Camelia Iuliana Radu: ***

https://www.libris.ro/toluen-camelia-iuliana-radu-LIB978-606-029-306-4--p20474806.html

”nu ne mai este teamă de sunetul sec

de sunetul care sapă în sacul întunericului

ca viermii locuim în orașul negru

orbi și surzi

construim case durerii”

Valentin Valceanu Catana: Casa mea cu streșini plânse

Într-un spațiu mioritic,cu salcâmul

înflorit,

Plâng mușcate la fereastră ca un copil

părăsit;

Ani pribegi decând plecară în albastru

infinit

Doi bătrâni la altă casă,la doi metrii

sub pământ,

Ozeiță rândunică,cuib la streșini

și-a făcut.

Și de-atunci, ea și copiii, cuibul nu și-au

părăsit.

Casa mea cu streșini plânse ,și cu cuib

de rândunici

Dormi în tainele ascunse,noi n-am dat deloc

pe-aici!

Violetta Petre: Și păpușile plâng...

Azi, plâng păpuşi, la-nchise uşi, să ceară drept la viaţă,

S-au săturat, m-am săturat să fiu doar o paiaţă.

Am ochi frumoşi, dar găunoşi, şi chiar de sunt albaştri

Sticlesc tăceri, printre năieri de undeva din aştri

În părul des îmi prinde-ades un păpuşar cunună

Dar nu m-ating lumini când ning în nopţile cu lună.

În braţe strâng, ca iele-n crâng iluzii de mătase,

Nu simt nici dor şi nu mă dor nici iernile din oase.

Pe glezna mea de catifea, sărutul de m-atinge,

Orice fior rătăcitor, sub pielea mea se stinge.

Şi de-ai putea-n tăcerea mea, să pui un pic din tine,

Un vis cu noi, un dans în doi, să-mi tremure-n retine.

Nu cer averi, decât un ieri, spre mâine să mă ducă,

Căci eu n-am timp, nici anotimp şi sunt doar o nălucă.

Mereu la fel, fără vreun ţel şi doar o noapte lungă

Mă-nghite iar în calendar, c-o moarte grea pe lângă.

Azi, plâng păpuşi, pe după uşi, de dorul de vitrine,

Treceai ades, (m-ai fi ales?), şi te uitai la mine...

Dragnea Gabriel: Drum cu prioritate

În intersecție,
Singurele care nu au uitat
Cine are prioritate în agitația zborului
Sunt păsările.
În păsări,
Singurele care nu au uitat
Cum se leagănă bătăile inimii
În trup
Sunt umbrele acelor generații
Care îndeamnă zilnic porumbeii tineri
Să recapituleze lecția despre liniște.
Eu, în intersecție
Mănânc dintr-o înghețată
Scursă printre degete,
Precum sutele de clipe
Din clepsidra mea spartă
Și recunosc, în sfârșit, semnul de prioritate
Pentru pas, pentru gânduri, pentru tăcere.

(Gabriel Dragnea
din volumul în lucru
"După această virgulă")

San Căsuneanu: ***

nici fișele lor nu sunt clare în mapă
își prind urechile pe margine
avansez pe culoar mă strecor printre tărgi
printre noii sosiți mă retrag
un moment
mă opresc, reiau traseul cu părul zburlit
cerul îmi spală fața sosește cu platoul ornat
mă schimb de la un pas la altul
trec printre oamenii în halate
discută despre deschiderea școlii
aud numai cuvinte de laudă
arunc fisele în automatul de cafea
lichidul se limpezește încet
ies cu paharul în curte
zboară păsări cu ciocul galben
cu pene galbene pe aripile verzi
ochesc o bancă liberă în centru
mă așez și ascult cum foșnesc
de la prima până la ultima înghițitură
apare trenul colorat dintre munți

Cristian Nae: Picioarele

Zice dreptul către stâng;

- Bă! tu ești mereu nătâng.

N-ai vlagă și n-ai putere,

Ești un prost din naștere.

Zice stângul către drept;

- Bă! dar tu ești mai deștept?

Când ai fost mai obosit,

În cine te-ai sprijinit?

- Ce noroc ai tu măi stânge!

Că noi suntem frați de sânge.

- Ba tu ai noroc măi drepte!

Ca nu ai căzut pe trepte.

Ai alunecat stupid,

Eu m-am opintit rapid.

Te-am sprijinit sa nu cazi.

Și tu râzi de mine azi!

-Ce vorbești copil stângaci,

Parcă ai fi un sugaci.

De câte ori, jucăm fotbal,

Tu dai gol, spune verbal?

- Măi dreptuțul meu amic,

İa gândeștete un pic.

Când tu ai marcat un gol,

Eu m-am sprijinit în sol!

Dacă nu te-ași sprijini,

Tu mingea n-ai lovi!

Nici putere, nici elan,

Ai fi un mare mârlan.

- Stângușorul meu prostuț

Hai să intrăm în pătuț.

Să dormim, căci suntem frați

Nu să ne culcăm certați.

-Dreptuțul meu, te-ai descălțat,

Că miroși ca un rahat?

- Stângulețul meu prostuț,

Tu miroși, că ești desculț !.

Mariana-Ileana Tănase: Taina luminii

Prin gânduri port, de mult,

miresme de septembrie

iar la ureche`cercei din frunze,

ca chihlimbarul anotimpului.

Chiar dacă copacul vieții

are multe inele, din trunchiul

robust înmuguresc lăstari,

o erupție a nesfârșirii verdelui

fotosintetizat de suflet.

Anotimpurile revin și pleacă,

dar în suflet, ca pe un crez,

port o iarnă, când taina luminii

m-a-nveșmântat iar visele au prins aripi.

Pe câteva, le-am presărat

printre cuvinte și ascuns într-o carte,

pentru a-mi reaminti că s-au născut

la umbra gândurilor flămânde,

dar libere să-și i-a, din nou, lumea în cap!

Alexia Ema:***

cum naibii să fac
să rămân singură o zi
să încui casa
apoi să plec spre un loc știut doar de noi
altul decât cel din mine
acolo unde drumul spre întoarcere
e mai lung cu o zi decât moartea
și ziua aceea mai lungă decât viața

spune-mi cinstit
n-ai vrea să mă vezi și tu un pic
nici acolo nu te-ai împrietenit cu timpul
am auzit că morții sunt leneși
se odihnesc
de la un anotimp la altul
se odihnesc și câte un secol
și tot somn le este
nu prea mai am răbdare tată
am luat un vin roșu de casă
așa cum îţi plăcea
vin să-l bem împreună
până nu-i prea târziu

Costel Zăgan: Fiul plumbului

Aud ploaia recitând din Bacovia
materia geme ca un galben corb
sunt singur eşti singur este singur
numai Dumnezeul toamnei e orb

Septembrie ca o şampanie se agită
toţi copacii au la gât parcă felinare
violet lacrimi paradisul ca dinamită
trece poetul şi moartea dispare

poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins focul (22 noiembrie 2011)

Vasile Ionac:***

Peste-ntâmplări se răsfirau strigoi
Care cătau un loc în cimitire.
Mai bine să te-ngropi într-un butoi,
Când popa zice: veșnic pomenire!
Noi ne-adunăm, nu ne-mpărțim la doi
Și nu suntem nici veste și nici știre;
Sosit-a toamna doldora de ploi
Cu greieri mici și țârâit subțire.
Ne mai spălăm la terme ca în râu,
Ne mai lățim într-un hotar de bere;
Deși n-am fost la secerat de grâu,
Mâncăm din pâinea bun-a ăstei ere.
Că mai uităm de traiul cel molâu,
Nici vină nu-i, când sinele o cere.

Mioara Olteanu: Colțul meu de rai

Aveai părul negru
Şi barba tunsă.
Aveai inima pentru mine
Şi salvai iubirea
În fiecare zi,
Fără să ştii.

În ochii tăi
Vedem speranță.
În mâinile tale,
Grație şi siguranță. 

Tremurai când luai o decizie,
O surpriză când îmi făceai. 

Îmi dădeai impresia
Că ştii ce faci,
Aşa că mă lăsam
Condusă de tine. 

În nopțile cu lună
Te vedem pe tine
Şi scriam pentru tine.

Fericirea îmi juca printre pleoape
Şi pe tine te vedem,
Ca pe o insulă.

Ion Cojocaru: Invitație...

Zilele noastre

Sunt doar nište frunze

Îngălbenite de timp

Ši de vânt spulberate...

Îmi amintesc

După geam

Pomii în floare...-

Unde-ai fost, primăvară ?!

Unde-ai fost, primăvară?!!

Și vara...

Ce repede trece o vară!

Ce repede trece o vară!!

Toamna

Miraculoasă

Ne-nvită la masă

Cu-o frunză pe gură

În loc de mască:

Să numere lumea rămasă...

Să numere lumea rămasă...

Firoiu Cristina Maria: Nu cântă pianul degeaba

Când se întâlnesc două mâini necunoscute în atingeri,
Atunci poate să bată vremea cât o vrea în poartă,
Dar atunci când două mâini simt arsura ori înghețul deopotrivă,
E bine să îi spui chipului tău că a sosit momentul privirii fără de singurătate
Ori fără de orice altă singurătate.

Oamenii arși în rostul singuratic al Soarelui se vor împotrivi razelor,
Pentru că
În toată obișnuința lor...
Nu au înțeles
Că nu căldura este cea care trebuie surprinsă de trup,
Ci Lumina hărniciei de a ocoli despărțirile cât poți tu de mult ...
Dar, a devenit o modă
Nepotrivirea oamenilor,
Mai apoi o scuză,
Iar,
În cele din urmă...
Cea mai proastă filosofie a egoului. 

Când se întâlnesc doi ochi fără de vedere, dar cu revederea sentimentelor...
E bine să îi poftești la Cina ce de Taină din timpul lutului tău...
Și ai să simți că Omul este... totuși...
Lăsat să se întâmple la început și la final de rugăciune...
Poate și după aceea ...

Căci, singurătatea ca idee ...
Într-un moment de regăsire a sufletului
Poate fi doar o capcană de a te împăca
Oricând cu lașitatea. 

Așa că, nu mai întrebuințati dorului doar trupuri
Și nu mai despărțiți Soarele de Lună!
Aceasta este cea mai mare poveste de dragoste,
Fără de care, noi, risipitorii de cuvinte ori de tăceri
Nu am putea lua nici o bucată de privire a pământului
Să o transformăm în viață... 

De aceea stau de multe ori
Și privesc sufletul în față,
Pentru că atunci când se întâmplă apropierea de Om
Nu mai fug în cuvânt ori în trup.

Pentru mulți... rămân nisip,
Pentru viața din timpul vieții mele rămân sufletul pereche al unui alt miez de Iubire...

Camelia Boț: Prăpastia din mine

Simt cum se deschide-n mine
O prăpastie întunecată, profundă
Ș-ar vrea-ntre ghiare să mă prindă
Să mă ducă, acolo, de unde vine. 

Și-n negura ei, unde-i doar scrum
O iubire își plânge tăcută durerea
Privind în gol, își dojenea vrerea
Privind tristă spre ultimul ei drum. 

Dorul ei, tâmpla-n palme-și odihnea
Și cu trupu-i obosit și glasu-i stins
Avea mersu-i lent și părul nins
A moarte prin ochi, chiar duhnea.

Frica mă pune să-mi arunc privirea
Peste apa morții tulbure și rece
Privind spre sufletul ce nu trece
Prin sita vremii căutând uitarea.

Alexandru Berceanu: Eu, efemerida

Am alergat după un zbor
dar eram încet,
eram precum un fluture fără aripi
programat pentru pași,
gata de apus
într-un insectar omnivor!
Efemeridele mă țineau de brâu
doreau să mă zboare -'ntre maluri
pe o lacrimă neștiută de râu!...

Gheorghe Apetroae:Interior Autumnal

Ești zbatere în cer, când se pălesc lumini
antofilii pe crisotilii sâni ai unei lumi
din ne-nceput în firea ei fluidă…
Și, renăscut din lungul ei descânt,
în limoniul toamnei tale zaci acum,
cum mucenicii pe vetrele încinse
de tăceri care mocnesc în umbre…
Magnetic ești în vreri și în trăiri
și-ți spânzuri, încă vii, dorințele copile:
iertările - n copacul pomenirii...!
Porți gândului ceresc argilica-i
sămânţă, de febra infinitului cuprinsă,
din ea ca să răsari mileric un nou rug
cu meristemul firii arhică-n cuvânt
din axa lumii, și-arcuit în crug,
s-aduni pe buze fluvii de surâs-
granate crise, celestine zări de mult,
șiroaie lungi de lacrimi limpezite-
grimase-n anatasul nopților senine-
dulceața unor flori trecute,să o sorbi
licoare din potirul limoniu al frunzelor căzute...!
Schitul „ Foltea” din Săliștea Sibiului

Mihaela Poduț Ienuțaș

Se făcea că
Din noapte coboram o scară
Spre zi și
Din trei în trei trepte mă aținteau
Ochii lui ieri, lui alaltăieri și așa mai departe că
Scara era lungă
-Lemnul scârțâia sub pași și nu
Aș fi vrut să trezesc pe nimeni-
Ochii priveau din tablouri înrămate frumos
Semnăturile erau indescifrabile în josul lor
Însă
Nu cred că pictorul era același
Ori suferea de o
Dedublare de personalitate
Prea mă lua ba cu frig
Ba fruntea îmi ardea brusc sub acuarela
Lichefiindu-se din orbite spre mine
Totuși
Undeva printre rame era și-o fereastră
Îți atrăgea atenția pentru că era
Zarvă de porumbei albi pe ea
Și uneori când avea timp
Dumnezeu se uita
La mine
Și-mi era bine atunci
Știam că e el fiindcă semna
Pe canatul ferestrei
Mereu
Cu pene de înger

Ramona Müller:***

Mi-e dor de acele vremuri, în care normalitatea ni se părea banală...
profa de geografie
poartă la subsoară catalogul
plin de îndoieli adânci cât groapa marianelor
albastru cât oceanul pacific
și avântat de speranțe cât everestul

marea moartă devine dintr-odată vie
călcăm pe arhipelaguri
ca și cum am sări într-un șotron
cu țărmuri deschise
vulturul andin i se odihnește
pe umărul drept
planând de pe vârful stâncii
spre vârful peniței

cancelaria este în cealaltă emisferă
dar profa de geografie
strânge carpații la piept
și coboară icoana vlăsiei
în palma țării

pune dunărea în ramă
și urcă din altlas
mai sus de amintiri
de mine

din volumul "Atacă şi fugi!" (Confesiunile păpuşii voodoo), ed. Neuma 2020

Reznic Cristian: Vara...

Cald, înăbușitor
miros de transpirație
pe străzile
ce ard
în soarele
văratic.
Totul parcă e lipsit de vlagă
totul parcă nu suflă
oameni storși de energie
din cauza căldurii insuportabile
puțini care merg pe străzile înguste.
Ceasul pic
nu mai e ca pe vremuri
acum fără îmbulzeală
lume aflată în concedii
cu picioarele cufundate
în nisip
unii fac băi în mare
alți băi de soare
stând întinși pe șezlong.
Cald, înăbușitor
miros de transpirație
pe străzile
ce ard
în soarele
văratic.

Viorica Crecan: Vântul...

Vântule vii de departe,
Ia-mi tu supărarea toată
Că pe mine greu m-apasă
Și plâng singură în casă.

N-am la cine scoate-o vorbă,
Aștept copii să vină
Să îmi spună o vorbă bună
Și pe ei să-i fac să râdă.

Nu vreau ca ei să mă vadă,
Că plâng și sunt supărată
Să mă vadă fericită
Și le spun că nu am nimică.

Poate ei o să mă creadă
Nu vreau să le fiu povară
Bucurie ei să aibă,
Ca și ei au multă treabă.

Vin-o vântule în dată
Inima tu mi-o descarcă,
Pe mine mă ușurează
Tristețea mi-o îndepărtează.

Nu mă supăr fă-i o groapă
Și pe mine mă descarcă.
Du-o departe de casă
De acolo să nu mai iasă.

THE HOUSE WITHOUT STEPS - Teodor Dume - translation Daniel Ionita

I am older by a few seasons,
not sure how many may have passed
or how many are still left
my hair is grey
and
my eyes glassy
I like the way I am with
shoulders together and
my neck a prop
under the sky
only my trousers are now too small
and
my gaze like a ray
no matter
I survey the seasons which
lived inside my flesh and
are now waning…
I can no longer remember them
even though I set one aside
for when no one will understand anything anymore
but who knows…
today I learned to make myself a coffee
and to call after my grandson
I also have a few memories
maybe one day I will feel
a lot better
my wounds will flow like the absent blood
in the lateness of the night, I will
curl up until I fall asleep
and during all this time someone
will build me a house without stairs
with a single-window which
will open
towards the sunset…
about all these things
I spoke with God
and yet
I cannot part from all of you
__________________
Casa fără trepte - Teodor Dume

sunt mai bătrân cu câteva anotimpuri
nu ştiu precis câte au mai trecut
sau câte mai sunt
am părul albit
şi
ochii sticlaţi
îmi place aşa cum sunt cu
umerii apropiaţi şi
gâtul reazăm
sub cer
doar pantalonii mi-au rămas mici
şi
privirea cât o rază
nu-i bai
privesc în urma anotimpurilor ce
au trăit în carnea mea şi
acum se duc...
nu pot să le mai ţin în mine
chiar dacă unul l-am pus de-o parte
pentru atunci când nimeni nu va înţelege nimic
dar cine ştie...
azi am învăţat să-mi fac o cafea
şi să îmi strig nepotul
mai am şi câteva amintiri
poate într-o altă zi îmi a fi
cu mult mai bine
rănile îmi vor curge precum sîngele absent
în târziul din noapte o
să mă ghemuiesc până adorm
şi-n tot timpul acesta cineva
îmi va construi o casă fără trepte
cu o singură fereastră care
va da
înspre apus...
despre toate aceste lucruri
am vorbit cu Dumnezeu
şi totuşi
nu mă pot desprinde de voi
____________________
(from the volume Testament - 400 Years of Romanian Poetry - Daniel Ionita - with Daniel Reynaud, Adriana Paul & Eva Foster - Minerva Publishing, 2019)

Dumitru Ichim: Stratford, Ontario

(2)
Vă aduceți aminte de ”Portretul lui Dorian Gray”? Genială ideea lui Oscar Wilde. Eu să rămân mereu tânăr și în locul meu să îmbătrânească tabloul de pe perete. Trecusem cu Matei peste al doilea pod peste Avon și ne plimbam furați de frumusețile naturale ale acestui parc-oraș, iar noi la rândul nostru furând din timp. Frumusețea, naturală sau interioară, și timpul niciodată nu au loc în aceeași ecuație. Frumusețea trebuie să o cauți în ecuația veșnicului și a infinitului, ecuație scrisă cu literele grecești ale lui ”O On” - scris cu omega dragostei, frumusețea, despre care atât de bine scria Dostoievsky, fiind cea care ne mântuiește. Parcul e bine întreținut fără a distruge din armonia ecologică, gazonul. verde și crud ca o canțonetă, făcând casă bună cu povestea de flaut a râului Avon care lasă pe mal flori galbene și adieri pristine de stuf pe unde se ascund broscuțe în frunte cu broscoiul pe care dacă-l pupi te faci Făt-Frumos la joc.
Așa cum ne plimbam ne atrage atenția o salcie care în tinerețea ei avea pielea ca obrazul feciorelnic al fetelor de munte. Acum, ca în finalul cărții de care vorbeam, tot trupul era sculptat în sute și sute de spaime 7n care blestemul timpul a început să bolborosească dînd pe dinafară spumă împietrind ân cele mai curioase forme, de la coada groasă și împletită a fetișcanelor de liceu până la gâtlejul balaurului din icoana Sf.Gheorghe. Noi stăm mai la distanță trăgând cu urechea la comentariile trecătorilor. Mă întristează că această capodoperă a naturii pe care aș pune-o, fără reticențe, în orice muzeu de psihologie abisală, da, da, știu ce spun, e arătată cu
degetul, Vedeți, omul modern, făcătorul de roboți, a început să ”robotească” și să-și ”robotească” ființa. Totul trebuie să fie la fel, totul după același calup, lucru pe bandă, omul în serie, omul buton, omul cuantic care să fie ca albul e negru și negru e alb. Ba mai vine si filosofia celor care o scriu cu z. Omul este ceea ce mânâncă. Omul mânâncă vegetale, deci omul e vegetală. Boul paște vegetalele, deci boul e om. Trecem peste glumă și ne întoarcem la om. Omul este simfonia de la amiază a creației. Lăsați ce ”zic alții” și gândește cu căpățăna ta, că nu ți s-a dat ca ornamentare estetică. Pe scurt. Dumnezeu te-a cântat la vioară, Tu ești cântecul oceanului și al lui Dumnezeu. Vioara este trupul tău. Omul este om cu cât este om spre și pentru altul. Așa cum râul, nu e mlaștină, cât este mereu spre altul și această ”altuitate” face râul râu și omul om. Creatorul este Poetul prin excelență. El nu a făcut, parafrazez pe pictorul Grigorescu care avea ”ochi” de pictor, de la începutul lumii o frunză să fie identică una cu alta. Până când și frunza are identitatea ei, dar omul de ce renunță cu atâta ușurință la ea? Bre, omule, tu nu ești capră, chiar dacă vecinul îți vrea moartea, tu ești om, înțelegi asta? Tu esti om, iar fratele tău e Dumnezeu. E Dumnezeu pentru că are libertatea, chiar și atunci când a trecut ca soare pe sub norul lui kenosis. Și tu ești Dumnezeu, un Dumnezeu mai mic, un ”chip și asemănare” a Lui, dar numai prin libertate pentru că libertatea este iubire șe Creatorul este Iubire, de aceea nu are margini și țărmuire nici în timp, nici în spațiu.
Copacul acesta are identitatea lui. Pentru că ochiul meu de poet este curat eu îl văd mai presus decât o frumusețe obișnuită pentru că este altfel. Unii dintre oameni se nasc cu ceva care îi face deosebiți de noi, ”rasa pură” cum spunea Hitler. Un handicapat fizic nu este mai puțin om. A gândi așa e cel mai mare sacrilegiu și blasfemie crasă adusă Creatorului. Un om deosebit de noi face parte din înțelepciunea realizării unui chip, sau peisaj, dintr-un puzzle.
Am trăit sub comunism, am fugit din fața tăvălugului roșu cu jertfe imense, nu pentru că am vrut să-mi fie masa americană de Thanksgiving, ci de a fi un nimeni, dar să fiu liber. Voi știți ce înseamnă a fi liber?
E la modă acum frica. Renunțăm la libertatea noastră pentru să ne fie frică de frică. Pretutindeni se vorbește de moarte. Potirul nostru poleit s-a cojit de aurul credinței. Oameni buni, voi nu ați auzit de un om din Galileea? Era fratele nostru. El ne-a învățat cum trebuie să fiu omul om. Nu ”omul nou”, ci omul om care devine om numai prin libertate. Omul fără de moarte. ”Nu vă fie frică. Eu sunt Învierea și Viața!” Când oamenii au aflat că Nazarineanul e Dumnezeu L-au omorât, dar a treia zi a înviat. Suntem oameni cât timp suntem liberi. Libertate spre Înviere. Um mozaic e format din sute și mii de pietricele diferite în cromaticul lor, dar toate împreună, tocmai că nu sunt ”robotizate” au un sens și toate devin icoana Celui înviat.
(va urma)

Marin Rada: Toamna...

E toamnă iubito,
e toamnă și-n sufletul meu...
poate
prima frunză galbenă
purtată de vânt
sunt eu.

Voi mai sta o minune
lângă ochii tăi
ca o rană...

e toamnă iubito
și sapă adânc
o lacrimă
sub icoană. 

E toamnă iubito,
e toamnă profundă
în sufletul meu...

oare prima frunză galbenă
purtată de vânt
sunt eu ?

Cadar Katalin: Taci vântule...

-Taci, vântule nebun!
Și nu tulbura somnul pietrelor,
când cuvintele mi se scaldă în albia tăcerii... 

De atâta singurătate,
uneori
mi se pare că nopțile iau locul zilelor
și zilele iau locul nopților,
fără să se schimbe ceva... 

Și totuși,
de toate sunt străin
și de mine însumi
nou. 

-Taci, vântule nebun!
Că vreau
să dorm și eu.

Ionuț - Tiberiu Balan

recită-mi
femeie
poemul plecării la drum
poemul nesomnului

aruncă-n valiză mai multe lumînări
perechea de șosete cu gaura-n călcîiul drept
două felii de parizer și niște trandafir uscat
un singur chibrit și mai multe caiete dictando
stiloul din clasa întîi
și scrisorile noastre

stai să aduc o sticlă de vin lîngă pat
să ne dezbrăcăm acum și să cîntăm în ordinea noastră
să facem sex pînă obosim și pot adormi apoi pe tren

mîngîie-mă cîteva minute ca pe un cîine bătrîn ce simte că moare

fă-mă să uit că plec
recită-mi poeme doar din priviri și lasă-mă să plîng ca un nenorocit

Savu Popa:***

Înainte de a fi ucis,
puiul de urs s-a uitat la noi
ca la o tristă fotografie
făcută într-o zi de bâlci,
developată prematur,

Mult timp,
Ochii de pe acoperişurile Sibiului,
Ne vor privi
Cu ochii puiului de urs,
Vom trece
Cu privirea în pământ.

Marcel Vișa:Momeală pentru unicorni

Dimineața, pe Transilvaniei, crâșmele gem de muncitori

O combină pe Mona cu Newmarkt.

Adevăraț cupidoni, campioni ce trag la țintă (măsea).

Se miră de unicornul ce paște umerii din BCA ai clădirilor,

îndreaptă cărările, frământă între copite gândurile,

oprește războiul emisferelor cerebrale.

Cu pocnete surde, metalice,

cade pe schelă trupul robotic al zilei.

Înserarea sună a clopot dogit

biciuit de grindină în turla șubrezită a unei așezări campestre

cu oameni singuri și triști.

Prin negura locului pășește desculț spectrul copilului cu selfie stick,

păstorește cârdul de viață rămasă în oameni.

Podețul brumat de pixeli, conectat prin bluetooth la ape,

îi pișcă hain tălpile albăstrite de ger.

Bătrânii satului, spânzurați wi-fi,

resping lumea de mâine.

Între oameni se suprapun ziduri berline.

În loc de cărămizi, ecrane Hd (tot mai mari).

Pe desktop au rămas deschise ferestre spre zero,

portaluri ale amorțirii.

Șerpii tetris care înghițeau mere pătrățoase deficitar schițate,

au devenit balauri 4 K,

devorează timpul perfect reprezentat grafic.

În lucirea ecranelor tactile mor, zilnic, câțiva tineri.

Sunt luați în cârcă și depuși în odaia mortuară cu monitoare Lcd,

camerele transmit live autopsia.

(cineva să le scoată căștile din urechi!)

Prin gări insalubre,

călare pe tomberoane,

aurolacii urmăresc transmisia,

ling prin ecrane marginea bisturiului.

Uneori, la amiază, șantieristul trezit din coșmaruri coboară schela.

Fumează, decojește un măr pentru unicorn.

Viermele ascuns în carnea fructului

îi sare la piept, se lipește și începe să roadă.

Mecanismul se activează prin durere,

(re)devine om, simte acut trecerea timpului, dorul.

Transmite un mesaj vocal soției 3.0:

iubito, am uitat să trimit frigiderul la școală,

s-a dezghețat în mine ceva,

mi-am adus aminte de NOI.

Alteori, noaptea se mulează ca un sac menajer

pe liniile trupului căzut de pe schelă.

Unicornul veghează la căpătâi.

68

EComen

Bădescu Alexia: topoganul

Impreună eram un pui de univers
inima mea tăia diamante
cuvintele tale oftau în culorile "tinereții fără bătrânețe"
abisal de naivi nu ne păsa de cutremure
de războaiele lumii
de atenționările de vreme rea
respiram aceeași frenezie languroasă purtând tinerețea ca pe un blazon
timpul era un hipodrom pe care alergam sălbatici
neștiind că vom fi arendași ai morții cândva

Constantin Costel Enescu: O nouă toamnă

O nouă toamnă, în toamna vieții,
Cântă în suflul blând al dimineții
Și rupe o frunză galbenă din ram
C-o linie trasă pe „răbojul” program...

O nouă toamnă în cărunta-mi tâmplă
Azi se adaugă, cum de ani se întâmplă
Și-mi amintește clar, fără doar și poate
De anii ce îi am și încă-i duc în spate...

O nouă toamnă în bogății și mărețe vise,
Îmi pregătesc muza spre versuri nescrise
Ascunse prin sertare, de a tinereții valuri
Nescoase la lumină, peste a vieții dealuri...

O nouă toamnă, ce-i plină de noi speranțe
Și de-i puțin căruntă, e plină-n cutezanțe,
Că poezia-i vie și-n versuri ne îndeamnă
Să savurăm iubirea, ca fructele de toamnă...

O nouă toamnă în viața de neliniște plină,
Sub masca pandemiei c-o lacrimă suspină,
Că simte, că sub griji cu teamă e primită,
Iar bogăția ei mai scump va fi plătită!

Vasile Culidiuc: Râsul pământului

se auzea tot mai des 

acum era un abur 

de toamnă cu miros

de struguri copți zi 

de zi ceas de ceas 

pământul se bucura de covorul 

de frunze care-și plâng 

dorul de veșnicie ros 

de șobolanii fugiți peste câmp

unde iezii miroseau a lapte

au păscut trifoiul cu patru foi 

și o tulpină scurtă 

departe de jale în cârduri de sacâs

Eduard Bucium:Știu atât, te iubesc

Te iubesc fără rost, te visez clandestin,
Într-o vineri de post stau căzut în genunchi
Nu mai ştiu să mă rog, doar oftez din rărunchi
Am visat nunta ta, ţi-era mire-un destin

Venerez şi confund urma paşilor tăi
Cu o cale spre cer, cu-o cărare spre rai
Mi se-arată-ntr-un loc intersecţii şi, vai!...
Urma ta-i peste tot... Peste dealuri şi văi

S-a-nserat ca un fum, se mai vede o stea
Te miros şi te simt, ai tristeţe de flori
De unde vii tu, erau poate doi sori,
Şi-ai luat raze-n ochi să trezeşti noaptea mea

Mi se-arată-ntr-un loc intersecţii, confuz
Sparg busola de zid şi pornesc peste tot
Nu știu, sunt otrăvit? Nu ştiu, eşti antidot?
Dar de şocul letal eu pe tine te-acuz...

S-a înnoptat şi mă dor, de tot negrul obscur,
Ochii mei ce te ştiu într-o rochie albă
Ti-au căzut când fugeai, de la gât dintr-o salbă,
Perle albe şi roz, peste tot sunt în jur

Mă târăsc în genunchi, le culeg, le găsesc
Nu te văd dar te simt şi în perle te-adun
Te-am găsit ori visez? Zdravăn sunt ori nebun?
Am uitat cine sunt, ştiu atât: te iubesc...

Ella Poenaru:***

îmi crește ceva între degete
din ce în ce
îmi pierd simțul tactil
nu mai știu cum se simte o pisică când o mângâi
nu știu ce strâng la piept
un as de inimă roșie
sau un turn întors de tarot

am început să torc
invizibil
printre atâția oameni
închipuiți
în parcările pline
cu jaguaruri și șobolani
mănânc pe săturate
dorm
respir liber
mă umplu de endorfine

azi plec la plimbare
s-a deschis parcul în sfârșit
pe lacul murdar
o lebădă cântă

Gina Zaharia:***

iubite, oare știi ce-nseamnă
să fii copacul dinspre toamnă?
să cureți iarba de trifoi
sub cerul amăgit de ploi,
să duci în munți tot ce-ai zidit
între safir și infinit,
să stăpânești ninsori o mie,
ca un soldat la datorie,
să vrei să știi din care șoapte
de-atâtea ori se face
noapte,
de ce viorile suspină
când se întorc în rădăcină?!
.
iubite,
dar tu știi de-acum,
că sunt fântâna ta din drum!

George Adrian Popescu: Pupitru

mi-aduc aminte ca de întâmplare
lucrul acela care vine de nicăieri
amical
pe poteci de frunze amestecate
și te ia de mână
uite-mă
am venit
sau
altfel zis
o umbră vine din dedesubtul lucrurilor
adică muierea tăcerii ce mai
și te ia de lumină ca și cum răsărirea aceasta
deodată ca cel mai simplu lucru întâmplat
nici nu se putea fi altfel
.
îmi adcuc aminte ca de ieri reluat pe retină
cum înfloriseră castanii
odele de secunde cum se așezau pe degete
sub formă de ferigă
și cum aproapele devenea atât de aproape
ca era aidoma cu închipuirea mea
.
îmi aduc aminte perfect
am fost tânăr cândva

Mioara Manoila:Și nu mai știu...

E toamnă şi la Dunăre, pescarii,
Aruncă-n lotci, tăcerile din peşti
Şi nu mai ştiu din care-adânc de carii,
Mi-au prins în undiți, cartea cu poveşti.

În scoicile-ngropate în nisip,
Se tânguie un sunet de chitară
Şi parcă timpul a încremenit,
În cerul revărsat în călimară.

E toamnă şi-nspre margine de sat,
Căruțele îşi leagănă țiganii
Şi nu mai ştiu pe unde şi-au lăsat
Poemu'-n care înfloreau castanii.

Țiganca, vrăjitoarea blândă,
Ce-a adunat în salbă toatã zarea,
Nici nu mai ştie că-ți erau oglindă,
Ochii ei negri, mai adânci ca marea.

Sătucul doarme şi în colț de stradã,
Parcă m-aştepți cu stelele în brațe
Luna se-aşează pe banca de la poartă,
Sub pinul ce-o invită printre ace.

Din vântul agățat în ceață,
Îmi cade în fereastră un suspin
Aştept mereu aceeaşi dimineață
Şi un septembrie, în care am să vin...

Vlad Anghelescu:***

L-am visat pe Ichim
(Marele Inchizitor care pune
în lingurița magică
sirop de arțar
și vindecă de rău...)

Lumea aceea eternă e formată din păianjeni și crocodili. Dar și aceștia se devorează din întâmplare. Crocodilii-dilii calcă în picioare păianjenul, iar păianjenul eclozează sub spinarea crocodilului, mii de bombe minuscule cu efect întârziat, care, prin sângele crocodilului vor contamina sistemul nervos al crocodilului. Crocodilul va înnebuni devorat de maimuțe care-i vor arde pielea pe băț. 

Abia atunci va scăpa de păianjeni, dar va fi prea târziu, i se va fi secătuit sângele...
Va deveni prima mumie de crocodil, nemuritoare!
Apoi păianjenii se vor cruci,
împreună cu restul animalelor!
Relicva va fi botezată Fiu de la Dumnezeu!
În timpul slujbelor toți vor fi zen!
Apoi, în restul sfințitei vieți,
pe toți care au alte preferințe îi vor trimite în hăurile iadului!

Pentru necreștini va fi o revelație pustiitoare!
Noroc că Sinele-Dumnezeu
fi-va etern
la finalul veacurilor!

Vasile Dan Marchiș:Întâlnire culturală sau extra culturală de toată pomina

Îmi sună telefonul și răspund îndată prietenului care îmi spune:
”Să nu uiți să vii la lansarea aceea de carte că vine și politicianul cutare și doctorul X și profesorul universitar Y și managerul de la....și preasfințitul,o să vedem acolo ”ditamai” lumea bună....!”
Îl opresc brusc astfel:
”Stai un pic omule,dar ce se întâmplă deosebit acolo,întrunire de afaceri,sau se construiește ceva obiectiv la care trebuie făcut un proiect la care trebuie să fie de față oficialități din diferite domenii sociale?Păi,dacă e lansare de carte mă duc strict pentru cartea aceea că pe popi,doctori,profesori sau politicieni îi găsim la toate obiectivele în care aceștia își desfășoară activitatea nu trebuie să ne mai înghesuim acolo doar să ne băgăm în seamă...”
Si totuși îl conving pe prietenul cu pricina că mă duc la lansarea aceea de carte care urma să se desfășoare după câteva ore.
Nu mai lungesc acest text cu ce și cum s-a întâmpinări la întrunirea aceea,fie strângeri de mână ,discuții pe hol/holuri că au trebuit invitații speciale să-i îndemne să intre în sala unde urma să înceapă măcar după o jumătate de oră față de când a fost stabilită că va începe lansarea propriu zisă
Și începe x prezentarea celor de la masa din față după care unul dintre ei spune ”peripeții” din liceu sau facultate,în comun despre el și autorul cărții fără nici o legătură cu lucrarea prezentată.Apoi după vreo 15 minute altul prezintă un CV. cât se poate de vast al autorului (doar grădinița la care și-a desfășurat autorul activitățile preșcolare nu a prezentat-o),școli facultăți,funcții în decurs de 30 de ani pe la cele instituții,de parcă pentru asta au venit cei prezenți să audă că pe unde s-a școlit și a lucrat autorul,la fel fără nici o legătură cu un anumit subiect din cartea respectivă.Apoi altul înșiră vreo 30 de cărți pe care le-a scris cel care își lansează atunci recentul volum de versuri și apoi spune sumar că publicația în sine este făcută în condiții grafice deosebite cu hârtie de cea mai bună calitate la tipografia...
Ni să-și trag una că nu puteam dormi liniștit în noaptea următoare de grija că unde se tipărește pe cea mai bună hârtie .Apoi încă vreo 7 sau 8 au luat cuvântul despre ei și unele conjuncturi care le-au avut de-a lungul vieții cu scriitorul favorit iar la sfârșit autorul după ce a mulțumit celor prezenți de participare a citit două poezii din cartea sa Asta s-a întâmplat în 2 ore și 15 minute fără să se poată deduce concret scopul prelungirii fără noimă la peste 2 ore a acestei întruniri când cei invitați să ia cuvântul,puteau spune ceva strict despre carte și autor în cel mult 45 de minute sau maxim o oră.Concret cei care au luat cuvântul nu au făcut-o în interesul de a crea o imagine benefică celui prezentat ci să se bage ei în seamă că unde și cu cine au avut conjuncturi pe diferite domenii de activitate.

Marian Florentin Ursu:Zbor rătăcit

ai venit ca pasărea lovită
te-ai pus alături de gândul meu abătut
și smintit
privind cu ochi mari de rubin dimineața rănită
de muchii albastre de cuțit

nu știu ce vedeai în zarea fierbinte
străbătută cândva de inorogi și de cai
poate
trecerea omului prin iad, peste punte
ori viitorul îl ghiceai în semnul meu
din frunte
bătând cu ghioaga la porțile din rai

ai venit cu penele spulberate
te-ai prins șchiopătând
de coiful meu de stejar
cu aripa și visele-ți sângerând
într-un sfârșit de cer, de hotar

ai apărut într-un zbor rătăcit
în gândul meu palid, bizar
te-a săgetat o umbră ascuțită
răstignindu-te,
în cântecul tău galben
de canar

Cristina David:***

E toamnă
Ai să mă uiți
Printre frunze de castan
Și stropi mărunți
E noapte
Ai să mă pierzi
Printre merele căzute
În livezi
E târziu
Și nici nu știi
Ochii tăi și luna
Sunt acum pustii.

Radu-Andrei Popa: dimineață

ca o clepsidră
ne scurgem visele unul in cupola celuilalt
am învățat să numărăm nisipul bob cu bob
lăsăm timpul să ne dicteze piesele din fundal
acum ceva ani sorbeam din zgomot
acum sorbim liniștea
căldura îmbrățișările bucuriile
le punem pe tapet și le scriem pe pereți

vedem peste imagini
miile de stele colorate în speranțe
conversații molcome lăsate la maturat
ne trecem degetul peste foile astea desenate cu noi
dăm viață
și din viață naștem viață
avem peste suflet toate frunzele toamnei
ca o pătură de magie ascunsă muritorilor

sau poate că ne-am găsit la momentul oportun
când stele se aliniază
pe latitudinea și longitudinea potrivită
atunci când aruncam spre nori cu pietre
și spuneam că vom porni o furtună de iubire
și din toată mânia asta către cer
am primit privirile în ochii altuia dimineața
când soarele sărută pernele mirosind a noi

și acum ne întindem palmele spre nemurire
le atingem de umeri de buze de copase
le scufundăm în cearceaf și ascultăm liniștea
din zgomotul de amprente împerecheate
creăm noi piese
picând ca un bob de nisip
unul în clepsidra celuilalt

Dani Anton:***

Ai deșteptat ceva în mine care era profund adormit, o poezie a slăbiciunilor, ondulațiile unei melancolii bine zăvorâtă, melancolie care umbrea puritatea îngerilor de aripi frânte
după abandonul paradisului pierdut.
Am deșteptat altceva în tine care-ți sfâșia însuflețirea înainte de a mă sfârși
în tine după uciderea crinilor, o speranță născută din vis, seninătatea-ți tălăzuită de malurile mărilor, furtună ți-am înviat în vene.
Ne-am deșteptat și scuturat din somnul morții, am deschis pleoapele grele luminii orbitoare, ochi lăptoși privesc subtilitățile extazului, iar din descompunere ne-am completat, Iubire!

Petruța Niță: Dualitate

Trăiești în mine.
în ceasul dorinței
care mă trezește dimineața
te regăsești, iubite
chipul și zâmbetul tău
sunt de miere
ba nu, sunt ca marea
în care am ancorat pentru tine
chiar ea,
aceea care curge prin mine
cu sângele tău.
Ah! mai e și orașul
el pleacă atunci când mă vede
cu încercarea lui deșartă
de-a mă zidi la țărmuri
statornic mi se pare doar valul
ce mă face lut bun de frământat
în mâinile tale
uite, ai putea să-mi dai chip de floare
de lotus
născut în laguna inimii
și un sărut trecut ușor peste petale
(să nu cumva să uiți!)
doar știi cât de fragilă sunt
ca un fluture
care se scutură de primăvară

Claudia M. Vlase: Urăște-mă

Dacă în suflet ura și-a făcut cuib din ale tristeții ramuri ,
Dacă din tot ce-am dăruit, în minte ți-a rămas doar ea.
Urăște-mă,
Dacă din norii vieții, nici soarele nu-l vezi pe geamuri ,
Dacă iubirea mea curată, în inimă tu n-o mai ai.
Urăște-mă,
Poate chiar merit, căci am greșit față de tine,
Dar ține minte ,doar un lucru,
...perfecțiunea , nu e pentru mine.
Urăște-mă ,
...sau, iartă-mă, de poți cândva,
Iubește-mă ,
Așa cum sunt
Sau ,resemnată...mă voi îndepărta
Căci pentru mine tu contezi
Mai mult decât vreodată ți-ai putea imagina
Și pentru fericirea ta,
Întotdeauna, eu... mă voi ruga!

Premiile Grupului Zbor spre înălțimi

administrator grup: Camelia Boț

Premiul - I -

Gheorghe Ungureanu

Ce pământ sărac și ce pustie toamnă!
N-a răsărit nimic din tot ce-am pus
Pentru că plugul tău, frumoasă doamnă,
A tot brăzdat cu vârful spre apus.

Sămânța aruncată-n arături, de-a valma,
A refuzat izvorul meu cu apă vie
Și-n toamna asta tristă, doar cu palma,
Pot aduna recolta din câmpie.

Am vrut un rod bogat să stea-ntre noi,
Dar tot ce-a fost arat c-un plug de vise,
N-a fost hrănit cu lacrimi sau cu ploi,
Iar toamna are legi știute și nescrise.

Poate că este vremea să mă ari din nou,
Să-mi dai pământul vieții peste cap,
Să-ți fiu și fier din plug, și carne de erou,
Să fiu chiar eu pământul ce îl sap.

PREMIUL - II -

Cristina Tunsoiu

Plânsul pământului

Plânge pământul și geme
De doruri, de patimi, de noi...
Împovărat de blesteme,
Și îmbătrânit de nevoi. 

Plânge pământul și urlă...
Din umeri ridicăm cu toți,
Din vechea bisericii turlă,
Ne mustră strămoșii cei morți.

Nu asta-și doreau pentru glie...
Nu asta visau cei bătrâni,
Pământul ar vrea să-i învie...
La toate parcă suntem imuni.

Plânge pământul, refuză
Să fie sterp, fără roade,
Iar toamna așteaptă confuză...
Hambarele sunt sfărâmate. 

Plânge pamântul, bocește
Parcă asistăm la priveghi,
Nimeni nu-l mai muncește,
Și plugu-i văndut la fier vechi!

Premiul - III -

~Andreea Pîrlea~

Cu sufletul la arat

Am tras brazde pe moarta hârtie
cu visul pe post de plug prin gând
și săpam în simțământ, agregând
taina reflectată-n nostalgie,
cum ară boii pe câmpie,
ca într-o tainică euharistie.

Plugul se-avântă prin toamnă și dor
și pare prin lut un conchistador
care înfruntă moartea ca să cucerească
ce este pentru el mană cerească.

Luptă cu timpul presărat prin veac
și frământă viața ca un tainic dac.
Își poartă viteaz coroana-i prin spini
și naște izvoare, chiar și în ochi străini.

Mi-a aprins lumină plugul pe hârtie
și-mi simțeam sufletul născând pe câmpie
descântece de aur picate din cer
pe pământul ce nu ne este grănicer.

Ștefan Șandru: ***

În urma noastră,
am rămas doar eu
să depun mărturie mincinoasă
pentru neiubire
În patul răvășit
mi-a rămas tâmpla - ruină
căutând odihna pe pieptul tău

Ottilia Ardeleanu: Întunericul

o capcană uriașă blindată
miros greu metalic apocaliptic
primejdia rigidizării sinelui spulberă orice liniște
mă refugiez în sufletul tău mobil nevolatilizat
îmi scriu pinul din caracterul meu multiplicat
salvez în memorie ultima rămășiță de iubire
îmi pun câteva conserve din cele mai bune cuvinte tăiate în silabe pentru potolirea foamei de poezie
apa sâmbetelor mele limpezite cu lacrimi
câteva fructe din pomul cunoașterii
și Cartea care mă încredințează că Acolo ești Tu
pentru orice siguranță armez gânduri tulburătoare
mă camuflez sub o mască îndrăzneață și
forțând o revoltă interioară
mă înrolez pentru găsirea luminii ascunsă în buncăre inumane
bomba mileniului e o încărcătură biologică mignonă
cu spori de teamă și panică
oameni cu două fețe mă urmăresc și nu știu cât de apropiați sunt
dacă să-i consider un plus de putere
uneori ochii lor sunt niște licurici ard aerul lăsând mărunte viduri de viață
irespirabil întunericul iubirii devine anafilactic

Sebastian Golomoz

limba română -
patria cuvintelor
cu fața spre cer

romanian language -
homeland of words
facing the sky