Nela Boca: Insomnia mea zăludă

Apusul înroșește zarea,
Turnând pe gânduri rătăciri
Și mi-i senin și valul ce-mi străbate marea,
Chiar de în suflet am amar din scrijeliri!

Taifasuri fac mereu, cu luna-n noapte,

Și stele mi-s surori de sfat,
Am adunat doar săgetări de șoapte
Ce urmă-mi sunt, pe suflet întristat! 

În zborul meu, am semănat un dor
De vis senin, fără vreo pată
Deși mi-i dorul prea nemuritor,
Adeseori, de săgetări n-am fost cruțată!

Mi-i simplă lumea, poate prea săracă,
Și versul meu, doar zbucium in pustiu,
Dar am sperat, lumină să se facă,
Să risipească întunericul neviu!

Și pare că doar luna-mi mai ascultă
În nopți de insomnii rebele,
Strigarea mea, ce țipă-n mine mută
Țesând din vise zbor până la stele!

Încă-mi mai am un petec albăstriu de cer,
Încă-mi șoptește legăminte de cuvânt!
Deși-mi rămâne zborul meu stingher,
Eu tot mai am in suflet dor de Sfânt!

Și încă mai răsfir răzleț în nopți albastre
Cuvinte ce culeg din depărtări sihastre!
Și încă tulbur marea-nvolburata,
Cu valul meu, mai trist că niciodata !

Și încă sunt aici, încă nu pier,
Cu suflet răstignit între pământ și cer,
Din vremi trecute și tălâmbe
Încă mai cred in judecați nestrâmbe!

Giorgian Ionuț Zamfira: Roata vieții

versuri                                      

Ieri când a murit bunica, am crezut că și-a urmat stăpânii,
Pomii-și dezveleau tulpina, ploaia aproba sfârșitul lumii...
Florile pe câmpul singuratic se-aplecau de-atâta plictiseală,
Nu tu om cu inimă de aur, nu tu viață dulce, doar amară.

Azi când a murit bunicul, am crezut că cerul se despică.
Ochii cei pustii priveau la lună, fără să cunoască strop de frică.
Lupii-n vârful munților cer dreptul de a fi stăpâni peste oștire...
Omul e o umbră-n întuneric care luptă pentru nemurire!

Mâine mor și eu c-așa e roata, se învârte fără să se-oprească
Plâng fecioarele împărăției, plâng icoanele din casa părintească
Ochii mei ce-au învelit pământul, vor uita de visele de-odată,
Sufletul în mine va renaște, într-o altă lume minunată.

Zilnic veți muri și voi cu mine, când vedeți pe stradă suferință,
Mâna cea întinsă e pomana, care-și cere dreptul la credință.
Focul care mistuie-n ogradă, e-un blestem ce moartea-l înțelege,
Apa e un leac de suferință care n-are grai și n-are lege!

Giorgian ionuț Zamfira: Roata vieții

Doina Moritz: Valsul depărtărilor

Pe-un ram de vânt, o frunză aurită
Se leagănă, iar codrul o îngână,
În roua dimineții primenită,
Se pierde prin desiș, parcă-i străină.

Valsul din depărtările deșarte
Iar mă atinge, dorind să mă-ndoaie...
Un curcubeu salută de departe...
Pe boltă mea s-adună nori de ploaie.

Pier petale albastre de iubire,
În valsul lor se prinde doar regretul,
Purul diamant se sparge-n privire,
O lacrimă își șterge-acum poetul.

Stele de-argint își cântă simfonia,
Se-adună doruri, ca s-aprindă vise...
Se-alintă sub peniță poezia,
Susură-n taină slovele nescrise.

Nori negri nu răzbesc să-nfrunte cerul,
E albăstrit de gândul dimineții.
Am încercat dar n-am aflat misterul,
Nici cheia ce deschide taina vieții.

Nely Vieru: Jurnal de mansardă

(Album: Petale de lumină)                                

Astăzi mi s-a luminat tavanul !
Nu știu când s-a stins lumina?!
Nu știu când s-a deschis geamul?!
Nu știu cum podeaua mată,
dintr-o dată e scăldată
'n clar de lună ?!...
Nu știu cum, o zână bună
a intrat tiptil pe-o rază
și-n petale de lumină
tot tavanu-mi luminează.

Simt cum iute-mi fuge gândul,
dau să mă ridic, dar trupul
mult mai greu îmi pare-acum,
totu-i împânzit cu fum,
doar la mine în mansardă
face noaptea acoladă,
să se scuture de lună
și de zână...

Pe podeaua maculată
stau întins și meditez,
parc-aș vrea în noaptea asta
să veghez
'naltul cerului și luna
să nu-mi deie pe la gene
să adorm și să visez.
Poate cine știe-n noapte,
mai târziu sau poate-n zori
tot tavanul și mansarda
e-o paletă de culori
mult mai vii și mult mai clare,
și sub nu știu ce culoare
violetă sau albastră
vom găsi printr-o minune
dintr-o lume de poveste
adormită, taina noastră !

Mioara Olteanu: Trecere

  poezie                                                ppp

Adie vântul

În unicul geam rămas

Pentru deschidere.

Prin forma lui

Vin zorile.

Lăsându-le

Se dezlănțuie

Puținul, dar sigurul

Regret al trecerii de zi

Ce colorată-n mine

Arde

De-atâta strună.

Lizeta Prața: Pășesc peste ape

Pășesc peste ape,

ca pe niște clape,

din care se ridică, spre stele,

notele muzicii mele.

Din mine izvorăsc toate culorile,

ce-mi luminează gândurile

și-mi spală amurgurile

de praful zadarnic,

cu care m-acoperă ceasul hotarnic.

Stânca, de care se izbesc valurile,

e ca o durere crescută,

ce-mpiedică malurile

să fie scăldate, în noaptea tăcută

din sufletul meu.

Cu fruntea ating nori roșiatici,

în care apusul îmi cuprinde trupul

rătăcit, printre copacii tomnatici.

Din umeri se desfac aripi mișcătoare,

ca ale unei pierdute păsări călătoare,

ce-abia a învățat să zboare,

printre atâtea clipe curgătoare.

Străpung cu ele

zidul, ce mă desparte de stele,

de toate visele,

pe care le ating

cu ritmul inimii mele.

(vol:" Suflet desculț, printre cuvinte)

Violeta Andrei Stoicescu: Ploaie de vară

                                           

Arşița verii,
Glasul tăcerii...
Cheamă spre seară
Ploaia de vară.
Raza de soare
Cu resemnare
Se pierde-n zare
În grabă mare...
Natura-i toată
Încețoşată...
Norii se-adună,
Deodată tună,
Fulgere albe
Se prind în salbe.
În depărtare,
Cu frământare,
Un val de mare
Stă în picioare.
Vântul aleargă,
Urma să-i şteargă
C-o adiere
Şi-ndată piere...
Stropi grei de ploaie
Curg în şiroaie.
Lanul fierbinte
Tace cuminte...
Chiar dac-afară
Plouă a vară.
Iar pe răzoare
E sărbătoare
Şi în grădină,
Ca o cortină
Coboară lină
O boare fină...
Zefirul tace,
Noapte se face,
Luna-şi presară
Argintul iară...
Ce uşurare!
Din nou răcoare!

                                         

Florian Dan: Puțin câte puțin

=================

Puțin câte puțin,
haita zilelor de prisos
din niciodată
înfometată
vine tiptil pe jos,
pe gânduri,
rânduri-rânduri;
Eu
rătăcit, cu inima beată,
cu sufletul ros,
mă zvârli ei
puțin-câte-puțin,
os după os...

==================

Alexandru Berceanu: Dacă...

Dacă văd
înseamnă că am lumină
chiar dacă mă orbesc cocorii
când pleacă cu tristețile lumii!

Dacă aud
înseamnă că simt clopotul
cum vălurește chemarea spre liniști
în dimineața fără de zori!

Dacă respir
înseamnă că am viață,
că mai am o dimineață
ce mă leagă de încă o zi
să mă înhame la umplerea nopții!

Dacă voi tăcea,
și nu mă veți auzi,
cuvântul s-a întunecat
pe drumul buzelor,
s-a făcut tare ca o piatră,
mi-a făcut leagăn
pentru a legăna somnul!

NR: 13-14(52)IULIE 2021/ISSN 2667--5620

Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620                

==================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

Marian Vișescu: Obol

==================

A scăpat pâcla din șoldul
lanului de grâu și înghite
suflete la fiecare masă.
Le dospește pe vârful limbii
împletindu-le amurgul.
Noaptea sparge pereții
de piatră ai minții
și străbate retina profanând
palmele celor sacrificați
pline de seninul din obol,
trimițându-i către
Aheron cu gurile căscate!

====================

Petruța Niță: Poezii

Poem nerost(u)it                                                                                                                       

am învățat să-mi scriu tăcerea cu care ai plecat în labirintul neînțelegerii
tocmai când pașii mei sunau din vârful picioarelor zborul unui poem nerostit
pe chipul tău s-a împietrit tânguirea altui om cunoscut necunoscutului
având mândria muntelui care se înalță prin puterea deșertului
te rog să nu te privești în oglindă
nu vreau să-mi vezi prin ochii tăi albul oaselor scrijelind cuvinte-n amintire
sângele s-a scurs demult în culoarea cernelii dar tu... tu nu
tu ai crezut că sunt doar note muzicale dintr-un lied acordat la trilul unei păsări
că pot cânta la un xilofon din oase nemărginite de răbdare în nemărginita-mi dragoste
în afară de lebădă nu știu nicio altă pasăre care să-și cânte iubirea în moarte
știu însă că nu-ți plac păsările îndrăgostite ce-și plâng neuitările
dar mi-ai lăsat destul spațiu încât paragraful pe care-l scriu (cu absurditatea învinsului)
să încapă în voința unei lumânări
furând lumina lunii în timp ce lebăda-și privește pieptul însângerat în apă
ea da... ea poate să se privească în oglindă
din oasele ei poți să construiești oglinda însăși apoi să-ți așezi cuvintele în fața ei
să răspunzi unui decalog al iubirii abandonate uitate mințite trădate
ținând brațul ridicat și o piatră strânsă-n pumnul virtuții pregătit s-o arunci
Imaginează-ți cât ar fi de simplu să mă vezi așa... purtând stigmatul femeii ce-și poartă în loc de inimă
osul din care te-a născut într-o poveste cu paragrafe și semne de punctuație puse la-ntâmplare
să-mi atârni pielea cu care îți îmbrac volumul de debut
să-ți arăți modestia părând uimit că din iubirea ta se naște artă
(deși ești convins că totul se naște în arta ta)
știind prea bine că un cântec din fântâna uitării l-ai scris cu versurile mele...
< Dintr-o viață într-o moarte care te repetă,
într-o viaţă dintr-o moarte care te naște >
ai fi uimit să vezi cum și un munte se poate stinge în deșert rostindu-ți numele
o voce pe care vrei s-o eviți cu o armură de motive inventate
trasă peste gura fântânii ce te atrage într-un vortex
...și doar ți-am spus să nu te privești în oglindă

Tăceri

Motto: Știai că atunci când ești singur tăcerea are cel mai puternic țipăt?

nici nu mai știu câte nopți s-au descompus cu tăcerile tale,
știu doar că fiecare tăcere are tot atâta frumusețe cât durerea din ea
nici câți zori de zi ne-au mai rămas de aprins în umbra apusului,
dar știu că fiecare dorință își caută și găsește un trup prin care să-i renască iubirea
însă, nici dragoste nu știu dacă mi-ai pus în așteptare...
Mi-a rămas tăcerea amară care-ți precede râsul și lacrima scăpată dintr-un vis cu inima rănită,
iar tu știi că-mi place când taci, pentru că numai atunci ești prezent: când te țip
te bucuri că vocea mea nu te mai poate atinge
atât de departe ești în mine, ca și cum ai plânge prin ochii mei
cu respirația unui fluture îți cer să mă lași să te tac în tăcerea ta;
lasă-mă să-ți vorbesc și eu despre simplitatea cercului închis într-o singură noapte,
aceea în care orice poet vorbește cu propria-i nebunie,
dar nu... eu nu sunt poet. și oricum pe ei nu-i iubește nimeni,
fiindcă nici ei nu știu nimic despre dragoste
scrisul e așa... doar o invenție a inimii lor când zboară

pe când eram...

călătoream pe marginea unui vis
știind că voi cădea,
iar sufletul mi se va sfâșia în o mie de iubiri;
învățam să iubesc din mers
împingând vântul cu picioarele desculțe,
mă îndreptam spre foc
(numai acolo nu exista nicio frică)
doar pervazul ferestrei
îmi arăta că trăiam într-un spațiu,
mie-mi plăcea să-l numesc Casă
vrabia ce-și părăsea cuibul de sub streașină
îmi spunea că e doar un loc
unde-ți abandonezi pielea
de care te dezbraci
când treci la iubirea cu numărul o mie unu
nici nu știam să iubesc
nici iubită nu eram,
dar îmi ascundeam frica din cuibul vrabiei
în brațele unui zid sprijinit de umbre
îmi încălzeam picioarele înghețate în focul
întâmplării,
apoi plecam în următoarea călătorie
având cu mine doar amintirile
pe care le lăsam, de fiecare dată, la ușa altui zid
unde îmi construiam pe rând: vrabia,
streașina, fereastra, zidul...
până la temelia cuibului;
ușor, ușor, mă deprindeam cu arta zborului
printre frici
număram iubirile pierdute.
mă trezeam de fiecare dată din visul căutării
timpul uitase să-și facă timp
să mă găsească
pe când eu trăiam într-o aripă
dintr-un vis cu margini zdrențuite

Marin Rada: Chemarea

Te iubeam, deși erai
numai în imaginația mea,
inevitabilă
pe câmpia de maci,
ca un joc al sorții
în care îmi pusesem
speranța,

Într-o oglindă îți modelam
mai întâi zâmbetul,
cu tot cu dragostea
din privire,
apoi mă jucam
cu părul tău lung
care îți lovea umerii
alungând așteptarea,
te iubeam, deși rămânea
mereu între noi,
depărtarea,
tu erai în imaginația mea
fără trup,
numai dragoste,
numai lumină,
chemarea!...

Geta Lipovanciuc: Viața ca un fulg de păpădie

  versuri                                               

Între pământ și boltă, pe-ngusta sa cărare,
Se-nghesuie mulțimea, să-și ducă-n fală trai.
E unic podul vieții, între-un infern și-un rai,
Doar scurta pistă-a morții te ține-n tulburare.

Și-ai da și nopți, și zile, orice, doar să nu-ncuie
Cel lacăt al poverii nostalgicul final,
Dar totul e-o ninsoare, un fulg căzut banal,
Ce prinde aripi sacre și iar spre ceruri suie.

Păcat e, că sfârșitul ne-adoarme-n șovăire.
Pribegi suntem aicea, ca ceara-n lumânări.
Când lanțul ne sugrumă, în greu din desfrânări,
Abia atunci din piepturi mai iese pocăire.

Și-atâta de netrebnici, stângaci și făr-lumină
Ne suportăm, că unii ar împărți mormânt
Cu cel de-mpărtășește minusculu-i pământ,
Pierzând că mai există iertarea cea divină.

Și ne-aruncăm din haina uitată printre molii,
Să-ncapă și păcatul în cel de-o va purta.
Zadarnică-ncercare-i cu cerul a curta,
Că,-n loc de mici favoruri, vin lacrimile bolii.

De-ar fi etern s-o ducem, trăi-vom omenește?
Am sătura flămânzii sau încălța desculți?
Am împărți din pită, la cină, cu cei mulți
Sau, de dureri străine, să plângem creștinește?

Am îngriji și corpul, și mintea cea mlădie,
Să îi păstrăm, prin zâmbet, splendorile firești?
Când toate nu-s, iubirea, în straiele-i lumești,
Ne înfrățește viața c-un fulg de păpădie.

Mioara Băluță: ***

===================

cine nu doarme noaptea
visează ziua
oamenii pe care îi iubește
atât de frumoși
în visele cu ochii deschiși
oameni cu licăriri jucăușe pe față
în piept în palme alături de care
se poate încetini sau accelera
o secundă două trei
bărbați ridicați
deasupra propriilor arme
femei în inima cărora
toată lumea bate și murmură
oameni ca o ieșire de incendiu
din propriile coaste un adăpost
unde orice viețuitoare
nu se va simți niciodată singură

======================

Veronica Pavel Lerner: Când ceilalți sunt departe

 când ceilalți sunt departe

vântul îți pocnește fața
respirația ți se întoarce
ca o mănușă
pe care n-o mai porți

scrii
fără sonor
precum glasul

pisica cerșește mângâierea
câinele linge stăpânul
pe tine
numai vântul

prin masca întoarsă
îți respiri sacadat
singurătatea

când ceilalți sunt departe

Nicolae Nistor: Urlet de câine -Urlet de Om

=====================

În cartierul meu ies la promenadă,
oameni bătrâni cu animale bătrâne,
fiecare are povestea de teatru uitată…
În locuri din care copii au plecat
nimic nu mai este binar din binar,
cifra unu sună strident și fatal…
Un om singur la televizor,
un om singur la tomberon,
un om singur în vagon,
un om singur pieton,
realitatea de fiecare seară
când liniștea nopții omoară…
Mai trece o salvare care strigă
adunarea în spitale de sticlă,
locul unde povestesc despre viață
discutând despre reforma în piață.
Nu vor prinde nimic din ce vor,
mulțumiți cu povești de televizor.
Cozi la medicamente surogat,
speranțele căzute de mult la pat
în cartierul meu de mult uitat,
normalitatea are miros de mat
în care timpul pare alterat.
Chiar de este ascuns în splendoare,
realitatea stă ascunsă și doare…
Nimeni nu știe când moare un om
auzi doar un urlet de câine-urlet de om!

============================

Andrada Ilie: Fără tine

Tăcerea îmi era venin pe buze
Și mă sfâșia precum o spadă,
Norii din suflet păreau veșnice muze,
Și ploile nu încetau să cadă!

Îmi plouau ochii, o ploaie ce durea
Furtuna parcă îmi curgea prin vene,
Auzeam cum urlă iubirea,
În pieptul meu și inima cum geme!

Atunci am înțeles ce e iubirea
Că fără tine nici măcar nu-s eu,
Că-mi plouă ochiii, că mi-e goală privirea,
Că nu pot fără tine dragul meu!

Și că atât de mult te pot iubi,
Că fără tine soarele mi-e foc
Zâmbetele-mi sunt răni sângerii
Și-n lumea mea nu îmi mai găsesc loc!

Dumitru Ichim: Întoarcerea din vacanță

===================

De prin pădurile mele,
într-o scăfiță de brad,
ți-am adus fragii sălbatici
și un fluier.

''Pe rotundul acesta
pui buzele,
închizi ochii
și te gândești la mine,
iar cântecul va curge de la sine'',
ți-am spus întru-nceput.

Ce fel de cântec o fi fost?
Că unul altui fluierul schimbând,
ideea ne-a venit
că n-ar fi rău
să nu mai irosim pe lemn
sărut după sărut...
Și fragii au urmat la rând
amirosind ca trupul tău
din fluierul pierdut...

www.dumitruichim.com

Atila Racz: Nu vrea să te pierd

   versuri                          

Știi

poetul
nu adună decât suflet
nu adună decât nefericiri
nu adună decât vise

Și cum vei fi fericită?

Cum crezi că poți

numai din dragoste
să trăiești?

Știu că inima ta este încăpătoare

știu că nu-ți trebuie nimic
mai mult decât zborul
mai mult decât clipele acelea
în care ve fi simțind
că plutești

dar uneori iubire

cred că

este prea târziu
prea târziu să mă schimb
prea târziu să mă încumet

nu mai am timp să încep

o altă viață

chiar dacă te iubesc

atât de mult
atât de adânc
și nu
nu vreau să te pierd.

Vlad Anghelescu: Esența durerii

Esența durerii

esența durerii?

o larvă

rănită

amintindu-și

de vara

unui fluture

pe noptiera

morții

sufocându-se

cu polen

Paulin Octavian: Rime prin ploaia de seară

       poezie                                  

Aștept să mai apară soarele,
cu toate că ziua aproape s-a dus,
după ploaia ce a răcorit trotuarele,
am început să mă simt în plus;
n-am nici câini de plimbat, nici copii,
nici bilet la concert sau metrou,
doar o vârstă cu melancolii
la care greu mai începi ceva nou...

Optimismul mi-a plecat în vacanță,
demult cred că-și dorea un concediu
și prin ploaia revenită cu aroganță,
de unul singur mai caut un remediu
la disperarea aceasta sublimă
cu care mă mai amăgesc că se poate
clădi un destin pe o rimă
și-o ploaie-n amurg, peste toate...

                                                                                                   

Gina Zaharia: Vioara de duminică

  poezie                                    

îți scriu cu acele apusului
și iată
mâna-mi sângerează
abia acum văd câți ghimpi
au prins rădăcini în palmă

în carul mare am lăsat prima noastră vioară
se degradase de-atâtea nuanțe
și-apoi îți cântase prea mult
pe notele celuilalt tu
începuse să fure
înălțimi și adâncuri

în coamele cailor sălbatici ai inimii mele
am prins iubirea
apoi am strigat sunteți liberi
dezorientați-vă
pierdeți cadența prin care m-ați aflat
la marginea unui ocean
scrijelind valurile

să nu vă mai prind pe țărmul meu
îmi adun scoicile în care am trăit
câteva furtuni
și-o vară nebună
apoi voi porni spre ghețari
să-i îmbrățișez cum îmbrățișează vântul
zvonul
că am fi fost doar un lan de duminică
într-un anotimp secetosGina zaharia: Vioara de duminică

Mirela Duma: Nostalgia unei iubiri

  poezie                                     

Riscuri care te apropie
de Dumnezeu
cu inima ca o piatră de moară
sau
ca o piatră de iaspis

aproape de începuturi,
luminând o istorie

Noaptea mai îndepărtată
de stele
coboară în liniştea câmpiei
oglinzi
prin care vei crede
că cerul înainteaza spre tine

rezervăndu-ți locul acesta

pentru o altă
iubire

Savu Popa: O cântare psaltică

=======================================

În vis sunt într-o biserică,
dimineața devreme.
Intru în altar, duc în mâini un buchet care răspândește
o mireasmă
înțepătoare,
las pe scaun buchetul,
hârtia se dezvelește, se sfărâmă,
bucățelele cad jos, devin furnici ce aleargă prin toate colțurile,
dincolo de altar începe o cântare psaltică
pe voci puține care îmi dau impresia unor brațe
ieșind la suprafața apei, agitate,
încercând să se prindă unul de celălalt.
Preotul mă roagă să merg
în spatele bisericii, să deschid geamul,
prea mare zăpușeala, devine deja toxică.
S-a adunat lumea, ies,
în spate, două strane libere,
încep să mă urc, privesc în sus,
biserica fără tavan,
mi se înfățișează un cer
de creste montane, mult prea înghesuite, strivite,
am senzația că le pot atinge,
mă opresc, privesc în jos, sunt urcat pe o scară
răsărită de nu știu unde, o scară metalică,
ce se clatină în toate părțile,
mă cuprinde frica, sunt la
zeci de metri de pământ,
la baza scării cineva râde, încearcă să-mi dea ceva,
insistă, râde isteric,
nu ajung la el, nu mai pot face nicio mișcare,
aștept, tremur din tot corpul,
mintea mi s-a sfărâmat precum
acea hârtie ce învelise mai devreme, nimicul.
Dintr-o dată scara se clatină ca un pendul,
când mă îndepărtez, când mă apropii
de perete,
mă țin doar de capetele ei,
sunt foarte sus, mai sus de atât nu se poate ajunge,
cerul a dispărut,
în locul lui, niște vene formează
o plasă de păianjen,
după ce închid ochii
se iscă un gol cenușiu unde, rând pe rând,
încep să se deschidă guri
intonând, pe măsură ce apar,
aceeași cântare psaltică,
guri întunecate, uscate, scobite
în interiorul unor capete de paie.
Aerul vibrează atât de puternic încât
acesta devine o gură în care mă las înghițit.
Înăuntrul gurii,
întuneric arzător, ochii încep să mă usture.
Gura căptușită pe interior
cu o lână împletită din viscere aburinde.
Și miroase a ars, cuvinte nerostite trosnesc
ca niște oase aprinse.
Mă afund tot mai mult, sunt pe cale
să devin un punct, un bob negru de neputință,
privesc iarăși în sus,
se vede tot mai îndepărtat,
mai epuizat,
capătul acestei guri,
de-acolo, un soare costeliv, ca o smochină
uscată,
continuă să mă ardă în moalele capului.

========================================

Daniel Marian: melodie perfectă durerea

                                                     

întregind arşiţa ca o nestemată
cu fruntea din lemnul cel mai dulce
de mestecat pe sub unghii

se va percepe taxă adăugată precum
şi taxă inversă la penurie glaciară
când nu vom mai avea deloc zile

ne uităm alături şi întindem mâna
dar nu mai e nimic de atins de apucat
ne sfredilm între noi speranţele
născute bolnave unele chiar moarte

ţipăt lugubru care frige plămânii
unde s-a dus tot timpul?
nu e la tine? nu e la tine? nu e nu e

Cornel Florin Cubleșan: Cântec de petrecut vara

poezie

Într-o vară
o să-mi cânte și mie albina
când voi fi păpădie
și voi împodobi grădina
într-o vară
o să mă sărute o stea de licurici
când voi fi frunză de rouă
și alean
și voi fi împodobit cu pene
și îngulerat
cu mult negru și alb
și-ți voi umple de cântec grădina.
Oh
rău va fi va fi când vara
se va fi dus
și pe grădină lacătul
de plumb va fi pus.

Firoiu Cristina Maria: Mă duc să cumpăr trandafiri și-un dor

=======================

Am auzit prin târg că se vorbește
Că eu nu știu să cumpăr trandafiri,
Și-mi vine să înjur pe țigănește
Că nu-i așa, am urme de la spini!

Și-mi cer iertare că voi scrie asta,
Dar imi permit să-mi folosesc cuvântul,
C'-am înțeles că nu știu nici ce-i rasa
Amorului ce-și iartă tot trecutul.

Deci,
Se mai întâmplă să te uit în mine
Cumva, adânc, într-o mirare goală...
Și când întind privirea peste tine
Se-'nchină ochii la iubirea oarbă.

Poți spune multe, cum că m-am prostit,
Că nu mai e la modă să te port firesc,
În tot ce simți că-mi este pustiit
Port un curaj rănit că te iubesc.

Nu mai aștept să înțelegi ce poți,
Aceasta, poate-a fost... greșeala mea,
Sunt doar un chip ce a fost tras la sorți
Să-și lase un sărut pe mâna ta.

Tu poți să-l ștergi sau poți să-l amintești,
Îți las două câștiguri din trecut,
În mine te-am "brăzdat" ca să mai crești
Și ai, deja, tulpini de suflet brut.

Și o să știi că port ceva în mine
Ce nu mă lasă uneori să văd
Decât dacă în liniște e bine
Sau dacă-'n zbor e și puțin prăpăd.

Mă duc să cumpăr trandafiri și-un dor,
Se potrivesc tăcerii mele vii,
Și-apoi imi cos o aripă în nor
Să-mi îmblânzesc și ploaia de pe zi.

===========================

Cadar Katalin: Această ploaie...

         poezie                                                           
... e atâta liniște în această ploaie
prenupțială
de vară,
încât aud pentru prima oară:
suspinul trist al pământului,
mirarea frunzelor legănându-se pe crengile copacilor
și cum pasc caii cerului...

e atâta liniște în această ploaie...
încât îmi dorm cuvintele
într-un vers vechi de dragoste
uitat...

mă simt,
iubito,
în această ploaie...

Cadar Katalin, Această ploaie..

Nely Vieru: Eu te iubesc pe tine vară

      Album aripi de pămâmt   

În nopțile scurte de vară
dorul aleargă parcă mai puțin.
Pot să-mi închid durerea-n suflet,
iar sufletul să-mi doară, pot să îl rețin.

Eu te iubesc pe tine vară!
Mirosul tău de fân proaspăt cosit.
Picurii ploii reci spre seară
și roua din zorii zilei care a venit .

Eu te iubesc pe tine vară
și albastrul cerului senin,
culori de curcubeu ce ne-împresoară
și străveziul albastrului marin .

Iubesc să alerg pe câmpuri înverzite,
să simt roua pe tălpile goale,
umbra si răcoarea pădurilor înfrunzite,
amurgul să m-aline în adieri domoale.

Iubesc s-adorm noaptea, vara afară,
să număr stelele aprinse de pe cer.
Iubesc să te revăd sfioasă în fiecare seară
în visuri efemere care în zorii zilei pier .

Iubesc diminețile de vară însorite
și roua care spală petalele de pulberi,
pictând în culori vii tablouri înflorite
în care în tihnă adorm în zori luceferi .

Iubesc să stau vara la soare
tolănit pe pătură de fân să privesc norii.
Cuprins de arșiță și desfătare ,
să ațipesc pân' m-or trezii țipând cocorii...

Întins, scăldat în razele de soare
ce îmbracă-n arămiu-roș' al meu chip ...
Cu marea ce m-atinge în vârfuri la picioare,
Nisipul din clepsidră, tot aș vrea să îl risip*.

                                                                          

Domșa Lucian: Măriuca

(part.35 – fragment din romanul în lucru)

Stropii mari de ploaie plesneau unul după altul pământul bătătorit și însetat. Câinele speriat s-a adăpostit sub coșer, privind mirat apăraia din curte. Cete de nori negri s-au adunat deasupra așezării și au început să slobozească lacrimi de-a valma peste casele răsfirate. Dealul cel mare ce străjuia satul s-a trezit din somn, bucurându-se de binecuvântarea ploii.
Lenuța ședea-n târnaț, cu gândurile departe, încercând să privească printre stropii de ploaie. În spatele ei, Victoraș îngâna primele litere ale alfabetului, iar Măriuca ținea Abecedarul cu ambele mâini. Toamna a întârziat în anul acela prea mult, iar vara și-a făcut de cap până târziu. Ploaia a apărut ca o bucurie, îmbrățișând uscăciunea pământului însetat și tare. Muierea și-a făcut cruce de trei ori, a închis ochii și i-a mulțămit în gând lui Dumnezeu pentru mila Lui fără margini și pentru bucuria ce a trimis-o asupra lor. Zgomotul ploii l-a făcut pe Victoraș să caște și să se uite rugător la sora lui mai mare, ca și cum ar fi vrut să se oprească din citit. Măriuca i-a făcut semn din cap să continue, iar copilul a coborât ochii-n carte. Din odaia din spate s-a auzit un foșnet, apoi un tușit ca un horcăit. Lenuța a deschis ochii și a ciulit urechile, apoi s-a ridicat în picioare. „Manole!” , a suspinat ea, ducându-și mâna la gură.
Bărbatul bolea de ceva vreme. Nu s-a mai dat jos din pat de mai bine de o zi. Stătea întins, fără să scoată vreo vorbă și privea tavanul. Când Lenuța se ducea la el, o privea rugător și încerca să-i vorbească, dar nu putea să rostească niciun cuvânt. Din când în când tușea și ridica ușor mâna stângă. Arăta cu degetul spre muiere-sa și își mișca buzele. Femeia se ducea lângă el să deslușească ce spune, însă din gura lui ieșeau doar sunete de neînțeles.
Într-o zi mai pe la amiază i-a dus un blid de mazăre frecată cu mămăligă aburindă, așa cum îi plăcea lui. El a-nmuiat degetu-n mâncare și a mormăit. A încercat să rupă o bucățică de mămăligă dar n-a reușit, mâinile nu voiau să-l asculte. Lenuța a vrut să-l ajute și a înmuiat în blid un boț de mămăligă. Manole și-a privit absent muierea care-ncerca să-i dea să mănânce. A scuipat prima îmbucătură, iar pe următoarele le-a refuzat, întorcându-se cu fața la perete.
Lenuța a oftat cuprinsă de cele mai negre gânduri. Două lacrimi mari i-au alunecat pe fața tristă și palidă. Nu a reușit să doarmă mai deloc de când omul ei a căzut la pat. S-a ridicat și a pus blidul cu mâncare pe masă, apoi a deschis larg geamul de la odaie.
Liniștea amiezii s-a strecurat tăcută lângă bărbatul cuprins de boală. Femeia a rămas în picioare mult timp, privindu-l cu atâta dragoste, fără să-și dea seama că razele vesele ale soarelui au pătruns în odaie, încercând să-ncălzească trupul secătuit de vlagă al celui beteag.
Cu o seară-nainte, au chemat-o pe Nana Rafilă să-l oblojească, iar bătrâna a adus cu ea tot felul de unsori și doctorii. Și-au suflecat mânecile și l-au uns amândouă femeile pe Manole, din cap până-n picioare, apoi l-au încotoșmănat bine cu ploponul cel gros pe care-l foloseau iarna să se acopere. Înainte să se-ntoarcă la casa ei, Nana Rafilă a povățuit-o pe Lenuța să-l lase pe Manole să doarmă până dimineața. Abia după răsăritul soarelui să-l dezvelească și apoi să-l dezbrace la pielea goală. Hainele cu care a fost îmbrăcat să le pună pe foc, ca să ardă beteșugul odată cu ele.
După o noapte nedormită, în care a stat la căpătâiul omului ei, iar din când în când a mai picotit cu capul-n piept, Lenuța s-a ridcat frântă de oboseală. A suspinat și a murmurat un „Tatăl nost' ”, apoi a ieșit din odaie. S-a întors în scurt timp cu un rând de haine bărbătești, curate. Și-a privit omul cum doarme, apoi și-a făcut cruce. „Doamn-ajută!”, a șoptit femeia, după care a-nceput să facă tot ce a-nvățat-o Nana Rafilă.
A deschis larg geamul când odaia s-a umplut de mirosul urât ieșit din trupul lui Manole. Și-a zis în gând c-așa miroase beteșugul, mânca-l-ar cânii! Răcoarea dimineții a intrat nepoftită-n încăpere, smulgându-i un suspin de ușurare femeii. A tras adânc aer în piept, apoi a privit trupul gol, doar piele și oase al bărbatului, cu milă și dragoste în același timp. Îl iubea mult, era omul ei, tatăl copiilor, cel pe care a jurat dinaintea lui Dumnezeu că-l ia atât la bine cât și la rău, până la sfârșitul zilelor. Trebuia să-l oblojească, să se facă bine, încă mai aveau multe zile de dus împreună. „Mă, Manole, mă!” s-a tânguit ea, așezându-se la marginea patului. „Să nu mă lași sângură, mă! Tu m-auzi, Manole?” A suspinat și a continuat: „Manole, io mai vreau un copil cu tine, Manole! Un’ vrei să te duci? Pe mine cui mă lași?” S-a ridicat și a-nceput să-i tragă izmenele-n picioare. După ce l-a-mbrăcat cu hainele curate, și-a făcut cruce și a răsuflat ușurată. Și-a șters cu grijă câțiva stropi de transpirație de pe frunte, apoi s-a aplecat să facă focul în sobă.
„Dumniezo-i cu mine!” a murmurat ea când a îndesat pe gura-ngustă a sobei hainele cu care a fost îmbrăcat bărbatul. Apoi a oftat, așteptând ca flăcările să prindă curaj și să ardă orice urmă de boală. Și-a cuprins capul în palme și a murmurat: „Manole, ce-ai putut să faci, Manole...”
Apoi și-a amintit cum s-a-ntâmplat...

(Va urma )

    GLOSAR:
apăraie – apă multă vărsată pe jos, șuvoi;
mazăre frecată – fasole (fâsaică) bătută, frecată (în Ardeal la fasole i se mai zice mazăre);
încotoșmănat – înfofolit, îmbrăcat prea gros;
a obloji – a pansa, a vindeca, a trata, a îngriji (o rană, un bolnav, un organ) cu leacuri băbești

Paul Coculeanu: Plouă întruna-n lume, și din tine, Eminule

•|•

Plouă-ntruna
la jumătatea lui cireșar
vișinie s-a făcut
lumea-n orice crepuscul din zi
pe Globul
ori sub Podul suspinelor
De la atâtea ploi
torențiale-n vara aceasta
și Dumnezeu... este
tot mai arareori
de-un alb strălucitor
de cele mai multe El se transformă —
ajunge de-un cenușiu
uragan
alteori capătă
nuanța bordo-albăstrui Avatar
a pielii faraonului Tlà înainte
de a o revedea
răvășit de ani pe Rodope
se îmbracă în albastrul cel mistic
celtic ori tracic de Voroneț
apoi urlă
ca un pui de-albatros al furtunii
oglindite pe mare
de la Balcic spre Mangalia
tot nu se scufundă prin ucigașele valuri
Roșiatic grecesc abur
din Delphi apollinic
Dumnezeul necunoscut
de filosofii și marii artiști ai Eladei
pândește să treacă
peste Egee și Mediterana
în pustiurile și locurile sfinte aride
De esență nobilă
prea seninul coroanei
unui bard național —
brad european sau cedru levantin
pe-un munte carpat
balcan
ori din Siria
prea crăpat
ars în anii trecuți
defrișat mai recent
Dumnezeu Bușteanul
ar avea șanse
după ce a fost chinuit trunchiat
de hoții de lemne — argații austriecilor
rămânând neclintit la sol
să prindă chiar
din nou rădăcini
apoi
senectutea
Aduce mângâiere Dumnezeul creștin
prin înnorări cu plăpumi
pe deasupra Manhattanului
Spaniei deșertului Algeriei
oricărui bărăgan ori burnaz înverzit
până în miezul fierbinte
răcit din pustia Arabiei
Deșertul saudit
nu prea departe
nici de Mecca
nici de Ierusalim
peste tot în 2021
a înverzit de ziua
morții Eminului
sfânt ceai
poți bea în ierburile lăsate de ploi infinite cursuri de ape apar în Arabia
încă de la sfârșitul primăverii —
renașterea Pământului originar
văzut de către Dionisul Sirius Luceafăr
și Ana Mesteacăn pe Lună
după zborul androginic
în mantaua
de student
pe timpul domniei
lui Alexandru cel Bun
Sigur se crede-acum
ploaia plecată din vârful Ceahlăului
ori Pietrosului Dornei
către ea acasă
la tropicul Racului —
o ploaie năvalnică ce pare
a nu mai avea limite
Piatra neagră din Ka'aba
crăpată în cinsprezece
este aproape
botezată de Mihail
Eminul neamului românesc                                                             

Dragoș Vișan: De ar învia

=================================

Dacã ar învia dispãruții... ori și-ar continua viața
la fel de normal ca înainte de impactul stradal
s-ar da timpul
cu trupul mamei înapoi
zece ani bãtuți pe muchie
ar avea numai 69 de ani
nu ar suferi mutilarea cu extirparea bucãții din creier
chiar deasupra urechii stângi
din dreptul tâmplei
astãzi de sfântul Ilie
ar lãsa munca matinalã a Martei în grãdina din Medeea
s-ar duce la slujbã
auzind clopotele sã se roage precum
cealaltã sorã a lui Lazãr — Maria
n-ar mai trece nici jeepul fatidic
zdrobindu-i vene din cap

Întocmai ca în serialul islandez "Katla" lansat în vara lui 2021 pe Netflix
mama mea Sally
și-ar lăsa leșul aproape de craterul Katlei
într-o închisoare de ape calde ale Atlanticului
unde se îmbinã placa tectonicã nord-americanã cu cea euroasiaticã
ar ieși vie precum o nãlucã neagrã de nãmol amestecat cu cenușã
ploile indiene ar spãla-o parțial într-un tuș negru
pãrul sãu vopsit castaniu închis n-ar fi creț ci precum la o mumie asiaticã
ar alerga din cimitirul Viile Noi sã-și caute grãdina din Medeea
sã rupã cu dinții din corcodușele galbene pãtlãgelele roșii
cojile prea amare ale rodiilor încã necoapte
sã se spele apoi la baia mare din spate
sã-și dea cu peria cea mare de covoare jos
glodul vulcanic precum o crustã ocrotitoare a criogeniei
ar apãrea din cenușa vulcanului și din ghețarul
de lângã orãșelul aproape abandonat Vik
încã o ființã subit dispãrutã
înapoi propulsatã din lumea cealaltã
mai vie decât toți viii
Planetei ofilite c-un deceniu întreg
nu c-un singur ultim an și ceva de izolare ori dezolare
neruptã totuși detot
de necazurile erupției cu roșul spre negru Infern

===========================================

Pande Ionuț: A zbura, zburare

În mine-s mulți, mulți porumbei
Și zboară cerul printre ei.

O aripă dacă întind
Și infinitul îl surprind.

Când peste lume tun și fulger,
Din prapore de nor mai sânger.

Acu-s, pe ceru-n lung plecat
Cu porumbeii la arat.

Și vor eter ca să se-mbete,
De zei nu se mai tem, li-i sete.

Le dau abis cu gust sălciu,
Răsună cerul de un chiu.

Un porumbel aleargă luna
Să-i ciugule din ochi lumina.

Alți vor să guste din luceferi,
Cât sunt sub vraja vremii teferi.

Când infinit le dau un strop,
Îmi cad, în poezie, trop.

Ah, stol zălud de 'naripate,
Să-mi vii acasă, că-s pe moarte!

Nelu Cazan: Existență matematică

===============================

24750 zile pierdute
594000 ore irosite,
35.640.000 minute trecute,
2.138.400.000 secunde scurse
Din timpul unei vieți apuse
Şi tot atâtea vise spulberate
Atâta timp şi atâtea clipe rupte
Atâta ziuă și atâta noapte,
Mă întreb unde am fost în acest timp
Şi unde sunt în care anotimp ?
Oare am trăit sau numai am visat
Sunt întrebări la care n-am aflat,
Răspuns şi încă mă gândesc,
De m-am născut şi dacă chiar trăiesc.
Nu sunt un matematician
Dar ştiu puțin tabla înmulţirii
Şi azi l-aș întreba pe Dumnezeu
Dacă exist şi asta-i legea firii.
Să treacă atât amar de timp
Nici nu-i pot ține astăzi socoteala
Aș mai putea oare ceva să schimb
Sau gata,s-a umplut ocaua ?
Sunt obosit şi nici nu aș putea
Să repar azi ce nu am făcut bine
Nu știu cât va mai ține viața mea
De aceea te întreb acum pe tine.

              Nelu Cazan, poezie                                         

Camelia Boț: ***

=====poezie===========

Privesc prin ochii lumii
asfințitul
cum leagănă pământul,
Pe sub pleoapele-i grele,
păgânul Narcis cum
zâmbește sadic ...

Caut pe chipu-i
lipsit de lumina violetă,
o undă de dorință,
un gest de voință,
dar nimic,
decât nepăsarea
ce ucide fiecare licărire
de speranță...

Lumina se pierde-ncet
Eu mă afund în visare,
iar păgânul Narcis
îmi smulge visele
unul câte unul,
din leagănul nopții
topindu-le în roua dimineții...

                                                

Vasile Dan Marchiș: Această dăruire nu-i un simplu joc

     poezie                                   

Pentru că s-a făcut în aceeași măsură părtașul tuturor
celor buni cum și celor răi,
bogaților cum și săracilor
bolnavilor sau celor sănătoși,
celor cumpătați cât și celor hapsâni
timpul,
e oprit și dus pentru răstignire cum Iisus la Golgota.
Pe nenumărații săi umeri de secunde ,minute, ore, zile…ne ridică drept cruci vii pe toți pământenii.
Existăm pe umerii timpului drept cruci vii
în drum spre această răstignire,
cum unele substantive pe lista suplimentară a gramaticii
doar ca elemente de chin…
Ce-am putea face să ne creadă timpul altceva?
Care dintre noi cei peste 7 miliarde de pământeni
putem spune că nu suntem cruci vii
pe umerii timpului ce urcă spre răstignire, Everestul?
El nu se oprește pentru nimic ci urcă mereu
să nu fie învinuit de ceva…
Să nu fie întrebat:
”Cine e mai greu pe umerii tăi, ”Timp prea darnic”?
Bolnavii sau cei sănătoși?
Bogatul sau săracul?
Cel cumpătat sau cel hapsân?”
Această dăruire a timpului
nu-i un simplu joc
ci e seva tinereții tuturora
adunată la un loc…

Alexandru Pripon: Asediul

Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori,
Dar starea de asediu ne priește,
Primim în curte barzi rătăcitori,
Captivi pe care nimeni nu-i dorește.

Cântăm cu ei, de seara până-n zori,
Și îi hrănim cu ce ne prisosește.
Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori,
Însă doar cine vrea se plictisește.

Erau prin preajmă și câțiva actori,
Dar s-au ascuns prin hrube, mișelește,
Nu vor, zic ei, să fie servitori,
Dar nici nu fug: asediul îi oprește.
Pe mal sunt corturi, printre noi sunt nori.

Mihaela Poduț Ienuțaș

              poezie                                              
Și iarăși cireșul de-afară
Pictează amurgu-n fereastră
Cu frunze purtând în nervuri ruginii deja-vu-uri
Și iarăși se tulbură norii
Când ziua își pune capul pe brațe
Lungi umbre poftesc la cafeaua
Rămasă pe masă
Un cântec de greier se stinge
Într-un vis despre iarbă
Și iarăși petale de timp cad deasupră-mi
Covorul e plin de secunde căzute
Tăcerea și torsul pisicii se-aud
De mult în odaie-s miresme de alean
Îmi place mirosul de codru în freamăt
Îmi bate cireșul cu apusul în geam
Istovu-n pâraie de gând molcomește

Olga Alexandru Diaconu: Am vrut

Am vrut din inimă
să mi te smulg
cum smulgi o floare
fără apărare,
da-n loc să iasă,
floarea s-a-nmulţit
şi de mireasmă
a umplut răzoare

Simţirea mea
un arc e peste timp
şi peste spaţiul
ce nu se supune
dorinţei mele
de-a ne regăsi
şi într-un punct să poată
să ne-adune

Pe cât îmi pari străin
printre cuvinte,
vijelios când te arunci
în scris,
pe-atât de cunoscut
şi tandru-mi pari
când sufletul ţi-l sorb
întreg, fierbinte

Tăcerea s-o lăsăm
să ne supună,
subţiri să fim
şi împliniţi în vis,
peste cuvinte
doar ea e stăpână,
fără sigiliu şi fără înscris.

Elena Lucia Spatariu-Tudose: M-am zidit Ană

M-am zidit Ană

în propriile-mi primăveri

meșter și calfă și jertfă

deopotrivă

trec anotimpuri

în șir indian

desenând graffiti

pe ziduri.

Manole

- un personaj repetabil

își potolește setea

apoi

se spală pe mâini

în fântâna în care

mi-am lepădat

aripile

Badescu Alexia: ***

===========================
sunt trist femeie
ca un caporal
ce-și plânge disperarea în surdină
mă simt haotic și un pic impar
și nu mai vreau să știu cine-i de vină
nu vreau să știu cât absolut
ne poate frânge în cuvinte
cine de cine s-a pierdut
cine-a sperat
și cine minte
mi-e goală azi iubirea-n calendar
și caii galbeni nu se mai adapă
nu-mi ești
nu îți mai sunt un avatar
ci doar un gângurit de groapă
și m-ai făcut femeie
început
dar și sfârșit înnebunit de coastă
și nu mai știu
cine pe cine a durut
de ce a-mbătrânit povestea noastră

=============================

Ella Poenaru: ***

o ultimă gondolă așteaptă
mereu goală ape legănând

luna-i cuțit de argint între pleoape
aerul se sufocă în geode

doar o stea mai privește pieziș
foamea mării

drumul îmi caută pașii pierduți
printre oase plângând

cântecul greierilor îmi alina femurul
doar el îmi mai cunoaște viitorul

păianjenul țese vălul miresei
adormind pe o cruce

lumina se scurge în canale obscure
visul se umple de sânge

o cât de adânc este cerul
deasupra noastră

nemurirea se numără-n pas de deux

Violetta Petre: Poetul, ca o stea de ploi...

=============================================

''Arunci sublimul peste noi şi benevol mă încovoi,
ca să mă plec, Poete,
Că, nu ştiu altcumva să-ţi spun, câtă lumină eu adun
în braţe violete...''
Şi ce izvoare despleteşti, în zbor de fluturi nefireşti,
cu ţipete de-o clipă,
Ca şi cum, viaţa s-ar opri, în braţele cu poezii,
din sfânta sa risipă.
Mai dai o vină pe-un păcat şi calcă luna pe oftat,
ca pe o piatră rară,
Atârnă greu un gând ascuns şi parcă nu e de ajuns,
să-l ştii pe din'afară,
Ca pe-o obsesie de ''nu'', când ai cu cerul rendez-vous
şi-ţi ninge cu blesteme.
Un ''da'' sfios şi recurent îşi pune-amprenta pe prezent
şi, vai, cum, versul geme!
Şi-n ce vâltoare te despoi, de un suspin pictat în doi,
pe-un fir de păpădie,
Şi curge vers din răni de noi, ca ploaia verde din zăvoi
şi alb de iasomie...
Nu este chin mai blând şi drag, ca morbul scribului pribeag,
ce-şi rupe din mândrie
Şi-mparte plăgi din trupul său, (ce jertfă-a propriului călău!),
în pâine purpurie...
Prea mult amar şi, ce bizar se scutură, ca un hoinar
de drumurile toate
Şi face un popas prelung, cât poeziile-i ajung
pe ziduri de cetate.
Nu-i niciun paj cu pieptul gol, el singur îşi arogă-un rol
de paznic de vocale,
El, luptărorul-nsingurat îşi face iglu şi palat
din farse lexicale...
Şi dacă, ne-nţeles, te stingi, în pânza albă de paingi,
ca-ntr-un arest pe viaţă,
Învaţă să priveşti pasiv, când nu ajungi la rogvaiv,
prin nopţile de ceaţă!
Un solitar cu visul frânt, e răstignit în legământ,
pe-o margine de lume,
Cu poezia, (ce blestem), în care te gonesc şi chem,
dar nu te strig pe nume...
Arunci sublimul peste noi, vindecătoare stea de ploi,
cu lacrimi de mătase,
Ca şi cum haina ţi-e prea grea, mai rupi un colţ de catifea
de pe-un morman de oase.
Şi-mbraci în simfonii de rai, un scâncet mov, de păr bălai,
ce-aşteaptă vindecare,
La poarta iadului din noi, unde umilă mă-ncovoi,
o biată cerşetoare...

========== Violetta Petre, versuri, versuri, versuri ================