Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Lidia Popa:***


La vita - un oblio troppo caro

L'inganno del nostro tempo migliore,
fiorisce la solitudine nelle stanze,
sbocciata dalla sofferenza.
Amicizie vaporizzate nelle nubi,
soggettivi contesti appassiscono -
foglie ingiallite dei libri nelle biblioteche.
Alcun richiamo suona la campanella,
l'insegnamento è diventato il castigo
per le lepri dai nascondigli camuffati.
Il verde irrobustisce sotto il cielo,
ma non è più cuscino degli innamorati
delle parole custodite dal sincero.

Viața - o uitare prea scumpă

Înșelătoria timpului nostru cel mai bun,
singurătatea înflorește în camere,
îmbobocită din suferință.
Prietenii s-au vaporizat în nori,
contextele subiective se ofilesc -
foile îngălbenite ale cărților din biblioteci.
Niciun apel nu sună,
învățătura a devenit pedeapsă
pentru iepuri cu ascunzători deghizate.
Verdele se călește sub cer,
dar nu mai este perna iubitorilor
cuvintelor păzite de sincer.

Life - an overpriced oblivion

The deception of our best time,
solitude blooms in the rooms,
blossomed from suffering.
Friendships vaporized in the clouds,
subjective contexts wither -
yellowed leaves of books in libraries.
No call rings the bell,
teaching has become the punishment
for hares with disguised hiding places.
Green strengthens under the sky,
but it is no longer a lover's pillow
of the words guarded by the sincere.

La vida - un olvido caro

El engaño de nuestro mejor tiempo,
la soledad florece en las habitaciones,
abrumada por el sufrimiento.
Amistades vaporizadas en las nubes,
los contextos subjetivos se marchitan -
hojas amarillentas de libros en bibliotecas.
Ninguna llamada suena,
la enseñanza se ha convertido en el castigo
para liebres con escondites disfrazados.
El verde se fortalece bajo el cielo,
pero ya no es almohada de enamorados
de las palabras custodiadas por los sinceros.

La vie - un oubli hors de prix

La déception de notre meilleur temps,
la solitude fleurit dans les chambres,
accablé par la souffrance.
Amitiés vaporisées dans les nuages,
les contextes subjectifs se flétrissent -
pages jaunies des livres dans les bibliothèques.
Aucun appel ne sonne à la cloche,
l'enseignement est devenu la punition
pour les lièvres aux cachettes déguisées.
Le vert se renforce sous le ciel,
mais ce n'est plus l'oreiller d'un amant
des paroles gardées par les sincères.

Das Leben - ein überteuertes Vergessen

Die Täuschung unserer besten Zeit,
Einsamkeit blüht in den Zimmern,
vom Leiden überwältigt.
Freundschaften verdampften in den Wolken,
subjektive Kontexte verkümmern -
vergilbte Blätter von Büchern in Bibliotheken.
Kein Anruf klingelt,
Lehren ist zur Strafe geworden
für Hasen mit getarnten Verstecken.
Grün stärkt sich unter dem Himmel,
aber es ist kein Liebhaberkissen mehr
der Worte, die von den Aufrichtigen bewacht werden.

Vida - um esquecimento superfaturado

A decepção do nosso melhor tempo,
a solidão floresce nos quartos,
dominada pelo sofrimento.
Amizades vaporizadas nas nuvens,
contextos subjetivos murcham -
folhas amareladas de livros em bibliotecas.
Nenhuma chamada toca a campainha,
ensinar tornou-se o castigo
para lebres com esconderijos disfarçados.
O verde se fortalece sob o céu,
mas não é mais o travesseiro de um amante
das palavras guardadas pelos sinceros.

© ️Lidia Popa                                                                                                

Ionuț-Tiberiu Balan: nu mă pot întoarce


noaptea își coboară pleoapele peste ochii mei
păsările se întorc în cuiburile lor albastre
doi pui de pisică fugeau cu gura plină de stele
intrarea în rai e acoperită de un proaspăt strat
de iarbă

caii beau din lacrima lui dumnezeu
apă curată! iar lumea se sfîrsește

atenție
cad îngeri cu brațele deja rupte
nu mai are niciun rost să fim brutali
oricum
ce rost avea și înainte?

Savu Popa:***


La câteva zile
După ce descoperi
Că suferă cu nervii,
Calomfir
Ieșise într-o după-amiază
În oraș,
După o ploaie teribilă,
Împreună cu mama lui.
Aerul se răcise,
Totul în jur
Părea îmbibat într-o grăsime anemică
Și când ajunseră
Pe o anumită stradă,
Pe mama lui
O trecu un fior de greață și se opri
Brusc,
Devenind foarte atentă
Pe unde călca.
,,Tu vezi câți melci fără cochilie
Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?”
,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile
Pământului..”
,,Ai grijă pe unde calci,
Poți să-ți intre bucăți din ei
Printre crestele bocancilor,
Să-i duci în casă,
Să le împrăștii
Pe mochetă.”
Mama lui avea
Întrucâtva dreptate,
Melcii erau negri, vâscoși,
De mărimea și grosimea
Degetului mic
De la mână,
Nu părea că mișcă niciunul
Și toată strada era plină.
Calomfir îi privi cu atenție
Și îl trecu un fior.
Boala lui era întinsă
Ca asfaltul crăpat, cenușiu
Al acestei străzi,
Al acestui trotuar,
Iar bucățile vâscoase,
Cenușiu-lucioase
Din trupurile viermilor,
Despre care mama lui
Îi spusese,
Avertizându-l că le-ar putea
Lua printre creste,
Erau, de fapt, nervii lui,
Care nu dădeau semne de mișcare,
prinși printre crestele de bocanc nemțesc
ale fricii,
Împrăștiați
Pe o suprafață umedă, nesfârșită,
Mirosind stătut, a vegetație
a fum de mașină,
a orbire

Daniel Marian: insinuările sângelui pietrificat

====================================
duc toate înspre aceeaşi parte a poveştii
în care o inimă răsfăţată a prins rădăcini
pe locul unde se lăfăia golul de substanţă
ea nu seamănă cu mecanismul acela
obişnuit să se descalţe la venirea fluxului
în aşteptarea unei aglomerări de corăbii
doar dansează acolo şi spune versuri
din care ţâşneşte o mireasmă de smoală
împrejur se gudură animale spurcate
ce o invidiază şi umblă să o termine
când nu-i va mai place rolul maiestuos
în locul ei va veni o maimuţă nervoasă
ce-şi va înfige braţele până în creier
============================

Daniel Luca: Raționalizare


Iubirea
a dispărut
de pe rafturile
supermarketurilor
se mai găsește
doar prin unele
magazine de cartier
numai pe cartelă.

Iubirea a dispărut
și din farmacii
de când nu se mai dau
rețete
compensate.

Am plecat
în deșert
să-i cultiv semințele
în nisipul fierbinte
de-atunci o vânez
pe fata morgana.

Petruța Niță: Poezii


(des)cântec

când sărutul ți se rătăcește
şi mi se stinge-n în carne
până-n rădăcinile fricii
să nu te pierd
să-mi cureți oasele de alb
pătrunzând în pielea mea de femeie îndrăgostită
să-ți fiu cuiul din palmă
ne-am pierde pentru totdeauna
până când m-ai renaște iar
din coasta păcatului

Taina
***
Dacă-ntâmplarea va răsări-ntre stele
Sub fusta iernii clipele se-ngroape
Din adâncimi, şi-n cerul de sub pleoape
Pe coapsa mea vor răsări castele...
*
În taina visului o lacrimă ascunsă
Un dor nebun de lume nenăscut
Sub așteptări din zborul nevăzut
Îngenunchea-voi inima-mi pătrunsă.
*
Sub aripa luminii dintr-un vis uitat
Cu degete de rouă pe arcuite coaste
Iluzia uitării din firea firii noastre
Va fi cuprinsul dintr-un tot, iertat.

Gândul zilei...
(libertate)
***
timpul
ţese o lume în care
înălţăm slavă tristeţii
bucuria noastră
e numai în durere
libertatea noastră
doar în moarte

Cristina Ștefan: Mira


Ianuarie sec
și poze cu bătrâni râzând
din cartea de învățătură
falsă a noii școli de fericire.
Sfaturi, reclame, îndemnuri
consultații ipocrite, mesaje.
Cândva, la televizorul Rubin era o miră
care apărea la deschidere.
Fascinantă miră. Mare simbol de viață!
În alb negru.
Era mira de reglaj a emisiunii.
Un cerc mărindu-se dintr-un punct.
Punct alb pe ecranul negru.
O licărire din vid...
La închidere, iar venea mira.
Se tot închidea, se micșora...
până la un punct alb pe ecranul negru.
Apoi nimic.
Nimicul revine ca după orice emisie.

Eu sunt de atunci televizorul alb-negru
cu mira-n scădere.

24 ianuarie, pomenindu-se iubiri.

Aurelius Belei: Poezii


Datoria

Am luat pe credit
Iubirea, Doamne,
după ce toți îngerii
ne-au girat,
și sfinții și cerul au cerut
ajutor pentru noi,
uituci și bolnavi
nici unul nu și-a achitat
vreo rată,
toți am fugit
ascunzându-ne datoria
plină mereu
numai
de eternitatea
bunătății
Tale!

Două cuvinte

 

Cândva
prin sufletul meu
am văzut două cuvinte
sărutându-se pe o stradă,
raiul le era aproape
iadul abia se zărea,
din cer ningea cu aripi mari
desprinse dintr-o fereastră
a cuvintelor împlinite
uitată deschisă cred,
lacrimi de aur
îmbrăcau acele
îmbrățișări într-o ireală
fericire de poveste,
clipele atârnau peste timp,
lumea se oprise
pe o singură stradă
și dincolo de
Dumnezeu toate,
dar absolut toate,
cuvintele nenăscute
amuțiseră în fața
acelei iubiri.


Eu cred

Unde se duc
Necuvintele
care tac și nu vor
să se nască ?
Eu cred...
că aici este o altă
luminoasă Taină
a gândurilor
ce le renaște altundeva,
sub un alt curbubeu
al unui alt răsărit
sub pleoapa
unei stele aflată
hât-departe
la marginea sufletelor,
și ele devin,
așa pur și simplu,
prin risipirea de şoaptă
lacrimi de îngeri...
uneori vise...
poeme cu aripi,
alteori chiar,
așa cred,
un alt
început
de Rai.

Mioara Băluță:***

===============================
există poezii citite doar în gând
există o lume care se stinge necunoscută
există o aritmie a propriului corp
există jocuri și jucători
și reguli care nu pot fi respectate
există o corabie plecată deja pe mare
===============================

Veronica Pavel Lerner: dialog


uneori vorbesc cu tinele
din mine
avem trăiri simultane
și privim împreună
dezordinea de pe Terra

dialogul dintre noi
rămâne ascuns precum
soarele în dosul ploii
și luna în spatele
întunericului

privește copacii
au rădăcinile înfipte în cuvinte
îți spun eu
frunzele lor cad peste morminte
răspunzi

păsări de noapte îmi ascultă
șoaptele
cu tinele din mine
și mă poartă încet
spre singurătatea
clipei următoare

secunda rece
eterna călătoare

Florin Tănăsescu: Ființă de unică folosință

„Căutăm oameni care să ajute la dezvoltarea pe lateral a societăţii noastre. S-o scoată de pe drum şi s-o bage-n râpă. Firma se numeşte „Istoria se repetă satiric”. Unii o poreclesc România.

Retribuţia – unii îi spun salariu – este motivantă. Adică, fiecăruia după non-capacităţi, de pe fiecare, jupuită pielea. La figurat, evident. Deci, nu tremuraţi ca piftia, că nici nu v-aţi angajat. Încă!
În funcţie de munca depusă, se adaugă bonus trei pumni în cap şi-un şut în ficat. Astea vi le asiguraţi singuri, nu cereţi totul de la stat!
Orele suplimentare se plătesc prin „Mulţumim pentru slugărnicie, vă aşteptăm şi mâine, la aceeaşi oră. Nu întârziaţi, da nu veniţi nici prea devreme!”. Că nici ţara nu s-a trezit de vreo trei decenii.
Cerinţe: Să uitaţi că sunteţi oameni şi să vă obişnuiţi cu statutul de vieţuitoare.
Este obligatoriu să aveţi unghia de la degetul arătător netăiată. Lăsaţi-o să crească! Udaţi-o, dacă vedeţi că stagnează. Veţi afla într-al treişpelea ceas de ce.
Deviza noastră: „Nimeni nu este de neînlocuit”.
Abilităţi. Tehnica de dezbinare este la mare căutare, munca în echipă strică.
Îmbrăcămintea şi mintea trebuie să fie adecvate. Femeile, musai să aibă poale lungi şi minte plată. Dacă au prea multe circumvoluţiuni pe creier, le nivelăm noi. Gratis!
Bărbaţii vor beneficia de acelaşi tratament. Trebuie doar să vină cu nădragi, nu în fuste, că intră Occidentul la idei.
Dacă v-aţi săturat de tratamentul care vi se aplică, nu-i problemă. Aveţi două soluţii: fie vă luaţi zborul din ţară, fie vă băgaţi unghia aia în gât, ca piţigoiul. Ăsta este al treişpelea ceas! Atunci când veţi striga: „Viaţa noastră, unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”.
E treaba noastră ce-am făcut cu ea, da? Că aici nu merge cu vrăjeli din alea, franţuzeşti, de genul: „Omul este o trestie gânditoare”. Este doar fiinţă de unică folosinţă!
Cam astea sunt cerinţele de angajare. Şi nu uitaţi de unghia de la deştul arătător!
Asta se numeşte în România trusă de prim-ajutor!”.

(Sursa: Ziarul Prahova.ro)
                                                

Reznic Cristian: Nimic mai mult


un ceai
atât se cere
la masa
de lângă colțul
unei camere obscure
cu draperiile trase
se aprinde un foc
ard foi
sunete zbuciumate
agonie
printre scrum și fum
un ceai
atât se cere
pe masa
acoperită de un prosop
într-o scrumieră
arde un suflet
se cere un ceai
într-un capăt de cameră
se trag draperiile
și nu mai ajunge...

Elza Hansen: Mi-e drag Kierkegaard


Mi-e drag Kierkegaard
a lui ecou în mine crește
un pumn de țărână nou
”nimeni nu vrea să moară
dar toți vor s-ajungă în rai”
E liniște în birou dar nu multă vreme
alarma pornește...
Pe-un pat de spital, cu laptopu-n poală
scriu în jurnal stadiul final, notez încetarea vieții
momentul mortal...
Marea-i scrobitå, întăritå de sare
Sufletul suferă de îngemănare
platforma însă, de desfășurare
în lacrimi nu are putere, doar resemnare...
Îmi văd picioarele cum se ridică, nepăsătoare
de-a mâinilor frică
Anna și-a dat duhul în brațele mele
ale ei acum, pe patul vecin sunt reci și grele
Geamul face semne disperate, să vină ochii spre el
și-a lui transparentă dreptate...
Pare ușor să scrii despre moarte, cât încă ești viu
pe Kierkegaard mă mânii și-a lui filozofic pustiu
O vreme mă-ntreb precum alții, cine ar vrea să trăiască în veci?
Când lacrimile din despărțire, scara spre cer construiesc
Mi-aduc aminte, nu e doar teorie, Kierkegaard crunt a suferi

Din tot ce-a iubit, doar de pana de scris nu s-a despărțit...
Moarte în viață, doar fiind viu aduni
Morții de sine nu-i pasă, teama în care m-ascund
aprinde o lumånare pe masă...

Mă reculeg privind în gol
fereastra mă umple cu har
îmbrățișez singurătatea vieții
și-a morții, iau apă și-o beau...
Un fluture-albastru și-un curcubeu
zâmbesc din pahar

Valeria Pastiu - Gușeilă: Cântecul îndoielii

( Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare? )

Motto: „ Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, ce cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul ”
( Lucian Blaga )
Îngădui cânt înălțat peste timp, peste loc?
Vorbe, o, câte-aș putea depăna…
Mărturii ale părților nesigure din mine
Ciudate-ntâmplări prin vise cu tine.
Chipul tău cu cine l-aș putea asemăna?
Apoi, cum să verbalizez că e cu putință, un asemenea foc?
De dorul tău mi-s ochii mereu torturați
Și din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?
Și în fond ce ne dorim - prieteni să fim?
Atât, sau aceasta-i mai mult, - e iubire ?
De dorul tău mi-s ochii mereu înrourați
În așteptarea zilei când o să mi te-arăți
Purtând în ochi iubire și foc de purități
Ești sau nu ești? Al cui e chipul oare ?

Notă : Cântec inspirat din „Cântecul focului” de L. Blaga și poezia „ Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini” de Cezar Baltag

Zarra Zarra: Înrămat în strai de gheață


Într-un ceas tăcut iernatic curg nevolnicii mei pași
pe un drum care ne știe din vremuri deja apuse
când eram încă lăstari

astăzi parcă-i mai sihastru drumul nostru rupt în două
înrămat în strai de gheață broderind pulberi de stele
leac retinelor ciobite
la răstriștea dintre clipe

iarnă mi-i fără privirea-ți
ce zădărnicea tristețea unei sorți cumva bolânde

doar în gând ce mai străbate
glasul tău călit în vatra
nelipsitelor trăiri
și comoara ce rămas-a oaselor senile reazem
pentru-o clipă, poate două

trupul meu din lut netrebnic
urma-și lasă-n spuză albă creionând dorul de tine
trupul tău plecat devreme
înrămat în strai de gheață
parcă-i geamăn cu durerea
trăirilor risipite
ce nu se vor mai întoarce nicidecum, în astă lume
a iernaticelor firi

înrămat în strai de gheață
pasul meu pe-al tău îl cere
va mai fi sortire Doamne
să se-ntâlnească vreodată
peste puntea dintre lumi
ori se rupe precum firul
viețuirii pe pământ...

Ștefan Moldovan: Casanova


Prin lumea largă mult am colindat
Și-n multe case mari am poposit
Dar niciodată în același pat
Eu două nopți la rând nu am dormit.

Am cunoscut contese măritate,
Având adesea niște soți bătrâni
Și-n multe nopți, nenumărate,
Mi-am odihnit capul pe ai lor sâni.

Am întâlnit prințese tinerele
Și să le cuceresc a fost ușor,
În pat cu baldachin cu falduri grele
Le-am învățat să facă dulce-amor.

Toate-au plătit din greu nesăbuința
De-a se încrede-n vorbe-amăgitoare
Căci după ce îmi potoleam dorința
Le părăseam fără vreo remușcare.
(Din vol. "Rock'n Roll", sept. 2018)

Rotariu Dorel: Doină mamei


Mamă, inima mi-e arsă,
Pune luna-n fir să-mi țeasă,
Din satin , un văl bogat
Că-n prea multe nopți, eu ard!
Mamă, inima mi-e scrum,
C-ai plecat pe nedrept drum
Ce te-a ridicat la stele,
Să mă dori de după ele!
Mamă, dincolo de lună,
Zbor suspinele-mi, cunună,
Roua lacrimilor mele
Mișcă-n zori, cerul cu stele!
Fără tine lumea-i rece,
"Ce e val ca valul trece",
De pe ochi desprind uitarea,
Chipul tău aprinde zarea.
Poate Dumnezeu te lasă
Mamă, să-te-ntorci acasă,
În priviri să-mi presari soare
Și în suflet sărbătoare!...

Doina Moritz: La porți de tăcere


Din noaptea ce strigă prin pernele plânse,
Opresc o speranță, pe gene culcată,
Anin muguri de ger pe-arcadele ninse,
Mă-nvăluie frigul cu-o robă-argintată.

La porți de tăcere cad lanțuri de gheață,
Drumuri închise rătăcesc printre umbre,
Când fulger despică a mea dimineață,
Primăveri se trec prin secundele sumbre.

Fereastra spre vis în uitare se sparge,
Vântul mă rănește prin foșnete-n rânduri.
Se spulberă-n mine frânturi de catarge
Și brazde amare îmi ară prin gânduri.

Îmi strâng în căușuri iubirea rănită,
Ating c-un colț de suflet jarul din vatră.
Din ceruri coboară uimirea trezită,
La capăt de zare, cocorii se ceartă.

Păstrez urme de pași și vorba duioasă,
Păianjenul din ochi prinde să se zbată...
Norii cern ninsori și gândul n-are casă,
Fiori înghețați încep să mă străbată.

Geo Vasile: Cu ochin-flăcări

===========================
Fericit scriitorul evangheliilor:
inspirat de Verbul cel fără de prihană
vede încă din desprinderea sa din inform
forma din urmă, cea a comuniunii
cu esența, tot astfel pescuitorii de perle
ce se scufundă-n abisul marin
spre-a aduce – n lumină forma ultimă
a frumuseții, cu ochii-n flăcări de sânge.
===========================

Petre Ion Stoica: Nu îmi ajung plămânii


Detest să fiu fericit
De când am aflat că nimic nu este mai înalt
Mai al naibii
Decât această stare echivalentă cu absolutul.
Eu am nevoie de provocări
În fiecare zi să se ridice din nimic, un munte
Pe care
Să-l urc agățat de niște frânghii
Imaginare.
Să simt
Cum nu imi ajung plămânii de câtă bucurie
Am să împart cu voi
Atunci când voi coborî învins de dorul omului
Născut la câmpie!
Detest
Acele culmi, așadar, de pe care nu mai poți visa
La nimic altceva! Fericirea

Geo Galetaru: Voi veni în zori


Nu știu ce mai contează
câte degete strivite ați văzut în visele voastre
eu scriu o poezie și v-o dăruiesc vouă
să treceți râul cu o floare roșie în gură
să iubiți monstrul și afișele și contractul cu vidul
așa-i că afară plouă?
așa-i că pielea iubitei cântă în iernile neascultătoare?
rămân aici rămân aici
moartea ciocănește în geamul oficiului poștal
ea caută peștele cel gras
ea caută numismați apatici contabili cu paltoane jerpelite
cândva zborul vostru era mai inteligent decât zborul păianjenului negru
cândva am schiat în camere cu o singură fereastră
pereții erau albi și mierla era albă
voi veni în zori în casele voastre de sticlă

Cezar C. Viziniuck:***

====================
Te voi iubi așa cum știu eu
Cuminte fără zgomot
Fără a spune ceva
Privind răsăritul și apusul
Prin ochii tăi
Cuvintele rostite
Sunt pietre aruncate în zid
====================

Corneliu Neagu: Titanul


Pe curba directoare a miturilor scoase
din zvonuri aruncate în noul anotimp
îl plânge încă Omul pe cel care furase
secretele păstrate de zeii din Olimp.
.
Legenda regăsită ajunsă peste vreme
prin cărțile ascunse de asprele priviri,
în iernile haine încearcă să ne cheme
să cernem adevărul din false amintiri.
.
Din forja lui Hefaistos luase focul magic
să-l ducă omenirii pe timp nedefinit,
apoi veni pedeapsa – între hilar și tragic
să fie el, Titanul, de-a pururi țintuit.
.
Pedeapsa fără seamăn ne înspăimântă încă
și-n cumpăna de timpuri, ce-apare uneori,
revarsă peste lume aceeași teamă-adâncă
cernându-și din legendă temuții săi fiori

Iulian Barbu: Eghina


Cerul se continuă pe pământ cu marea
Atât de albastră
Ca petalele florilor
De pe dealurile de la Eghina.

Sfântul Nectarie veghează
Prin lumină liniştea pelerinului
Când din mare
Îngerii aduc soarele
Ca pe o coroană pe capul său.

Cu tâmpla lipită de criptă
Aud paşii lui Nectarie
Care deschide pentru mine
O poartă în inima lui Iisus.

Rostesc rugăciunea
Lacrimilor ce-mi cad în mare
Şi dimineaţa îmi cântă
La ureche că Iisus
Ascultă dorinţa mea
De a săruta marea.

Vasile Culidiuc: spre pace aripa...

==========================
nopții se-ntinde luna-i un pumnal
în geam pătrunde unde zâmbetul
se crapă prin munca lui o așteptare
de-a lungul străzii a izbucnit lumina
pătrunde vidul inimii încet și șoptit
iubirea deschide mugurii ca o revărsare
până la sacrificiu crește iarba
înaltă seara cu greieri care topesc
aerul mișcător în balade se coace
==========================

Violetta Petre: Plus sau minus infinit...suflet greu de cucerit...


Ți-am făcut cărare-n suflet să nu calci, pe unde-s versuri
Sunt acolo, în adâncuri, mii și mii de universuri
Sunt și lacrimi și dorințe, vise spumegând în valuri,
Gânduri dintr-o altă lume-ntr-un ocean fără de maluri.

E un plus la analemă spre extinderi siderale
Pus de îngerii din mine doar pentru brațele tale
Minus infinit păzește retrogradele elude
Când, din mersul tău spre mine, strigă ielele zălude...

Dintre cele nouă muze, fiice ale Mnemozinei,
Polimnia stă de pază la lumina cerezinei,
Între virgule și puncte și metafore sublime.
Caliope și Erato, Euterpe cântă-n rime...

E-un decor inegalabil c-un miraz incomparabil;
Nu-i găsești în veci pereche, doar în suflet e valabil.
Și n-ar fi păcat, iubite, să strivești sub talpa goală
Universul meu feeric cu ecouri de vocală?

Ți-am făcut cărare-n suflet, numai tu ai undă verde
Printre versurile mele... simfonii să te dezmierde.
Și, poate, vrăjit de ele, să rămâi poemul verii
Pân' vor înflori toți macii și vor fructui toți merii...

Marin Rada: Așteptare


Voi aștepta o veste
de la tine,
chiar dacă-ar fi
ca slova ei să doară
și-ți voi trimite-ntr-un
buchet de rime
cea mai frumoasă
zi de primăvară,
Te voi iubi
într-o tăcere blândă,
pe tâmple îmi vor crește
insomnii,
din când în când,
în emisfera stângă,
sufletul va fi plin
cu poezii,
Și se vor cerne
în cristale, vise,
pe flori de ger
vor crește simfonii,
voi aștepta o veste
de la tine,
chiar dacă-mi spui
că nici azi n-ai să vii...

Gheorghe Apetroae: Cântecul rășinarilor

==================================
La Rășinari, de înfloresc zambilele-n grădini
și în livezile bătrâne de cireși albinele roiesc,
iar râul Șteaza la răstoace urlă disperat,
e multă viață-aici și e credință-n sat...!

În crângul desmorțit e cel mai lung concert
pe ramurile de arini bătute de mister...
Din streșini curg pâraie de sloiuri și lumini
și-aleargă-n cer azurul cu iz de primăveri...!

Cu tihnă-n porți, pe ulițe bătrânii iarăși ies
să-și deapăne trecutul și rosturi în Ardeal...,
bătrânele sub candeli în rugăciuni zoresc...,
în Rășinari, la schit se cântă pentru neam...!

Cu pinii agățați de stânci și legănați de cer
se-ntrec în glas de freamăt molizii din cărări,
în large țarcuri oile mai behăie de miel
și câinii latră-n turme la liniștea din seri...!

Iar zările de mult bătrâne în ele- ntineresc...
la Rășinari, în munți, cu dorul de mioare,
cât negurile groase cu vântul se gonesc,
cresc ierburi moi și dese, în mângâieri stelare...!
===================================

Medalion literar: Geo Galetaru

Poet, prozator. Profesor. Gheorghe Galetar (pseudonim literar: Geo Galetaru). Născut la 8 septembrie 1947, com. Cenad, jud. Timiş. Studii: Şcoala generală din comuna Cenad, Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare, Facultatea de Filologie de 5 ani (secţia română-franceză) a Universităţii din Timişoara (absolvită în 1972). Ocupaţia: profesor de limba română şi limba franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Igriş, jud. Timiş (1972-1992), profesor de l. română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi, jud.Timiş (1992-2013). Debut: în revista „România literară”(1969), debut girat de Ion Caraion. Debut editorial: în volumul colectiv Popas între poeţii tineri, îngrijit de Victor Felea (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974). Colaborări la revistele: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Viaţa Românească”, „Orizont”, „Familia”, „Tomis”, „Orient Latin”, „Poesis”, „Ardealul literar şi artistic”, „Semenicul”, „Reflex”, „Sud”, „Semne”, „Paralela 45”, „Anotimpuri literare” etc. Membru al USR, filiala Arad (din 2011). Premii literare: Premiul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” şi al Casei de cultură „Lucian Blaga” din Sebeş (1994); Premiul Bibliotecii Judeţene Alba la Festivalul internaţional „Lucian Blaga” (2004); Premiul revistei „Sud” la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, Secţiunea Proză, Buzău (2005).
Directorul revistei Sintagme literare, publicație a comunei Dudeștii noi. Apare sub egida Asociației Culturale Vatra Dudeșteană.
*** „Versurile lui Geo Galetaru sunt delicate caligrame, fragile întrupări ale stărilor sufleteşti, într-un real evanescent, suav, plin de transparenţe şi fragranţe. Versurile conţin străvezimi, imponderabile, realităţi crepusculare, topite, dispărute din real şi vărsate lin în metafizic. Lumea, văzută prin reverie, invocă puritatea şi chiar devine, temporar, pură. Iar eul liric înregistrează totul, înfiorat şi neliniştit, uneori, sau, cel mai adesea, calm şi stăpânit de admiraţie controlată''. (Constantin Buiciuc, Geo Galetaru - un poet al purităţii, „Banat”, VIII, 2011, nr.1).================================================

Ai văzut pasărea aceea

Am acoperit munții și câmpiile cu singurătate.
Am acoperit gândurile noastre cu singurătate.
Doar mersul pe cer, în limita
durerilor promise. Verdele renunțării,
al somnului și al nimicului.
Plus și minus, memoria peretelui alb,
vor fi imagini și falii strălucitoare
când va veni străinul. Mâinile tale,
pielea ta ca un cort părăsit
în calea învingătorului. Am ajuns aici.
Am inventat locurile fericite
ale renunțării de sine.
Tăcerea sapă în oasele drumului,
fără început. Copil fiind,
ai ascultat umbre și ai pipăit voci.
Ai văzut pasărea aceea
și ai fost fericit.

Mi-ai spus...

Nu te speria
nu te speria
mi-ai spus
și eu eram acolo
și încercam să înțeleg
golul
copacii
fântâna arteziană
din fața clădirii impozante a sufletelor rătăcite
mâinile scurmau în istoria recentă
o panoplie de lumini anonime
surâsuri tâmpe
turiști dezabuzați
priveam furnicile din poziția zburătorului ultragiat
voi veniți și confecționați texte pentru surdomuți
e totuna dacă patinezi pe retina bunelor intenții
sau te prefaci că-ți plac jucăriile de pluș
nu te speria
nu te speria
mi-ai spus
cineva cade și voi inventați păsări și păpădii

Voiam să vorbesc

Voiam să vorbesc
dar nimeni nu mă asculta
peroram la nesfârșit
la colțuri de stradă
în piețele publice
în marile amfiteatre ale lumii
cuvintele mele zburau în aerul tânăr și sănătos
ca niște ghemotoace de hârtie
ca niște zmeie colorate
pe cerul îndepărtat
împânzeau eterul cu mesaje calde și încurajatoare
scăpate ca prin minune de la o moarte sigură
voiam să vorbesc
și chiar vorbeam
cu o plăcere nemaipomenită
realitatea căpăta contur în fața ochilor mei
oameni și copaci și orașe
un caleidoscop în plină mișcare
totul se mișca amețitor în jurul meu
și înaintea mea
doar eu rămâneam pe loc
și picioarele
mi se înfundau din ce în ce mai mult în pământ

O altă măsură a lumii

Am fost aproape de silaba atroce, i-am simţit
zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor.
O singură mişcare pornită din elanul pauper
al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea.
Şi semnele se arătau vii, ca nişte
umbre de fier pe cerul neputinţei noastre.
Am fost aproape de silaba atroce, când
somnul trecea ca un condor beat peste podişuri.
De acolo ştiam că începe
o altă măsură a lumii, mai simplă: acel artificiu
cuibărit odată cu iarna în inima lucrurilor.
Acea uzurpare de sine ce-aduce cu ea împăcarea...

Ce să vezi,

ce să vezi,
pe munții aceia flăcările au altă culoare,
nu te aștepți să aluneci în văile cu miros de tinerețe,
aștepți ceea ce înflorește doar în paharele iernii
și trupul tău se ceartă cu mierlele din stânga inimii,
prieteni, aceasta este viața noastră adevărată
din care țâșnim spre cer ca niște așchii de lumină,
fără să știm,
fără să vedem
umbra albastră a păpădiei în zori.

Înțelegem totul...

Pentru că
înțelegem totul
și zgomotul acesta e un nonsens particular
cine să vină
cine să împacheteze eroarea ta grațioasă
și s-o trimită în întunericul din spatele cortinei
e de-ajuns
o singură silabă care să lovească lumea
să trezească aceste corpuri care se îndepărtează de noi
o vietate pulsând în viitorul incert
din care ne împărtășim cu bucurie
cu încredere în faptele noastre înfricoșătoare
pentru că
înțelegem totul
și apropierea aceasta ne dă îndemânare și curaj
ușurința de-a trece
într-o piele străină

 Vom număra secundele

Ziduri
eșecuri
trădări
ca la carte
cineva împinge scrumiera
în neant
am fost în ultima expediție
a lepidopterelor
am amânat traversarea
râului negru
era ceață
prizonierii pieptănau pisica albastră
a singurului supraviețuitor
vom număra secundele
în care se mai poate petrece ceva
un contur fosforescent
această frustrare pe timp de ploaie
pe timp de fericire
ascultăm
cum trece viața
totul e în ordine
străinul vine în vârful picioarelor
se așează la masă
tace

Voica Rusu: N-o să te uit


N-o să te uit, te voi păstra în suflet,
te voi iubi în taină chiar dacă dorul doare,
voi plânge în tăcere când o s-aud un cântec
şi poate, va fi bine-ntr-o viaţă viitoare.

N-o să te uit, pe cer îţi zăresc chipul,
privirea-mi se-ntristează când văd înnourare
şi înţeleg că astăzi nu pot să mai ţin visul,
dar poate, va fi bine-ntr-o viaţă viitoare.

N-o să te uit, rămâi în fila vieţii,
privirea ta albastră-i ascunsă acu' în floare,
o voi stropi din sticlă cu roua dimineţii,
ca să ne fie bine-ntr-o viaţă viitoare.

Mirela Chochei: Urme de lumină


În acordurile nopții, sub covor de stele mute
Luna-și varsă asfințitul peste chipuri ostenite,
Flutură cununi de umbre, ziduri negre-n amăgire,
Se duc vise ne-mplinite spre neant, în nălucire.

Scapără pe cer tristețea necuprinselor tăceri,
Se-ntrevede începutul unor false învieri,
Se târăște neputință de-a grăi în adevăr,
Palma somnului asudă peste florile-mi din păr.

Somnul lumii se-ntrevede arătându-și nepăsarea,
Câmpuri sumbre de-ntuneric risipesc în valuri zarea
Și din stelele apuse cu-a lor umbră de argint
Turme de strigoi de noapte trec prin lume amăgind.

Fug pierdute idealuri peste urme de lumină,
Urlet, strigăt de durere peste visele-n surdină,
Se arată negre vremuri, picuri sumbri de pustiu,
Cad perdelele uitării peste plânsul ud și viu.

Nourii pătați de noapte se desfac în mii de zări,
Pâlpâitul de speranță se ascunde-n depărtări,
Se preface în cenușă adevărul din Cuvânt,
Totui-i vis și-nchipuire... lumea doarme, totu-i vânt.

Giorgian Ionuț Zamfira: Fricoșii


Fricoșii stau ascunși sub carapace
Dar caută un mijloc de tortură
Să otrăvească sufletul ce zace
Acolo unde-i pace și căldură

Ei au ca semn pe frunte o năframă
Și poartă-n palmă așchii din pădure
Că au uitat de dragostea de mamă
Din clipa-n care-au învățat să-njure

Ei ne privesc prin ochi de căprioară
Când lupii sunt adesea pe aproape
Dar nu băgăm în seamă tot ce zboară
Că toți purtam o lacrimă sub pleoape

Ei sunt fricoși, răpuși de tinerețe
Și tot amarul îl aruncă-n stradă
Că nu e timpul azi de politețe
Să-și măture gunoiul din ogradă

Costel Zăgan: MEMORABILIA REX


Îmi scriu memoriile pe pereții camerei de gardă
un fel de cai verzi ce mai alerg printre două iluzii
dragostea și poezia mea cea de toate zilele scriu
și crucea-mi ia foc în spate ard și mă înalț cu fiecare
vers niciun leu nu mă stăpânește în cușca istoriei
sunt liber totuși lacrimile nu vor rugini decât penița
stiloului în rest să curgă sângele printre rânduri
Costel Zăgan, Ode gingașe

Tatiana Stoicescu: Suprarealism

=============================================
Ochii mei se cască și înghit păsările cu aripile desfăcute
Călăresc valurile verzi și-adun în păr fluturi cu solzi aurii
Un cal de mare zboară cu mărul în gură
Peștii se-aruncă în lună și plutesc zvânturați
Pietrele își mișcă buzele și curg destăinuiri
Străzile cântă jazz și semafoarele aplaudă
Undele cu frecvență înaltă se-acuză că transportă iluzii
O ancoră ruginită agață un trandafir sângeriu
Și spinii
Scrijelind-o
Dezvelesc strălucirea uitată
============================================

Stamate Constantin: Poezii


Urmași

După moarte,
Sufletul lasă-mi-l
Doar să fie chindie.
Şi totuşi,
Vezi?
El nu s-a stins
Atunci când s-a stins…
Căci, ca un urmaş de stele,
Eu îl mai pot găsi.

Mormânt

Vă las să mă-ngropaţi,
În veşted mormânt.
Şi chiar dacă un vis va părea,
Eu cerul îl voi despica uşor
Iar pe voi, cei de aici,
Am să vă mângâi cu drag.

Cu acid din vorbe

Cu acid din vorbe,
Tu pe mine mă faci sclav.
Şi e rândul sufletului meu,
Să se facă acum jar.
Din nou rosti ecoul spre lume,
Că sângerez ca porţelanul în vis.

Aripă ruptă

Duhuri cu o aripă ruptă cad,
Iar cupa înţelepciunii
Cu silă o varsă.
În zdrenţe însă,
Un cerc de foc
Ne îmbrăţişează anemic
Şi ne îneacă.
Iar acum cu toţii tăcem
Doar pân’ la durere.


Corb

Nu ştiu de ce
Dar când ridic pumnul,
Parcă totul stă în loc.
Sufletul de lacrimi mi se umple
Când văd orb
În orice clipă,
Doar în ochi de corb
Durerea lăsată în urmă.


Scoica

Nu-mi pot imagina
Perla născută din nimic,
Altundeva, decât în
Carnea rănită a scoicii.
Şi putinţa unei astfel de naşteri
Are ceva atât de patetic…
Faptul că înnobilează
Carnea sortită pierii.

Zvon

Străveziu ca şi zvonul argintiu,
Încet ea mă sărută.
Zi şi noapte
Ochii ca sticla se făcură,
Iar buzele se crăpau a zi.
Însă zadarnic încerc eu acum
De sub pereţii grei de beton
Să scap şi să pot zice lumii
Că m-a sărutat
Pe mine o moartă.

Deget gol

În degetul gol
Port ploile amare.
Iar marii flămânzi ai lumii
Poartă războaie
Pe unde au fost miresme.
Şi metalul care sună
În câmp auriu
Doar pentru adormirea cântecelor,
Acum a luat final.


Pur Necuprins

Din senin, acum aveam în suflet
Un tablou cu un duel.
Vă spun
Simplu şi pur necuprinsul!
Iar în timpul pauzei
Parcă iubeam urme…
Acum am să vă descriu
Şi totul doar pentru un joc,
Că femeia-mi trecuse prin gânduri.


Enigme

Greu e să-ţi dai seama cum e moartea,
O enigmă nedescifrată de noi,
Iar acolo unde nici nu ne cunoaştem
Deschidem cuvintele neliniştii.
Acum setea de taină
Ne trece prin sânge,
Căci pot fi mai adânc răscolitoare ele,
Enigmele.

Sânge Pur

Cu sângele meu pur
Acum scriu testamentul,
Doar sub încordări nobiliare
Pentru un popor
Cu mâini de muncitori.
Încă nu am uitat
Că ţara mea este şi va fi
Ca o piatră ascuţită
Într-o vale a sângelui
Unde sunetul lirei metalice
Mai trezeşte în noi toţi
Pe acei străbuni războinici
Care acum au pace în oseminte.

Ina Dumitrescu: Noaptea mării


Cuvinte mici, neînsemnate, chircite de secetă
Îmi respiră mocnit în varful peniței adormite,
Mâna îmi tremură, cerneala e palidă și pregetă
Să lase o urmă cu gust arămiu de petale boțite.

E noapte și e dor și perna îmi țipă în brațe
Lacrima-i rece, genunchii mi-i strâng înspre buze,
E noapte și-mi mor fericirile, crude și hoațe
Tu ești departe și totul e ceață și scene confuze.

Se-așterne tăcere în gânduri și vise, muzica tace,
E totul un gol nelumesc ce-mi străpunge căpruiul,
Genunchii mi-i plâng în război deși încă e pace,
Pielea mea tremură, tot așteptându-ți mângâiul.

E noapte și e frig și-am uitat să mănânc.
Stomacul mi-e plin cu fluturi albaștri de ceară,
Mă strigă să-mi dea nemurire un zeu din Olimp
Dar eu nu aud, mă topesc fără sens într-un val...într-o vară...

Melania Briciu Atanasiu:Ostila perpetuă - Parsifal


deșteptare
după un glonț de întunecare
pe o dimineață în sârmă ghimpată
să-mi plâng imposibilitățile
ca si cum un cioc de pasăre
a fisurat osul din care crescuse
fericirea

să-mi râd posibilitățile
care colț de stea a luminat o pleoapă de cer
în noaptea ferestrelor mele
să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare
scuturată prea curând

în adânc la rădăcini întortocheate de stânci
cum voi putea săpa cuvintele împrejur
de astăzi îmi pun la oglindă o ramură
înflorită de tinerețe
poate mă voi putea recunoaște în ea

mă caut mă pipăi mă strig
cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii
nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii
nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile
căci nimeni nu mai știe ceva
cât timp toți știu încă nimic

canonizată mă bântui prin mănăstirea
îndoielilor din icoane
biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând
am ars toate lumânările și-a rămas
doar întunericul murmurat 
printre boabele lipsă din rozariu

durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios
prea târziu te întrebi te frămânți te căiești
prea devreme îți pui țărână în cap

la răscrucea următoarelor clipe
timpul te așteaptă mereu
dezvelindu-și impudic gingiile.

Geo Vasile: Agorafobic/Agorafobico

 Agorafobic

Abia ce terminai de scris un text
ce încă fumega, îl reciteai sub lupă
și-l urâțeai, împovărându-i răsuflarea,
și-așa agorafobică, atrium în fibrilație.
Schimbai lexeme, figuri sintactice,
plantai capcane test, și piedici,
făceai și mai alunecos țesutul.
Credeai că e o faptă de creație,
sau altfel spus, de reproducere,
de fapt era o tentativă ratată de
comunicare, textul tău e asfixie,
rezistență arsă a cugetului,
fișă clinică a celui ce l-a scris.
Agorafobico

Non appena finivi di scrivere un testo,
poco tempo dopo vi ritornavi per
imbruttirlo, per renderlo pesante,
agorafobico, un atrio fibrillante.
Cambiavi lessico, figure sintattiche,
tentavi di piantare trappole, intoppi,
facevi sempre più scivoloso il tessuto.
Credevi sia un atto di creazione,
o meglio detto, di riproduzione,
era comunque un tentativo mancato
di comunicare... il tuo testo è asfissia,
resistenza bruciata del pensiero,
referto clinico dello scrivente.

Amelia Vlădescu: Singurătate


Abia ies până pe prispă și adast în dreptul porții,
De-ar deschide-o cineva; o vecină sau nepoții,
Să îmi umple bătătura, bătrânețea să-mi aline,
Să mai schimb și eu o vorbă; tare-i greu când n-am cu cine!

Ochii mi-s încețoșați, lung îi drumu' pân' la poartă,
Aș ieși, dar socotesc, că toiagu' nu-mi e hartă.
Bătrânețea schimbă trupul, ce șăgalnic îl transformă!
Într-o cruntă simbioză încurcând umbra în formă.

Ne închise cârmuirea în sihăstria odăii
Născocind aceste molimi, repetându-le-n ecouri,
Niște oameni fără școală, doar cu "a vieții", din hoție,
Făr' credință, judecată, au îngenuncheat o țară cu-n cuvânt: Epidemie!

Nu-mi aține nimeni calea, să mă-ntrebe, să scoată,
De-am nevoie de ceva; măcar de-o cană cu apă.
Război, foamete și pâine drămuită pe cartelă,
Un colț azi și unul mâine, ce-l ascundeam sub flanelă.

Toate astea le-am trăit, în decenii zise "soartă",
Iar acuma nu mai știu, de sunt vie ori îs moartă.
N-am murit de frig, de foame, n-am pierit-n acel tumult,
Știi, tu omule, cât doare amintirea din trecut?

Ne spălăm-n oglinda apei lepădându-ne de frici,
Iar cu ochii către ceruri ridicam a noastre rugi,
C-o fiertură și o turtă, fără lanțuri la credință,
Am respirat libertate, n-am înlănțuit ființa.

Cu degete descărnate apucă de sub ștergar
O coajă tare de pâine și un boț de brânză amar,
Buzele-i se strâng pe gura goală făr' de dinte
Molfăind tăcut în lacrimi bucătura-n gânduri mute.

-Luminează-mi, Doamne, gândul! cere buna din odaie,
Cu buzele împietrite, lacrimi calde-i curg șiroaie,
Pe cer nouri se adună, vântul suflă în fuioare
Brațele se-ntind în rugă, ochii ei cer îndurare.

Vede-n drum trecând cortegiu; cu popa, un car și-o cruce,
După ei în urmă nimeni, nici ort aruncat-n răscruce.
Se duse și Gheorghe al Anei și Dumitru și-ncă trei,
N-auzi nici clootaru', nimenea nu-i după ei.

-Nu mă pedepsi, Tu Doamne, să mor în aceste vremuri!
Să n-am parte nici de Taina Sfintei Morți a rânduielii,
Să călătoresc prin neguri cu ființe nictalope
Luntrea lui Caron să-mi poarte suflet rătăcit-n sincope.

Nu m-am lepădat de Tine, lumea-și joacă rolul ei
Și soarbe cu golul minții hrană doar pentru atei.
Sufletul meu este liber, chiar dacă trupu' nu-mi zboară,
Tu îmi încălzești ființa, nu-mi fac neamu' de ocară!

Dacă vedeți vreun bătrân gârbovit în dosul porții,
Dați-i măcar o bomboană, îndulciți-i clipa sorții!
Cerșetor umil al vieții ce-a perpetuat destinul
Bunătate de-i împarți, în Lumină-ți așterni drumul!

Marin Rada: O carte


Când ai plecat
se-ntunecase drumul,
zăpada se cernea
spre asfințit,
în mine se-ntorcea copilăria
cu chipul grav
și sufletul rănit,

Bătuse pe la porți
mereu închise
cu ziduri vechi,
mereu de nepătruns,
când, într-o noapte,
i-ai deschis, știi bine,
și-n suflet ca o taină
i-ai pătruns,

De-atunci umbrește-adânc
singurătatea,
pustiu și gol
e ceru-n asfințit,
cu pasărea-nserării
scrii în mine
mereu o altă carte
în care ne-am iubit...

Vasile Dan Marchiș: Zodie facultativă


Muzei care mi se bagă în seamă printr-un melc îi spun:
„Ce faci acum, miști melcul în ciuda mea?”
Aceasta îmi rosti:
„Îl determin să se deplaseze în funcție de cum scrii tu.”
Spun muzei astfel:
„Să-mi imite prin mers poezia?
Păi, după cum îl faci tu să se deplaseze
ar trebui să scriu doar poezii de tip haiku!”
Muza a adăugat:
„Să-l fac să se miște mai repede
precum ai vrea tu să scrii poeme în proză?
Cum ai putea scrie să nu pari prin asta de speriat?
Să nu se sperie melcul
de acest instrument de scris de categoria grea!
Tun de cuvinte...!
Cum să-l fac să pară tun de cuvinte oarbe?”
Și se ia melcul la drum parcă trăgând cu urechea
la spusele muzei cu teama că
în lipsă de spațiu îi voi scrie ca o hulă
titlul poemului direct pe cochilie.
Muza îmi dă de înțeles că melcul
s-a speriat dar l-a convins că nu vreau
decât să-i caligrafiez mișcările-i de mim.
Scriu parcă poezia mea ar fi unitatea cu care
se măsoară în intensitate nu mișcările melcului,
ci răbdarea acestuia.
Melcul se mișcă de parcă această chestiune
este unitatea cu care se măsoară metaforele.
Pe melc îl desparte de poezia mea doar o virgulă.
Nu știu dacă melcul merge prea încet
sau scriu eu prea repede...
Cum aș putea scrie poezii
mai repede de cum merge melcul?
Prin asta se va deduce
că nu implementez răbdarea în poezie.
În fond și la urma urmei
legat de poezia mea
am întrecut melcul dar nu la mișcare,
ci în răbdare...

Petruța Niță: de șapte ori

știi, mama îmi purta degetele în palma ei
când foamea încerca să o caute
de șapte ori ara pământul
tot de șapte ori număra boabele de porumb
câte una pentru fiecare zi
ea nu mi-a spus nimic despre ziua de odihnă
cred că nici nu știa ce înseamnă
așa-i probabil când ai șapte clase
frați de crescut
copii de născut...
câte unul pentru fiecare zi

știi, tata îmi purta cuvintele pe tâmple
când îmbrățișa lemnul de cruce
iar setea îi usca sângele
de șapte ori tăia lumina în felii de pâine
tot de șapte ori a murit
câte una pentru fiecare pasăre
el nu mi-a spus nimic despre zbor
nici nu mai știu dacă avea aripi
doar a plecat călcând peste ape
tăindu-le-n două
de șapte ori
desculț

Teodor Dume: Rânduiala lui Dumnezeu

=================================
De câteva zile cobor în
mine
doar seara
și caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

și ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau și nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
știu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihnește tata
plictisit și el de-atâta așteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă și ea cu nu prea mult timp
înainte de paști
mi- e greu să-l învinovățesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puțin în fiecare zi...
știu că așa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?
====================================

Ionuț Caragea: Ecoul unor aripi neobosite


iubito,
ce auzi tu
că-mi bate în piept
e doar ecoul
unor aripi neobosite

privește acolo sus
inima mea
se hrănește
doarme și visează
în zbor

chiar și atunci
când sângele meu
o cheamă înapoi

ea se rotește-n cercuri largi
desenând infinitul

să știi, de fapt
că și inima ta
îmi spune acum
că vrea să se înalțe
în zbor

inimile noastre
să deseneze în tandem
infinitul

iar noi
să ne iubim ascultând
ecoul unor aripi
neobosite

Daniel Corbu: Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare

Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie - 1994, Azil într-o cicatrice - 2015, Vitralii pe un interior scorojit - 2016, Colecționarul de răni - 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!

Cartea pe care-o avem în față,
cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns [...] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței...” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Daniel CORBU

Vasile Culidiuc: prea des în vers

poezie                                                   
e nemurirea pe rânduri depănată 
de poetul suferind din te miri ce
își adună gânduri în orașul agasat
de luna care e-o poemă în geamul
iubitei unde stau și cântă iubiții
opera se-nfiripă pentru ca lumea
s-o înțeleagă din zori până seara
târziu ating tâmplele ninse cu degete
ce mângâie pana limpezită de rouă

prea des recurg la vers prin jilave
iubiri prinse în dansuri năvalnice
frâng tăceri la ceasuri de seară
lângă un pahar într-un colț afumat
de birt frământat de picioare nervoase

Geo Vasile: Vitralii

= = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = = =
Siluete apollinice, cruciați, cavaleri
poartă ascuns în ei Verbul precum
perla în stridie, și cântul jertfelnic
precum privighetoarea în gușă…
Se spune că sunt menestreli sau truveri,

ei ştiu pe de rost a lunii paloare
amintind de chipul tău de cenușă…
Fraze tocite se-aștern pe fluorescentele dalii,
mareea oceanelor azvârle uscatului salbe,

începe numărătoarea inversă a globulelor albe,
dispari ca roua - nsângerată pe vitralii…
====================================

Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

   Note critice   

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu mă asculţi”, Ed. Junimea, 2021)

Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos.
În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale.
Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”.
Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”.
Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”.
O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză).
Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri).
„Când tac şi tu mă asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică.
(Sursa: Blog:Ottilia Ardeleanu)

Elza Hansen: Veni vidi vici

=======================
Dacă ai absolutul în palmă
deasupra aripilor mele
știința ta mai multă
te face Solomon
cel înțelept?
Cine te crezi
sprânceană
Gibraltar?
De când ești suveran
ochiului păzitor de bârne
a paielor preconcept?
E timp de revoltat în piața
unde Socrate
de generații a renunțat
să caute
aproapele
în frate
Uite
aici
forme
și
punctuație
acum
ce
rezultat
dau
la
a
ta
deșteaptă
ecuație?
Bate-te-n pieptu-ți fariseu
Tu nu greșești cum eu de rău!...
Un Kierkegaard din colț de hartă
privește scena de esență-nfometată
pândit de cărturarii
ce au structura programată...
Eu sunt povestitoarea
care nu mai vrea să cânte
la vioara
cea afoană
dar vizionară
întoarcerea la
presupusul mal
nu va fi lină
ori ușoară
ce este trist
e egoul
că-i egoist
în loc să poarte mască
vrea să fie trompetist...
Nu am fost val în mare
pretind doar
vrând să-i aparțin
...
O biet destin!
Să crezi că ești
conducător de navă
când
de fapt nu ești decât
pasager
un clandestin...
în fire nețesute
metrică
de definiții dezbrăcată
sunt goală
dar mă rog
compasiunea să mă umple:
-Ai milă de ei, tată!
Nu cunosc trecerea
de la estetică
la etică!
======================

Redacția revistei Extemporal liric

Director/fondator: Teodor Dume (România)

Redactori:
Teodor Dume, Redactor-șef(România)
Petruța Niță, Redactor (România)
Mioara Băluță, Redactor (Romania)
Aurelius Belei, Redactor (România)
Veronica Pavel Lerner, Red.on. (Canada)
                                                                         

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10