drum
Ce te-a ridicat la stele,
Să mă dori de după ele!
Mamă, dincolo de lună,
Zbor suspinele-mi, cunună,
Roua lacrimilor mele
Mișcă-n zori, cerul cu stele!
Fără tine lumea-i rece,
"Ce e val ca valul trece",
De pe ochi desprind uitarea,
Chipul tău aprinde zarea.
Poate Dumnezeu te lasă
Mamă, să-te-ntorci acasă,
În priviri să-mi presari soare
Și în suflet sărbătoare!...

Doina Moritz: La porți de tăcere

Din noaptea ce strigă prin pernele plânse,
Opresc o speranță, pe gene culcată,
Anin muguri de ger pe-arcadele ninse,
Mă-nvăluie frigul cu-o robă-argintată.

La porți de tăcere cad lanțuri de gheață,
Drumuri închise rătăcesc printre umbre,
Când fulger despică a mea dimineață,
Primăveri se trec prin secundele sumbre.

Fereastra spre vis în uitare se sparge,
Vântul mă rănește prin foșnete-n rânduri.
Se spulberă-n mine frânturi de catarge
Și brazde amare îmi ară prin gânduri.

Îmi strâng în căușuri iubirea rănită,
Ating c-un colț de suflet jarul din vatră.
Din ceruri coboară uimirea trezită,
La capăt de zare, cocorii se ceartă.

Păstrez urme de pași și vorba duioasă,
Păianjenul din ochi prinde să se zbată...
Norii cern ninsori și gândul n-are casă,
Fiori înghețați încep să mă străbată.

Geo Vasile: Cu ochin-flăcări

===========================
Fericit scriitorul evangheliilor:
inspirat de Verbul cel fără de prihană
vede încă din desprinderea sa din inform
forma din urmă, cea a comuniunii
cu esența, tot astfel pescuitorii de perle
ce se scufundă-n abisul marin
spre-a aduce – n lumină forma ultimă
a frumuseții, cu ochii-n flăcări de sânge.

===========================

Petre Ion Stoica: Nu îmi ajung plămânii

Detest să fiu fericit
De când am aflat că nimic nu este mai înalt
Mai al naibii
Decât această stare echivalentă cu absolutul.
Eu am nevoie de provocări
În fiecare zi să se ridice din nimic, un munte
Pe care
Să-l urc agățat de niște frânghii
Imaginare.
Să simt
Cum nu imi ajung plămânii de câtă bucurie
Am să împart cu voi
Atunci când voi coborî învins de dorul omului
Născut la câmpie!
Detest
Acele culmi, așadar, de pe care nu mai poți visa
La nimic altceva! Fericirea

Geo Galetaru: Voi veni în zori

Nu știu ce mai contează

câte degete strivite ați văzut în visele voastre
eu scriu o poezie și v-o dăruiesc vouă
să treceți râul cu o floare roșie în gură
să iubiți monstrul și afișele și contractul cu vidul
așa-i că afară plouă?
așa-i că pielea iubitei cântă în iernile neascultătoare?
rămân aici rămân aici
moartea ciocănește în geamul oficiului poștal
ea caută peștele cel gras
ea caută numismați apatici contabili cu paltoane jerpelite
cândva zborul vostru era mai inteligent decât zborul păianjenului negru
cândva am schiat în camere cu o singură fereastră
pereții erau albi și mierla era albă
voi veni în zori în casele voastre de sticlă

Cezar C. Viziniuck:***

====================
Te voi iubi așa cum știu eu
Cuminte fără zgomot
Fără a spune ceva
Privind răsăritul și apusul
Prin ochii tăi
Cuvintele rostite
Sunt pietre aruncate în zid

====================

Corneliu Neagu: Titanul

Pe curba directoare a miturilor scoase
din zvonuri aruncate în noul anotimp
îl plânge încă Omul pe cel care furase
secretele păstrate de zeii din Olimp.
.
Legenda regăsită ajunsă peste vreme
prin cărțile ascunse de asprele priviri,
în iernile haine încearcă să ne cheme
să cernem adevărul din false amintiri.
.
Din forja lui Hefaistos luase focul magic
să-l ducă omenirii pe timp nedefinit,
apoi veni pedeapsa – între hilar și tragic
să fie el, Titanul, de-a pururi țintuit.
.
Pedeapsa fără seamăn ne înspăimântă încă
și-n cumpăna de timpuri, ce-apare uneori,
revarsă peste lume aceeași teamă-adâncă
cernându-și din legendă temuții săi fiori

Iulian Barbu: Eghina

Cerul se continuă pe pământ cu marea
Atât de albastră
Ca petalele florilor
De pe dealurile de la Eghina.

Sfântul Nectarie veghează
Prin lumină liniştea pelerinului
Când din mare
Îngerii aduc soarele
Ca pe o coroană pe capul său.

Cu tâmpla lipită de criptă
Aud paşii lui Nectarie
Care deschide pentru mine
O poartă în inima lui Iisus.

Rostesc rugăciunea
Lacrimilor ce-mi cad în mare
Şi dimineaţa îmi cântă
La ureche că Iisus
Ascultă dorinţa mea
De a săruta marea.

Vasile Culidiuc: spre pace aripa...

==========================
nopții se-ntinde luna-i un pumnal
în geam pătrunde unde zâmbetul
se crapă prin munca lui o așteptare
de-a lungul străzii a izbucnit lumina
pătrunde vidul inimii încet și șoptit
iubirea deschide mugurii ca o revărsare
până la sacrificiu crește iarba
înaltă seara cu greieri care topesc
aerul mișcător în balade se coace

==========================

Violetta Petre: Plus sau minus infinit...suflet greu de cucerit...

Ți-am făcut cărare-n suflet să nu calci, pe unde-s versuri

Sunt acolo, în adâncuri, mii și mii de universuri
Sunt și lacrimi și dorințe, vise spumegând în valuri,
Gânduri dintr-o altă lume-ntr-un ocean fără de maluri.

E un plus la analemă spre extinderi siderale
Pus de îngerii din mine doar pentru brațele tale
Minus infinit păzește retrogradele elude
Când, din mersul tău spre mine, strigă ielele zălude...

Dintre cele nouă muze, fiice ale Mnemozinei,
Polimnia stă de pază la lumina cerezinei,
Între virgule și puncte și metafore sublime.
Caliope și Erato, Euterpe cântă-n rime...

E-un decor inegalabil c-un miraz incomparabil;
Nu-i găsești în veci pereche, doar în suflet e valabil.
Și n-ar fi păcat, iubite, să strivești sub talpa goală
Universul meu feeric cu ecouri de vocală?

Ți-am făcut cărare-n suflet, numai tu ai undă verde
Printre versurile mele... simfonii să te dezmierde.
Și, poate, vrăjit de ele, să rămâi poemul verii
Pân' vor înflori toți macii și vor fructui toți merii...

Marin Rada: Așteptare

Voi aștepta o veste

de la tine,
chiar dacă-ar fi
ca slova ei să doară
și-ți voi trimite-ntr-un
buchet de rime
cea mai frumoasă
zi de primăvară,
Te voi iubi
într-o tăcere blândă,
pe tâmple îmi vor crește
insomnii,
din când în când,
în emisfera stângă,
sufletul va fi plin
cu poezii,
Și se vor cerne
în cristale, vise,
pe flori de ger
vor crește simfonii,
voi aștepta o veste
de la tine,
chiar dacă-mi spui
că nici azi n-ai să vii...

Gheorghe Apetroae: Cântecul rășinarilor

==================================
La Rășinari, de înfloresc zambilele-n grădini

și în livezile bătrâne de cireși albinele roiesc,
iar râul Șteaza la răstoace urlă disperat,
e multă viață-aici și e credință-n sat...!

În crângul desmorțit e cel mai lung concert
pe ramurile de arini bătute de mister...
Din streșini curg pâraie de sloiuri și lumini
și-aleargă-n cer azurul cu iz de primăveri...!

Cu tihnă-n porți, pe ulițe bătrânii iarăși ies
să-și deapăne trecutul și rosturi în Ardeal...,
bătrânele sub candeli în rugăciuni zoresc...,
în Rășinari, la schit se cântă pentru neam...!

Cu pinii agățați de stânci și legănați de cer
se-ntrec în glas de freamăt molizii din cărări,
în large țarcuri oile mai behăie de miel
și câinii latră-n turme la liniștea din seri...!

Iar zările de mult bătrâne în ele- ntineresc...
la Rășinari, în munți, cu dorul de mioare,
cât negurile groase cu vântul se gonesc,
cresc ierburi moi și dese, în mângâieri stelare...!

===================================

Medalion literar: Geo Galetaru

Poet, prozator. Profesor. Gheorghe Galetar (pseudonim literar: Geo Galetaru). Născut la 8 septembrie 1947, com. Cenad, jud. Timiş. Studii: Şcoala generală din comuna Cenad, Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare, Facultatea de Filologie de 5 ani (secţia română-franceză) a Universităţii din Timişoara (absolvită în 1972). Ocupaţia: profesor de limba română şi limba franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Igriş, jud. Timiş (1972-1992), profesor de l. română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi, jud.Timiş (1992-2013). Debut: în revista „România literară”(1969), debut girat de Ion Caraion. Debut editorial: în volumul colectiv Popas între poeţii tineri, îngrijit de Victor Felea (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974). Colaborări la revistele: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Viaţa Românească”, „Orizont”, „Familia”, „Tomis”, „Orient Latin”, „Poesis”, „Ardealul literar şi artistic”, „Semenicul”, „Reflex”, „Sud”, „Semne”, „Paralela 45”, „Anotimpuri literare” etc. Membru al USR, filiala Arad (din 2011). Premii literare: Premiul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” şi al Casei de cultură „Lucian Blaga” din Sebeş (1994); Premiul Bibliotecii Judeţene Alba la Festivalul internaţional „Lucian Blaga” (2004); Premiul revistei „Sud” la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, Secţiunea Proză, Buzău (2005).
Directorul revistei Sintagme literare, publicație a comunei Dudeștii noi. Apare sub egida Asociației Culturale Vatra Dudeșteană.
*** „Versurile lui Geo Galetaru sunt delicate caligrame, fragile întrupări ale stărilor sufleteşti, într-un real evanescent, suav, plin de transparenţe şi fragranţe. Versurile conţin străvezimi, imponderabile, realităţi crepusculare, topite, dispărute din real şi vărsate lin în metafizic. Lumea, văzută prin reverie, invocă puritatea şi chiar devine, temporar, pură. Iar eul liric înregistrează totul, înfiorat şi neliniştit, uneori, sau, cel mai adesea, calm şi stăpânit de admiraţie controlată''. (Constantin Buiciuc, Geo Galetaru - un poet al purităţii, „Banat”, VIII, 2011, nr.1).================================================

Ai văzut pasărea aceea

Am acoperit munții și câmpiile cu singurătate.
Am acoperit gândurile noastre cu singurătate.
Doar mersul pe cer, în limita
durerilor promise. Verdele renunțării,
al somnului și al nimicului.
Plus și minus, memoria peretelui alb,
vor fi imagini și falii strălucitoare
când va veni străinul. Mâinile tale,
pielea ta ca un cort părăsit
în calea învingătorului. Am ajuns aici.
Am inventat locurile fericite
ale renunțării de sine.
Tăcerea sapă în oasele drumului,
fără început. Copil fiind,
ai ascultat umbre și ai pipăit voci.
Ai văzut pasărea aceea
și ai fost fericit.

Mi-ai spus...

Nu te speria

nu te speria

mi-ai spus

și eu eram acolo

și încercam să înțeleg

golul

copacii

fântâna arteziană

din fața clădirii impozante a sufletelor rătăcite

mâinile scurmau în istoria recentă

o panoplie de lumini anonime

surâsuri tâmpe

turiști dezabuzați

priveam furnicile din poziția zburătorului ultragiat

voi veniți și confecționați texte pentru surdomuți

e totuna dacă patinezi pe retina bunelor intenții

sau te prefaci că-ți plac jucăriile de pluș

nu te speria

nu te speria

mi-ai spus

cineva cade și voi inventați păsări și păpădii

Voiam să vorbesc

Voiam să vorbesc
dar nimeni nu mă asculta
peroram la nesfârșit
la colțuri de stradă
în piețele publice
în marile amfiteatre ale lumii
cuvintele mele zburau în aerul tânăr și sănătos
ca niște ghemotoace de hârtie
ca niște zmeie colorate
pe cerul îndepărtat
împânzeau eterul cu mesaje calde și încurajatoare
scăpate ca prin minune de la o moarte sigură
voiam să vorbesc
și chiar vorbeam
cu o plăcere nemaipomenită
realitatea căpăta contur în fața ochilor mei
oameni și copaci și orașe
un caleidoscop în plină mișcare
totul se mișca amețitor în jurul meu
și înaintea mea
doar eu rămâneam pe loc
și picioarele
mi se înfundau din ce în ce mai mult în pământ

O altă măsură a lumii

Am fost aproape de silaba atroce, i-am simţit
zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor.
O singură mişcare pornită din elanul pauper
al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea.
Şi semnele se arătau vii, ca nişte
umbre de fier pe cerul neputinţei noastre.
Am fost aproape de silaba atroce, când
somnul trecea ca un condor beat peste podişuri.
De acolo ştiam că începe
o altă măsură a lumii, mai simplă: acel artificiu
cuibărit odată cu iarna în inima lucrurilor.
Acea uzurpare de sine ce-aduce cu ea împăcarea...

Ce să vezi,

ce să vezi,
pe munții aceia flăcările au altă culoare,
nu te aștepți să aluneci în văile cu miros de tinerețe,
aștepți ceea ce înflorește doar în paharele iernii
și trupul tău se ceartă cu mierlele din stânga inimii,
prieteni, aceasta este viața noastră adevărată
din care țâșnim spre cer ca niște așchii de lumină,
fără să știm,
fără să vedem
umbra albastră a păpădiei în zori.

Înțelegem totul...

Pentru că

înțelegem totul

și zgomotul acesta e un nonsens particular

cine să vină

cine să împacheteze eroarea ta grațioasă

și s-o trimită în întunericul din spatele cortinei

e de-ajuns

o singură silabă care să lovească lumea

să trezească aceste corpuri care se îndepărtează de noi

o vietate pulsând în viitorul incert

din care ne împărtășim cu bucurie

cu încredere în faptele noastre înfricoșătoare

pentru că

înțelegem totul

și apropierea aceasta ne dă îndemânare și curaj

ușurința de-a trece

într-o piele străină

 Vom număra secundele

Ziduri
eșecuri
trădări
ca la carte
cineva împinge scrumiera
în neant
am fost în ultima expediție
a lepidopterelor
am amânat traversarea
râului negru
era ceață
prizonierii pieptănau pisica albastră
a singurului supraviețuitor
vom număra secundele
în care se mai poate petrece ceva
un contur fosforescent
această frustrare pe timp de ploaie
pe timp de fericire
ascultăm
cum trece viața
totul e în ordine
străinul vine în vârful picioarelor
se așează la masă
tace

Voica Rusu: N-o să te uit

N-o să te uit, te voi păstra în suflet,

te voi iubi în taină chiar dacă dorul doare,
voi plânge în tăcere când o s-aud un cântec
şi poate, va fi bine-ntr-o viaţă viitoare.

N-o să te uit, pe cer îţi zăresc chipul,
privirea-mi se-ntristează când văd înnourare
şi înţeleg că astăzi nu pot să mai ţin visul,
dar poate, va fi bine-ntr-o viaţă viitoare.

N-o să te uit, rămâi în fila vieţii,
privirea ta albastră-i ascunsă acu' în floare,
o voi stropi din sticlă cu roua dimineţii,
ca să ne fie bine-ntr-o viaţă viitoare.

Mirela Chochei: Urme de lumină

În acordurile nopții, sub covor de stele mute
Luna-și varsă asfințitul peste chipuri ostenite,
Flutură cununi de umbre, ziduri negre-n amăgire,
Se duc vise ne-mplinite spre neant, în nălucire.

Scapără pe cer tristețea necuprinselor tăceri,
Se-ntrevede începutul unor false învieri,
Se târăște neputință de-a grăi în adevăr,
Palma somnului asudă peste florile-mi din păr.

Somnul lumii se-ntrevede arătându-și nepăsarea,
Câmpuri sumbre de-ntuneric risipesc în valuri zarea
Și din stelele apuse cu-a lor umbră de argint
Turme de strigoi de noapte trec prin lume amăgind.

Fug pierdute idealuri peste urme de lumină,
Urlet, strigăt de durere peste visele-n surdină,
Se arată negre vremuri, picuri sumbri de pustiu,
Cad perdelele uitării peste plânsul ud și viu.

Nourii pătați de noapte se desfac în mii de zări,
Pâlpâitul de speranță se ascunde-n depărtări,
Se preface în cenușă adevărul din Cuvânt,
Totui-i vis și-nchipuire... lumea doarme, totu-i vânt.

Giorgian Ionuț Zamfira: Fricoșii

Fricoșii stau ascunși sub carapace
Dar caută un mijloc de tortură
Să otrăvească sufletul ce zace
Acolo unde-i pace și căldură

Ei au ca semn pe frunte o năframă
Și poartă-n palmă așchii din pădure
Că au uitat de dragostea de mamă
Din clipa-n care-au învățat să-njure

Ei ne privesc prin ochi de căprioară
Când lupii sunt adesea pe aproape
Dar nu băgăm în seamă tot ce zboară
Că toți purtam o lacrimă sub pleoape

Ei sunt fricoși, răpuși de tinerețe
Și tot amarul îl aruncă-n stradă
Că nu e timpul azi de politețe
Să-și măture gunoiul din ogradă

Costel Zăgan: MEMORABILIA REX

Îmi scriu memoriile pe pereții camerei de gardă

un fel de cai verzi ce mai alerg printre două iluzii
dragostea și poezia mea cea de toate zilele scriu
și crucea-mi ia foc în spate ard și mă înalț cu fiecare
vers niciun leu nu mă stăpânește în cușca istoriei
sunt liber totuși lacrimile nu vor rugini decât penița
stiloului în rest să curgă sângele printre rânduri

Costel Zăgan, Ode gingașe

Tatiana Stoicescu: Suprarealism

=============================================
Ochii mei se cască și înghit păsările cu aripile desfăcute
Călăresc valurile verzi și-adun în păr fluturi cu solzi aurii
Un cal de mare zboară cu mărul în gură
Peștii se-aruncă în lună și plutesc zvânturați
Pietrele își mișcă buzele și curg destăinuiri
Străzile cântă jazz și semafoarele aplaudă
Undele cu frecvență înaltă se-acuză că transportă iluzii
O ancoră ruginită agață un trandafir sângeriu
Și spinii
Scrijelind-o
Dezvelesc strălucirea uitată

============================================

Stamate Constantin: Poezii

Urmași

După moarte,
Sufletul lasă-mi-l
Doar să fie chindie.
Şi totuşi,
Vezi?
El nu s-a stins
Atunci când s-a stins…
Căci, ca un urmaş de stele,
Eu îl mai pot găsi.

Mormânt

Vă las să mă-ngropaţi,
În veşted mormânt.
Şi chiar dacă un vis va părea,
Eu cerul îl voi despica uşor
Iar pe voi, cei de aici,
Am să vă mângâi cu drag.

Cu acid din vorbe

Cu acid din vorbe,
Tu pe mine mă faci sclav.
Şi e rândul sufletului meu,
Să se facă acum jar.
Din nou rosti ecoul spre lume,
Că sângerez ca porţelanul în vis.

Aripă ruptă

Duhuri cu o aripă ruptă cad,
Iar cupa înţelepciunii
Cu silă o varsă.
În zdrenţe însă,
Un cerc de foc
Ne îmbrăţişează anemic
Şi ne îneacă.
Iar acum cu toţii tăcem
Doar pân’ la durere.

Corb

Nu ştiu de ce
Dar când ridic pumnul,
Parcă totul stă în loc.
Sufletul de lacrimi mi se umple
Când văd orb
În orice clipă,
Doar în ochi de corb
Durerea lăsată în urmă.

Scoica

Nu-mi pot imagina
Perla născută din nimic,
Altundeva, decât în
Carnea rănită a scoicii.
Şi putinţa unei astfel de naşteri
Are ceva atât de patetic…
Faptul că înnobilează
Carnea sortită pierii.

Zvon

Străveziu ca şi zvonul argintiu,
Încet ea mă sărută.
Zi şi noapte
Ochii ca sticla se făcură,
Iar buzele se crăpau a zi.
Însă zadarnic încerc eu acum
De sub pereţii grei de beton
Să scap şi să pot zice lumii
Că m-a sărutat
Pe mine o moartă.

Deget gol

În degetul gol
Port ploile amare.
Iar marii flămânzi ai lumii
Poartă războaie
Pe unde au fost miresme.
Şi metalul care sună
În câmp auriu
Doar pentru adormirea cântecelor,
Acum a luat final.

Pur Necuprins

Din senin, acum aveam în suflet
Un tablou cu un duel.
Vă spun
Simplu şi pur necuprinsul!
Iar în timpul pauzei
Parcă iubeam urme…
Acum am să vă descriu
Şi totul doar pentru un joc,
Că femeia-mi trecuse prin gânduri.

Enigme

Greu e să-ţi dai seama cum e moartea,
O enigmă nedescifrată de noi,
Iar acolo unde nici nu ne cunoaştem
Deschidem cuvintele neliniştii.
Acum setea de taină
Ne trece prin sânge,
Căci pot fi mai adânc răscolitoare ele,
Enigmele.

Sânge Pur

Cu sângele meu pur
Acum scriu testamentul,
Doar sub încordări nobiliare
Pentru un popor
Cu mâini de muncitori.
Încă nu am uitat
Că ţara mea este şi va fi
Ca o piatră ascuţită
Într-o vale a sângelui
Unde sunetul lirei metalice
Mai trezeşte în noi toţi
Pe acei străbuni războinici
Care acum au pace în oseminte.

Ina Dumitrescu: Noaptea mării

Cuvinte mici, neînsemnate, chircite de secetă
Îmi respiră mocnit în varful peniței adormite,
Mâna îmi tremură, cerneala e palidă și pregetă
Să lase o urmă cu gust arămiu de petale boțite.

E noapte și e dor și perna îmi țipă în brațe
Lacrima-i rece, genunchii mi-i strâng înspre buze,
E noapte și-mi mor fericirile, crude și hoațe
Tu ești departe și totul e ceață și scene confuze.

Se-așterne tăcere în gânduri și vise, muzica tace,
E totul un gol nelumesc ce-mi străpunge căpruiul,
Genunchii mi-i plâng în război deși încă e pace,
Pielea mea tremură, tot așteptându-ți mângâiul.

E noapte și e frig și-am uitat să mănânc.
Stomacul mi-e plin cu fluturi albaștri de ceară,
Mă strigă să-mi dea nemurire un zeu din Olimp
Dar eu nu aud, mă topesc fără sens într-un val...într-o vară...

Melania Briciu Atanasiu:Ostila perpetuă - Parsifal

deșteptare
după un glonț de întunecare
pe o dimineață în sârmă ghimpată
să-mi plâng imposibilitățile
ca si cum un cioc de pasăre
a fisurat osul din care crescuse
fericirea

să-mi râd posibilitățile
care colț de stea a luminat o pleoapă de cer
în noaptea ferestrelor mele
să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare
scuturată prea curând

în adânc la rădăcini întortocheate de stânci
cum voi putea săpa cuvintele împrejur
de astăzi îmi pun la oglindă o ramură
înflorită de tinerețe
poate mă voi putea recunoaște în ea

mă caut mă pipăi mă strig
cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii
nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii
nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile
căci nimeni nu mai știe ceva
cât timp toți știu încă nimic

canonizată mă bântui prin mănăstirea
îndoielilor din icoane
biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând
am ars toate lumânările și-a rămas
doar întunericul murmurat 

printre boabele lipsă din rozariu

durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios
prea târziu te întrebi te frămânți te căiești
prea devreme îți pui țărână în cap

la răscrucea următoarelor clipe
timpul te așteaptă mereu
dezvelindu-și impudic gingiile.

Geo Vasile: Agorafobic/Agorafobico

 Agorafobic

Abia ce terminai de scris un text
ce încă fumega, îl reciteai sub lupă
și-l urâțeai, împovărându-i răsuflarea,
și-așa agorafobică, atrium în fibrilație.
Schimbai lexeme, figuri sintactice,
plantai capcane test, și piedici,
făceai și mai alunecos țesutul.
Credeai că e o faptă de creație,
sau altfel spus, de reproducere,
de fapt era o tentativă ratată de
comunicare, textul tău e asfixie,
rezistență arsă a cugetului,
fișă clinică a celui ce l-a scris.

Agorafobico

Non appena finivi di scrivere un testo,
poco tempo dopo vi ritornavi per
imbruttirlo, per renderlo pesante,
agorafobico, un atrio fibrillante.
Cambiavi lessico, figure sintattiche,
tentavi di piantare trappole, intoppi,
facevi sempre più scivoloso il tessuto.
Credevi sia un atto di creazione,
o meglio detto, di riproduzione,
era comunque un tentativo mancato
di comunicare... il tuo testo è asfissia,
resistenza bruciata del pensiero,
referto clinico dello scrivente.