Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Gina Zaharia: dacă pot


am găsit în sufletul meu niște drumuri unele urcau altele se rostogoleau
ce mai o adevărată harababură
le-am înhămat și le-am spus să fie prietenoase
cine știe unde vor duce într-o zi
cum cine știe
mi-a zis unul mai îndrăzneț
ești aici
ai uitat când ai mers sute de kilometri prin ploaie
că purtai în bagaj mai tot timpul
încălțări de schimb
și așteptai răsăritul
ori când ai servit cafeaua la terasa haiducului?

aaa da m-am împăcat totdeauna cu drumurile
nu zic nu
am și o fotografie în acest sens
treceau pe lângă mine trenuri și cai sălbatici
în depărtări se zărea marea undeva praful și niște viețuitoare flămânde
n-am plâns n-am râs am cules flori și prune
dintr-o grădină
departe
așa ca să-mi amintească de mine ieri

abia acum s-au astâmpărat dar le simt freamătul
au riscat să plece cu fântânile deodată
satul lor e pustiu
auzi sat de drumuri
nu nu
mai degrabă variante de pași unul mai grăbit decât altul
acum să măsoare gradele din termometru
ori să se aștearnă pe dormit
dacă pot

Daniel Corbu: Decalogul poetului


Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat,chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire", cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Daniel CORBU
(Din SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor)

Ionuț Caragea: Lasă-mă să fiu unul cu tine


nu mă mai privi
ca pe-un străin
lasă-mă să răsădesc amintirea
în gropile obrajilor tăi
să crească mugurii unei speranțe
din seva trecutului încă viu
să ne ținem de mână
și să mergem încet
pe drumul care ne-a visat pașii
mulțumindu-ne
cu colțul nostru de cer
cu soarele care ne caută
prin ferestre
atunci când ne retragem
în brațele obscurității din noi
lasă-mă să-ți redau
viața de altădată
lasă-mă să mă vărs
în marea așteptărilor tale
lasă-mă să fiu
unul cu tine, oglindă
și-n noi să se oglindească
întreaga lume, universul, infinitul
iubirea, Dumnezeu
(Ionuț Caragea, 6 iulie 2022)

Teodor Dume: Poate ultima însemnare

cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi aparţin
însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub tălpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...
=======================================

Dumitru Ichim: Când mâinile visează din cuibul lor că zbor


Întotdeauna mâinile mele,
( hoțește taina de mine și-au ferit)
că înlăuntrul lor, ca-ntr-un cuib,
locuiesc alte mâini,
precum cântecul tău
ce și tu îl ascunzi în mănușă.

Azi noapte, mi-ai spus c-ai visat
crengi la fereastră pândind,
când păpădiile cerului
înfloriseră iazul,
și ce-ar putea să-nsemne?
O fi a blestem, o fi a colind?

Dar oare cum aș fi putut să trădez
mâinile mele,
ale visului,
că ți-au mângâiat azi noapte părul,
obrazul
și umărul răsăritului de lună?

Nu crezi că-n răzbunarea lor
ne-ar fi pârât caisului
cum l-am furat cu dorul împreună
de floare, de lumină și de zbor?
(din vol. "Grădina Reginei Izvana"
editura CUVÂNTUL- Chișinău 2014)

Petruța Niță: zbor

=========================
se făcea că eram lut
din mine îți creşteau aripi
te-ai desprins într-un zbor înalt
apoi ți-ai coborât mirarea
dintr-odată m-am făcut apă
cineva a suflat peste noi lumină
am început să trăim
într-un căuş al spaimelor uitate
cuib de păsări în care
toate speranțele dospesc
iubirea
=========================

Djamal Mahmoud: barba lui ted berrigan

============================================= 
 cântă gura cu strungăreață cântă neîncetat deși nimeni
n-o ascultă în afară de mine și de pătura ce se zbate
din când în când deasupra
somnoros mă prăbușesc din vocea sa
ținând de mână barajul ros de șobolani și de oameni
ne izbim de apa rămasă și de barba lui ted berrigan
un ogor cu miros de tutun și cu gust de cafea
îi aud strigătul de bucurie
mulțumesc doamne pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă
când îi ajung în colțul gurii
îmi șoptește atingându-mi părul
ciufulit cu buzele
„în ciment o turturea o turturea
în ciment” o tur tu rea și tace
iar în momentul acela
se albește sub noi tot pământul
==============================================

Elza Hansen: Viața e dată în momente

un suflet nobil în poveste pleacă pe cal la vânătoare
pădurea ochii verzi îi mângâie
o duce în adâncul ei
e timpul vânătorilor de căprioare 

descălecă și arcul netezește
tiptil pășește ochește apoi săgeata vârful degetului mare
îi îndoaie încordat de ce privirea deodată se lovește

o căprioară a căzut pradă capcanei
de câtva timp fixată de un slujitor
ajunsă față-n față cu prințesa
ochii îi caută înlăcrimați îngemănarea de ființă
oare s-ar depăși pe sine
în loc să o omoare
să îi salveze viața dându-i o mână de-ajutor

momentul a furat-o pe prințesă
viața căprioarei a cruțat
pe când se pregătea să plece mai departe
să își dezlege calul lăsat la pășunat
locului e țintită de uimire
nu le vin ochilor să creadă
momente pline de nedumerire
din căprioară prefac o zână minunată
să fie clipa de trăire adevărată
ori imaginată?

zâna pădurii îi zâmbește
cu blândă voce îi vorbește:
- îți mulțumesc că viața mi-ai cruțat
fata frumoasă de-mpărat
în schimb îți împlinesc orice dorință
răsplată sufletului tău curat

o bucurie fără margini inima tinerei a inundat
i-a spus zânei pădurii că mereu a vrut să își cunoască viitorul
până-n momentul cel mai depărtat
zis și făcut fata își vede viitorul
odată cu momentul împlinirii zâna pădurii și suflarea ei de om
mâna în mâna au zburat...

viața e dată în momente
când vine timpul lor
ce-ți este dat e de trăit
nu de luat

Nicolae Silade: Cerna


revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe
vremea romanilor și chiar mai de demult acest râu cu șapte izvoare
care curge întruna de la facerea lumii nu mă mai satur privind și nu
mă mai satur ascultând cum curge printre munții aceștia stăruind în

măreție încă de pe vremea romanilor și chiar mai de demult acești
munți care întrec în măreție toate mărețiile lumii și care tac și care
fac mai misterioasă facerea lumii nu mă mai satur privindu-i nu mă
mai satur ascultând tăcerea lor grăitoare și mă simt ca pe vremea

romanilor și mă simt ca la facerea lumii revin mereu la cele șapte
izvoare și văd șapte înțelepți și văd băile romane și soldați romani
îmbăindu-se în sulf în aur în glorie și gloria lor risipindu-se precum
norii norii risipindu-se peste crestele munților într-o ploaie de vară

după care se arată soarele acest rug care arde și nu se mistuie
și curcubeul semnul legământului tău cu lumea asta curgătoare

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXVII)

 Poetul Nicolae Silade pune „câte-o speranţă în braţele minunii”

 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.

În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.

Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.

Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.

Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).

Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).

Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).

Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).

Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).

Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.

Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).

Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.

După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric„Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).

Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.

Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.

Ioan VASIU

despre 

Fotografia mea
Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literarăA publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Mioara Băluță: ***


a fost singura dată
când nu și-a luat rămas bun
ca întotdeauna
singura dată când nu s-a oprit în prag
să ne oprească timpul cu o îmbrățișare
a fost singura dată când a plecat
ușor calm și singur printre toți
nimeni nu a simțit firul abia destrămat
reconstruind infernul
atât de repede s-a făcut nevăzut

a fost singura dată
când i-am auzit gândurile clar
„e suficient să simțiți
că sunt prin voi
mă recunoașteți”
și în urma lui am privit
dansul prafului în aer
topindu-se odată cu orice neliniște -
așa a fost ultima dată

Cristina Ștefan: De-ale duminicii caniculare

==============================
Cât îmi plăceau
rochițele din stambă cu jupon
și mama le apreta coală de hârtie
Aveau rochițele astea magie:
bumbacul fin mă făcea mlădie
și culorile vii îmi dădeau puterea
de a merge mai departe
după căderi, căderi și cruci și cruci...
Știa mama cum să-mi dea mereu viață
și chema croitoreasa:
acuma să-i facem mânecile bufante, sau fluture,
altădată o voia cu cordon
și mie niciodată nu-mi ieșea funda.
Știți ce pretențios este să porți o fundă ca lumea?
dacă e blegită, pare ca o floare ofilită...
Dar rochițele din stambă cu jupon
Au fost nekermann-ul meu din adolescență,
aveau parfumul curat și proaspăt al inocenței.
Aveau tăriei vieții.
================================

Veronica Pavel Lerner: nicicând niciunde și nicicum


nicicând, niciunde și nicicum
n-am scris tristețe
ca acum

nicicum, niciunde și nicicând
n-am lăcrimat
atâta-n gând

nicicând, nicicum, niciunde
tăcerea
nu m-ascunde…
(“Neterminatele secunde”, Ed. Vatra veche 2020)

Violetta Petre: Ș nu vom ști ce-ar fi fost, ce-am pierdut...


Mai cred în povești și în tot ce îmi spui,
Mai cred că îmi ești vara verilor toate
Ești muza poemelor mele căprui
În care-ntre stihuri un dor se mai zbate...

Aprinde-mi lumina, e-un vechi felinar
La capătul clipei din nopți muribunde,
Să prind dintre umbre versetul hoinar!
De-o vreme-ntre stele și lună se-ascunde...

Și eu, pân' la cer nu mai pot să ajung,
În brațe nu pot să mai car necuvinte.
E drumul spre-albastru prea trudnic și lung
Și timpul mă-ndeamnă să fiu mai cuminte...

Dar eu tot mai cred că nu-i încă târziu,
(Deși asfințintul m-apasă pe frunte)
Să gust din sărutul pe care îl știu
Din vise de noapte, deși mi-s cărunte...

În sânge mai curge o dâră de jind
Și mai înfloresc iriși mov în pupile
Și încă mai pot prin nămeți să colind
Cât îmi ești gându-așternut peste file...

Încă mai cred că iubești și nu știi
Și mă păstrezi într-un loc neștiut
Nu voi veni și nici tu n-ai să vii
Și nu vom ști ce-ar fi fost, ce-am pierdut...

Ottilia Ardeleanu: plouă dinadins

==================================
e noapte și poezia picură prin tavan
ropotele sunt ale inspirației
așez un vas de inox
să nu se risipească nimic
muzica e monotonă desigur aparent plictisitoare
dar nu
fiecare strop conține true sau false
depinde cine ești
și ce cauți pe acoperișul meu
spart în o mie de locuri
ei bine prin fiecare orificiu curge altceva
râzi ori plângi
simte-te ca acasă
poezia nu se mulge
pur și simplu își face albie acolo unde îi priește
===================================

Nely Vieru: Se redeschide certul

ALBUM VIOLETE)

Se redeschide cerul luminat de vară
Cu toate visurile arzând în pragul serii,
Prin ceasul fără sticlă trec clipere uitării
Frângându-i timpului o treaptă de la scară.

Chem martorii, a nu știu cât-a oară
Să împreuneze mirii, în amurg,
Luceferii albaștrii și stele ce curg
Când se deschide cerul luminând de vară.

Cobor' iscoadele întâi, s-ațâțe focul,
Amurgul violet se strânge pe sub gene,
Se prind apoi în horă alai de sânziene
Și se aprinde cerul să îmi sfințească locul.

Sub cetina deasă cad petale de tine
Prin fereastra de cer deschisă în amurg,
Sânzienele coboară și stelele curg,
Mă înlănțuie în jocul lor și pe mine.

Sub cetina deasă, într-un colț de poveste
Coboară tot cerul aici pe pământ
Și-n taină mă leagă în adânc jurământ
De petale de tine ce-mi presari prin ferestre.

Vasile Dan Marchiș:Poezii

 ȚEL

Nu știu ce am ajuns
prin faptul
că îl văd pe Dumnezeu
făcându-se că nu mă vede
dar trăiesc speranța
prin faptul că
Tatăl Ceresc
s-a oprit în fața mea
prin mirarea
că am înlăturat gardul
ce ne-a despărțit
și am pus în loc
o virgulă…
----------------------------------
Între Dumnezeu și om
se pune
doar virgulă
nu altceva…

BIO METAFORIZARE EXTREMĂ

De secetă mă arde soarele în acest anotimp înșelător
ca unicele plante: urzicile, ce cresc
de dorul minunilor.
În acest context și Dumnezeu poartă o teamă:
să nu-l ia minunile înainte.
Dacă va face minuni cu urzici....
Aceasta ar fi preîntâmpinarea foametei
că fac eu vrăji cu urzici...
Acum să vedeți cum se vor săvârși în același timp
vrăji și minuni.
Aici e finala concursului de mirări.
Dumnezeu cu minunile, eu cu vrăjile,
dăm peste cap binecuvântările,
descântecele, complimentele și canoanele
în meniuri cu urzici amestecând datinile cu fanteziile...
Aceste plante universale se leagănă în vânt
de parcă șuieră a răspuns așa:
”Acum să te vedem...!!!
Tu pe noi sau noi pe tine
te vom bio metaforiza cu porii noștri urticari și iritanți....
Sau prin pact ne vom ”urzicomeni” în comun…!”
Ce pot spune decât că rămân mut pe moment,
ca un cântăreț care nu are altă soluție mai sinistră
pe timp de secetă
decât să cânte în frunză de urzică…
La cine să fac un memoriu în acest sens?
Să scriu destinului? Muzei?
Dacă ar ști măcar muza ce scriu!
Pe când rosteam toate acestea,
muza m-a împresurat astfel?
”Ce tot îndrugi acolo?
Ce să-mi scrii mie pe seceta asta?
Dacă Dumnezeu te inspiră direct ce să scrii,
ce aștepți de la mine?
Scrie...!!!
Eu sunt trimisă doar ca arbitru!”


Aurelius Belei: Mângâiere

================
Sătul
de atâta
nebunie și
repezeală a lumii,
m-am ridicat
să cer socoteală
cerului
pentru
greșeli de proiect

Dar vai!
printre lacrimi,
îmi plouă
acum,
doar
cu îngeri.
================

Popa Ștefan: Canonul


Mă caut pe mine,
În păcatele înfăptuite
Ancorat în gânduri divine,
Regret clipele pierdute.

Mă uit în trecut,
Privind spre viitor.
Câștig timpul pierdut,
Prin gândul mărturisitor.

Privesc la soare și la lună
Încerc o salvare nocturnă,
Prin rugăciune și metanii,
Din canonul iertării.

Mă golesc de forme și conținut,
De confuzii și de iluzii.
Mă hrănesc prin cuvânt,
Îmbrăcându-mă cu haina luminii.

Dragoș Vișan: Adâncituri râuri de ploi


Adâncituri în cer noaptea
ploi torențiale suluri din nou
ora nouă ora unsprezece ora
zero ora trei ora
ta ta ta ta ta tam
a câta oară mai vrei
trenul ploii neîncetate
duce la insomnii
dansul Adâncească în noi
ține minte cuptorul
bucătăriei pe-afară
sănătoasa întețire a ritmului
roțile puhoiului aleargă
repezit în albiile aeriene
șinele aduc
din norii pierduți
pe bolta neînstelată
neînțelesul genunii
crescută pâine în țest
mâinile bunicii pe ea fierbinte
când o întoarce și-o lasă
răsturnată
să nu topească fundul său
mușamaua amintirilor
afară pe-o masă de lemn
sub bolta cu viță-de-vie
ne așteaptă să rupem
coajă crocantă neagră
între dinți și măsele
în continuă creștere pe ploi
ronț cronț ronț cronț ronț
în sfârșit se-aud prima dată
pescăruși rugători
burlane cântă cu alt ecou

Geo Galetaru: Se întâmplă

=================================
Se întâmplă
se întâmplă să trec peste poduri albastre
peste lumi în suspendare
refugiul și neagra ispită a muntelui
cine se-ascunde și vorbește cu vântul
cine dă foc silabei care nu vrea s-asculte
biciul de la miazăzi
această promisiune a iernii
zăpezi febrile vizitând chipul imun al timpului
așa va fi propoziția lungă a nopții
lângă cei pentru care plânsul încă n-a început
umbra în care credem și cea care visează
neștiind de unde vine tunetul
și ce preț are tăcerea
=================================

Geo Vasile: LAMENTO la moartea celui mai cult dintre pământeni (1950-2019)

EFECTUL IOVA

Gheorghe Iova predase franceza pe undeva,
se plictisea, apoi lucrase ca muncitor necalificat,
redactor, profesor de filozofie și limbaj paradoxal
pentru epatarea tinerelor poetese și colegienelor,
se născuse pe 29, a murit tot pe 29 la spital
după 68 de ani și șase săptămâni de neo-autenticism
când s-a declanșat un infarctus masiv ce l-a răpus
a stat două nopți în sinistra capelă din Străulești II,
str Odăii, după care a acceptat locul de veci
unde era mult mai răcoare mai ales când pământul l-a
acoperit de tot, sudul Californiei se cutremurase
Stromboli a eructat din nou, spread-ul coborăse
sub 200, drept care primise ultima pensie pe iunie,
ratase eclipsa totală din Chile și pe Ursula von der…,
mamă a șapte copii, fiindcă semăna foarte bine cu
Urmuz, candidase și el la Comisia Europeană
Oricum va bântui 40 de zile prin Europa și prin calea
Victoriei, va forța ușa Președintelui, ți-a spus că-i
va spune:” eu trebuia să stau în fotoliul tău, am depus
un dosar de dușman al poporului, l-ai citit?, am depus
texteiova și ordinea în care el plânge, tu ai plâns
vreodată, eu da, cu Derrida la masă, la o
stolicinaia, el nu bea, doar derâdea, eu mă bazez
pe sintaxa libertății de a spune,în modul cel mai
onirografic, tu pe ce, moncher, Excelență “???!!!

Marin Rada: Cu fire de iarbă...


Vine o vreme
în care îți voi scrie
cu fire de iarbă,
în fiecare zi,
câte un cuvânt
nenăscut...

Tot ce ți-am scris
până acum
are gust de cenușă,
are miros de pământ,

Unele cuvinte
știu să le rostească
doar păsările
când se întorc
pe la cuiburile lor,
primăvara, înapoi,
poezia pe care ele o cântă
are tristețea și ecoul
în noi...

Mai bine
îți voi scrie
cu fire de iarbă
până când, sub zăpadă,
și cuvintele vor albi,
tu vei fi atât de departe
că nimic din toate acestea
nu vei găsi...

Poate îmi vei scrie
cu aceeași credință
și mai departe
și nu vei mai aștepta
desigur, răspuns
peste moarte...

Apostol Adriana: O primăvară tu îmi ești


Când muguri îmi răsar, în piept, de dor,
Și-n păr cu degetele-mi rătăcești
Stârnind al irișilor pur izvor,
Atunci, o primăvară tu îmi ești

Îmi înflorești pe gene păpădii
Ce-n păr au străns tot soarele de mai,
Din roi de fluturi albi, de prin câmpii,
Mi-așezi pe trupul fraget, dulce strai.

Tu îmi pictezi obrajii-n răsărit
Cu fir de soare împletit în opt
Și buzelor, ce-n taină-au suferit
Le potrivești aromă de măr copt.

Pe pleoape-mi sufli colb de mărgărit,
Cicoarea mi-o așezi în dragi priviri,
Tu, Primăvară, dor nemărginit,
Îmi crești în suflet flori de amintiri.

Îmi torni în vene roua de cristal
Ce-a poposit în cupe de zorea,
Mă învelești cu cerul de opal
Și îmi primăvărești la tâmpla grea.

Laurențiu Cristian Gherase: Plută


Doamne, Iisuse, Hristoase, oricine, oricare, răspundeți!
Sunt eu, rătăcitu-ntr-al cărui, pământ de stirigini, pătrundeți,
Cătând să-nălbească mormane de praf ce înalță morminte,
În umbra ce-și târâie lutul... dar nu-și mai aduce aminte,
De raza luminii-ți plăpânde ce noaptea veciei, îngână
Și varsă-n cascade și roiuri, condeiul din mintea-mi nebună.

Privind în neantul durerii, vâslesc înainte cu teamă,
Căci n-aș mai dori, niciodată, lumina-mi, în sine să geamă.
Și-n mersu-mi, plutind printre neguri, sub barca-mi ce-mi pâlpâie dorul,
Se-arată o umbră mai blândă ce-ncearcă să-și scuture zborul;
Lăsându-și în spate, bătaia, cu-o aripă plină de sânge,
Cercând a urca în bărcuță, începe săraca a plânge:

- Doamne, Iisuse, Hristoase, oricine, oricare, întinde-mi,
O mână, o vâslă... o floare... ori umbra de stelele-ți, prinde-mi!
Agață-mi de tine, înalta-ți putere ce-n astre lucește
Și uită-te-n umbra-mi bolnava ce-ntr-una, de tine, vorbește.

În plânsu-i, vâslașul din mine, și-aruncă condeiul, de parcă,
Nimic nu mai poate să-i țină, lumina, legată de barcă.
Și-și prinde de sine, sărmanul, ce umblă, plutind printre stele,
Urcându-l în barca-i tăcută, făcându-i cunună din ele.

- Cine și ce îmi ești, oare, tu, umbră nebună și rece?
- Vorbit-ai, tu, negură, care-i nebun dacă pe aici trece?
- Nebunul nu-s eu, ci condeiul ce-n vâslele astea
încearcă,
S-ajungă spre zările sale... hai urcă, e singura barcă.

Pășind astă umbră a zării, pe barca-mi tocită și goală,
Devine un corb, înălțându-și, aripile-n propria smoală.
Târându-și tăciunea, în urma-i, îmi vindecă barca pustie
Și-și 'nalță spre zările-mi, pliscul, scriindu-și în stele, ce mie,
Nicicând n-a putut să-mi vorbească, cuvinte, să-mi bată timpanul,
Ci numai cuvinte nescrise, cătându-și prin stele, limanul.

Tu, urcă pe velă și-ncearcă, de poți, numai una din ele,
S-o legi de aripa-ți cea frântă, iar cealaltă trage-o spre stele
Și lasă-mi și mie o vreme să-mi hodin prin astre, condeiul,
Plutind, numai, fără de vâsle... să-mi lunec prin neguri, bordeiul,
C-atâtea dureri ce avut-am, topit-au și lutul din mine,
Lăsându-mi doar flacăra zării, un scop de a merge spre Tine.

Și numai o singură rugă... de mine să nu vă ascundeți...
Doamne, Iisuse, Hristoase... oricine, oricare... răspundeți!

Marian Florentin Ursu: Aruncare în gol


Eu nu mai întind mâinile când mă rog
fiindcă Dumnezeu ne-a iertat
de la început,
punând iubire şi mult soare
în lutul fierbinte
iar ție ți-a inoculat
tot cerul în ochi
și unduiri de ape în coapse
și-n cuvint

Nici spre tine nu întind mâinile
când te rog să rămâi
fiindcă eu te-am plăsmuit
într-o vară
din parfum de mesteacăn şi ploi
iar în zori vineţii
ţi-am arătat tristeţea
primei iubiri,

Şi în timp eu măsuram timpul
în rotiri de planete,
tu numărai
vibraţiile trupurilor noastre
inconcludente
iar când umbra copacilor se zdrobea
de amurgul care ne înconjura pe deplin,
tu ai decis că de fapt
suntem frunze impare
purtate de anotimpuri
spre tragicul destin

De aceea eu mâinile nu le mai întind
nimănui când mă rog,
doar le apropii puțin
de strigătul meu sinucigaş,
înainte de a mă arunca
în sufletul tău gol

Vasile Culidiuc: Murăturta stă


în borcan și așteaptă sărutul
buzelor tale rujate extraordinar
e puțin acrișoară cât ai ochelarii
fumurii o vezi ascunsă în spatele
mărarului și crezi că sunt alte
realități dintr-o lume topită lent
în borcanul pictat în mintea plină
de timpul sticlos intrat în gură

Pande Ionuț: Butaforie


Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare,
Curg în zarea clarobscură,
Unde nopți din zile fură.

Iată, stau în cer grămadă,
Aripi, zbor, apus, butadă,
Treceri peste treceri, anii,
Cer, pământ, bogați, sărmanii.

Fâlfâie văzduhul zborul,
Stele, lună-ntins covorul,
Ochii baladând oftatul,
Gânduri, în răzor, aratul.

Valuri, valuri trecătoare,
Rostul naște, visul moare,
Om bocind în cruci avutul,
Oase mălurind trecutul.

Râu de patimă, șiroaie,
Curcubeu mâncat de ploaie,
Asfințit ascuns de lună,
Vârcolaci ciupiți pe strună.

Iată cum se duc, se duce,
Gândul fulgerul ajunge
Și se arde, se sfărâmă;
Omul[e], o biată râmă!

Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare...

Alice Puiu: Inorogi și ghicitori


dăruite ferestrelor șoptite
fracții de veghe într-o vocală de nesomn,
în desperecherea tăcutului sticlos
dau buzna emoții cu guler de păsări,
un jongler decupează
umbre cu peruci și papion
în camera de gardă a istoriei,
cotloane din simetria nopții respiră
elastic suspansul unui acordeon colbuit,
în iedera geometriei fugare
molii conjugă ascuțit rugina din romburi,
pe trecerea de stele tălpile cuvintelor exilate
în vitrina cu întrebări jocul de-a viața oarba,
la ruleta insomniei miza surâde emfatic
când cerșetorul de iluzii destramă ghicitoarea,
printre păianjeni atârnați de lună
rătăcești pe tavane decojite de eșecul somnului,
cineva face inventarul virgulelor
pune ștampile pe tristețea lumii
și pocnind din degetele verii
deschide corăbii și ceruri
pentru o altă renovare
*
pe noptiera orașului
o ceașcă cu inorogi

Petre Stoica: Motivații


De ce mai scriu ?
Pentru că
Sunt dator să vă spun
Cum mă gâdilă în talpă troscotul copilăriei, când eu
Calc de fapt pe asfaltul ăsta nesuferit.
Pentru că
Mi-am propus să vă arăt, tot ce- au acumulat
Pe sub foița de argint, cu mine,
Oglinzile.
Pentru că
Sunt un fel de azil de noapte al cuvintelor
Nevoiașe.
Pentru că
Scrisul îmi îndulcește, cu fiecare semn,
Căderea!

Luminița Giurgiu: Pasărea asta n-are picioare


dacă vrei să-ți plece din mână
nu arunca pasărea-n sus
las-o de bunăvoie
să zboare
după cum vezi pasărea asta
n-are picioare
dacă nu pleacă vâr-o în sân
transplantul de pene se face
încet de la sine
tu doar cântă-i
despre o dragoste mare

Vasile Ionac:***


Bate-n toacă frumusețea verii;
Ne salută teii-n dimineață,
Se crăcesc înspre lumină merii,
Prin grădini sunt roșii de piață.
Se salută din căpestre verii
Când se spală cu rachiu de greață;
Doamnele așteaptă faptul serii
Să le-atragă nevăzuta ață.
Câinii, pe sub streșini, ca șomerii
Ar lătra, dar nimeni nu-i învață;
Frați de-ai lor plecat-au cu oierii
(Și în munte viața este hoață).
Eu nu cred în semnul întrebării;
Pare-mi că trezirea e o țață!

 

Nota redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef
============================================================================

Ina Dumitrescu: Voci îngroșate


Scriu strâmb, mâna îmi tremură, gândul mi-e tulbure și ochii îmi plâng, e vară și totuși e frig și buzele vânăt mă murmură.
Ochii mei privesc neclar către cer, senin înc-o zi cu dor implorând, nedorind ce-i al tău dar nicicând să mă vând... vreau doar glasul meu să mai cânte un ler.
Mâna mea ce cu drag ți-a pictat trăsăturile aspre și-adânci și-ntristate, te mângâie cu țipăt în nopți fără șoapte și se frânge în urlet de voci îngropate.
Gura mea pârguită ce culoarea își vrea, s-a uscat pustiită de lungă tăcere, nici o șoaptă printre buze nu cerne, nici suspin nu mai curge prin ea .
Rătăcesc printre gânduri, avalanșe de nori, ca o carte deschisă, răsfoită de vânt, într-un sens cu gramaj foarte clar definit, doar sperând la o zi fără lacrimi în zori...

Nr.11-12(74) Iunie 2022

 Revistă de Cultură, Artă și Literatură   NR.11-12-(74 2022      Apare bilunar la Oradea/ RomÂnia  ISSN 2667-5620  








Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  
      Redactor: Petruța Niță (România)                                       
 Redactor: Mioara Băluță (Romania)
          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuț        (Gheorghe Grigurcu)

====================================
Mulțumim tuturor colaboratorilor!
* Revista se poate accesa prin Google
* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup
* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați
Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Florin Tănăsescu: Podul din debaraua vieților noastre

===================
Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. O bicicletă Tohan, cu cadru, avea vecinu’. Mai schimbam cu el o vorbă, peste gard. Şi gardul se făcea, pe zi ce trecea, tot mai înalt.
Dacie 1100 avea cineva mai înstărit.
Era o lume stranie, în care tot mai mulţi oameni ieşeau noaptea la plimbare, ţinând în mâini felinare. Ziua refuzau să se vadă…
Cel mai suspect lucru era că un localnic avea în pod un Pod. Ducea şi-o viaţă sănătoasă. Urca pe-o scară în Pod.
Adică urca pe-o scară în pod să vadă ce mai face Podul! Era de lemn. Îl dăduse cu lac, să nu putrezească. Apoi a început să-l vopsească.
Cineva l-a întebat odată: „Bre, nu cade tavanul pe mata din cauza Podului ăla?”. El tăcea.
Câteodată, se mai hlizea de unul singur. Unii îi spuneau: Măi, nea, ai luat-o razna? Râzi singur, ca prostul?”.
Atunci el a răspuns: „Râd de ce-mi amintesc!”.
Până-ntr-o zi, când la televizorul Sirius al cuiva –
dacă aţi uitat, noi încă vieţuim pe un pământ numit România – s-a strâns multă lume. Era un reportaj despre un continent dispărut: Atlantida. Şi despre dinozauri. Şi despre poduri… Şi constatarea că din ele s-au făcut garduri. Tot mai înalte garduri!
Ratingul reportajului l-a depăşit pe-al Finalei Champions League.
Atunci, oamenii şi-au dat seama că pe Terra, şi în mod deosebit pe planeta Pământ, şi în special, parcă, în România, cineva dărâmase toate podurile, punţile…
Adică legăturile astea care semnifică faptul că fiinţa numită om încă vibrează… Astea unde sunt?
S-a încercat refacerea lor. Degeaba!
Soluţia de compromis a fost ca fiecare om să aibă propriul Pod. Să-l care în spinare, dacă vrea să schimbe mai mult de două, trei vorbe cu cineva. Să ia Puntea cu ei, dacă vor să meargă în vizite. Unii, chiar la rude!
Pe televizorul Opera aveam un mileu. Unul dintre consăteni – sau conaţional de-al meu – avea un pod din ăla, de-adevăratelea.
I-am cerut o aşchie din el. Om generos, mi-a dat.
De-atunci, cred că am devenit şi eu cam ciudat. M-am mutat la oraş. Aşchia podului o am în debara. Ascult melodia: „Pe Podul din Avignon, se danseasă, se dansează”.
În rest, tot mai înalte garduri, tot mai puţine Poduri.
Nimic nu se pierde, totul se mimează.

(sursa: https://ziarulprahova.ro/                                                                                                                               

Alexia Ema. ***

 mami

nu mă mai duce acolo
hai să ne prefacem că pierdem
autobuzul care ajunge în stația
unde copiii se simt ciudați
m-am săturat să fac puzzle-uri cu mii de piese
apoi să fie stricate într-o secundă
și puse înapoi în cutii

acolo nu știu să vorbesc
și nu înțeleg ce mi se spune
aud cuvântul autism de prea multe ori
și mi se face frică
nu vreau să ne mai întoarcem
lângă doamnele care
ne obligă să facem pipi la ore fixe
sunt neatente când ne lovim
iar noi nu știm să spunem unde ne doare

îmi place cum mă joc aici în mintea ta
mai ales dimineața
când bei cafea
m-am obișnuit și cu fumul de țigară
chiar așa
fumezi cam mult în ultima vreme
dar nu-i nimic
voi deschide fereastra
cât să putem fugi

Atila Racz: Demult


Cât de mult îi plăcea tatei
să-și scoată cuțitul din buzunar
curăța peștii aduși de noi
după o zi în care înfometați
îi aduceam acasă
ziua era largă
râul atât de adânc și iute
cânta atât de sălbatic în inima noastră
poate-ți amintești tată
acum când
nici dorul nu te apasă
poate îți amintești
altfel uitarea înseamnă moarte
altfel
nici copii nu am fost
și uite
că în fiecare-nserare
ajung acasă
și nimic
dar nimic nu s-a schimbat
doar fereastra este mai întunecată
pereții
doar foșnetul ierbii
doar
lumina lămpii fumuite
doar mireasma aceea
de pâine cu unsoare
și ceaiul
parcă toate sunt așezate
la locul lor
și nu
nu pot să uit.

Cristina Ștefan: Lumea de rezervă

=========================


aseară am văzut un film
cu un copil al visului
frumos şi cast
potop de ape fiare scrâşnite
violenţe abandon şi morţi
făceau locul acelui copil
un iad abisal
dar visa era mag
era înger şi stea
copilul visa cu ochi mari
şi deschişi nu dormea
alerga prin cutume
prin desişuri cu şerpi
spre lumină şi lume
spre un cer inocent
la final filmul cade
în alt vis de copil
era el? eram eu?
scenariul era
al lui Dumnezeu
=========================

Nicolae Nistor: Lebăda albă

=======================
Atâta nesomn
lebădă părăsită...
tânguirile înlăcrimate
timpul care se zbate
intre viață și moarte
cântec de lebădă albă
pe moarte!
=======================

Camelia Boț: Numărătoarea inversă















Sui încet înspre
vârful muntelui rumen,
printre umbrele ancorate
de-a lungul peisajelor
prăfuite de timpul
scurs de dincolo de vreme...

Sui distilând clipa,
esența vieții a o-nțelege,
făcând să tacă secunda
cea mai rămas,
până la orbirea luminii,
de unde pasul meu
își va-ncepe
numărătoarea inversă,
în vârful muntelui
cu creasta rumenă de dor...

Nelu Cazan: Adună-mă din vânt


Îndrăgostit de tine în luna Mai
Nemaiștiind ce spun și ce să fac
Îngenunchiat te imploram ,,mai stai"
Dar ai plecat și am rămas sărac

Sărac de tine și sărac de toate
Și ziua îmi era întunecată
Am făcut din iubire Semn de Carte
Să-mi țină de urât cât ești plecată

De atunci te tot aștept în luna Mai
Cu același dor și aceiași disperare
Să te implor din nou poate ai să stai
M-am săturat de atâta depărtare.

Și dacă tu te mai gândești la mine
Adună-mă din vânt de mă găsești
Mi-e sufletul împrâştiat mereu spre tine
Adună-mă...de vrei și mă iubești.

Paulin Octavian Boldiș: Prietenilor mei


Cândva râdeam că anii trec,
crezând că-i doar un fel de truc
pe care eu nu-l înțeleg,
dar azi mă-ntreb unde se duc?...

Anii pe care-i am, de fapt,
nu îi mai am, s-au dus pe rând...
și oricât i-am cronometrat,
prea mare importanță dând

La ce părea mai plin de sens,
la ce era de demonstrat,
la tot ce azi, neînțeles,
cu trecerea, s-a estompat...

Și-acum, privind la ce a fost,
parcă prin ochii altui "Eu",
mă mir văzând nuanțe roz
și-acolo unde-a fost mai greu!

Iar tot ce pot să spun e-atât:
că Dumnezeu m-a însoțit
și n-am fost singur pe pământ,
din clipa-n care am venit...

Cadar Katalin: Impresie

=====================================
O ușă închisă
și brațe lungi de mucegai întinse pe pereți
către ceasul
ce indică urmele trecutelor șoapte,
ale celor care s-au iubit fără termen de garanție
și cu o ușoară impresie de infinitate -
tot ceea ce a rămas în memoria cambrată a Timpului ...

Destinul -
dependent de pariuri albe și ilegale.
====================================

Alexandru Berceanu: Umbrela


O umbrelă pierdută
când cerul
stropește
cu lumină albastră,
e de prisos,
dar când vârtejuri de nori
învolbuarți de vânt
te prind între frunți sprâncenate și reci,
e bine să o ai,
nu pentru apa cerească
ce spală
și alină amărăciunea trecerii,
ci pentru a nu vedea norii neluminii
din ochii aceia care n-au nevoie de
ploaie!

Silviu Marius Muntean: Timp apus


Mă tulbură tăcerea ăstui ceas
Și ploaia care cade ne-ncetat.
Un scrib posac de versuri, demodat.
Un suflet pe al vieții scurt popas

Mireasma caprifoiului mă poartă
Prin verile trecute fără rost.
Totu-i trecut de parcă nici n-a fost,
Iar toamna bate la a vieții poartă.

Ascult doar orologiul vechi, stingher,
Ce numără secundele bizare,
Iar soarele aruncă peste zare
Săgeți prin norii care curg pe cer.

Aștern pe foaie frământări și vise
Ce sufletul nu poate a le cuprinde.
O lacrimă de gene se desprinde
Este târziu. E toamnă pare-mi-se.

Ana-Maria Sotir: Macul


Macul mândru ce-a învins
Mii de spice aurite,
Pare-un foc ce s-a aprins
Prin puteri nebănuite.

Flori din sânge de martir,
În rochiță porfirie,
Se așază fir cu fir
Ca o mantie, pe glie.

Cu petale rubinii
Și văpăi învolburate,
Macul țese pe câmpii
Un covor de nestemate.

Și sub cerul de cleștar,
În văzduhul plin de soare,
Mă așteaptă la hotar
Cu o caldă-mbrățișare.

Floare fără de parfum,
Care faci din lan grădină,
Când mi-apari vara în drum
Îmi așterni pe chip lumină!

Rotariu Dorel: Moșii de vară


E murmur de rugi, lumânări în biserici
Pe brațe de fum suie dorul la voi,
Tămâia sfințirii vă naște feerici,
Ca sfinți din icoane vă-ntoarceți la noi!

Fantasme iubite, să ședem la masă!
Pe chipuri supte-i pececetea jerfirii,
Sfințite bucate-s, iubirea întoarsă
Spre voi, sub veșmântul milostivirii.

Prin ploaia amiezii vin îngeri de pază,
Din aripi presară sfințenie-n noi,
Abisul vă soarbe chipul în mreajă,
Rămâne durerea pe suflet, șiroi.

Merg pașii spre lespezi sub care dormiți,
Spun brațele crucii toată jalea din dus,
Sub nori de tămâie vă-ndemnăm să șoptiți
Și-așternem tăcere, peste-un plânset ascuns!

La masă, la cruce, ne dați câte-un semn,
Lumina din noi n-are piatra veșmânt,
Cât inima-i clopot cu temeinic îndemn
Spre râul iubirii și malul său sfânt!

Gheorghe Apetroae: Se îmbracă -n îngeri liliecii


Spre-a re-nflori-n stibin azi cerul firii tale,
adusă-i ploaia -n ropot în cuvânt de linişti
pe zări, a-mpăduri cu ea colinele crisale
și umbra razei pure din jumătăți stelare…
*
Din duhul ei se hăruiesc iubiri în Parce- râuri
de flăcări celestine, lilieci bătuți în roz-marin
cu lacrimi alabastre vii pe zări crisoberile,
să-și piardă din miresmă în nobilul destin...
*
Ieri candele, azi astre-n luminişuri clare…
Din firea lor se-aprind icoane, în lilla liliecii
re-mbracă-n re-nflorire îngeri serii duhuri,
misterele -n syringii cu doruri minerale...
*
Și azi mai plâng în fire reci, să-nmiresmeze
iar râna bolții îngeri-lilieci, sălbăticind cyanic,
și-n ei și-n al tău vis, pe lunci cu filomele,
cu astrele în cârd, polog, în umeziri la glezne!
*
Își trec prin asfințiri cu ploile în ropot, stele,
cu sânge de fecioară, îmbălsămând petale,
cu clipe fața șiroind-o, spre a-și spori lumina vie
amurgu-nzăpezit cu lilieci, în straie isabele…

Viorel Birtu Piraianu: Amurg


apune o lume
seacă și timpul rămas
încet-încet, la pas
gândul se frânge
în lacrimi e sânge
nu ajunge să stingă durerea amară
în suflet o rană pe trup o povară
se închide o ușă
se deschid amintiri
se strecoară și anii prin porțile sorții
mă strigă destinul mă înțeapă și spinii
pe frunte coroană
în suflet o rană
mai cântă un fluier
pe drumuri de fier
se strecoară noaptea pe creste de munte
ce să cer, ce să sper
pe ziduri coboară agonic amurgul

Teodor Dume: Strigăt din copilărie

La capătul pridvorului un stâlp
albit și gârbovit ca un moșneag
îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc,
de dincolo, de dincoace de prag.

Cum sprijină un Univers de dor
mă-ntorc mereu cu inima la el,
la colțul lumii noastre din pridvor
cu dor de lunci, blajin și subțirel.

Mă scurg prin el, tăcut , în rădăcini,
și-mi place-adeseori să mă trezesc
pe zarea zdrențuită de ciulini
că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc.

Text: Teodor Dume
Imagine: Barajul Vida/Luncasprie
(Colțul de Rai al copilăriei mele, și locul nașterii lui Teodor Dume)
(sursa foto: apele rom.)


Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10