Petruța Niță: Special gest

Dar, te rog, intră!
doar ești 'my special guest'...
(bineînțeles că știu că asta îți place să crezi)
Scuze, pentru dezordinea asta studiată!
ultima dată când ai fost aici
era altfel în ordinea firii...
poți să ignori ruinele risipite împrejur
sunt doar niște bucăți de suflet
le păstrez pentru concursul de puzzle
Ah, nu... că nu l-am câștigat niciodată!
nu știu cum naiba se face că mereu pierd în finală,
de fiecare dată, 'la mustață'
Așa..., fă-te comod!
am pregătit din timp cafeaua (cu arsenic)
ca-n vremurile când tu mi-o serveai
în fiecare dimineață... mă rog, și-n fiecare noapte
știi, mereu îmi spuneai că dai dependență
și poate de aceea am acceptat să vii.
Nu, mâncare nu-ți dau!
cu asta chiar deloc nu mă mai ocup.
ai renunțat la 'abonament' odată cu plecarea
și se cam vede... tras ca prin inel
cu chipul palid și tremur în glas
nici cu picioarele nu prea pari să fii în echilibru....
Deci, cum îți merge, ți-ai găsit marea dragoste?
Ei, cum adică 'să mai aștepți'?
când aștepți fuge norocul de tine, să știi!
(cam tot la fel e și atunci când fugi tu după noroc, dar...)
Eu? Ce să-ți spun despre mine?
eu tot cu aceleași visuri, care erau și ale tale;
de fapt, erau ale tale și le-am făcut atât de ale mele,
încât nici nu mai știu unde e granița lor;
știi că pentru mine nu voiam nimic
tu, îmi erai de ajuns...
Ei, lasă, lasă, nu te mai scuza!
ai făcut și tu ce-ai putut... ce-ai vrut sau știut...
și nici nu mai contează
mai importantă e durerea aceea pe care ai aruncat-o în mine
Cum, n-ai crezut că mă va atinge?
cam tot atât cât iubirea pe care ți-am dăruit-o
netezindu-ți vina
Mă privești ciudat, dar știu că te bucuri
să mă vezi
Nu-i așa c-am slăbit mult?
Mulțumesc, doar știi cât îmi doream asta!
totul era de la cifre și stres... că prea număram nopțile
când te așteptam cu mâncarea caldă,
așternutul pufos și parfumat
și toți copiii nenăscuți din dragoste
Dar, hai, mai spune-mi ceva despre tine!
Cum adică, ai emoții?
tu, care n-ai plâns niciodată,
bărbatul pe care nu-l impresiona nimic,
puterea care se împărțea și înmulțea la putere?
durerea nu mi-ai împărțit-o cu nimeni
înmulțeai numai lacrimile în patul
unde am murit de mii de ori încercând să nu mor
când îmi aruncai mângâierile prin alte așternuturi
'așa ești tu', îmi repetai absurd
cu același absurd prin care mă tot legam de tine
până-am primit lecția abandonului
Da? Chiar îți pare rău?
Deci, pentru asta ai venit...
lecția iertării ai primit-o când ți-am deschis ușa,
iar dacă într-o altă viață te voi întâlni din nou
așa, ca să ne rămânem prieteni,
îți voi lăsa libertatea
Dar, te rog, bea-ți cafeaua!
după aceea poți înnopta la mine

Geo Vasile: Sămânță

===========================
ând, spirit coborât
pe-o rază, desprins
de trup sub forma viziunii,
partea cea mai curată-a
sângelui se preface-n
sămânță, înlesnește
zămislirea prin comuniune
cu sângele-altcuiva,
în vas firesc, pneuma
ca simulacru unde sufletul
tău își ispășește pedepsele
realitate cu totul fantastică
a osândei din iad, biciuit
de fantasmele demonilor
cu trup de aer, atât de schimbător

============================

Geo Galetaru: Iertarea vine oricum

1. Iarna aceasta n-a avut nicio urmare
n-am rătăcit pe străzi aidoma cărăbușilor orbi
care-și caută un cuib pentru lumina pierdută
și chipul cu care am privit ziua cea nouă
nu s-a tulburat de grimasa uitării
și toate lucrurile în care am crezut
au rămas la locul lor
ca niște păsări surprinse în plin zbor
de fulgerul orbitor al unui laser
iarna aceasta a fost îngăduitoare
cu pielea mea rebelă
cu inima mea care așteaptă și acum
sunetul acela inconfundabil
care să-i spună că iertarea vine oricum
chiar dacă nu mai există zăpadă

2. Teama de mâinile roșii
ale acestei viziuni
când ai vorbit lângă morții tineri
o întâmplare ca o frânghie căzută pe cărare
acolo începe o milă uriașă
din care cresc semințele pe întuneric
dar noi ducem pe tălpi și în case
acest adevăr al celor plecați departe
și zilele încap într-o nucă fierbinte
care se lovește mereu de un zid anonim

Anatol Covali: Magic acord

Miraj mascat de şerpuiri fugare
când stoluri de păreri în urne cad
şi-avântul încolţeşte în răzoare
cel mai frumos şi inedit răsad.

Pădurile de împliniri exaltă,
plouă cu fulgi de-argint peste tristeţi
şi cântece se-adună laolaltă
în cele mai imberbe dimineţi.  

Tenebrele s-au risipit. Ferige
îmi răscolesc dorinţele fierbinţi
şi sufletul s-a învăţat să strige
când nervii obosesc şi sunt cuminţi.

Mă simt ca un păinjeniş. O ie
ţesută peste-al gândurilor grind,
magic acord şi o eufonie
în care ruguri de tumult aprind.

Nely Vieru: Violete

Motto: ,, Și dacă tot e să plouă
să plouă cu iubire
și atunci să fie potop!"
Când cerul tău plouă...

Cu fiecare gură de aer
pe care-l respir,
mă lași să te cumpăr?
Adierea ta lină de albastru zefir
e al inimii mele astâmpăr!...
Cu fiecare secundă

care zvâcnește prin mine,
roșu-violet ca floarea de nard,
pic cu pic,
mă lași să te beau?
Promit că n-am să te ard
cu aripile mele de vultur,
căci focul iubirii-l voi stinge
cu mii de săruturi.
Cu fiecare frunză ruginită,
în toamnă,

mă lași să colind
prin visul tău, doamnă?
Din clepsidrele mele
cu nisip de argint
voi face sub iarbă
fâșii de pământ
și visul tău... rouă!...

Mă lași să te beau
cât cerul tău plouă?!

Marian Florentin Ursu: Cearcăne de ceață

E linişte în ziduri , în pietre, tac ninsori
Şi aerul ne doare de-atâtea nopţi deşarte
Iar ochii tăi de frunze sunt răscoliţi de nori
Când pagina uitării e ruptă dintr-o carte

Şi timpul trece parcă vagabondând pe drum
Cu dinţi flămânzi ne-aşteaptă o toamnă nelumească
Ecouri de adio , eşarfe lungi de fum
Se frâng într-o beţie cu gust de vin şi iască

Tu pleci frumos când struguri se-nvineţesc pe culmi
Iar burgul de aramă se pierde-n amintire
Şi cauţi prin trecuturi , cel mai frumos nebun
Când cearcăne de ceaţă te mistuie-n tăcere

Violetta Petre: Relicve de vară

Nu mă-ntreba pe unde-alerg acum, am luat toate pădurile la pas.
Chiar dacă vor avea frunziș postum, eu mai culeg un verde ce-a rămas...
Au început să cadă frunze-n drum, eu mă feresc să calc pe ruginiu,
Mai au în ele-o urmă de parfum pe margini zdrențuite de târziu...
Nu mai sunt somnișori printre scaieți, s-au scuturat în nopțile de dor;
Le-aș fi furat carminu-n dimineți, să mă pictez în roșu când un nor
Mă va-mbrăca cu toamnă-n straiul gri și-albastrul va fi greu de adunat
Din ochiuri dintr-o mare de furii când liniștea spre nord s-a scuturat...
Tăceri adânci nainte de furtuni se țin de umbra mea, tocmiți gonaci
La vânătoare verii, de nebuni și tu privești înmărmurit și taci...
Ți-e arcul rupt de-atâtea încercări, săgețile le-ai irosit pe cerbi,
Pe căpriori cu sângele în nări... de după brazi pândesc mistreți imberbi...
Nu mă-ntreba cum voi scăpa din chingi, în care mai respir doar un tictac!
Poate cu gândul tău o să m-atingi, când fiarele vor trece la atac...
Și voi salva buchetul de culori și ultimele seve-ale iubirii
Cât încă vor mai fi în mine flori și-n tine vor mai plânge trandafirii...

Nicolae Nistor: Atingeri șerpuite

(erau degetele tale pe clapele unui pian)
aveai degetele prelungi de mare pianistă
pe care le simțeam pe obrazul meu
ca un dans șerpuit
eram într-o călătorie undeva cândva...
am văzut un afiș pe o sferă
erau degetele tale pe clapele unui pian
și auzeam muzica ta...
limba în care era scris afișul
era necunoscută de mine
acolo toți se cunoșteau prin atingerea palmelor
sau mișcarea trupului
trăirile erau atinse suav prin mâini
iar arta și muzica era în labirintul palmelor
ca un leagăn al creației
apoi am început să te caut
să aflu cine ești dacă ești tu
am pus mâinile pe obrazul
unei femei care a început să plângă
apoi am ascultat împreună
muzica ta...

Marin Rada: Stele...

În noaptea asta
număr alte stele,
nu știu nici câte-au fost
nici câte-au mai rămas,
bătăi de inimă îmi cresc
în piept, rebele,
și nu pot, de păcatul
acesta, să mă las,

Prea repede se-ntâmplă
și nu știu cum se-ajunge,
că mă trezesc în noapte
bolnav, cu trup plăpând,
ca pasărea închisă
într-un halou rotund
ce-l frământară caii
cu nimbul lor pur-sânge...

În noaptea asta
număr alte stele,
cuvintele îmi sângerează
peste trup,
aș vrea să știu
că-i una printre ele
ce-a răsărit în mine
și-a durut...

Georgian Ionuț Zamfira: Eu nu port mască

Eu nu port mască doar c-așa vreți voi
Plămânii-mi se ascund de-această boală,
Lăsați -mă să dorm cu burta goală,
Decât să plâng în lumea de Apoi!

M-ați pus la zidul plâns de mulți eroi
Și -ați aruncat cu pietre către mine...
Dar cine să vă -njure, oare cine?
Că ați furat și sunetul din ploi!

Nu vreau s-ajung un demon pe pământ
Să nu am suflet, nici păreri de bine
Îmi place ploaia nopților divine,
Când îngerii se nasc dintr-un cuvânt.

Îmi place să visez, să râd, să țip
Să desenez asfaltul cu copiii...
Doar cine își iubește astăzi fiii,
Tot auru-l transformă în nisip.

Eu vreau să cânt din nou pe glia mea
Să știu că am o casă și-un renume,
Să știu că cineva o să mă -ndrume,
Acolo unde să ajungi ai vrea.

Voi nu puteți să mă lipsiți de mine
Și să renunț la tot ce prețuiesc,
Îmi place viața -mi place să zâmbesc
Păstrați voi masca, eu așa stau bine!

Nr.13-14(76)iulie 2022

Revistă de Cultură, Artă și Literatură. Apare bilunar la Oradea/ România  ISSN 2667-5620    Director: Teodor Dume    

Director/fondator:Teodor Dume

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)  

      Redactor: Petruța Niță (România)                                       

 Redactor: Mioara Băluță (Romania)

          Redactor: Aurelius Belei (România)    

       Cum să depășești limita, când limita ești tu însuți         (Gheorghe Grigurcu)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII,  Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

Ioan Barb: Transfigurare

În fiecare toamnă tata cumpăra de la moții ce își coborau din munți
căruțele cu coviltir o baniță de piatră de var
în schimbul unei măsuri de porumb
privea visător oiștea lor supusă de povară
ca gândul lui apăsat de șaua zilei de mâine
îl știa bântuind fără noimă
din deznădejde în deznădejde solitar
un cal nărăvaș ce frământa iarna sub copite
dosea în noroi ultima zăpadă
sub clica umedă
să spele stâncile cele mari puse ca temelie de la Început
tata arunca pietrele în apă și varul sfârâia
așa se încinge sufletul omului
când trage să moară medita tata
se topeste strat după strat
până când nu mai rămâne decât o părere

Dar Tu îmi amintești că sufletul nu se evaporă
albește aerul eliberat din plămâni
și se întoarce în banița Ta din care a fost luat
curățit ca varul stins
numai bun de spoit pomii
de primenit pereții în Săptămâna Luminată
când întunericul se desface
o pânză de in în vinerea mare
și toate lucrurile din casă par noi
sub ochiul Tău ascuns prin care te uiți în mine
deslușești taine pe care nu le pot pricepe
și chiar dacă le-aș ține ascunse de pleoapele morții
nu pot să îmi apăr viața de Tine
sub privirea Ta smoala se topește ca piatra de var
și aduce în ființă ulița pe care
mă conduc pașii fără să pot să îi opresc
cine e copilul acesta
strigă din colb pietrele
Doamne spune-mi ce sunt acestea
care mă urăsc și sfârâie în urma mea
suflete pe care mândria le calcă în picioare
nu auzi umbra timpului cum suspină sub tălpi
dar Tu spuneai că din pietre îți vei rdica slujitori
ca martori în Ziua Mâniei când stâncile vor striga
împotriva noastră
când vor ieși din albul vieții și vor lumina
calea celor pierduți
îți amintești vremea când așteptam să devin o piatră de ofir
să strălucesc în ziua aceea măreață
pe care doar Tu o cunoști
când se vor striga numele
și eu am vrut să văd gloria
aburind pe fruntea Ta

dar ai prefăcut destinul meu
în piatră de var nestins adusă sub coviltir
din Golgota
și ai stins-o în sângele Tău
s-a topit strat după strat până când spiritul meu
a devenit o pastă albă
aerul tremura strălucind
în prezenta Ta aveam fața lui Moise
coborând de pe munte
mi-ai acoperit cu blândețe ochii cu o năframă
să nu mă înspăimânt când mă treci dincolo
pe dealul veșniciei

Viorel Boldiș: Întreabă-mă de ce te iubesc

M-ai întrebat odată de ce te iubesc
şi nu ți-am spus că-mi ești precum zorii abia mijiți peste umbrele nopții...
şi nu ți-am spus că-mi pâlpâi ca licărirea lacrimii în ochii strălucind de fericire...
şi nu ți-am spus că mi-ești verdele primăverii și încrisparea toamnei din frunze...
şi nu ți-am spus că mi-ești când nimeni nu-mi este, că-mi dai ce nimeni nu-mi dă, că-mi iei ce nimeni nu-mi ia...
Tu mută-te la capătul cerului și eu cerul îl voi lua în căușul palmelor,
Tu fugi în departea cea mai departe și eu depărtarea mi-o voi fuma ca pe ultimul tău heets...
Mai întreabă-mă de ce te iubesc și eu iar nu-ți voi spune...

Adrian Păpăruz: ***

în fiecare marți la ora 11

un înger galben
se întinde pe patul tău mamă

își demontează aripile
și privește fix tavanul
exact în același loc
unde ochii tăi
au rămas pironiți
căutând Cerul

nu zice niciodată nimic
stă așa nemișcat
până când aude noaptea
scrâșnind stelele din Lumină

mie mi se pare trist
sau poate tristețea mea
e prea vie
însă uneori îmi pun aripile lui
și te caut în vis cu speranță

Florin Tănăsescu::Cinci bani, zece bani...și-o căruță cu nașpani!

„Eu la mândra când mă duc, am cărare pe sub nuc. Iar de impozitul pe-al treilea cântat al cocoşului am uitat! Şi de multe altele m-am lepădat”, m-am spovedit la dom’ părinte.
Era om de-al nostru, din popor, popa ăsta. Nu părinte, cum greşit am scris. Uns, dar cu alifii! Mi-a zis că astfel de infracţiuni – păcate pot fi remediate. Chiar m-a iertat, anticipat. În plus, mi-a şters din catastif impozitul pe primul şi-al doilea cucurigu. De-al treilea n-am scăpat.
„Cinci bani, zece bani… Şi-o căruţă de şnapani!”, fredona dascălul în timpul ăsta.
Popa – trimisul Guvernului în teritoriu – m-a sfătuit să-mi fac cărare…
„La biserică”?, am fluierat în netrebnicia mea de votant.
Mi-a dat cu cădelniţa, adică sigla partidului, în cap: „La Pompă, mă!”.
„O căruţă de şnapani. Cinci bani, zece bani… 50 de bani pomană, de-om mai duce-o pân’ la toamnă!”, mormăia dascălul.
Tremurând, l-am întrebat pe alesul spaţiului mioritic: „O să ard în cazanul cu smoală?”
„Cinci bani, zece bani… În Iad eşti de treij’ de ani”, a coborât o octavă ţârcovnicul.
„Oooofff, viaţa mea! Oooof, ai di capu’ meu!”, am strigat.
Băiat de comitet, paracliserul mi-a dat un sfat: „Nu dispera!”.
După ce-a tras o mâţă leşinată care stătea de-a curmezişul taman la popa – pardon, la Cotroceni -, mi-a cântat patriotic: „Hai la Pompă, cu grăbire, s-o secăm dintr-o sorbire!”.
Şi-am băgat, ca la dozatorul de cafea, tot avansul.
„Fonduri insuficiente!”, am fost atenţionat. Iar doamna Pompă a început să cânte:
„Cinci bani, zece bani… Cinşpe, douăzeci de bani!” .
Vocea a doua, dascălul: „Cinci bani, zece bani, tot aşa de treij’ de ani!”.
„Bucuroşi le-om duce toate. Importantă-i sănătatea!”, a fost vocea a treia.
A poporului…

((Sursa:ziarul Prahova)

Cadar Katalin: ***

- Și da, nu neg!
Probabil ai dreptate și este așa precum spui ...

- Dar, uite-te cât cer s-a scurs
și zilele au început să miroase a Toamnă târzie,
iar eu
încă
mă simt nins de caiși
în poala ta,
iubito,
chiar și acum...

Nu contează cui rămân viitoarele ierni,

Când avem de umplut acel gol
cu fostele Veri,
ce mai există printre amintiri...

Cât cer s-a scurs ...!

Nicolae Nistor: Orașul în grevă

Orașul în noaptea neterminată,
răscolită de transpirații,
numai igrasie ascunsă, mult frig, multă singurătate în pereți,
străzile pline de voci ascunse,
girofaruri ștrangulate, mizerie,
în tomberoane uitate.
Cultura după numărul de pungi
nesortate cu alimente,
îngurgitate de spaimă.
Stăm ascunși printre cărți și iluzii,
în iubirea noastră ascunsă,
în cenușiul unei speranțe,
în lămpile stinse la capăt de drum.
Tu vei pleca odată cu sunetele
din Fabrica care înghite oameni!
Eu voi rămâne să fac grevă
în fața clădiri conducătorilor plați.
Poate dacă scap,
relua noaptea asta tristă,
vom fura trandafiri,
pe care îi vom presăra
pe caldarâmul plin de sânge,
Vom plânge ca proștii
și ne vom înmulții din spaime!
Sau poate rezugrăvim clădirile
cu speranțe-spălând păcatul,
unei lumi ce va apune.
vom planta flori în betoane,
Vom râde ca proștii,
când vom viziona alb negru,
cântece patriotice!
Și vom trăi-nu se știe ce?!..dar vom trăi!

Stelian Platon: Acolo unde-i taina zării

Acum când ochiul lumii e pe jumătate gol
Și de un sac de ani aștept să se-ntocmească zorii
Aud cum firul tainelor prelungi îmi dă ocol
Prin zări cețoase unde ard destine provizorii

Ce frig e în odaie și a murit și geamul
Pe jos, cea din urmă rugă îmi zace răsturnată
Am trimis la cer mesaj să mi se știe blamul
Că mama Terra azi înfrântă e și condamnată

Ți-aș mai spune Doamne despre faptele păgâne
Cu impostori smintiți și cu apucături rebele
Te-au lăsat în ceruri singur, fără dimensiune
Și-n desfrânare, fapta ți-au bătut în ghilimele

Milos și fericitor, pioși noi te-am refăcut
Și-n fulger îndepărtat mai semnezi câte-o iertare
Iar speriați, din gânduri infantile te-am făcut
Să ne aperi de dinozauri și de alte fiare

De sus de-acolo rezemat de albastra zare
Cu lacrima trasezi prin viața exuberantă semn
Cu îngăduință ne măsori și cu răbdare
Și rezonanța sfântă ești în alba toacă de lemn

(Din vol. Potecile Negre edit. Astra -2021)

Paulin Octavian Boldiș: Ce sunt eu?...

un Orfeu fără liră,
dar care totuși
cântă,
o pasăre mirată
de zborul
rămas închis
în lăuntrul ei,
un cântec fără cuvinte
numai de tine
auzit și-nțeles
cu inima

Daniel Luca: Orașul e câmp de luptă

francezii se luptă cu francezii
italienii se luptă cu italienii
românii se luptă cu românii
sârbii se luptă cu sârbii
chinezii se luptă cu chinezii
grecii se luptă cu grecii
ideile rătăcite bezmetice
se lovesc de copaci
se lovesc de clădiri
se lovesc de tramvaiul galben
se lovesc de tramvaiul albastru
rămân scrijelituri pe scoarţa copacilor
rămân crăpături pe ziduri
tramvaiele sar de pe şine."

(din volumul: barza vine nechemată)

Petronela Apopei: Flori de iubire

===================================

În camera tristă
mă trage de mână un cântec...
Mi-e dor să te am,
mă răscolesc gânduri...
stelele toate s-au risipit în săruturi,
într-o ruptură de nori avidă de viață.
Am inventat inima
ca să ți-o pot oferi,
am plâns în așternutul nopții, avându-te...
Doar trăind, poți înfiora ființa,
doar iubind,
poți îmblânzi dorința...
Așa se întâmplă când ai "îngeri în suflet"...

================================== 

Daniel Marian: ***

========================
nu mă laud c-aş fi trăit sau murit
în îndestularea calendarului obştii
beau zece beri treaz stalactită
suflu prin mâţă şi pot trece prin ea
ştii care-i partea vieţii pitită –

aceea pe care n-o poţi bea

========================

Savu Popa:***

În toiul vacanței,
Intru în cancelarie,
Liniștea satului, vara,

Cerul,
Un aluat
Nefrământat îndeajuns,

Pe o masă
Câteva manuale
Împrăștiate,

Câteva cărți
Așteaptă

Par așa, fără nicio rădăcină,
Ale nimănui.

Cineva neapărat
Trebuie
Să sune pentru
Marea pauză.

Sebastian Golomoz: Comunicarea supremă între două persoane

Cum să-i spun te iubesc dacă glasul îmi e ca un far
Când ea mă privește, iubirea mă lovește, tresar
Cum pot abstractiza marea asta de sentimente
Doar pe un "bună" sub imperiul a două momente

Într-un SMS nu pot, nu există caractere
Să exprime tot ce simt fără pete de mistere
O singură scrisoare știu că nu ar fi de ajuns
Mă vizitează atâtea idei... și niciun răspuns

Aripile-mi crude nu ar rezista unui lung zbor
Dezamăgit de-un refuz, aș deveni un fumător
De iluzii ucise și-nviate-n carne vie
M-aș închide în vise - o frumoasă colivie

Încerc inima să îmi calmez, dar ea tot tresare
Nu mă ascultă deloc, n-a auzit de răbdare
Mă trage de limbă și-mi coase delicat dorințe
Totodată, îmi cultivă pe-aripa ei semințe

De maracuya. Să o aleg pe ea mă îndeamnă
Cu rațiunea voi putea conversa și la toamnă
Deci, trebuie să pornesc în a fetei căutare
Pregătit pentru orice, să știu să cad în picioare

Sfaturile ei pentru mine-s ca niște icoane
Conștientă, mă ia de jur împrejurul gâtului
Și mă întreabă: "Tu încă n-ai aflat că sărutu-i
Comunicarea supremă între două persoane?"

Gina Zaharia: dacă pot

am găsit în sufletul meu niște drumuri unele urcau altele se rostogoleau
ce mai o adevărată harababură
le-am înhămat și le-am spus să fie prietenoase
cine știe unde vor duce într-o zi
cum cine știe
mi-a zis unul mai îndrăzneț
ești aici
ai uitat când ai mers sute de kilometri prin ploaie
că purtai în bagaj mai tot timpul
încălțări de schimb
și așteptai răsăritul
ori când ai servit cafeaua la terasa haiducului?

aaa da m-am împăcat totdeauna cu drumurile
nu zic nu
am și o fotografie în acest sens
treceau pe lângă mine trenuri și cai sălbatici
în depărtări se zărea marea undeva praful și niște viețuitoare flămânde
n-am plâns n-am râs am cules flori și prune
dintr-o grădină
departe
așa ca să-mi amintească de mine ieri

abia acum s-au astâmpărat dar le simt freamătul
au riscat să plece cu fântânile deodată
satul lor e pustiu
auzi sat de drumuri
nu nu
mai degrabă variante de pași unul mai grăbit decât altul
acum să măsoare gradele din termometru
ori să se aștearnă pe dormit
dacă pot

Daniel Corbu: Decalogul poetului

Dintotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sângelui şi a titlului.
Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire.
De vreun secol încoace avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi mai ales Pozitivismul, devenit în ideologiile globaliste adevărată religie. Fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanismului, însă poezia, îmi place să cred, tinde să revină la simplitatea ei presocratică. Încerc să-mi închipui câtă linişte olimpiană avea poetul de acum cîteva mii de ani care nu trebuia decât să numească. O numire cum ar fi „copac pasăre spumă de mare” te trimitea, fără nici un fel de paşapoarte vizate, într-o stare poetică! Şi de câtă preţuire se bucura!
De aceea, voi formula, în continuare, în varianta scurtă, zece principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un DECALOG pe care poetul adevărat,chiar dacă este locuitor al unei libertăţi care-l personalizează, să-l aibă oricând în vedere:
1. întoarcerea la magie şi la misterul fiinţei;
2. respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvârşirea lor;
3. conferirea forţei mantrice oricărui text liric;
4. elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborârii la înţelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere;
5. demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ;
6. cultivarea misterului și punerea în acord cu spectacolul ființial;
7.depărtarea de cotidian cu ajutorul viziunilor și a metaforei regale, menţinerea poeziei în metafizic;
8. așezarea poeziei dincolo de biografismul limitat și egocentric;
9.aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea ei de mizeriile actualităţii,de prozaic, de limbajul pornografic (cuvintele care nu se spun în biserică, nu se scriu nici în poezie!);
10. menţinerea prestanţei sociale a poetului, înlăturarea vanităţilor vedetismului, salvarea vechii imagini, cea a artistului ca ,,aşchie de dumnezeire", cum spunea Leonardo Da Vinci.
Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stânjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi, de a urma fără cariaţii ceea ce i s-a dat prin destin.
Daniel CORBU
(Din SOLILOCVII despre artă şi spectacolul lumilor)

Ionuț Caragea: Lasă-mă să fiu unul cu tine

nu mă mai privi
ca pe-un străin
lasă-mă să răsădesc amintirea
în gropile obrajilor tăi
să crească mugurii unei speranțe
din seva trecutului încă viu
să ne ținem de mână
și să mergem încet
pe drumul care ne-a visat pașii
mulțumindu-ne
cu colțul nostru de cer
cu soarele care ne caută
prin ferestre
atunci când ne retragem
în brațele obscurității din noi
lasă-mă să-ți redau
viața de altădată
lasă-mă să mă vărs
în marea așteptărilor tale
lasă-mă să fiu
unul cu tine, oglindă
și-n noi să se oglindească
întreaga lume, universul, infinitul
iubirea, Dumnezeu

(Ionuț Caragea, 6 iulie 2022)

Teodor Dume: Poate ultima însemnare

cred că într-o bună zi
voi uita geamul deschis
ca oamenii să poată
privi înăuntru

n-am nimic de ascuns

pe noptieră am doar cărţi
un bilet de la mama şi
un notess cu ultima
însemnare pe care
Dumnezeu o va citi
cu discreţie

dovadă că am trecut pe aici

celelalte lucruri nu-mi aparţin
însă sunt conştient că golul
dintre mine şi oameni
se rotunjeşte sub tălpi
ca un ghem şi creşte
şi creşte şi creşte...

=======================================

Dumitru Ichim: Când mâinile visează din cuibul lor că zbor

Întotdeauna mâinile mele,
( hoțește taina de mine și-au ferit)
că înlăuntrul lor, ca-ntr-un cuib,
locuiesc alte mâini,
precum cântecul tău
ce și tu îl ascunzi în mănușă.

Azi noapte, mi-ai spus c-ai visat
crengi la fereastră pândind,
când păpădiile cerului
înfloriseră iazul,
și ce-ar putea să-nsemne?
O fi a blestem, o fi a colind?

Dar oare cum aș fi putut să trădez
mâinile mele,
ale visului,
că ți-au mângâiat azi noapte părul,
obrazul
și umărul răsăritului de lună?

Nu crezi că-n răzbunarea lor
ne-ar fi pârât caisului
cum l-am furat cu dorul împreună
de floare, de lumină și de zbor?

(din vol. "Grădina Reginei Izvana"

editura CUVÂNTUL- Chișinău 2014)

Petruța Niță: zbor

=========================
se făcea că eram lut
din mine îți creşteau aripi
te-ai desprins într-un zbor înalt
apoi ți-ai coborât mirarea
dintr-odată m-am făcut apă
cineva a suflat peste noi lumină
am început să trăim
într-un căuş al spaimelor uitate
cuib de păsări în care
toate speranțele dospesc
iubirea

=========================

Djamal Mahmoud: barba lui ted berrigan

============================================= 

 cântă gura cu strungăreață cântă neîncetat deși nimeni
n-o ascultă în afară de mine și de pătura ce se zbate
din când în când deasupra
somnoros mă prăbușesc din vocea sa
ținând de mână barajul ros de șobolani și de oameni
ne izbim de apa rămasă și de barba lui ted berrigan
un ogor cu miros de tutun și cu gust de cafea
îi aud strigătul de bucurie
mulțumesc doamne pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă
când îi ajung în colțul gurii
îmi șoptește atingându-mi părul
ciufulit cu buzele
„în ciment o turturea o turturea
în ciment” o tur tu rea și tace
iar în momentul acela
se albește sub noi tot pământul

==============================================

Elza Hansen: Viața e dată în momente

un suflet nobil în poveste pleacă pe cal la vânătoare
pădurea ochii verzi îi mângâie
o duce în adâncul ei
e timpul vânătorilor de căprioare 

descălecă și arcul netezește
tiptil pășește ochește apoi săgeata vârful degetului mare
îi îndoaie încordat de ce privirea deodată se lovește

o căprioară a căzut pradă capcanei
de câtva timp fixată de un slujitor
ajunsă față-n față cu prințesa
ochii îi caută înlăcrimați îngemănarea de ființă
oare s-ar depăși pe sine
în loc să o omoare
să îi salveze viața dându-i o mână de-ajutor

momentul a furat-o pe prințesă
viața căprioarei a cruțat
pe când se pregătea să plece mai departe
să își dezlege calul lăsat la pășunat
locului e țintită de uimire
nu le vin ochilor să creadă
momente pline de nedumerire
din căprioară prefac o zână minunată
să fie clipa de trăire adevărată
ori imaginată?

zâna pădurii îi zâmbește

cu blândă voce îi vorbește:
- îți mulțumesc că viața mi-ai cruțat
fata frumoasă de-mpărat
în schimb îți împlinesc orice dorință
răsplată sufletului tău curat

o bucurie fără margini inima tinerei a inundat

i-a spus zânei pădurii că mereu a vrut să își cunoască viitorul
până-n momentul cel mai depărtat
zis și făcut fata își vede viitorul
odată cu momentul împlinirii zâna pădurii și suflarea ei de om
mâna în mâna au zburat...

viața e dată în momente

când vine timpul lor
ce-ți este dat e de trăit
nu de luat

Nicolae Silade: Cerna

revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe
vremea romanilor și chiar mai de demult acest râu cu șapte izvoare
care curge întruna de la facerea lumii nu mă mai satur privind și nu
mă mai satur ascultând cum curge printre munții aceștia stăruind în

măreție încă de pe vremea romanilor și chiar mai de demult acești
munți care întrec în măreție toate mărețiile lumii și care tac și care
fac mai misterioasă facerea lumii nu mă mai satur privindu-i nu mă
mai satur ascultând tăcerea lor grăitoare și mă simt ca pe vremea

romanilor și mă simt ca la facerea lumii revin mereu la cele șapte
izvoare și văd șapte înțelepți și văd băile romane și soldați romani
îmbăindu-se în sulf în aur în glorie și gloria lor risipindu-se precum
norii norii risipindu-se peste crestele munților într-o ploaie de vară

după care se arată soarele acest rug care arde și nu se mistuie
și curcubeul semnul legământului tău cu lumea asta curgătoare

Pe urmele poetului, Nicolae Silade (XXVII)

 Poetul Nicolae Silade pune „câte-o speranţă în braţele minunii”

 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.

În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.

Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.

Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.

Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).

Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).

Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).

Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).

Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).

Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.

Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).

Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.

După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric: „Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).

Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.

Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.

Ioan VASIU

despre 

Nicolae Silade

Lugoj, Timiş, RomaniaEste fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul complet

Mioara Băluță: ***

a fost singura dată
când nu și-a luat rămas bun
ca întotdeauna
singura dată când nu s-a oprit în prag
să ne oprească timpul cu o îmbrățișare
a fost singura dată când a plecat
ușor calm și singur printre toți
nimeni nu a simțit firul abia destrămat
reconstruind infernul
atât de repede s-a făcut nevăzut

a fost singura dată
când i-am auzit gândurile clar
„e suficient să simțiți
că sunt prin voi
mă recunoașteți”
și în urma lui am privit
dansul prafului în aer
topindu-se odată cu orice neliniște -
așa a fost ultima dată

Cristina Ștefan: De-ale duminicii caniculare

==============================
Cât îmi plăceau
rochițele din stambă cu jupon
și mama le apreta coală de hârtie
Aveau rochițele astea magie:
bumbacul fin mă făcea mlădie
și culorile vii îmi dădeau puterea
de a merge mai departe
după căderi, căderi și cruci și cruci...
Știa mama cum să-mi dea mereu viață
și chema croitoreasa:
acuma să-i facem mânecile bufante, sau fluture,
altădată o voia cu cordon
și mie niciodată nu-mi ieșea funda.
Știți ce pretențios este să porți o fundă ca lumea?
dacă e blegită, pare ca o floare ofilită...
Dar rochițele din stambă cu jupon
Au fost nekermann-ul meu din adolescență,
aveau parfumul curat și proaspăt al inocenței.
Aveau tăriei vieții.

================================

Veronica Pavel Lerner: nicicând niciunde și nicicum

nicicând, niciunde și nicicum
n-am scris tristețe
ca acum

nicicum, niciunde și nicicând
n-am lăcrimat
atâta-n gând

nicicând, nicicum, niciunde
tăcerea
nu m-ascunde…

(“Neterminatele secunde”, Ed. Vatra veche 2020)

Violetta Petre: Ș nu vom ști ce-ar fi fost, ce-am pierdut...

Mai cred în povești și în tot ce îmi spui,
Mai cred că îmi ești vara verilor toate
Ești muza poemelor mele căprui
În care-ntre stihuri un dor se mai zbate...

Aprinde-mi lumina, e-un vechi felinar
La capătul clipei din nopți muribunde,
Să prind dintre umbre versetul hoinar!
De-o vreme-ntre stele și lună se-ascunde...

Și eu, pân' la cer nu mai pot să ajung,
În brațe nu pot să mai car necuvinte.
E drumul spre-albastru prea trudnic și lung
Și timpul mă-ndeamnă să fiu mai cuminte...

Dar eu tot mai cred că nu-i încă târziu,
(Deși asfințintul m-apasă pe frunte)
Să gust din sărutul pe care îl știu
Din vise de noapte, deși mi-s cărunte...

În sânge mai curge o dâră de jind
Și mai înfloresc iriși mov în pupile
Și încă mai pot prin nămeți să colind
Cât îmi ești gându-așternut peste file...

Încă mai cred că iubești și nu știi
Și mă păstrezi într-un loc neștiut
Nu voi veni și nici tu n-ai să vii
Și nu vom ști ce-ar fi fost, ce-am pierdut...

Ottilia Ardeleanu: plouă dinadins

==================================
e noapte și poezia picură prin tavan
ropotele sunt ale inspirației
așez un vas de inox
să nu se risipească nimic
muzica e monotonă desigur aparent plictisitoare
dar nu
fiecare strop conține true sau false
depinde cine ești
și ce cauți pe acoperișul meu
spart în o mie de locuri
ei bine prin fiecare orificiu curge altceva
râzi ori plângi
simte-te ca acasă
poezia nu se mulge
pur și simplu își face albie acolo unde îi priește

===================================

Nely Vieru: Se redeschide certul

( ALBUM VIOLETE)

Se redeschide cerul luminat de vară
Cu toate visurile arzând în pragul serii,
Prin ceasul fără sticlă trec clipere uitării
Frângându-i timpului o treaptă de la scară.

Chem martorii, a nu știu cât-a oară
Să împreuneze mirii, în amurg,
Luceferii albaștrii și stele ce curg
Când se deschide cerul luminând de vară.

Cobor' iscoadele întâi, s-ațâțe focul,
Amurgul violet se strânge pe sub gene,
Se prind apoi în horă alai de sânziene
Și se aprinde cerul să îmi sfințească locul.

Sub cetina deasă cad petale de tine
Prin fereastra de cer deschisă în amurg,
Sânzienele coboară și stelele curg,
Mă înlănțuie în jocul lor și pe mine.

Sub cetina deasă, într-un colț de poveste
Coboară tot cerul aici pe pământ
Și-n taină mă leagă în adânc jurământ
De petale de tine ce-mi presari prin ferestre.

Vasile Dan Marchiș:Poezii

 ȚEL

Nu știu ce am ajuns
prin faptul
că îl văd pe Dumnezeu
făcându-se că nu mă vede
dar trăiesc speranța
prin faptul că
Tatăl Ceresc
s-a oprit în fața mea
prin mirarea
că am înlăturat gardul
ce ne-a despărțit
și am pus în loc
o virgulă…
----------------------------------
Între Dumnezeu și om
se pune
doar virgulă
nu altceva…

BIO METAFORIZARE EXTREMĂ

De secetă mă arde soarele în acest anotimp înșelător
ca unicele plante: urzicile, ce cresc
de dorul minunilor.
În acest context și Dumnezeu poartă o teamă:
să nu-l ia minunile înainte.
Dacă va face minuni cu urzici....
Aceasta ar fi preîntâmpinarea foametei
că fac eu vrăji cu urzici...
Acum să vedeți cum se vor săvârși în același timp
vrăji și minuni.
Aici e finala concursului de mirări.
Dumnezeu cu minunile, eu cu vrăjile,
dăm peste cap binecuvântările,
descântecele, complimentele și canoanele
în meniuri cu urzici amestecând datinile cu fanteziile...
Aceste plante universale se leagănă în vânt
de parcă șuieră a răspuns așa:
”Acum să te vedem...!!!
Tu pe noi sau noi pe tine
te vom bio metaforiza cu porii noștri urticari și iritanți....
Sau prin pact ne vom ”urzicomeni” în comun…!”
Ce pot spune decât că rămân mut pe moment,
ca un cântăreț care nu are altă soluție mai sinistră
pe timp de secetă
decât să cânte în frunză de urzică…
La cine să fac un memoriu în acest sens?
Să scriu destinului? Muzei?
Dacă ar ști măcar muza ce scriu!
Pe când rosteam toate acestea,
muza m-a împresurat astfel?
”Ce tot îndrugi acolo?
Ce să-mi scrii mie pe seceta asta?
Dacă Dumnezeu te inspiră direct ce să scrii,
ce aștepți de la mine?
Scrie...!!!
Eu sunt trimisă doar ca arbitru!”

Aurelius Belei: Mângâiere

================
Sătul
de atâta
nebunie și
repezeală a lumii,
m-am ridicat
să cer socoteală
cerului
pentru
greșeli de proiect

Dar vai!
printre lacrimi,
îmi plouă
acum,
doar
cu îngeri.

================

Popa Ștefan: Canonul

Mă caut pe mine,
În păcatele înfăptuite
Ancorat în gânduri divine,
Regret clipele pierdute.

Mă uit în trecut,
Privind spre viitor.
Câștig timpul pierdut,
Prin gândul mărturisitor.

Privesc la soare și la lună
Încerc o salvare nocturnă,
Prin rugăciune și metanii,
Din canonul iertării.

Mă golesc de forme și conținut,
De confuzii și de iluzii.
Mă hrănesc prin cuvânt,
Îmbrăcându-mă cu haina luminii.

Dragoș Vișan: Adâncituri râuri de ploi

Adâncituri în cer noaptea
ploi torențiale suluri din nou
ora nouă ora unsprezece ora
zero ora trei ora
ta ta ta ta ta tam
a câta oară mai vrei
trenul ploii neîncetate
duce la insomnii
dansul Adâncească în noi
ține minte cuptorul
bucătăriei pe-afară
sănătoasa întețire a ritmului
roțile puhoiului aleargă
repezit în albiile aeriene
șinele aduc
din norii pierduți
pe bolta neînstelată
neînțelesul genunii
crescută pâine în țest
mâinile bunicii pe ea fierbinte
când o întoarce și-o lasă
răsturnată
să nu topească fundul său
mușamaua amintirilor
afară pe-o masă de lemn
sub bolta cu viță-de-vie
ne așteaptă să rupem
coajă crocantă neagră
între dinți și măsele
în continuă creștere pe ploi
ronț cronț ronț cronț ronț
în sfârșit se-aud prima dată
pescăruși rugători
burlane cântă cu alt ecou

Geo Galetaru: Se întâmplă

=================================
Se întâmplă
se întâmplă să trec peste poduri albastre
peste lumi în suspendare
refugiul și neagra ispită a muntelui
cine se-ascunde și vorbește cu vântul
cine dă foc silabei care nu vrea s-asculte
biciul de la miazăzi
această promisiune a iernii
zăpezi febrile vizitând chipul imun al timpului
așa va fi propoziția lungă a nopții
lângă cei pentru care plânsul încă n-a început
umbra în care credem și cea care visează
neștiind de unde vine tunetul
și ce preț are tăcerea

=================================

Geo Vasile: LAMENTO la moartea celui mai cult dintre pământeni (1950-2019)

EFECTUL IOVA

Gheorghe Iova predase franceza pe undeva,
se plictisea, apoi lucrase ca muncitor necalificat,
redactor, profesor de filozofie și limbaj paradoxal
pentru epatarea tinerelor poetese și colegienelor,
se născuse pe 29, a murit tot pe 29 la spital
după 68 de ani și șase săptămâni de neo-autenticism
când s-a declanșat un infarctus masiv ce l-a răpus
a stat două nopți în sinistra capelă din Străulești II,
str Odăii, după care a acceptat locul de veci
unde era mult mai răcoare mai ales când pământul l-a
acoperit de tot, sudul Californiei se cutremurase
Stromboli a eructat din nou, spread-ul coborăse
sub 200, drept care primise ultima pensie pe iunie,
ratase eclipsa totală din Chile și pe Ursula von der…,
mamă a șapte copii, fiindcă semăna foarte bine cu
Urmuz, candidase și el la Comisia Europeană
Oricum va bântui 40 de zile prin Europa și prin calea
Victoriei, va forța ușa Președintelui, ți-a spus că-i
va spune:” eu trebuia să stau în fotoliul tău, am depus
un dosar de dușman al poporului, l-ai citit?, am depus
texteiova și ordinea în care el plânge, tu ai plâns
vreodată, eu da, cu Derrida la masă, la o
stolicinaia, el nu bea, doar derâdea, eu mă bazez
pe sintaxa libertății de a spune,în modul cel mai
onirografic, tu pe ce, moncher, Excelență “???!!!

Marin Rada: Cu fire de iarbă...

Vine o vreme
în care îți voi scrie
cu fire de iarbă,
în fiecare zi,
câte un cuvânt
nenăscut...

Tot ce ți-am scris
până acum
are gust de cenușă,
are miros de pământ,

Unele cuvinte
știu să le rostească
doar păsările
când se întorc
pe la cuiburile lor,
primăvara, înapoi,
poezia pe care ele o cântă
are tristețea și ecoul
în noi...

Mai bine
îți voi scrie
cu fire de iarbă
până când, sub zăpadă,
și cuvintele vor albi,
tu vei fi atât de departe
că nimic din toate acestea
nu vei găsi...

Poate îmi vei scrie
cu aceeași credință
și mai departe
și nu vei mai aștepta
desigur, răspuns
peste moarte...

Apostol Adriana: O primăvară tu îmi ești

Când muguri îmi răsar, în piept, de dor,
Și-n păr cu degetele-mi rătăcești
Stârnind al irișilor pur izvor,
Atunci, o primăvară tu îmi ești

Îmi înflorești pe gene păpădii
Ce-n păr au străns tot soarele de mai,
Din roi de fluturi albi, de prin câmpii,
Mi-așezi pe trupul fraget, dulce strai.

Tu îmi pictezi obrajii-n răsărit
Cu fir de soare împletit în opt
Și buzelor, ce-n taină-au suferit
Le potrivești aromă de măr copt.

Pe pleoape-mi sufli colb de mărgărit,
Cicoarea mi-o așezi în dragi priviri,
Tu, Primăvară, dor nemărginit,
Îmi crești în suflet flori de amintiri.

Îmi torni în vene roua de cristal
Ce-a poposit în cupe de zorea,
Mă învelești cu cerul de opal
Și îmi primăvărești la tâmpla grea.

Laurențiu Cristian Gherase: Plută

Doamne, Iisuse, Hristoase, oricine, oricare, răspundeți!
Sunt eu, rătăcitu-ntr-al cărui, pământ de stirigini, pătrundeți,
Cătând să-nălbească mormane de praf ce înalță morminte,
În umbra ce-și târâie lutul... dar nu-și mai aduce aminte,
De raza luminii-ți plăpânde ce noaptea veciei, îngână
Și varsă-n cascade și roiuri, condeiul din mintea-mi nebună.

Privind în neantul durerii, vâslesc înainte cu teamă,
Căci n-aș mai dori, niciodată, lumina-mi, în sine să geamă.
Și-n mersu-mi, plutind printre neguri, sub barca-mi ce-mi pâlpâie dorul,
Se-arată o umbră mai blândă ce-ncearcă să-și scuture zborul;
Lăsându-și în spate, bătaia, cu-o aripă plină de sânge,
Cercând a urca în bărcuță, începe săraca a plânge:

- Doamne, Iisuse, Hristoase, oricine, oricare, întinde-mi,
O mână, o vâslă... o floare... ori umbra de stelele-ți, prinde-mi!
Agață-mi de tine, înalta-ți putere ce-n astre lucește
Și uită-te-n umbra-mi bolnava ce-ntr-una, de tine, vorbește.

În plânsu-i, vâslașul din mine, și-aruncă condeiul, de parcă,
Nimic nu mai poate să-i țină, lumina, legată de barcă.
Și-și prinde de sine, sărmanul, ce umblă, plutind printre stele,
Urcându-l în barca-i tăcută, făcându-i cunună din ele.

- Cine și ce îmi ești, oare, tu, umbră nebună și rece?
- Vorbit-ai, tu, negură, care-i nebun dacă pe aici trece?
- Nebunul nu-s eu, ci condeiul ce-n vâslele astea
încearcă,
S-ajungă spre zările sale... hai urcă, e singura barcă.

Pășind astă umbră a zării, pe barca-mi tocită și goală,
Devine un corb, înălțându-și, aripile-n propria smoală.
Târându-și tăciunea, în urma-i, îmi vindecă barca pustie
Și-și 'nalță spre zările-mi, pliscul, scriindu-și în stele, ce mie,
Nicicând n-a putut să-mi vorbească, cuvinte, să-mi bată timpanul,
Ci numai cuvinte nescrise, cătându-și prin stele, limanul.

Tu, urcă pe velă și-ncearcă, de poți, numai una din ele,
S-o legi de aripa-ți cea frântă, iar cealaltă trage-o spre stele
Și lasă-mi și mie o vreme să-mi hodin prin astre, condeiul,
Plutind, numai, fără de vâsle... să-mi lunec prin neguri, bordeiul,
C-atâtea dureri ce avut-am, topit-au și lutul din mine,
Lăsându-mi doar flacăra zării, un scop de a merge spre Tine.

Și numai o singură rugă... de mine să nu vă ascundeți...
Doamne, Iisuse, Hristoase... oricine, oricare... răspundeți!

Marian Florentin Ursu: Aruncare în gol

Eu nu mai întind mâinile când mă rog
fiindcă Dumnezeu ne-a iertat
de la început,
punând iubire şi mult soare
în lutul fierbinte
iar ție ți-a inoculat
tot cerul în ochi
și unduiri de ape în coapse
și-n cuvint

Nici spre tine nu întind mâinile
când te rog să rămâi
fiindcă eu te-am plăsmuit
într-o vară
din parfum de mesteacăn şi ploi
iar în zori vineţii
ţi-am arătat tristeţea
primei iubiri,

Şi în timp eu măsuram timpul
în rotiri de planete,
tu numărai
vibraţiile trupurilor noastre
inconcludente
iar când umbra copacilor se zdrobea
de amurgul care ne înconjura pe deplin,
tu ai decis că de fapt
suntem frunze impare
purtate de anotimpuri
spre tragicul destin

De aceea eu mâinile nu le mai întind
nimănui când mă rog,
doar le apropii puțin
de strigătul meu sinucigaş,
înainte de a mă arunca
în sufletul tău gol

Vasile Culidiuc: Murăturta stă

în borcan și așteaptă sărutul
buzelor tale rujate extraordinar
e puțin acrișoară cât ai ochelarii
fumurii o vezi ascunsă în spatele
mărarului și crezi că sunt alte
realități dintr-o lume topită lent
în borcanul pictat în mintea plină
de timpul sticlos intrat în gură

Pande Ionuț: Butaforie

Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare,
Curg în zarea clarobscură,
Unde nopți din zile fură.

Iată, stau în cer grămadă,
Aripi, zbor, apus, butadă,
Treceri peste treceri, anii,
Cer, pământ, bogați, sărmanii.

Fâlfâie văzduhul zborul,
Stele, lună-ntins covorul,
Ochii baladând oftatul,
Gânduri, în răzor, aratul.

Valuri, valuri trecătoare,
Rostul naște, visul moare,
Om bocind în cruci avutul,
Oase mălurind trecutul.

Râu de patimă, șiroaie,
Curcubeu mâncat de ploaie,
Asfințit ascuns de lună,
Vârcolaci ciupiți pe strună.

Iată cum se duc, se duce,
Gândul fulgerul ajunge
Și se arde, se sfărâmă;
Omul[e], o biată râmă!

Valuri, valuri călătoare,
Păsări înspre miază-soare...

Alice Puiu: Inorogi și ghicitori

dăruite ferestrelor șoptite
fracții de veghe într-o vocală de nesomn,
în desperecherea tăcutului sticlos
dau buzna emoții cu guler de păsări,
un jongler decupează
umbre cu peruci și papion
în camera de gardă a istoriei,
cotloane din simetria nopții respiră
elastic suspansul unui acordeon colbuit,
în iedera geometriei fugare
molii conjugă ascuțit rugina din romburi,
pe trecerea de stele tălpile cuvintelor exilate
în vitrina cu întrebări jocul de-a viața oarba,
la ruleta insomniei miza surâde emfatic
când cerșetorul de iluzii destramă ghicitoarea,
printre păianjeni atârnați de lună
rătăcești pe tavane decojite de eșecul somnului,
cineva face inventarul virgulelor
pune ștampile pe tristețea lumii
și pocnind din degetele verii
deschide corăbii și ceruri
pentru o altă renovare
*
pe noptiera orașului
o ceașcă cu inorogi

Petre Stoica: Motivații

De ce mai scriu ?
Pentru că
Sunt dator să vă spun
Cum mă gâdilă în talpă troscotul copilăriei, când eu
Calc de fapt pe asfaltul ăsta nesuferit.
Pentru că
Mi-am propus să vă arăt, tot ce- au acumulat
Pe sub foița de argint, cu mine,
Oglinzile.
Pentru că
Sunt un fel de azil de noapte al cuvintelor
Nevoiașe.
Pentru că
Scrisul îmi îndulcește, cu fiecare semn,
Căderea!

Luminița Giurgiu: Pasărea asta n-are picioare

dacă vrei să-ți plece din mână
nu arunca pasărea-n sus
las-o de bunăvoie
să zboare
după cum vezi pasărea asta
n-are picioare
dacă nu pleacă vâr-o în sân
transplantul de pene se face
încet de la sine
tu doar cântă-i
despre o dragoste mare

Vasile Ionac:***

Bate-n toacă frumusețea verii;
Ne salută teii-n dimineață,
Se crăcesc înspre lumină merii,
Prin grădini sunt roșii de piață.
Se salută din căpestre verii
Când se spală cu rachiu de greață;
Doamnele așteaptă faptul serii
Să le-atragă nevăzuta ață.
Câinii, pe sub streșini, ca șomerii
Ar lătra, dar nimeni nu-i învață;
Frați de-ai lor plecat-au cu oierii
(Și în munte viața este hoață).
Eu nu cred în semnul întrebării;
Pare-mi că trezirea e o țață!

Nota redacției:

 

Nota redacției:

===========================================================================

Rugăm insistent pe toți cei care doriți să vi se publice creațiile literare în revista Extemporal liric să respectați câteva reguli:
* Pentru selecție în vederea publicării în revistă postați textele numai în Extemporsl liric - grup
* Lângă titlu rog să specificați (pentru selecție revistă)
* Nu specificați sub text Drepturi de autor rezervate pentru că acele texte nu vor fi selectate în vederea publicării
* Nu distribuiți textele de pe alte grupuri pentru a nu crea confuzie privind numele autorului
* Folosiți diacriticele și respectați normele gramaticale
Vă mulțumim pentru înțelegere

Teodor Dume, redactor șef

============================================================================

Ina Dumitrescu: Voci îngroșate

Scriu strâmb, mâna îmi tremură, gândul mi-e tulbure și ochii îmi plâng, e vară și totuși e frig și buzele vânăt mă murmură.
Ochii mei privesc neclar către cer, senin înc-o zi cu dor implorând, nedorind ce-i al tău dar nicicând să mă vând... vreau doar glasul meu să mai cânte un ler.
Mâna mea ce cu drag ți-a pictat trăsăturile aspre și-adânci și-ntristate, te mângâie cu țipăt în nopți fără șoapte și se frânge în urlet de voci îngropate.
Gura mea pârguită ce culoarea își vrea, s-a uscat pustiită de lungă tăcere, nici o șoaptă printre buze nu cerne, nici suspin nu mai curge prin ea .
Rătăcesc printre gânduri, avalanșe de nori, ca o carte deschisă, răsfoită de vânt, într-un sens cu gramaj foarte clar definit, doar sperând la o zi fără lacrimi în zori...