Pe urmele poetului, Nicolae Silade (IV)

Adrian Dinu Rachieru:Nicolae Silade și Cartea Iubirii

        Cândva un prestigios focar cultural al Banatului, alături de Caransebeș și Oravița, Lugojul, căzut în somnolență, satelizat de cosmopolita Timișoară, dă semne de revigorare. Într-un frumos „portret” dedicat orașului, leagăn al mișcării muzicale din secolul al XIX-lea, Eugen Uricaru făcea o reverență, notând că Lugojul „înaintează prin timp asemenea unei nave calme”, întreținând flacăra identității naționale. Încercăm să ilustrăm acest adevăr, aducând în atenție câțiva importanți poeți din urbea de pe Timiș, slujind cu har ofensiva lugojeană. Mai ales că, observa Tudor Crețu, absența acestei vocații ofensive ar fi „o tară a locului”.

Aventura lirică a făgețeanului Nicolae Silade a început, mărturisea însuși poetul, sub auspicii cazone. Fiind la oaste (furier la IFA Măgurele) a fost surprins „în flagrant” de un colonel venit în inspecție care i-a confiscat două caiete voluminoase, doldora de sonete, pierdute pentru totdeauna; acest „jaf literar” l-a îndârjit, chiar dacă o vreme după buclucașa întâmplare (1977) n-a mai scris. Debutul s-a petrecut doi ani mai târziu cu Visul în lucru (Editura Litera) și până în 1994, când era prezent în volumul colectiv Cartea poeților (Editura Lugojpress), s-a așternut tăcerea editorială. „Împins de la spate” a mai tipărit Mergere înainte (1997) și eternelia (2006), încercând să întoarcă poezia spre lume; și, implicit, lumea spre poezie! Fiindcă fondatorul și directorul Actualității literare, o frumoasă revistă lugojeană, constatase că poezia de azi „nu mai are priză”, nu intră în sufletele cititorilor. Iar haosul din agora electronică încețoșează peisajul (axiologic) și falsifică ierarhiile. Plus dezbinarea care macină frontul scriitoricesc.

Cu „limbaj de psalmist” cum observase Gheorghe Grigurcu, la flama unor intense stări sufletești când „inima visează”, Nicolae Silade pune la bătaie „toată averea de simțăminte”. Încât Iubirea nu bate la ușă, în „două părți” (2013, 2016), pledează pentru „o altă mare însuflețire”, iubind mereu și „mereu rodind”, marile iubiri, ne asigură poetul, fiind decenale (v. din zece ani în zece te cheamă marile iubiri). Mai mult, „numai atunci când iubești trăiești” și sinonimia iubire-creație se sustrage timpului devorator: „trupul ei a încremenit în cuvintele mele”, garant al tinereții eterne.

Observăm, fără mari eforturi hermeneutice, că Silade frecventează ingenios o unică temă, convins că doar poeții „știu să eternizeze neprețuitele clipe”. Chemarea iubirii, clamând fericirea, glosând repetitiv, descoperind mereu alte fațete / ipostaze, solicită recuzita retorică, încastrând ecouri intertextuale. „Viața însăși e iubirea mea”, decretează poetul, trecând de la lapidaritatea unui discurs abstract, încercuind și explorând sinele pe calc stănescian (cum o făcea la începuturi), invocând marele anonim („este cel care este”) la prozopoeme, meditând pe diverse teme: raportul cu divinitatea, destinul uman, timpul corupător, rostul poeziei etc., toate sub cupola iubirii. Sonetist infatigabil, cântând „dulceața ascunsă a vieții”, topind stări contradictorii, el manevrează „blocuri de proză”, zicea regretatul Constantin Buiciuc, încrezător că poezia salvează lumea. „Cu gps-ul în funcțiune”, vrea să înțeleagă neînțelesurile, filosofând socratic și trimițând cu hărnicie miniepistole, cum și-a botezat un volum (v. miniepistole, Editura Grinta, 2017). Iată o dovadă: „n-am învățat nimic nu știu nimic nici măcar să iubesc n-am învățat / și nu știu și nu știu cum aș putea iubi vreodată această deșertăciune / a deșertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu / izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva // decât viața n-am învățat nimic nu știu nimic asta e tot ce știu / despre viață despre ea care știe tot despre ea care este totul.”

Aflăm chiar din gura poetului că aceste miniepistole, culegând „amintirile vieții”, memorate de o „realitate singuroasă”, nu se vor nici poezie, nici proză. Ele celebrează lucrurile mici, știind că „în lucrurile mărunte stă măreția”. Firește, nici o tangență cu minimalismul sau alte isme, discursul siladian, de forță ideatică, dorind a face din timpul zăbovirii un timp al ispășirii. Altfel, riscăm o viață netrăită, „pierdută în timp ce trăiam”. Mânat de „utopia fericirii terestre”, ar spune Liviu Chiscop, Nicolae Silade ne oferă, în sonete sau în poemele în vers alb, în varii înfățișări, o carte de dragoste, trimițând în lume cuvintele-mesager: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / le-am binecuvântat și le-am zis: / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul / luați chipul meu numele meu / și suflare din suflarea mea / stăpâniți peste toți aceia care vor să vă stăpânească / ascultați de toți aceia care vor să v-asculte / mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul le-am zis” (v. cuvintele).

Păstorind o revistă vie (doar online până în 2010), trăitor în urbea lugojeană (ca „centru al lumii”), Nicolae Silade este un nume important al liricii de azi, pe nedrept ignorat. Dar despre „critica de receptare și receptarea criticii” a scris însuși poetul-editorialist, constatând mâhnit că în „epoca rețelelor”, cu atâtea bloguri și site-uri, nimeni nu (prea) mai are nevoie „de mult prea dezbinata critică de întâmpinare”.

***

Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul  complet

Ionuț Caragea: Cod roșu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?
tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătății?
tu ştii că Moartea
își ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?
tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?
tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?
tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
și oceanele lumii?
tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?
tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?
tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?
tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?
tu ştii că și pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?
tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?
tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?
tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?
tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?
tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?
tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?
tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?
tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?
tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?
tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?
tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?
tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?
tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?
tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furișează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?
tu ştii că inima mea
își plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?
tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?
tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?
tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?
tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?
tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?
tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?
tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?
tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?
tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?
tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?
tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?
tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?
tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?
tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?
tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?
tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?
tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?
tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?
tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?
tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?
tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?
tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?
tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?
tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?
tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis in inima mea
închisoare de maci?
tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?
tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?
spune-mi,
tu ştii?
Ionuţ Caragea, 3 septembrie 2020

NR: 15-16(30) 2020 , ISSN: 2668 - 5620

Revistă de Cultură,Artă și Literatură

Apare la Oradea (bilunar/online)
Biblioteca Națională a României, ISSN.2668 - 5620/ISSN-L 2668 - 5620
Înființată în iulie 2019

* DIRECTOR/FONDATOR:Teodor Dume
Accesați prin Google link/ul. https://revistaextemporalliric.blogspot.com/
:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
- REDACTOR-ȘEF, Teodor Dume,scriitor,Oradea/Romania
- REDACTOR, MIOARA BĂLUȚĂ,scriitor, Bacău/Romania
- VERONICA LERNER,scriitor/Canada
ÎN ACEST NUMĂR:
*Nicolae Silade, *Daniel Corbu, *Daniel Luca, *Gellu Naum, * Ionel Bota, * Adrian Lesenciuc, *Ionuț Caragea, *Atila Racz, *Ionuț Calotă, * Teodor Dume, *Ottilia Ardeleanu, *Boris Mehr, *Armanda Filipine, *Teo Cabel, *Ramona Muler, * Nicu Gavrilovici, *Violeta Petre, *Silvia Bodea Sălăgean, *Ella Poenaru, *Lăcrimioara Iva, *Bădescu Alexia, *Costel Zăgan, *Gabriel Stănciulescu, *Ion Lazar da Coza *Alin Claudiu Baciu, *Stanciu Patrick, *Vasile Tirla, *Nelu Cazan, *Jenica Drăgan, *Ileana Vlădusel, *Alexandru Firiță, *Dragoș Vișan, *Anica Andrei-Fraschini, *Katalin Cadar, *Pavel Ilica, *Nela Talabă, *Vasile Chilindic, *Marian Florentin Ursu, *Vasilica Grigoraș, *Vasile ionac, *Ioan Draga, *Vlad Anghelescu, *Cristina David, *Mariana Buzea Daia, *Dan Cășuneanu, *Dan Tipuriță, *Dorina Neculce, *Eugenia Bucur, *Domșa Lucian, *Marin Moscu, *Petre Stoica, *Antin Angelica, *Maria Vasilescu, *Nicole Sere, Eduard Bucium, *Cristina David, *Sebastian Golomboz, *Ionuț Tiberiu Balan, *Traian Abruda, *Oana Frențescu, *Dani Anton, *Radu-Andrei Popa, *Camelia Bot, *Alexandru Berceanu * Marin Rada, *Dumitru Ichim
***GRUPUL ZBOR SPRE ÎNĂLȚIMI,(administrator: Camelia Bot)
- Gheorghe Ungureanu
- Ana Văcărașu
- Fanuța L
- Camelia Bot și Relu Popescu
- Cristina Ghindar Greuraș
- Cristina Tunsoiu (poezia lunii)
ORDINEA ESTE ALEATORIE!
Vă mulțumim pentru colaborare!

Teodor Dume,
Redactor-șef

Alexandru Berceanu: Vremuri colorate

Nu prezintă prea multă încredere
ceasul ce ne deschide ușa
iubito
când moartea bântuie cu paltonul scămoșat
pe la porți.
Numele nostru anonim
nu înseamnă nici măcar o moarte,
suntem ca o amantă cu brațe efemere,
niște nomazi rătăciți în păcate,
cu cetăți păzite de niște irozi
cu paloșe aurite!
Nu prezintă prea multă încredere
iubirea robotică,
cărările răsfirate printre plopi solitari
care
rătăcesc pașii,
și învălue iadul cu lumini de rai
îmbrăcănd iubirea
în cămăși conjugale viu colorate!

Dumitru Ichim: MOUNTSBERG CONSERVATION AREA

(2.)
Se poate să fi fost umiditatea și căldura, dar poate a fost altceva. Matei, ca și mine, e foarte sensibil. Dacă vă uitați în fotografiile lui abundă cerurile și marea. Poate că în subconștientul lui a suferit la vederea gratiilor după care erau puse păsările cerului cele care știu cum miroase hainele lui Dumnezeu - vulturi, ereți, șoimi și ulii cu pene de aur. Chiar și în cușcă nu și-au pierdut demnitatea imperială. În ochii lor a rămas cerul, trist ca un amurg care curge ca un flaut peste rănile noastre nemărturisite. Trecem vinovați prin fața lor de ce au fost în stare frații noștri cu sufletul împăroșat și cu inima plină de viiturile murdare ale stihiilor descătușate. Aceasta este bufnița albă cu penele imaculate ca o rochie de mireasă și aceasta este bufnița încornorată, cum e numită în folclorul american. pentru că are două smocuri de pene răzvrătite pe cap. Uite și vulturul pleșuv! Ori de câte ori mergeam la Toronto când mă apropiam de Milton răsfoiam cerurile inimi mele până îl găseam. Și nu era singur.
Oare ce inimă au oamenii aceștia care comit un act criminal împotriva naturii? Știu ei ce e libertatea? O pasăre, ca una dintre acestea, deși este fratele mai mic al omului ea este cea care deschide cerurile dimineții ca omul să aibă lumină. Ea știe toate scripturile nopții din mozaicul stelelor și știe să zboare tainele adâncului cele de-o ființă cu Marele Abis. Mă uit la acest vultur pleșuv și mă gândesc la fratele lui, condorul din Munții Anzi. Se spune, nu știu unde am citit, că viața condorului este foarte lungă și de multe ori m-am întrebat ce a scris Marele Poet cu psaltirion, acum căteva mii de ani: ”înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale!” Să fi știut oare David cum condorul își înnoiește tinerețile? Când acest vultur al Anzilor îmbătrânește ciocul se îndoaie, ghiarele i se sucesc și astfel nu mai poate vâna cu ele. E pândit de moarte și din cauză că glandele care ungeau penele din cauza bătrâneții au secat și astfel e sortit să moară de frig. Ce face atunci ca ”să-și înnoiască tinerețile”? Se ascunde undeva în munți și își zdrobește ciocul și ghiarele până ce acestea se rup și devin din nou arme bune de vânătoare. Apoi își smulge penele și atunci organismul produce pene noi, dar și glandele care ung penele protectoare de frig încep să lucreze. Din povestirea aceasta înțelegem ca dintr-o fabulă omul care renaște din omul vechi prin post și rugăciune.
Ce e trist este că în fiecare cușcă e numai o singură pasăre. După ce ești întemnițat în cușcă imaginează-ți să fii și singur. un clovn pentru hainele gălăgioase și plictisite. Înainte de a pleca revenim la the golden eagle, vulturul de aur atât de prețuit la indienii de aici, care ca și păsările acestea sunt ținuți în rezervații. Folosit ca simbol al Americii acest vultur cu penele aurii cântărește pe puțin 6 kg, iar lungimea aripilor în timpul zborului sunt de 2 m și ceva.
Am lăsat la urmă o informație care va cutremura pe orice necredincios care spune că nu crede pentru că nu L-a văzut pe Dumnezeu. Vulturul de aur are un văz atât de minunat că poate observa pe un iepure de la o depărtare de 1.5 km. Omenește gândind ar fi ca și cum am citi titlurile din ziarul ”Scînteia” de la o distanță de jumătate de km.

Marin Rada: Un vis

Te-am visat
atât de aproape, mamă,
aveai ochii vii
și părul alb sub năframă .
Am întins mâna
să te ating
dar în locul ochilor tăi
era o imensă câmpie
de frig.
Te-am visat
atât de aproape
de lacrima mea, mamă ...
Dimineața
cineva așezase
la căpătâiul meu
o icoană.

Ionuț Caragea - Aforisme

Cea mai frumoasă amintire pe care o am ca aforist o reprezintă Marele premiu și trofeul "Sapiens Piroboridava" (Ex-Aequo) la a doua ediție a Festivalului Internațional al Aforismului pentru românii de pretutindeni (Tecuci, 4-5 octombrie 2018). Această ediţie a fost cea mai importantă, fiind închinată Centenarului Marii Uniri. În cadrul evenimentului a avut loc festivitatea de inaugurare a bustului eroinei naţionale Ecaterina Cocuţa Conachi – Vogoride, o prinţesă româncă şi o revoluţionară cunoscută pentru activitatea desfăşurată în favoarea unirii principatelor Moldova şi Ţara Românească. Evenimentul a fost organizat de scriitorul Vasile Ghica, fundaţia Pelin şi autorităţile din Tecuci. Preşedintele de onoare al festivalului a fost academicianul Nicolae Dabija.

Aforismele distinse cu trofeul "Sapiens Piroboridava":
*
Aforismul este pepita de aur pe care aforistul o găseşte în meandrele inspiraţiei.
*
Piatra lui David a dărâmat un munte de carne. Aforismul poate şi el dărâma un munte de literatură.
*
Pe omul care îşi păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
*
De ce unii oameni sunt de gheaţă? Fiindcă ei păstrează în suflet statuia amintirii, statuia ridicată din ceara lumânărilor topite.
*
Amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.
*
Crucile nu sunt decât nişte pansamente puse pe faţa pământului.
*
Când apare curcubeul, Dumnezeu ne aminteşte că sufletul nostru este cea mai frumoasă carte de colorat.
*
Aşa cum se deschide nufărul deasupra lacului, aşa se deschide şi cuvântul deasupra lacrimii.
*
Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
*
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
*
Fericirea – gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
*
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
*
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
*
Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor lăuntrice.
*
Inima este o pioneză pe harta lumii.
*
Inima - o petală căzută din corola unui vis.
*
Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
*
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
*
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
*
Înţeleptul vede viitorul chiar şi în spuma valurilor.
*
Aşa cum trece raza de soare prin frunzişul des, aşa trece şi omul înţelept prin greutăţile vieţii.
*
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
*
Luna este ca un ceas fără limbi în faţa căruia îţi poţi petrece copilăria la nesfârşit.
*
Moartea este mult mai greu de cucerit decât o femeie. Dar dacă ai adus-o în pat... va fi mereu a ta.
*
Moartea – pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers.
*
Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.
*
În viaţă te naşti când răsare o stea şi renaşti când răsare un gând mai strălucitor ca o stea.
*
La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.
*
Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
*
Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.
*
Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.
*
Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.
*
Omul e o sculptură neterminată pe care o finisează sculptorii orbi din adâncuri.
*
Şi omul are două aripi. Una este de pasăre Phoenix, iar cealaltă de Icar.
*
Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
*
Poetul e o pană de înger înmuiată în lacrima cerului.
*
Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.
*
Poezia e plânset dublu rafinat.
*
Sufletul – orga de lumini a trupului.
*
Sufletul este o bicicletă cu două roţi: inima şi creierul. Cândva a avut şi două roţi ajutătoare: mama şi tata.
*
În copacul vieţii, sufletul este o frunză, iar visele sunt nervurile sale.
*
Sufletul este un zmeu cu două sfori. O sfoară este alcătuită din lacrimi, iar cealaltă din vise.
*
Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
*
Umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului, iar cealaltă jumătate în interiorul lui, respirând vise.
*
Cel mai frumos instrument muzical este universul. Dumnezeu îi reglează corzile prin învârtirea galaxiilor.
*
Viaţa este un muzeu cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.
*
Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
*

Visele sunt genele false ale nemuririi.
*
Ce este visul? Un film al nemuririi developat de suflet în camera obscură a minţii.
*

(Sursa: pagina autorului facebook)

Katalin Cadar: Fug de mine

mi-am surprins oglinda
cum se privea într-un rid
din colțul ochiului meu
stâng,
fără să clipească
vreo secundă
sau să schițeze un gest.
nici măcar nu se încruntă la apariția unui rictus.
parcă –
într-o transă
indusă
de tăcerea zilei,
cu poalele spălate în cenușa
anilor,
ce au ars visele
copilului
adormit sub o umbră
care mă sperie... 

fug de mine.

Aurelian Silvestru, carte: Străina de la Hollywod

In Colecția ,,Biblioteca de proză” a editurii PRINCEPS MULTIMEDIA Iași, sub semnătura redutabilului prozator AURELIAN SILVESTRU, a aparut romanul STRĂINA DE LA HOLYWOOD.

Pe coperta a IV-a a cărții stă scris:
Promotor al realismului magic și moral, Aurelian Silvestru este unul dintre cei mai reprezentativi și mai citiți prozatori români de azi.
Așa cum afirmam nu de mult, acest scriitor de raftul întâi, aflat la confluența Esteticului cu Eticul și Sacrul, este un moralist născut iar nu făcut, pilduitor ca Esop, șfichiuitor ca înțeleptul Seneca, visător ca Cervantes și mereu în legătură tainică cu divinul. Cărțile sale de proză, între care Templul Bunătății (2005), Cel rătăcit (2009), Pragul (2014), Și tu ești singur (2014) , Îngerii dispar în ploaie (2017), Cavalerul cu aripi de petale (2018) au apărut în tiraje mari și au fost traduse în cinci limbi de circulație.
Străina de la Hollywood, cartea pe care-o avem în față, impecabilă construcție romanescă, este un semnal de alarmă și un îndemn pentru salvarea lumii cât nu este prea târziu. Personajele sunt tineri, puternice personalități, conturate la început din două-trei tușe, printr-o magnetică prestidigitație, îmbogățite apoi prin dialoguri și meditații de jurnal (Felicia, Maxim, Stejar, Floridana, Odesitul, Denis, pictorul Viorel Dumbravă). Acțiunea se petrece într-un mare oraș dar și în catacombele acestuia, unde se pregătesc arme bacteriologice care pot distruge lumea. Romanul dezvoltă o luptă acerbă pentru anihilarea descoperirilor letale ale savantului Nicanor, o luptă împotriva răului, reprezentat de clanul Gigi Bob, Andrei, Titus Vulg.
Ca și în celelalte cărți, în Străina de la Hollywood, Aurelian Silvestru face, cu mijloacele romancierului, o pledoatie pentru încrederea în biruința binelui și a iubirii ca forță motrice a lumii și paravan împotriva răului. Cititorul va fi captivat de dinamismul acțiunii, de dialogurile percutante, de spectacolul aforismelor de învățătură, de imaginile filmice și replicile inteligente, toate acestea semnele și arsenalul unui mare prozator.

Daniel CORBU

Nelu Cazan:***

Dă-ți masca jos
Şi aratăți fața
Nu te ascunde după copac ca un tălhar
Dă-ți masca jos
Ca să simți viața
Şi ce se întămplă-n lume să-ai habar
Nu te ascunde,spune cine eşti
Arată lumii că ai caracter
Şi demonstrează că ştii să iubeşti
Ce te înconjoară,totu-i efemer
Dă-ți masca jos şi nu sta îngenuncheat
Străbunii te privesc din cimitire
Dă-ți masca de pe fața,că-e păcat
Nu asta este legea firi.
Nu te-ai născut cu masca pe figură
Şi nici nu vei pleca în cer cu ea
Nu masca te învață,de cultură
Nevoie azi avem,e altceva.
Dă-ți masca jos,s-o poarte cei
Ce nu iubesc cultura şi pămăntul
Din care s-au născut şi sănt mişei
Şi ne-au implementat cuvăntul.
Scoate din dicționar cuvăntul mască
Şi pune-n locul lui democrație
Pune pe masa ta o sfăntă pască
Şi atunci putem vorbi de omenie.

Alexandra Firiță: Căzătoarele stele

Se făcea tot mai cald între cifre şi coada cometei
se dezlănţuiau căzătoarele stelele
şi ne trezeam lichizi într-o deltă
de unde razele lunii degete argintii
ne pescuiau
albi nenufari plutitori în celeste ape
trecea cum o dungă înnoptată întunecarea
peste turlele cu foame de geometrie
între cifre se făcea armonie
iar coada cometei rasfirată pasăre era
zburatăcind neantul
neplânsă necăzătoare din înaltul
şi noi topiţi în vazduhul
tot mai privire şi mai ochi şi lăcrămi
suntem
căzătoare ploi pe obrazul de var al Lunii.

Ion Lazar da Coza: Rutina rugăciunii

şi azi
ca şi mâine
ca ieri
tic-tacul ceasului de perete e acelaşi
acelaşi e peretele aceleiaşi case
imperturbabil renasc în fiecare dimineaţă
din repetabila zgură a nopţilor-indigo
zilnic mă împac cu mine
întrucât zilnic mă urăsc de moarte
moartea
fiindcă-mi plăteşte săptămânal chirie
mă calcă (să simt că trăiesc) apăsat pe degete
încât dac-aş ţine mâinile pe clape de orgă barocă
aş interpreta dumnezeieşte
toate recviemurile lui Bach
sau poate că ar fi una şi aceeaşi partitură
căci la ce ureche muzicală am
n-aş face diferenţa
cum nu fac deosebirea între tic-tacul de ieri
şi cel de azi al ceasului de perete
deşi ştiu (dar oare de ce nu accept?) că rugina
îi macină sistematic
mecanismul

Jenică Drăgan: Poem întru rostire

Nu mai-e mult și umbre vor urca

peste umerii mei verzi întunecimi

din neștiutele-mi sărate adâncimi

devălmășii de alge și sidefii scoici

unele trăind marea sau nemurirea

lacrimii perlate înecând iole albe la

tâmplă-mi amarate gutui pe valuri

Omenește-mă deci Doamne la soroc

cu-o moarte lină trezire în uitata-mi

iubire dă-mi-o mie ca drept răsplată

înfiorându-mă Și nu mă duce-n locul

cu verdeață ci risipește-mă alene prin

merindele Tale să culeg fetia fierbinte

a Cuvântului să-i aud arzând în friguri

silabele sale și-am să Te iert în noapte

învățând rușinat iar cumințenia țărânei

Așadar îndeasă-mi Doamne în traistă

tainul de soarte dar lasă-mi nestins pe

rugul îndoielilor jarul rostirii caldă vatră

în iarna tăceri Tale de atunci și până azi

Grație impecabilei logici a absurdului în

alveola timpului cineva mă va clona sigur

Ultimul truc menit doar celui ce-a păstrat

visele tuturor nescrise cărări până la capăt!

Atila Racz: Odihnă

Sunt tot mai obosit
Duminica
Parcă si pereții
Parcă si obloanele vechi
Și tabla de pe casă
Și ziua ațipită pe garduri
Culoarea frunzelor
Muntele
Toate par obosite
În ziua de odihnă
Și cui nu-i place
Să bea un pahar cu vin
Sub umbrar
Cui nu-i place să vină
Femeia visată
Să pună pe masă scorușe
Câteva flori de liliac
Iar când mișcă în jur
Să i se vadă puțin din șolduri
Puțin puțin din sâni
Lumina să-i treacă prin rochie
Puțin deasupra genunchilor
Și părul ca un râu negru
Sălbatic
Să-i curgă până pe brâu
Acum în ziua de odihnă
Când bate spre înserare
Și cântecul mierlei
Trece prin frunzișuri
Ca țârâitul ploilor
Acum când mâna ta
Mi se lasă pe umăr
Ca o binecuvântare.

Alin Claudiu Baciu: Cugetările unui prost...

Trag din ultima țigare, așa am învățat că i se spune de pe albumul “Bine ai venit în paradis”, de parcă l-aș prinde pe Dumnezeu de un picior să-l trag în jos și să-i spun: Coaie, trage și tu un fum să vezi ce-i paradisul. Aș fi putut să mă înfrupt de la pieptul diavolului mult mai devreme într-o budă distrusă dintr-un liceu amărât dar am ales să nu, în schimb am dat de nectarul nicotinei la frumoasa vârsta de... oricum rămân la 19 ani pentru totdeauna și am să fiu copil atâta timp cât voi mai avea cel puțin un părinte. Lasă-mă, nu mă necăji cu teoriile tale despre viața ta super sănătoasă și dietele tale, le poți respecta dumnezeiește dacă sufletul tău e făcut pane in căcat! Am să trăiesc cât mai respir, citat din regele Hagi, și nu am să-mi refuz vreun moft. Nu-mi explica mie cât de mult îmi afectează plămânii sau cât de mult mă îmbătrânește, mai mult mă stoarce de viață viața ta lipsită de sens fără vreun țel și fără vreo șansă de a lasă nici cea mai mică amprentă pe pământul ăsta minunat. Chiar acum m-aș răstignii în două cuie, barbă am, plete am, fiul omului sunt, dar mi-e că nu m-aș putea opri din scris. Mai trag un fum în piept și simt cum îmi arde bucata de suflet rămasă în mine, odată expirat fumul îmi desenează chipul muzei mele, da, chiar ea, ea îmi e tot un fel de cancer dacă nu îmi stă pe piele. Uite că găsesc metode să o mai văd, se risipește mult prea repede cu fiecare fum tras și așa mai aprind o țigare. Imi sunt singur de vină că ascult, imi sunt singur de vină că văd si mai ales imi sunt singur de vină că simt. Mai văd vină doar in păcatul buzelor tale femeie de contur divin. Și uite cum ajungi de la o țigare aprinsă la baliverne târzii de vară. Imi spune lumea că sunt pasibil de un iz de artist, eu vreau să reușesc să fiu doar om și mă gândesc doar cum la-ș putea fuma și izul ăsta ca pe ultima țigare din pachet. Mai aprind una că doar nu s-o face gaură în cer și mai trântesc două cuvinte pe un colț de hârtie ruptă din prima partitură cântată de mine, parcă și asta îmi umple mai mult fărâma de suflet, mai mult decât o critică despre trăitul tău sănătos! Dă-mi un foc să nu stai degeaba.

(Sfântu)

Ileana Vladusel: Scrisori pentru mama

fotografia
Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.
Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!
Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi...?
Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?
Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!
Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.
Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit că mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea, zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!
Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu...eu dintre toți mai sunt și azi...
Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă...căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan...
N-aș da fotografia nimănui! Nicio avere nu-i de ajuns să-i pun în ramă argintată chipul tău! Mi- cere câte unul uneori să-și oglindească sufletul în ea. Mi-e frică îți spun drept, să nu mi-o ia! Mi-e teamă când o dau să nu se ducă de pe hârtia veche, vraja! Încă, atunci când o aduc, verific tot! Mă uit la chipul tău, să fie întreg. Dacă de dor și prea multă durere, păstrează un strop duios de mângâiere, o geană caldă sau un colț de cer! Altă fotografie nu mai sper să mai găsesc prin vechile albume. Asta e tot ce mi-a rămas din tine...
Din tine și din tot ce-ai însemnat. Știu că din pieptul meu nu ai plecat dar cânt privesc fotografia veche parcă mă-întorc în timp. Te văd aievea...
Unde-a rămas căsuța, unde-i curtea, unde e dudul-nalt, via și puntea din ramurile pomilor sădiți de mâna ta? Unde v-ați risipit? Unde v-ați dus și m-ați lăsat uitată? Fotografia asta îmi răcorește, rugul nestins al dorului. Vorbește! Iar dorul și durerea mi le simte. Când o privesc, fotografia plânge...
18.08.2020

Ion Lazar da Coza: Barbut

erai doar amintirile tale când ne-am întâlnit
eu coboram dintr-un viitor
incert
dintr-odată
inima a reuşit
să-şi vorbească fără translator
să se vadă fără oglindă
nici măcar nu-şi făcea freza –
era frumoasă aşa cum era…
precum Rimbaud cu mâinile-nfipte în buzunarele rupte ale paltonului
a început să hoinărească
din speluncă în speluncă
și să-şi joace
inexistenţa la barbut
poate că de data aceasta
pierde

 

(Ion Lazar da Coza va rămâne veșnic în inimile noiastre)

Stanciu Patrick: Apusurile

Apusurile rup zilele în amintiri. Odată cu lăsarea soarelui, noaptea ne fură amintirile și le poartă cu nostalgie prin timp în aerul purtat de vânt, pentru ca de fiecare dată când vom simți mirosul unei seri de vară, a ierbii ude, ori a malului mării, amintirile să reapară.
Pe drumul spre destinația noastră presărăm amintiri ce poartă amprenta sentimentelor noaștre.
Poate că peste ceva timp nu ne vom mai aminti culorile fiecărui apus, însă cu siguranță vom simți același vânt ce ne-a mângâiat obrazul în zecile de nopți de vară și vom retrăi vibrația fiecărui moment întipărit între un răsărit și un asfințit. Oricât de fericită ar fi viața noastră la momentul prezentului, vom simți lipsa unui loc, a unei persoane sau al unui moment în care timp de o clipă, ființă noastră s-a simțit împlinită.
Apusurile sunt frânturile timpului, vestirea unui nou răsărit și ale unor noi amintiri. Umple fiecare moment dintre răsărit și apus. Îmbrățișează, iubește, joacă-te, plânge, călătorește, descoperă oameni și locuri noi și profită de tot ceea ce îți poate oferi ceva sau cineva; citește, învață, râzi, înoată în mare și dormi sub cerul înstelat al muntelui! Trăiește și fii fericit pentru că ceea ce e în jurul tău există! Tot ce a fost nu se va mai întoarce niciodată, iar tot ceea ce va fi se întâmplă acum. Precum fiecare început are un sfârșit, la fel fiecare răsărit ajunge să se sfârșească într-un apus.

Trăiește prezentul înainte de venirea apusului.

(imagine internet)

Nela Talabă: Încă e vară...

Încă e vară, iubite!
Suntem amândoi la o măreață și unică întâlnire:
întâlnirea perseidelor, vise aprinse de îngeri
care coboară din infinite și pline de mister spații,
cu țârâitul greierilor, care urcă din infinite și mistrioase timpuri,
din curgerea miilor de vieți, ale strămoșilor, ale părinților noștri,
din curgerea copilăriei noastre...
Perseidele coboară, țârâitul greierilor urcă
și se întâlnesc în inimile noastre,
se-aștern în noi,
ne-nvăluie ca într-o ploaie cladă de lumină, de sunet, de timp,
în vara ce încă mai e,
iubitul meu!

Pavel Ilica

Clepsidre tainice trec -
marea e sub cod de furtună
pe țărm pescărușul
sub coasa albastră
a lunii septembrie

Dan Casuneanu:***

Nu ți-ai schimbat nimic la prima vedere.
De câte ori te mângâi mă înfior
până la margini rămân fără aer
improvizez doi plămâni de uriaș
intru în carne inima sapă adânc.
Nu ți-ai schimbat decât sângele
și fața de copil visător
îmi dau tot mai mult oxigen.
Înghit pe de-a rândul și merg înainte
îmi fac vânt printre florile tale
tot mai numeroase în ultima clipă.
Mă urc în avion pe covorul roșu
parcurg culoarul până la cabina pilotului
mă așez și mă ridic peste tot.
Te văd cum alergi în spatele meu
te aud cum mă strigi din tunel
te închid cu voia ta înăuntru...
Până aterizez pe hârtia velină
îmi fac loc printre măști
este același vacarm de la facerea lumii
nu s-a schimbat cu nimic. Ai dreptate.
Sunt un pitic cu frunze pe tot corpul
ascuns între un cerc și altul
respir cu două alveole, minuscule.

Marian Florentin Ursu: Iubire echivocă

mai știi,
un sărut primordial
și o lună de opal
printre norii cei subțiri?
ții minte,
un secret cioplit de timp
pe o stâncă din Olimp
și un templu de-amintiri?
ții minte,
o iubire echivocă
pe-o corabie barocă
și-un adio abisal?
mai știi,
țipătul de cormoran
de plecare pe ocean
și-un atlant purtat de val?

Vasile Chilidiuc: haiku

sfârșit de vară -
parfumând tot cătunul 
țuica de pere

Boris Mehr:***

Tu m-ai fumat, iubita mea?
Nu sunt țigară, sunt o narghilea.
Eu nu mă epuizez ușor,
Nu-s picătură, sunt mereu izvor.
Sunt cerul uneori acoperit,
Poate lumina ce ne-a-nvăluit,
Sunt șirul de morminte din trecut,
Sunt rănile ce sângerau și au durut.
Poetul este peste tot,
Sunt doar o parte, El e Shebaoth.

Katalin Cadar: De ceva vreme

nu mai am fluturi în stomac
de ceva vreme...
nu știu cine a stins lumina
când
cuvintele ni se jucau
„adevăr și minciună"
pe dezbrăcate.
în odaia nupțială
s-a tras cu gloanțe oarbe,
dar totuși
a murit Noi-ul.
tu,
eu,
el și ea,
rămași vii în bezna unui epilog
nescris,
după o noapte
de dragoste.
fluturii nu mai există...
de ceva vreme.

Nelu Cazan: Doar atât...

Patimile lupului (30)
Între fulger și curcubeu
Stai tu azi și Dumnezeu
La margini de lume și timp
Eu nu mai exist dar te simt
Căci fulgerul ma tot lovit
Ca pe un proscris din Olimp
În mine întrupată mereu
Stai capăt de curcubeu
În inima ta nu mai sănt
Nici măcar un simplu cuvănt
Stau garduri de gheață între noi
Furtună de moarte în doi
Cu fulger căzut peste mine
Ai luat și albastru cu tine
Lăsănd pe destin o arcadă
Ce ochii nu pot să o mai vadă
Ești mult prea tărziu și departe
Te am doar în semnul de carte
Între fulger și curcubeu
Azi cade doar lacrimi și eu
Te caut prin margini de lume
Rog fulgere să se adune
Să aducă lumină în noapte
Să ți pun iarăși semnul de carte
Două inimi căndva curcubeu
De fulgere rupte mereu
La celălalt capăt nu s eu
Doar vis și speranțe deșarte
Și un fulger de foc și de moarte

Camelia Boț: Pe unde sunteți?

Liniște, pe unde ești,
Pe unde hoinărești?!
Ai uitat de sufletul meu
Ce te strigă mereu?!
Peste zi, peste noapte,
Te caut printre șoapte,
Dar tu, nu mă cunoști
Nu vrei să-mi vorbești...
Aievea, te strig, răgușesc
Și-n dor, mă prăbușesc.

Bucurie, pe unde ești,
Pe unde rătăcești?!
Ai uitat să-mi așterni flori
Pictate-n mii de culori,
Te caut, te aștept în prag
Fiindcă-mi ești tare drag,
Dar tu, nu mă cunoști
Nu vrei să-mi doinești...
În zadar te strig, te chem
Și-n dorul tău, aievea gem.

Iubire, pe unde ești,
Pe unde zăbovești?!
Ai uitat că-n lume-i greu
Iar eu plâng mereu?!
Căutându-te-n fiecare om
Ce nu dă roadele unui pom.
Dar tu, nu mă cunoști
Nu vrei să mă iubești...
Aievea te strig, te aștept,
Dar tu treci, nu mă accepți.

Teodor Dume: Tăcere, se moare...

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea 
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

Dragoș Vișan: Londra my life

Dimensiunile dezastrului nu contează
știu cât ți-am greșit - te-am bombardat
insistent ca un Werther cu vorbele
ucis la rândul său
de nealegerea altei doamne
Doamne
Este o lună când greșelile mă fac să roșesc
eu ca toți din neam
te-am iubit ca pe-un my Lord totdeauna
vrând ca Ion Ghica să te studiem
să fim cei mai buni ingineri
cei mai artiști cuceritori ai lumii și inimii
niste John Dee îndrăgostiți de Elizabeth First
dar liliecii din capete ne-au zburat
până în Țările de Jos Spanii Polonii
cu leul alb leul roșu pietre filosofale Golem praghez
Taine ale refugierii la curțile altor regi înțelepți
ce se luptau cu obscurantismul supușilor
Pe tine Iubito
de unde-am plecat
nu te-am uitat
și asta s-ar putea
să ne fie salvarea

Anica Andrei - Fraschini: Pervaz

poate că abia acum are loc
atingerea curată și nemijlocită
a tălpii cu amurgul de la marginea
primului câmp necălcat
a minții cu aniversările zilei
a ceaunului cu vreascurile copilăriei...
poate că abia acum știu nu doar să mă încânt
ci să ascult și să înțeleg greierii
din augustul întâmplărilor
să eliberez gingașii fluturi peste încă o noapte...
iar sfârșitul de săptămână
poate fi abia acum începutul vieții care mai rămâne
de parcă gutuii din toamna ce pândește
ar putea zămisli în premieră piese irepetabile
ornamente pentru pervazul uitărilor
iar pensulele ar rosti întâiul apel la scaldă
în nonșalanța pastelurilor...
încercați să veniți din nou
știu să deschid cel mai permisiv libertinaj al visului
în care să ne scufundăm
iar lumea să nu afle
cum de se reflectă într-atât siguranța din interior
pe suprafața ridată a frumuseții exterioare...

Petre Stoica:***

Jocul din poligon
Petre Ion Stoica
Încet, încet
Viața mă impinge cu fața la
Zid.
Deocamdată
Sunt în poligonul în care
Se trage cu focoase de
Păpădie.
Sare prin tranșee,
Veselă,
Copilăria.
Curând,
Vor sosi, fără tăgadă
Și aruncătoarele de flăcări!

Marin Moscu:***

De sunt la munte sau la mare
În zile lungi cu cer senin,
Pe înnoptate către tine
Cu aripi de speranţe vin.

Tu ca o floare împlinită
M-aştepţi cu zâmbete în prag,
Îmi schimbi cămaşa şi sub lună
M-aduni la pieptul tău cu drag.

Fierbe luceafăru-n priviri
Şi cerul curge peste noi,
Acum tu te găteşti de vise
Şi împărţim poemu-n doi.

Sunt pelerinul cel dorit
În lucitoare tăinuire,
Cu îngerii intrăm în rai
Sădind bobiţe de iubire!

Domșa Lucian: Ceaiul de la miezul nopții

Motto: “Opusul dragostei nu este ura, ci indiferența”

Poetul se întoarce acasă, noaptea târziu și nu mai aprinde lumina, pentru a nu-și deranja nevasta. Intră tiptil, direct în bucătărie. În drumul său se lovește de un scaun, care, în cădere, nu a bufnit, ci pur și simplu a scos un tunet înăbușit ca de tobă și aproape instantaneu s-a auzit un picurat. A rămas surprins o clipă, de acest zgomot ciudat. „Oare ce sticlă s-o fi spart?” s-a întrebat el. Dintr-o dată a început să miroase a oțet. Știa foarte bine că sticla cu oțet e pusă de obicei pe o poliță în colțul din dreapta al bucătăriei. Sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. I s-a părut suspect cum de a reușit să azvârle scaunul, cu pasul lui atât de ușor, tocmai la înălțimea aia de peste un metru și jumătate, unde se afla sticla cu oțet. Și după-aceea, cum de n-a auzit zgomotul scaunului revenit înapoi, pe podea? A stat câteva secunde să analizeze explicația fenomenului. Posibil ca, scaunul să mai fie acolo, sus, agățat de poliță și doar sticla cu oțet să fi coborât. Ca un poet ce era, își imagina că acest gen de întâmplări sunt perfect posibile. A mai auzit el astfel de fapte și pe la alți colegi de-ai lui de breaslă.
A mai făcut un singur pas și a constatat că a călcat pe ceva alunecos care parcă a încercat să-i sară de sub picior, dar nu a mai reușit pentru că a fost strivit. S-a aplecat ușor și a pipăit cu vârful degetelor. A simțit ceva rece și zgrunțuros. S-a cutremurat. Oare a călcat pe o broască râioasă? La gândul ăsta i s-a făcut greață și milă de biata făptură. Chiar și broasca e o ființă utilă, chiar dacă n-are ce căuta în bucătăria lui. A mai făcut un pas și o nouă broască a fost ucisă. La al treilea pas, o altă broască a reușit să-i sară din cale. S-a oprit, trebuia să se concentreze. Trebuie să prindă una încă în viață. S-a aplecat și după câteva secunde bune, a reușit să prindă una. A apucat-o eroic cu două degete și a ridicat-o din balta de oțet în care viețuia. A constatat, fără nici o dificultate, că biata vietate nu era altceva decât un castravete murat. În clipa aceea, poetul a înțeles, în sfârșit, că-n ordinea desăvârșită din bucătărie, un borcan cu castraveți a ieșit, incognito, din cămară și s-a cățărat pe scaun. Vai, câte minuni și surprize se petrec la miezul nopții! Borcanul cu castraveți ori a fost o stafie, ori rezultatul nefast al reorganizării bucătăriei.
După aceată ciudată întâmplare, poetul s-a liniștit și s-a gândit să-și facă un ceai. A reușit imediat să găsească aragazul. Era un om de succes, reușitele îl caracterizau. O lumină albastră a străbătut bucătăria și a luminat castraveții striviți, acele ființe nevinovate... În schimb, ibricul de ceai nu l-a mai găsit la locul știut. Spre norocul lui a pus mâna pe o cratiță din ale cărei torți cădeau picături mari de apă. A mai făcut un pas spre poliță și a apucat cutiuța cu ceai. Locul îi era bine cunoscut. A doua cutie din stânga. A turnat conținutul în apa de pe foc, dar, curios, apa a început să sfârâie, să bolborosească și să emită o lumină semitransparentă. A început să bâjbâie după cutia în care ținea zahărul. A găsit-o și a turnat din ea, la întâmplare, o parte din conținut. Curgea ca făina, dar avea culoarea neagră. După câteva momente, a lăsat ceaiul să se limpezească și cu nerăbdare l-a turnat într-o ceașcă. Chiar după prima înghițitură a simțit un gust dulce-picant combinat cu un amar bălos. L-a băut cu mult curaj și printre sughițuri, a constatat că, fie a fost un ceai special tibetan, fie produsul reorganizării bucătăriei.
Erau ultimele cuvinte ale poetului...

Eugenia Bucur: Lumini și umbre

O singură inimă avea să bată pentru mine.
La prima bătaie a inimii mele a apărut sincronizarea.
După o vreme, iubirea ce o primeam îmi împărțea inima.
Fiecare se aşeza pe un loc anume, cu lumină.
Încet, încet umbrele neputinței doreau şi ele o parte din lărgimea ei.
Fiecare contracție are greutatea teritoriului dominat de umbre,
Amprente ce fac pasul apăsat şi întunecă lumina ochilor,
În lipsa Luminii din Lumină!

Vasile Ionac:***

Cum să ne-ntâlnim într-o iubire nouă
Când îmi plâng de milă păsările-n crâng?
Cuca și cu cucul vând în piață ouă,
Inima zvâcnește într-un ritm nătâng.
Stau pe o terasă și ascult cum plouă.
Peștii,-n fund de apă la pescari se plâng
Că se duce vara și n-au casă nouă
Și nu prea se cată solzii noaptea-n târg.
Bărci de promenadă se hlizesc la ape,
Țuica se deschide spre beție larg;
Între două vorbe parcă ar încape
Flote scufundate fără de catarg.
Pașii mei pe maluri nu mai știu să cate...
Numai gându-aleargă fâlfâind din steag.

Boris Mehr:***

Drumul șerpuia pe lângă faleză,
Eram vagabond cu lamă și freză,
Creșteau în jur calamine-nflorite,
Mă ascundeam în cimitire, în cripte.
Dar cerul se umplea de lumină,
Insecte mărunte jeleau în surdină,
Eu scriam versuri în minte, frumoase,
În timp ce domnița mea de mult timp plecase.
Astfel ajuns-am în ștreang, a mea limbă
Poate-i un semn că lumea se schimbă.

Dan Tipuriță: Fiindcă-mi căzuse dragă

Am monitorizat o poezie. Zilnic
Avea o aritmie şi-o rimă slabă.
- Grav!
Ea-mi răsărise-n mintea acelui gând, ce clinic
intrase-n remisiune.
De sănătos-bolnav.
Adesea cu privirea o mângâiam supus,
era frumoasă tare cum noaptea pare luna,
îi respiram iubirea, dar ea tăcea, de sus
îmi priveghea cuvântul
cel șters pe foaie.
Guma.
Mi-am ascuțit auzul în gama re minor,
am acordat vederea la fața-i de lumină,
nonterapeutic simțeam cum un fior
îmi ninge epiderma cu un fior de brumă.
Am încercat să intru în ea prin nervul vag,
la răsărit de toamnă, la vest de vena cavă,
chiar am trecut de sânge, ca peste vis, un prag.
Dar a fugit de mine.
Fiindcă-mi căzuse dragă.

Ella Poenaru:***

soarele a murit în ziua în care
picamerul tasta sacadat pe asfalt
declarații anonime
pe propria răspundere
în lipsa clorofilei
element de legătură
între lumină și întuneric
florile se ofileau incognito pe balcon
suspinând
„dacă dragoste nu e,
nimic nu eeee"

Nicolae Silade: trei

am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea

de parcă ar fi afrodita regina din saba sau marilyn monroe dar nu e nici afrodita nici regina din saba nici marilyn monroe nu e seamănă totuși cu fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte da o văd

venind și mă bucur că vine pentru că vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare ea e mereu înainte dar și înapoia mea cum sunt visul și amintirea și această nesfârșită hologramă în care universul întreg e un pixel într-o mulțime de

versuri scrise doar despre ea pare un vis treide și chiar e un vis în care realul se-animă dar mă trezesc din nou și mă trezesc direct în lumină cu această umbră a mea însoțită de umbra ei anonimă mai aprind o țigară îmi mai fac o cafea și prin norii de fum o văd iarăși cum vine din sine prin sine pentru sine [nu e nimic fără ea dar nici ea fără mine] ce să vă mai spun despre ea
(Nicolae Silade - calea victoriei (poeme în proză, Grup Editorial „Cartea Românească”, București, 2019):

Dorina Neculce: Până la capătul timpului

buze aftoase îmi desenează ceruri
tu scrii cu ace înroșite în râul de sânge
poeme pe umărul rotund unde
îmi adorm puii
îi stropesc înspre dimineața
cu icnete prelungi
înfundate în hohote
ascund zilele în nopți și
nopțile în lună plină
văd fețele sfinților balansând candele aprinse
ard clipe și adună fire de nisip în
cupe de argint ne fac semne că a mai trecut o vară
s-a prelins prin zidul cu fulgi cenușii
sorb gustul mărului verde
ca pe un semn de întrebare
omul bun este cea mai tristă amintiri îmi zic
intonând un cântec despre umbra ta
mă dau de trei ori peste cap și mă
încurc printre culorile curcubeului
aș vrea să mă iubești așa ca la început îi spun copilului de
atunci de
demult
când se aprindea liliacul
peste sufletul meu
și te așteptam
până la capătul timpul
ascunsă înapoia zidului de cuvinte

Tiberiu - Ionuț Balan:***

alung pasărea asta ce-mi tot înnebunește spiritul
o trimit spre alte inimi în care și-ar putea face cuib
dar n-o pot trimite niciodată prea departe
cînd mi se face dor
o iau pe umeri și uit
apoi îmi cresc și mie aripi deodată
mă-mpunge cu ciocul și-mi spune mut „hai”
mă ridică deasupra străzilor înghesuite
închid ochii deasupra orașelor mari
și cînd mi se face prea teamă
mă duce acasă
m-aruncă pe prag și adorm că-i tîrziu
și cînd mă trezesc e plecată de zile
c-o mînă o chem
cu o alta o scriu

Nicu Gavrilovici: Remember

Când eram copil îmi ajungea, pentru a fi fericit, o stea, un braț de otavă proaspăt cosită și un greiere care să mă adoarmă cu târâitul lui leneș.
Îmi spălam ochii și tălpile în rouă, mâncam lacom mure negre ori scoteam de sub pietrele din pârâu pești. Mă rostogoleam pe umărul dealului chiuind, alergam după fluturi ori inspiram mirosul amețitor al fâneților necosite ori a molizor. Așteptam ploile de vară cu bulbuci pentru a transforma lutul galben al străzii în felurite obiecte și a ridica în calea torentelor stăvilare. Admiram caii încordându-și mușchii de oțel în ham și ocoleam țapii a căror coarne prelungi ne păreau săbii. Vorbeam cu furnicile și cu pipirigul din care făceam felurite împletituri, mă certam cu ulii și ciorile ce încercau să ne fure bobocii de rață și cotrobăiam prin cuibare, în ciuda cocoșului porumbac care se semețea zburlindu-și penele. Nici o înălțime nu mi se părea prea sus, nici o râpă prea adâncă, nici o pădure prea întunecoasă. Am avut întâlniri cu fazani, căprioare și mistreți care mă înfiorau și fascinau în același timp. Îmi alungam setea cu fire de măcriș iar foamea cu fragi ce miroseau a rai despletit. Nu am reușit să aflu numărul stelelor de pe boltă dar după fiecare rostogolire a celor căzătoare îmi puneam o dorință. De asemeni puneam în sân puful migrator al ciulinilor pentru a-mi aduce noroc. Credeam în zâne și balauri, în strigoi și farmece, dar ne ascundeam sub poala cimiturului din sat în nopțile cu lună când mă jucam de-a ascunselea. Nu eram cu nimic ieșit din comun, toți prietenii mei aveau săbii de lemn, pistoale, sulițe și arcuri de alun cu săgeți, toți își făceau colibe în arbori ori cazemate săpate în culmea dealului, toți căutam plumbi de gloanțe pe tăpșanul de lângă sat unde armata improviza poligon făcând trageri.
Privesc nostalgic în urmă și parcă văd tenișii chinezești cu talpa verde, găurită de atâta alergat după mingea de fotbal...
Am mult mai multe dar mă simt mult mai sărac, uneori mă strivește dorul de a trăi libertatea unei zile de copilărie. Privesc în oglindă și de fiecare dată văd un necunoscut sufletul meu mereu pus pe zbenguială. Aștept să se inventeze mașina timpului ori să găsesc tunelul întoarcerii în copilărie. Pâna atunci mă joc făcând puzzle din cuvinte, singura îndeletnicire care îmi aduce o rază de fericire în pustiul de zădărnicie al fiecărei zile. Probabil voi trece în curând dar în urmă va rămâne umbra unui copil alergând zănatec cu cercul ori pândind o vrabie cu praștia întinsă...
Acela sunt eu...

Marian Florentin Ursu: Litere de vânt

îmi scot unul câte unul
sertarele sufletului
plin de ghemotoace de gânduri
netrimise niciodată
destinatarului
înainte de a le arunca
la gunoiul propriei mele istorii
am început a le desface
cu unghiile iluziilor
pe fiecare în parte,
dintr-o curiozitate
specifică andropauzei
spirituale
și spre stupefacția mea
pe toate era scris
apăsat
cu litere de vânt,
-te iubesc

Antiu Angelica: Printre sfioși copaci

A adormit miraculos pădurea arămie
Și freamătul de frunze a tăcut,
Parfum de întuneric ne îmbie
Și cântecul de lună, care-i mut.

Ia-mă de mână, hai să ne plimbăm
Și să ne pierdem printre frunze moarte,
În doi îndrăgostiți să ne schimbăm,
Să facem legământul de iubire-n noapte.

Printre sfioși copaci ce stau s-adoarmă ,
Să ne jurăm iubirea cea eternă,
Toată pădurea doarme și nu e pic de larmă,
Tu mă așezi în iarbă, din frunze moi faci pernă.

Sute de licurici ne-ndrumă pasul pe cărare ,
Ei sunt stăpânii nopții din pădure,
Vor să ne lumineze dulcea sărutare,
Pe buze să ne-așeze gust de mure.

Ah, cât de elegantă ești in astă noapte
Și-n felinar de licurici cât de frumoasă ești !
Mii de cuvinte de iubire-ți spun in șoapte,
Cu mângâieri și vals de noapte, tu mă ademenești!

Alexia Badescu:***

pășeam pe vârful destinului aliniind planetele pe orbita iubirii
inima bătea în ritmul galopant al cerului
pământul tremura sub dorință
ingrozitor de naiv
orbecăiam prin absolut
ca un copil al soarelui
în căutarea poveștii pierdute
dar eram mereu
mereu
cu un suflet prea departe de tine

Maria Vasilescu:***

În fața acestui perete

fiecare femeie din mine

iese de trei ori pe zi

să caute cerul −

noaptea

face o pauză

și moare.

Costel Zagan: Poem cu ochii deschiși

Jos masca

Doamne

Vreau

să-Ți văd

Bunătatea

infinită (Ode gingașe)

Eduard Bucium: Clipă de dor

Nu e vreme de plâns, nu e timp pentru strâns
Lacrimi grele în cupe de lut
E o clipă de dor, e deschis un zăvor
La o poartă spre sfântul sărut

N-am să-ţi cer ce nu ai, chei de uşi înspre rai,
Mi-e de-ajuns doar, în loc de răspuns,
Semn din gene să-mi faci când sfioasă-ai să taci,
Că mă placi şi-mi vei fi la apus

Nu am cum să pretind, după clipa de-alint,
Să-mi rămâi credincioasă un veac
Nu-s viori fără dans, fără timp nu e ceas,
Făr'de răni şi dureri nu e leac

Nu e drept, cât eşti vie, să-mpletesc colivie,
Arestat, sufletu-ţi să păstrez
Nu e tril fără zbor, nu sunt ploi fără nor,
Nu există altar fără crez

Deci nu-ţi cer, pe pământ să rosteşti jurământ
Numai eu fructul tău să culeg
Doar o viaţă de om, fluture, poate pom,
Tu să-mi fii, viaţa eu să-nţeleg...
(11 august 2020)

Nicole Sere: Zile de ascet

În cer plâng norii grei, suspină frunza-n soare
Și doare clipa-n ani. O, viață, știi tu, oare?
Că vine iarna grea, un timp cu mov ce ninge
Și-un râu ne cheamă-n gând cu runa scrisă-n sânge -

Sosesc și aștrii-n cer cu albe flori de nuferi,
Lumina e în noi, iar tu acolo suferi...
De ce mă cerți că plec așa târziu în noapte?
De azi nu te mai cânt prin dans din caste șoapte!

Și timpul a trecut, un mov prin trista soartă -
Vin zile de ascet și crește-n spini o poartă,
Se-ntoarce moartea-n vis și elfi întruna strigă,
Iar trupu-mi bea pelin, amurgul îmi e virgă. 

Un vânt de la apus aduce ora zero,
Catren final în vers aprins de tine, Nero!
Și-al vremii zâmbet trist ne cântă cupa moartă,
Pământul ce-am trecut - blestem de crudă soartă...

Dani Anton:***

Sub coasta colinei liniștea a coborât peste mahala. Neonul murdar se zbate între două fire sfâșiate de lumina albăstruie care îi e oaspete nepoftit cu fiecare întunecare.
Fumează îngândurat cu mâna în obrazul translucid, brazdat de mici șanțuri, linii întortocheate i-au fost creionate de mâna unui pictor începător, un labirint de vinișoare grăbite și legate pulsează încercând să se elibereze.
Pot aproape să-i simt gândurile, se rostogolesc năvalnic, au cuprins mica verandă a hanului părăginit de sub coasta colinei în căutarea unui spațiu care să le aparțină și unde să se stabilească.
Acum, evit cât pot să le caut salvarea, să mă înfrunt lor, să le domolesc tensiunea și să le permit evadarea din propria lor închisoare.
Aș fi putut să mă apropii, să scormonesc un motiv de-ai auzi vocea, însă pornesc cu pași mărunți în urma gândurilor.
Încotro se îndreaptă ele, acolo îl voi întâlni din nou.

Cristina David: exercițiu de transcriere

zăduf, apa s-a încălzit, are gustul zilei de alaltăieri din metroul oprit în stație la Piața Romană,
nebăute din pricina măscuței și a tuturor celorlalte măscuțe deasupra cărora
mijeau ochi plictisiți, indiferenți acum
vecina de scaun moțăie lângă mine
"ce nu înțelegi? ești turc?" strigă pasagera
de pe scaunul
din față. închide telefonul. închid telefonul. sau mai bine nu. mai am de scris. sau nu.
"dacă ți-am zis ca sunt la Daia, ce dracu mă mai suni cu cameră?" se oțărăște iar bomba sexy de pe scaunul din față. totul pare fără sens. chiar și eu.
nu știu dacă să mai scriu
am devenit plictisitoare poate ar trebui să mă opresc. de tot. sau nu.

Teodor Dume, carte: Dumnezeu tăcut ca o lacrimă

Editura Pim/ Iași, 2020
Autor: Teodor Dume
Tehnoredactare: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță
Cartea cuprinde 151 de pagini alb - negru
Format 13/20,6

„Unul dintre poeții adevărați și profunzi din
peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(...)
Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o
știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un
univers liric inconfundabil. El impune în poezia
ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre
cei mai profunzi poeți de azi.(...) Pentru mine, cel care
pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic
și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui
Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o
sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al
spectacolului ființial, poetul în discuție este
constructorul unui univers liric magnetic, original.”

(Daniel Corbu,în cartea de critică: Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișniec, Ed.Princeps Multimedia/2019)

Sebastian Golomoz: Îndrăgostiții

La prima noastră întâlnire ne-am plimbat
prin fața casei maestrului de dans.
Îmi povestea atât de frumos...cuvintele ei dansau
pe portativul inimii mele
un vals în mi bemol minor.
Bărbat al gesturilor tandre, o ascultam cu grația şoaptelor,
fascinat de cadența cu care ne potriveam respirațiile
și simțindu-mi inspirația în ceafă
fidelă ca umbra și romantică precum o felină mozartiană.
Printre cuvinte acompaniate de zâmbete și de promisiuni
doi fluturi trăiau doar pentru a cunoaște iubirea
și luna-i privea blând, ca o leoaică mamă.
Ar fi trebuit să facă și o fotografie
dar destinul i-a surprins deja
într-o poezie, îndrăgostiți.

Ramona Müller: Asta este România!

Ora 18:00
În aer pluteau nori de gaze, nu ştiam de unde veneau.
Am pornit în faţă şi am ajuns la câţiva metri de cordonul de
jandarmi. În spatele cordonului se găseau dubele de jandarmi
şi jandarmii seniori în grupuri mici. Din când în când veneau
să mai dea cu gaz, deşi nimeni nu se apropiase de cordon.
Probabil asta a fost tactica prin care au încercat să ne
risipească. Dar ne-am pus steagurile la gură şi am rămas pe
poziţii. În mijlocul mulţimii, cocoţat pe o dubă albă, un bărbat
striga cu glasul răguşit nemulţumirile noastre. Din când în
când mai ceda microfonul tinerilor veniţi din diaspora să îşi
spună povestea.
Ora 18:30
Nu ştiu când şi cum cordonul a ajuns mai aproape.
Mulţimea din jur parcă se îngroşase. NU mai eram câţiva,
aproape nu mai ştiam unde sunt. Eram om lângă om, la
propriu. Atunci au venit gazele, puf după puf...au început să
mă usture ochii, să respir cu greutate. Am vrut să dăm
înapoi, dar mulţimea ne împingea în faţă. Am vrut să fac un
live pe Facebook, dar nu am reuşit din cauza lipsei reţelei.
Am ieșit din Dreptunghiul albastru. Am încercat
împreună cu Andrei să găsim grupul. Deja la Girafă era o
mulțime compactă. Am găsit-o pe doamna Jeni și i-am spus
că noi ne ducem spre Muzeul Țăranului. Simțeam nevoia să
ies din mulțime. Andrei a plecat cu Ionuț spre locul unde
cordonul jandarmilor se împinsese în oameni si prinsese
câțiva în ambuscada creată. Atunci a început coșmarul. Eram
separați și încercam să îl sun și nu reuseam, rețelele de
telefonie fiind bruiate îngrozitor. Ioana era cu mine. I-am zis
că noi trebuie să plecăm. A doua zi aveam avion spre Paris si
nu aveam bagajul făcut. Era in jur de ora 21. Într-un târziu,
mi s-a părut o veșnicie, au apărut Ionuț și Andrei. Am mers
spre grupul nostru ca să le spunem că plecăm și faptul că
Ioana ne însoțea. Atunci tocmai fusesem anunțați că metroul
nu mai oprea la Victoriei. Circula fără oprire în stație.
Trebuia să ajungem în zona Bucur Obor, unde parcasem
mașinile la sosire. Am decis să o luăm pe jos spre Gara de
Nord. Veneau cu sutele oameni de toate vârstele, un fluviu
colorat și gălăgios de studenți, părinți cu copii,
pensionari...ne țineam de mână să nu fim luați de val și
grăbeam pasul. Abia aproape de Gara de Nord eram mai
liberi. Am coborât la metrou…cred că era deja 21.45. Am
ajuns la Bucur Obor, apoi la primul Peco din Colentina. ora
22.30... am luat o cafea la Peco, si am început să ascultăm la
radio... era un haos total.
Jandarmeria, deja făcuse prima intervenție în
forță...salvările preluau victimele de la miting. Frecventa lor
era accelerată de numărul răniților. Tot drumul până la
Buzău am stat cu radioul deschis ascultând stirile din piață.
Odată ajunși acasă, am deschis televizorul și am descoperit
că singura tveleviziune care a descris realitate de la miting, a
fost chiar Realitatea Tv. Imaginile ne-au îngrozit la propriu.
Oamenii erau loviți și împinși, norii de gaz plutind deasupra
mulțimii. Tunurile de apă ținteau o mulțime din ce în ce mai
puțin numeroasă. Imagini cutremurătoare, imagini de o
violență ieșită din comun, care și-au pus amprenta pe sufletele
tuturor celor care am participat."

( Din volumul Romănii de 10 ### AUGUST, Ed. GRINTA, 2019)

Traian Abruda: ***

(lui Stefan Jäger)
i-au murit difuzoarele
plantate în coroana copacilor
și așa
se poate spune : poetului cu pistonul
în mână absolut i-a venit
greu să numere stelele de ceramică roșietică-n drumul
spre Ki
kinda – o noapte
și arbori arcuiți îmbrățișați între ei – pe o stradă
cu pic
tori plantați ca zambilele al
binoase sub ștergătoarele microbuzului
cu
număr de Jimbolia de
fițe Jäger Stefan

Ionuț-Tiberiu Balan: unde ești

cînd umbra mea
nici pragul nu-l mai trece
iar ochii mei atîrnă la fereastră
și brațul cade lîngă coaste rece
și palma mea devine mai albastră
unde ești
în nebunia tristului infern
cînd demonii în față-ngenunchează
iar cai sub biciul nopților nechează
și numai eu prin haos te mai chem
unde ești
cînd poezia zace spînzurată
și fiecare vers e tot mai greu
își taie gîtu'-n cameră uitată
o poezie-n prag de dumnezeu
unde ești
acum cînd toate-n jur
se frîng prin viață
și nimic nu va mai fi din nou
port în frunte strigătul-ecou
și ceva în ochii mei îngheață