Adrian Dinu Rachieru:Nicolae Silade și Cartea Iubirii
Cândva un prestigios focar cultural al Banatului, alături de Caransebeș și Oravița, Lugojul, căzut în somnolență, satelizat de cosmopolita Timișoară, dă semne de revigorare. Într-un frumos „portret” dedicat orașului, leagăn al mișcării muzicale din secolul al XIX-lea, Eugen Uricaru făcea o reverență, notând că Lugojul „înaintează prin timp asemenea unei nave calme”, întreținând flacăra identității naționale. Încercăm să ilustrăm acest adevăr, aducând în atenție câțiva importanți poeți din urbea de pe Timiș, slujind cu har ofensiva lugojeană. Mai ales că, observa Tudor Crețu, absența acestei vocații ofensive ar fi „o tară a locului”.
Aventura lirică a făgețeanului Nicolae Silade a început, mărturisea însuși poetul, sub auspicii cazone. Fiind la oaste (furier la IFA Măgurele) a fost surprins „în flagrant” de un colonel venit în inspecție care i-a confiscat două caiete voluminoase, doldora de sonete, pierdute pentru totdeauna; acest „jaf literar” l-a îndârjit, chiar dacă o vreme după buclucașa întâmplare (1977) n-a mai scris. Debutul s-a petrecut doi ani mai târziu cu Visul în lucru (Editura Litera) și până în 1994, când era prezent în volumul colectiv Cartea poeților (Editura Lugojpress), s-a așternut tăcerea editorială. „Împins de la spate” a mai tipărit Mergere înainte (1997) și eternelia (2006), încercând să întoarcă poezia spre lume; și, implicit, lumea spre poezie! Fiindcă fondatorul și directorul Actualității literare, o frumoasă revistă lugojeană, constatase că poezia de azi „nu mai are priză”, nu intră în sufletele cititorilor. Iar haosul din agora electronică încețoșează peisajul (axiologic) și falsifică ierarhiile. Plus dezbinarea care macină frontul scriitoricesc.
Cu „limbaj de psalmist” cum observase Gheorghe Grigurcu, la flama unor intense stări sufletești când „inima visează”, Nicolae Silade pune la bătaie „toată averea de simțăminte”. Încât Iubirea nu bate la ușă, în „două părți” (2013, 2016), pledează pentru „o altă mare însuflețire”, iubind mereu și „mereu rodind”, marile iubiri, ne asigură poetul, fiind decenale (v. din zece ani în zece te cheamă marile iubiri). Mai mult, „numai atunci când iubești trăiești” și sinonimia iubire-creație se sustrage timpului devorator: „trupul ei a încremenit în cuvintele mele”, garant al tinereții eterne.
Observăm, fără mari eforturi hermeneutice, că Silade frecventează ingenios o unică temă, convins că doar poeții „știu să eternizeze neprețuitele clipe”. Chemarea iubirii, clamând fericirea, glosând repetitiv, descoperind mereu alte fațete / ipostaze, solicită recuzita retorică, încastrând ecouri intertextuale. „Viața însăși e iubirea mea”, decretează poetul, trecând de la lapidaritatea unui discurs abstract, încercuind și explorând sinele pe calc stănescian (cum o făcea la începuturi), invocând marele anonim („este cel care este”) la prozopoeme, meditând pe diverse teme: raportul cu divinitatea, destinul uman, timpul corupător, rostul poeziei etc., toate sub cupola iubirii. Sonetist infatigabil, cântând „dulceața ascunsă a vieții”, topind stări contradictorii, el manevrează „blocuri de proză”, zicea regretatul Constantin Buiciuc, încrezător că poezia salvează lumea. „Cu gps-ul în funcțiune”, vrea să înțeleagă neînțelesurile, filosofând socratic și trimițând cu hărnicie miniepistole, cum și-a botezat un volum (v. miniepistole, Editura Grinta, 2017). Iată o dovadă: „n-am învățat nimic nu știu nimic nici măcar să iubesc n-am învățat / și nu știu și nu știu cum aș putea iubi vreodată această deșertăciune / a deșertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu / izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva // decât viața n-am învățat nimic nu știu nimic asta e tot ce știu / despre viață despre ea care știe tot despre ea care este totul.”
Aflăm chiar din gura poetului că aceste miniepistole, culegând „amintirile vieții”, memorate de o „realitate singuroasă”, nu se vor nici poezie, nici proză. Ele celebrează lucrurile mici, știind că „în lucrurile mărunte stă măreția”. Firește, nici o tangență cu minimalismul sau alte isme, discursul siladian, de forță ideatică, dorind a face din timpul zăbovirii un timp al ispășirii. Altfel, riscăm o viață netrăită, „pierdută în timp ce trăiam”. Mânat de „utopia fericirii terestre”, ar spune Liviu Chiscop, Nicolae Silade ne oferă, în sonete sau în poemele în vers alb, în varii înfățișări, o carte de dragoste, trimițând în lume cuvintele-mesager: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / le-am binecuvântat și le-am zis: / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul / luați chipul meu numele meu / și suflare din suflarea mea / stăpâniți peste toți aceia care vor să vă stăpânească / ascultați de toți aceia care vor să v-asculte / mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul le-am zis” (v. cuvintele).
Păstorind o revistă vie (doar online până în 2010), trăitor în urbea lugojeană (ca „centru al lumii”), Nicolae Silade este un nume important al liricii de azi, pe nedrept ignorat. Dar despre „critica de receptare și receptarea criticii” a scris însuși poetul-editorialist, constatând mâhnit că în „epoca rețelelor”, cu atâtea bloguri și site-uri, nimeni nu (prea) mai are nevoie „de mult prea dezbinata critică de întâmpinare”.
***
- Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.