Ella Poenaru: ***

Port în suflet
fluieraș de fag
cântul neamului meu
de fiecare dată când vreau
să părăsesc acest loc
să fug din el ca dintr-o mănăstire
jefuită de păgâni
îmi cântă o veche doină
iar plânsul Mioriței
îmi amintește că nu pot
să simt, să mă rog, să iubesc
decât românește

de-a pururea

Cadar Katalin: Agonie

============================
nopțile se deghizează în larve paralizate,
ce stau
într-o permanentă agonie
în cuibul de lumină sângerie...

din interiorul unui strigăt mut,
se aude
clătinatul pendulului ruginit
în lunga
așteptare
a sfârșitului....

===========================

Badescu Alexia: ***

   poezie                                         

dacă ai putea să mă vezi așa
despletită de canoane
pășind cu sufletul
anonim
prin gunoaie
acarul a fugit cu toate restanțele vieții
vecinii de la patru încă fac dragoste cu inima aprinsă
fotoliul roșu a rămas la fel de taciturn
de pe vremea când eram doar piranha de apă amară pierduți în războiul de o sută de sori

poate că cerul nu își calibrase energiile
poate că timpul nu mai avea răbdare
nici nu mai știu dacă au existat învinși
sau doar învingători

Vasile Culidiuc: Frunzele scrise

de mine au fost așezate
în calea ta la picioarele mici și reci
am pus versuri de dragoste
pe cele ruginii
le-am scris cu lacrimi
vântul le invită la dans
în timp ce așteaptă pașii șoptiți
pe ritmuri de vals

Vasile Ionac: Picurare

=================

Nu e lampă la ferești,
Nici feștili la amintire;
Suflete, chiar, o zărești?
Dacă da, să-mi dai de știre.

..
Urmele sunt de păcat,
Vrerile-s din ploi de vară;
O fi fost când am visat?
Sau doar aburii de seară?...

Plouă des prin amănunt
Și pe frunza grea, târzie;
Oare cum să-i spun că sunt
Chiriaș în colivie?

În ținutul meu de zis
Bat ciocanele de brumă;
Suflete, mi-e interzis
S-o-ntâlnesc într-o furtună?

N-are pază la pârleaz,
Dar nici vreme pentru mine;
Calul împușcat nu-i breaz
Și e frig până-n stamine.

Suflete, să-i spui că sunt
Și-aș dori ca să mă vreie
În tăceri numai avânt,
Ca iubire și femeie.

====================

Giorgian Ionuț Zamfira: Se clatină iubirea

versuri

Se clatină iubirea din spatele poveștii
Și luna-ntemnițată se stinge-n ochiul dur,
Sub valurile mării se războiesc și peștii
Iar apele-s murdare de-atâta ură-n jur.

Pe trupul celui fraged apar dureri ascunse
Și rănile din suflet prind glas ca niciodat'
E-o lume de războaie și chipurile-s unse,
Cu lacrimile sfinte căzute pe-nserat'.

Sunt adormiți călăii ce au luptat cu moartea
Și au promis luminii că vor deschide uși,
Acești barbari ai lumii au protejat dreptatea
Însă de-o vreme bună în spațiu parcă-s duși.

Se clatină iubirea în ochii celor care

Au șters de praf icoana și au sădit un pom.
Încă există astăzi un semn de întrebare:
-Ce-nseamnă suferința. De ce e omul - om?

Pe străzi privim cu toții cum se ciocnesc boierii,

Trăim cu frica - fricii că mâine-i rândul nost'.
Dar nu există moarte sub hainele durerii,
Exista paradisul și-o viață fără cost!

Se clatină iubirea din spatele luminii,
Rămânem pe vecie noi oamenii și spinii.

Floarea Dutulescu: Noi doi, inseparabil Univers

========================

De m-aș putea înlănțui cu taina ta,
În treceri fastuoase spre extaz divin,
Inima tristă nu mi-ar mai lăcrima,
Căci prea te simt prin sufletu-mi sublim.

De te-aș putea cuprinde strâns în brațe,
Aș crede că un înger am atins,
Vrea cu lumină, cerul să ne-mbrace,
La orizonturi, lotuși s-au aprins.

Tu îmi ești unic și irepetabil,
Zefir înmiresmat, dor născut din dor,
Noi doi, un univers inseparabil,
Două comete iubind ucigător.

Ce anotimp frumos e fericirea,
Adieri de vânt prin frunze de lumină,
Doar gustând-o și-ating dumnezeirea,
Cerul cu stele pentru noi suspină. 

Înălțând rugi ca boabele de rouă,
Razele de lună setea-și ostoiesc,
Prind eterul cu mâinile-amândouă,
Cu tine simt cum galaxia cuceresc.

===========================

Gheorghe Apetroae: Românul ardelean, patriot, Avram Iancu

(Notă biografică și poem, de Gheorghe APETROAE, Sibiu)

AVRAM IANCU, de naționalitate română, cetățenie austriacă și religie ortodoxă, s-a născut în anul 1824 în Munții Apuseni, la Vidra de Sus, în satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, Transilvania, România, într-o familie de țărani de moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea, fratele lui HOREA și bunicul lui Avram IANCU. Preotul Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812) a avut șapte copii, dintre care unul dintre copii, ALISANDRU a fost tatăl viitorului erou pașoptist român, Avram IANCU. Primii ani de scoală, Avram Iancu i-a urmat la Vidra şi Câmpeni, clasele elementare la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cursul superior şi Facultatea de Drept la Cluj. A terminat cu eminență Facultatea de Drept, în anul 1845 și s-a pregătit în meseria de avocat, a cărei atestare a primit-o în anul 1848. A fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist care în preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848, făcea parte din elita intelectulităţii românesti transilvanene care lupta pentru emancipare socială şi naţională. Iubirea faţă de neam şi ţară, îl fac să-şi exprime dezacordul fată de moţiunea votată la 15 martie 1848, la Budapesta, care era potrivnică poporului român majoritar din Transilvania şi care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria. Militant pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor s-a implicat în activitatea politică și militară în anii 1848-1849 și a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.
A fost unul dintre initiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15 – 17 mai şi 15 – 23 septembrie 1848 și conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.
A decedat la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, Hunedoara, România și a fost îngropat în cimitirul de la Țebea, potrivit dorinței sale, lângă gorunul lui Horea.
În urma uneia din manifestările culturale ale ASTREI rediviva, care a avut loc la Țebea, și la care am participat, pe locul unde tribunul Avram Iancu odihnește sub gorunul bătrân al lui Horea, străjuit de tunul libertății, într-o permanentă veghe la neam și la țară, sub impresia acestui eveniment cultural și impresionat de spiritul său patriotic, am încercat să-l imortalizez în poemul:

”DORUL DE IANCUL”

versuri, versuri, versuri,

De dor de Craiul lor,
răsar la Ţebea moţii …
Îşi leapădă calvarul
şi-l freamătă-n gorun,
să le coboare Iancul
în retrezire cerul
cu Vidra în cunună
şi Apusenii brâu …

Sfânt, magul libertăţii
şi soarele dreptăţii
se-nalţă printre astre
mai falnic, mai august …
Durerea să le-o curme,
El se revarsă-n zorii
împărtăşiţi cu Horea,
sub roata altei lumi …

Furtuni să le înfrunte,
El se-mpleteşte-n ramul
gorunului din Ţebea
cu freamătul român !
Din Mureş le cuvântă,
din Arieş le cântă
pe undele soboare
de harfe îngereşti …

Că-s ocrotiţi de Thetis,
mărturiseşte Crişul
cu malul drept în Tisa
şi malul stâng în Nistrul,
o mamă, România,
i-a botezat şi-n Jii...
La Ţebea-nalt gorunul,
le stăruie zenitul !

În templul Judecăţii,
din tronul dreptei legi
le porunceşte Iancul,
îi vredniceşte sfântul
să-şi neclintească locul, şi,
împlinindu-i gândul,
pe Apuseni, pe Alba,
va străluci Crai Nou! …

Înconjurat seraphic
pe drumul sfânt al Vidrei
îi însoţeşte Iancul în cer,
în munţi şi-n fii …
Să le aline dorul,
El le-mplineşte visul …
Se creşte-n cer gorunul
şi se preschimbă-n scuturi
cu chip de moţi, Ardealul
iubit de Dumnezeu...!

Florica Bațu Ichim: Cântec

    (postare: Dumitru Ichim 

Steauă ce-am fost

stea ce-o să fiu –
mă desprind
zenitului viu
zenitului fiu
mă dărui, întreagă…

Beteagă
‘ntrebare
se-apleacă răspunsului frânt
(… înc-un cânt… înc-un cânt…)

Steauă ce-am fost
stea ce mă cheamă –
mă luminez
despletindu-mă-n mamă.
Steauă ce vine,
copila mea draga, abia gângurind
e colind.

Să nu plângi, fiica mea:

clipi-voi, secundelor, stea.
mama cand era copilă
ca tine
se jucase cu vântul,
cu mine

.
Fiul meu, să nu plângi:

lumina din stele în gene s-o frângi!
Vei licări, în adâncuri, cu mine:
tăcerilor line…
depărtărilor line…

Pica Maria N. Boștină

În odaia de oaspeți cu uşa deschisă,
Ți-am pus covor de frunze ce cad,
Te-aşteaptă fotoliul şi lampa-i aprinsă,
În semn de iubire, de dor, şi de drag!

Că tu ai plecat în toamnă târzie,
Când verdele era tot ruginiu,
Când soarele-a pierdut puterea-ncălzirii,
Lăsând aburi reci în seara de luni!

Pendula-n perete a oprit bătaia,
Rămas-a la ora la care-ai plecat,
Crapat-a clepsidra, s-a aprins lumânarea,
Şi-o stea către cer atunci a urcat!

Şi zile de luni, în luni peste luni,
Şi ani de atunci în turlă cântă
Bătaia de clopot, biserica toată
Aprind candelabre, Lumina cea Sfântă!

Şi ploaia de lacrimi din ochi către tine
Plecat-a, un râu ce-n drum te-nsoțea,
Cu floarea iubirii, şi dorul din suflet,
Ai luat cununii şi dragostea mea!

Adrian George Itoafa: Proză

Capitolul: Echilibrul (fragment din roman)    

Tipa, mergea ca pe șină, o linie trasată de viziunea rămasă în convalescență, părea a rata dimensiunea acrobației. Se revolta că nu reușea să mențină echilibrul. Cât de simplu este să cazi! Realitatea acestui joc bazat pe pășirea sigură a ambelor picioare, ce continuă perimetrul dat de echilibrul spaimei. Am vrut să o urmez, îmi lipsea curajul de a pășii în siguranță. Așa că, o urmăresc depărtându-se în amurgul ce o interioriza în tot roșul acela imens. A avut curaj, îmi spun! Aplaud sfârșitul acestui spectacol gratuit, oferit de o acrobată necunoscută. Nici nu știu dacă e reală ori ireală.
Rămân la terasa situată în centrul vechi, aflată la câțiva metri de impozanta statuie a lui Ovidiu Naso, romanul exilat.
Scriu ceva idei arse la o țigară lăsată liberă să se consume. Prin mulțimea care se perinda, avea să-mi atragă atenția un cuplu, în treacăt, la mică distanță. El înalt, îmbrăcat cu o pelerină, iar pe cap purta o pălărie identică cu cea primită săptămâna trecută. Deși, afară era suficient de cald, părea că se ascunde de priviri, de vreme ce era în mare parte mai mult ascuns. Ea, minionă frumoasă, prinsă de brațul lui puternic, mai mult trasă, lăsa impresia că un vânt musonic o poate reloca, iar ea, prinsă cumva de un stâlp, reușea de frică să rămână alături de el. În tot acest timp, fusta ei devenea o umbrelă multicoloră, lăsând picioarele libere să preumble.
A ajuns și pălăria croită de pălărierul rămas singur să desăvârșească această meserie, în lipsă de ucenici, la o etate destul de înaintată. Cum ora când am ajuns, destul de târzie, m-a determinat să deschid ușa, neștiind dacă mai pot face comandă in afara programului, unde se afla o afacere de confecție pălării, aflată la o stație de metrou din București. Mi-a fost luată măsura, am explicat despre dorința materialelor, iar bătrânul mi-a confirmat cu un ton blând, fără a sta pe gânduri că, îmi va realiza întocmai această comandă. Am lăsat adresa, mulțumit de pălăriile afișate la geam, am salutat bătrânul și-am plecat.
Am așteptat ceva timp, până un curier mi-a înmânat o cutie. Curiozitatea a fost așa de mare, bănuind că se afla pălăria, așa că rup ambalajul și rămân fascinat de execuție câteva clipe. O așez pe cap. Turnată. Borul pălăriei impozant, invăluie trăsăturile feței în mare parte. Mă uit în oglindă și radiez. Cât de bine îmi vine!
Par un personaj al vremurilor apuse, un personaj din perioada interbelică. Privesc și mă minunez cât de bine mă prinde și nuanța neagră în ton cu paltonul, mă mulțumește deplin. Plec la întâlnirea cu Emilia, anunțându-se de fapt o seară importantă, știind că ea, este fata fondatorului unei galerii de artă, având posibilitatea de a expune o parte din lucrări și vinde unor personalități importante din țară și străinătate. Mă parfumez și plec grăbit.

Adrian George Itoafa: Întrupat

Prin comparație cu cerul, pot fi
o nevăzută umbră,
o voce neauzită, acoperită-n glasuri
și întreb: eu pe pământul cărei ființe mă mai aflu?
Un leagăn legănat de vânt, când eu continui să te-avânt,
un cap ascuns în toată duna de la țărmul mării,
nici timpul nu mă vede?
Trecând pe trupul meu inert, vezi mușchii verzi
crescând pe trunchi și-adormi confuză-n mine,
un orb ți-a luat inima și începe să-mi recunoască glasul,
aleargă după mine reanimând speranțe.
Ochii închiși sunt căutare, un vis aflat la margine de seară,
un întrupat ce nu găsește alinare, și-n mine pernanentă-i seara.

Doina Moritz: Ți-am fost mereu

   versuri                                 

Ți-am fost mereu o primăvară,
Pe suflet eu ți-am tatuat iubirea.
Să nu mai doară-a anilor povară
Am înspicat cu-albastru fericirea.

Ți-am fost și cer scăldat în răsărituri
Și rază de speranță la fereastră,
Am înșirat secunde-n începuturi,
Să nu se ofilescă macii-n glastră.

Ți-am fost iubire peste tot și toate...
Păcatul este-n firea omenirii...
Petalele-n dorință îmbrăcate
Le-am presărat la porțile privirii.

Ți-am fost aleanul în singurătate,
O inimă de rouă pe o floare,
Cântul legănat, zâna din cetate,
O doină-nrourată de candoare.

Ți-am fost o oază prin nisipuri arse
Și femeia unei singure iubiri...
La poartă, flori de liliac rămase
Refuză să se cearnă printre amintiri.

Nely Vieru: În toamna mea, în toamna ta

 Album aripi de pământ

De-atâta ploaie și furtună,

de-atâta inimă nebună

și nopți întregi fără de lună

nu știu de foaia mea

în dungă va cădea

în toamna ta !

Semnez cu vântul ce adie

pe-o frunză galben-ruginie

și-un fulg de păpădie ,

ți le trimet în zbor

să-ți treacă de-al meu dor!

În toamna mea ca și-n a ta

e mult prea frig și plouă .

Nici greierii nu vor a mai cânta,

iar ceru-i rupt în două

și plouă din văzduh

cu zeci patimi oarbe,

seninul ochilor îl soarbe ,

ocean de visuri pe podea

așterne în toamna ta

și-n toamna mea !

În toamna mea,

în toamna ta

e mult prea frig

și plouă în surdină ,

e noapte umedă și ceață

de-abia o rază de lumină

face în suflet dimineață !

Marin Rada: Flori

Astăzi
te-am recunoscut
într-o floare
din glastră,
erai mai frumoasă
decât soarele de pe cer,
erai ca pe vremuri,
în tinerețea noastră,
una dintre stelele
care nu pier...
Aveai ochii strălucitori,
de smaralde,
aveai fruntea caldă,
de catifea,
te-am recunoscut
într-o floare,
erai,
ca pe vremuri,
mireasa mea...
Astăzi te-am recunoscut
într-o floare albastră...
era, laolaltă, pământul,
și cerul, și marea,
era,
într-o adiere de vânt,
viața noastră,
iarba verde de-acasă,
uitarea...

Ina Dumitrecu: Mă îndrăgostesc de tine

===================

Și mă îndrăgostesc de tine
În fiecare zi
Și-n fiecare noapte
Te iubesc,
Iar dimineața-n zori
Când mă trezesc,
De tine
Iarăși mă îndrăgostesc.

Și mă îndrăgostesc de tine
În fiecare noapte
Și-n fiecare zi
Tu liniște imi ești,
Iar noaptea când adorm
Și tu mă strângi in brațe,
De tine iarăși mă îndrăgostesc .

Și mă îndrăgostesc de tine
Când ninge
Și când plouă...
Și iti iubesc adânc
Trupul udat de rouă,
Iar când cu raza-i dulce
Soarele strălucește,
Inima mea, de tine,
Iar se îndrăgostește.

Și mă îndrăgostesc
Nebun si permanent
Și te iubesc si tainic
Și liber și nedrept
Și cum eu nu mai sunt
Decât un tu perfect,
Mă-ndrăgostesc de tine
Fără nici un regret.

=========================

Nr: 15-16(54)august 2021/ISSN 2667-5620

Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

*** Sunt întrebarea la care caut mereu un răspuns (Ionuț Caragea)

*** Poezia este lacrima sufletului rostuită prin cuvânt (Teodor Dume)

Iulian Iuri Lorincz: Loc de stele

  versuri                                                       

Sărut mâna mamă dragă, sărut mâna tatăl meu,
pe al scării vieții valuri, voi urca spre voi și eu,
cea din urmă așteptare îmi va deschide o poartă
și-oi zbura cu albe aripi pân la bolta înstelată.

Într-o liniște profundă, într-un somn fără trezire
fâlfăind cu aripi repezi, vin - ca să vă dau de știre,
lungă va fost așteptarea, lungă clipa de apoi
am trăit în lumea asta cu gândul numai la voi.

Mă întorc, mamă la tine și copil voi fi din nou
să-ți mai pot auzi glasul, până acuma făr de ecou,
ne vom bucura-mpreună și ne vom juca cu stele
fără lacrimi sau suspine, ca în visurile mele.

Voi lasa în locul meu două flori și-o sfântă cruce
că în lumea voastră mamă, altă cruce o voi duce,
pe al scării vieții valuri, mai am trepte de urcat
Bunul Dumnezeu- El știe - Cât aveți de așteptat!

Adrian George Itoafa: Pe 13 toamnă

Am obosit pe calul de fier

cautându-mi timpul
hrănind secundele-n minute inutile
o limbă mare stă oprită
am pironit azi calul
e timpul să-l adap să-i dau ulei.
La coasta ruginită
o rază îl pătrunde
rotițe înțepenite abia se văd.
Ajung devreme marți se pare
pe 13 toamnă
și ceasul stă la ora 13
nimic nu mă înspăimântă
adun secundele tăcute
le așez iar în cadran
până devin puștan.

Mihaela Poduț Ienuțaș

poezie                                                                                                                                                                          

Nu știu de ce plângeau îngerii dimineață
De fapt era noapte și dădeau din aripi zgomotos
Când m-au trezit
Îmi loveau cu pene și lacrimi în geam
Poate și lor li se întâmplă să nu mai știe ce vor
Doar să simtă
Zăbrelele coliviei de cer
Nu știu de ce am simțit
Un fel de răspuns
Ca o sete amăruie
Mă durea în piept gândul
Apoi se făcu cald
O vătuire a durerii plecând
-Știi punctul de subtilă voluptate când
Fericirea vine tot așa
Tot atunci?-
Și voiam pe umerii lor să îl pun
Nu stătea
Nu stătea de aripi
Ai ochii mai frumoși dacă plângi
Auzisem
Totuși nu știu de ce plângeau dimineață
Nici de ce eu o fac
Acum
Poate de aceea
Și sigur nu
Doar ochii

Florian Dan: Puțin către puțin...

===============

Puțin-câte-puțin,
haita zilelor de prisos
din niciodată,
înfometată
vine tiptil pe jos,
pe gânduri
ce stau în rânduri,
așezate frumos;
Și eu
rătăcesc cu inima beată,
cu sufletul ros,
prin lumea lată
și mă tot zvârlu ei
puțin-câte-puțin,
Os-după os...

===================

Dorina Moritz: Între delir și chin

  versuri                                          

În zori vom fi două pierdute lacrimi
Ce nopțile le-au curs cu disperare,
Aievea ne-am cules din mii de patimi,
Din focul macilor de pe răzoare.

Mareea scaldă gândul dimineții
Și-l argintează-n sarea de pe gene.
În trupul meu se năruie pereții,
Roua-n cristale sapă-adanc și-alene.

Ecoul trece amintiri prin mine,
Flori de iubire în dor se presară,
Cuvinte mor, pocalele sunt pline,
Ziua se pierde-n falduri reci de seară.

Când ai plecat, eu mi-am ascuns în suflet
Un colț de cer cu stele căzătoare.
Roua privirii tale din răsuflet
Am picurat-o-ncet...urme pe floare.

Vom fi iar lacrimi prinse în dorințe,
Ce se atrag, apoi să se despartă.
Între delir și chin și neputințe...
Eu mă privesc într-o oglindă spartă

============================

Nely Vieru: Izvor de lumină

(album: aripi de pământ)       

Întâi îmi deschid visul,
apoi cu gândul întredeschis
caut prin sertarele inimii
cu aripi de pământ
petale de lumină
amprenta ta
criogenată în suflet.
O șterg cu o adiere de pleoapă,
o zăresc acum,
strălucește ca luna pe apă...
Apoi, cu aripile întinse
revărs lumina din suflet ,
amprentele tale
vor lumina necunoscutul,
tot trupul universului
va fi luminat
cu infinitul violetului tău
din visul meu criogenat,
izvor de lumină eternă.

poezie: Nely Vieru

Marian Florentin Ursu: Lotus sângerând

================

Ea avea mireasmă
ca şi dimineaţa,
privea clipele prin aer
cum se rotesc
şi mersul ei prin iarbă
era maiestuos
ca spre-un alcov
împărătesc

Ea nu avea plânset
ca muritorii de rând,
suspine de vioară
izvorau din icoana ei
tremurând

Ea era suavă
ca singurătatea,
un cântec peste ape,
un vis plăpând,
un strigăt pierdut în noapte,
o floare de lotus
sângerând

===================

Liviu Nedelcu: Recviem pentru o piersică

Frumoasele poeme

se destramă

în lutul unor vremi bezmetice,

fără un timp

al echinocțiilor sau solstițiilor,

fără vraja

anotimpurilor dispărute,

într-o viață

aparent fără viață,

înghețată asemeni unui sistem fizic

cu entropie zero.

Doar, undeva,

purtată de o pală de vânt,

o piersică

pictată în acuarelă,

pe o coala de hârtie,

de un copil,

pare vie!

Dan Casuneanu: Dimineață cu sfinți și cu bouri

=======================

Dimineață cu sfinți și cu bouri
zadarnic mă privești dintre nouri
mai bine ar fi să clipești
să dai pâine și sare la pești.

Dimineață cu parfum de bujori
zadarnic te ascunzi printre flori
mai bine ar fi să te aduni
să te înalți peste deal peste pruni.

Dimineață despletită de vară
zadarnic dai fuga prin țară
nu are niciun sens să te temi
mai bine ar fi să te chemi

dimineață cu bouri și sfinți!
Degeaba încerci să mă minți
ar trebui sub văl să te bucuri
să dai lumină și aer la fluturi.

=======================

Georgian Ionuț Zamfira: Rădăcini trupești

 versuri                                    

Din trupul meu cândva vor prinde glas
Atâtea chipuri pline de robie.
Voi fi trăit privind întâiul pas,
Pe care-l fac zâmbind pe-aceeași glie!?

Vor fi stăpâni pe trupul meu ascuns,
Sub umbra de măslin ce zace-n poartă?
Acolo unde ploaia a pătruns
Și m-a spălat de călduroasa soartă!?

M-or aminti prin hore sau bătăi,
Prin sărutări fierbinți furate-agale...
De nopțile scăldate-n ochii tăi —
Când te strigam cu patimă din vale.

Sau nu le va păsa de-al lor bătrân,
Iar gliei îi va pune foc de-ndată?
Și vor uita că omul e stăpân,
Pe mintea care-a sărăcit la poartă!

Eu sper să moștenească gândul meu.
Loialitatea nu cerșește milă!
Pământul sfânt e dat de Dumnezeu,
La fel ca și lumina din pupilă!

Nicolae Petrescu Redi: Poezii

RĂSTIGNIREA                  ARTISTUL                          GENIUL         

Gloata prin neguri                                     La balul alb al nopții,,                  Țes, Doamne,                      
strigă „Baraba”,                                        un greier focos,                             beteala fulgerului,
                                                                ca o sămânță de nimb,                   cu
viforul șuieră,                                            Îmi  jănuie talpa,                          mantia unui rege
viforul bate                                                șopindu-mi:                                  ciudat.
cuie de-arginți...
                                                                                                                     Sceptrul lui mută zări,
Grele,                                                                                                            sceptrul lui
grele mai sunt, Tată,                                  Nu fi îngrijorat,                            schimbă lumi,
piroanele astea,                                         dansatorule,                                   dar...
geme Iisus...                                              că pot sfârși strivit                          e un baston prea mic
Ca lutul din ei                                          sub pasul tău apăsat                       ca să-i fie reasem
și cerul din Mine
sunt grele, Tată!
      Nicolae Petrescu Redi   - poezii                                                              

Silvia Bodea Sălăjan: Un fel de neliniște

Teodor Dume, Pete de sânge pe umbra trupului                                                                      

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.
Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).
Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.
Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor, transformă cuvântul:” în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!”
Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui. Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)
”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul.

Iulian Barbu: Desen

Trasez pe hârtie
Cu compasul o planetă
Ce va fi casa noastră.

O lume de vis fără
Războaie mondiale.
Renasc prin poezie
Sub soarele păcii
În lumea nemuririi
Unde Dumnezeu trece prin
Simbolul egalității
Copiii de mâine.

La adăpost de libertate
Sunt ecoul timpului
Ce îmi vorbește prin graiul vieţii.

Adrian George Itoafă: Inima ne conjugă

=======================

Inima ne conjugă fericirea-n prezent,
bate cu frecvența voinței
de a fi într-o mare de trupuri,
și eu, ce să îți ofer
din adâncul stelei neutronice,
dăruirea?
Pot eu contribui atât de simplu
la permanența regulată
a bătăilor zilnice?
Inima galopează spre fericire,
ai grijă de ea și de tine!

==========================

Lizeta Prața: M-am născut cu dreptul la nefericire

=====================================

Mi-e sufletul cenușiu,
eu m-am născut cu dreptul la nefericire,
cu dreptul de a muri puțin câte puțin,
într-o lume de neînțeles pentru mine...
Ce mai aștepți, Doamne,
de la un suflet zdrelit,
condamnat la penitență,
într-un corp de granit,
cu aripile strânse,
într-un ungher prăfuit
de toate grijile și fricile,
ce l-au umbrit?
Și ție, celui ce pretinzi că m-ai iubit,
nu îți aduc nicio învinuire,
că m-ai lăsat în urmă și te-ai dus
spre fericire...
Ne naștem prin și pentru durere
sau doar eu m-am născut așa.
Aș vrea să nu mă mai doară nici măcar gândul.
Aș vrea să pot pleca .

(vol:"Suflet desculț, printre cuvinte")

Nicolae Pop: Sărut și blestem

       poezie

În potirul buzelor tale e
Iubirea mută.
În potirul buzelor tale e
Sărutul care îneacă cuvântul.
Când lipsesc iubirea și sărutul e în potirul buzelor
Cuvântul,
Jurământul,
Blestemul,
Despărțirea.
În potirul buzelor e Mierea
ori
Otrava
atât de dulci.
În potirul buzelor e
Geamătul facerii
ori
Surâsul
ori
Gânguritul embrionului abia răsărit.
În potirul curat al buzelor e
Și
Tăcerea...

Adrian George Itoafă: Ochii separă lacrima a mia oară

  poezie                           

Plouă fără încetare,
o ploaie a începutului,
din zori până-n zori
un gust de acid ascuns
al sărutului
căpușește trupul răvășit,
de niciundele tău
pori neutralizați stau deschiși
permițând să pătrundă taina
împreunării,
cad în mine ploile reci,
tremur pentru a mia oară,
mă pot ascunde când ești
în cămașa pielii
să storc lacrimile amestecate
cu lacrimile cerului,
să putem separa dorul
fără a-l contopi.
Ochii separă lacrima a mia oară.

Nicolae Nistor: Doamna din lojă

=======================

Nu pot să uit sentimentele adânci
Și câte lacrimi ai ascuns sub stânci.
Am așezat tot ce-I frumos, dus de ispite,
În filele cărților ostenite și prăfuite.
M-am pierdut tânjind spre astre,
Și-am devenit zeița lojelor albastre.
O doamnă ce-a intrat în lumea bună,
Cu un bănuț desprins dintr-o cunună,
O fată de la țară care adeseori
O salbă si-ar fi dorit, și-un car cu flori,
Să aibă parte de un băiat fără comori.
Nu pot fugi de tine, Nic, chiar dacă nimic
Nu-mi va întoarce drumul să mă ridic,
Privesc în gol prin saloanele mondene,
Un frig îmi umblă c-un dor prin vene.
Fug pe cheiul unde să vii mai sper
Aducând cu tine fiorul dintr-un mister!

=============================

Ella Poenaru:

***
viața e un experiment ratat
atmosfera a devenit insuportabilă
respir 30% oxigen, 70 % azot
și foarte puține gaze rare
aș fi cobaiul ideal
dacă nu aș visa uneori noaptea
că zbor

lumea-i un imens lac de epurare
pe care plutesc în derivă
orele se scurg lichide
milioane de ceasuri de Dalli
lucesc în penumbră
frunze de nuferi negri
mă împresoară
spațiul devine tot mai îngust

Eu sunt punctul acela negru la orizont
pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată!

timpul smulge fâșii din mine
fentez moartea și azi
mă hrănesc cu trupul aproapelui meu
cu un număr profesionist de iluzie
o numesc dragoste
mă multiplic ca o oglindă spartă
în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină
și durere

revin
iau poziția întâi
vreau să apar frumoasă în fotografie

Marcel Vișa: Despre ploi

  poezie                                                                                             

M-am trezit cu gândul să lucrez ceva pe lângă casă
Am luat toporul
Și am retezat capul primei idei care mi-a ieșit în cale.
Mulțumit, mi-am privit iubita trezită din somn de zgomote,
Cum își scălda picioarele în sângele închegat al dimineții
Oala a dat în clocot fix sub razele fierbinți ale amiezii
Ne-am hrănit trupurile slăbite de frigurile nopții și am prins noi puteri
Am făcut dragoste, ritualic, deasupra lamei însângerate și ne-a prins bine.
Am alungat spiritele.

Am tăiat apoi, pe rând, prunii bătrâni.
Ofereau insuficiente fructe
Pentru distileria ilegală din șopron
Am dat peste cap pahar după pahar,
În cinstea austerității, toată țuica rămasă
Și am continuat să sculptez în carnea roșie lemnoasă a butoaielor,
Simboluri ale nebuniei extreme.

A venit, seara, să-și reazeme capul de umărul meu,
Iar părul ei de culoarea focului,
Mi-a incendiat trupul
Săreau scântei pe iarba uscată,
Ardeau pereții caselor din jur,
Iar cetele de șobolani se ascundeau în stogurile de fân
Toată noaptea,
Astronauții de pe stația spațială internațională,
Au privit, spărgând semințe și aruncând cojile prin hublou, cum ard sufletele în iadul artificial clădit

Din topor.
Un iad construit din scânduri și trunchiuri de copac,
Stivuite peste trupuri,
Un iad alcătuit din tot ce am avut la îndemână
Un iad distrus de ploi -iubirea noastră-
Căci a venit potopul timpuriu al păcii și înțelegerii

Ecou:
Focul alungă spiritele
Focul din noi
Focul alungă spiritele din noi
Aiauu aiauu aiauu!
Audana ia ia anadua!

Savu Popa: Norii acopereau alți nori

Ca pe un animal rănit în pădure,/
mama învelea soarele într-o pătură, îl aducea în cameră/

Urmam linia fiecărei crăpături în perete,/
acolo unde se sfârşea,/ ascultam cu urechea,
micile tuneluri dinăuntru,/
inimile ca florile de muşeţel agonizând
înaintea furtunii./

Şi casa nu se mai termina.
Insectele apăreau prin fisurile anotimpurilor/
se putea respira şi fără aer,/

Vorbitul în şoaptă şi marginile unei fotografii de familie
printre celelalte în cutia de pantofi/
precum o ţară mică, neuniformă pe continentul nou,/
unde locuitorii au drept drapel, un tricou sfâşiat,
înnegrit de focurile de tabără
în serile reci de august.


Norii acopereau alţi nori,/
aveam nevoie de alte amintiri,/
singurătatea noastră, o alee lipsită de puls
care pleca de la copacul din faţă,
se pierdea în livada nesfârșită.

    https://www.facebook.com/savu.popa.5                                                                     https://ww

George Pașa: Încet -încet...

=========================

Încet-încet, te-ndrepți spre viața simplă,
în care doar tăcerea-i poezie,
departe de-a cuvintelor beție
(ea nu-ți aduce nici măcar o jimblă).

De lumea cea intrată-n frenezie
te izolezi (oricum, ți se întâmplă),
la ce bun s-o adăpostești sub tâmplă,
când e căzută în ipocrizie?

În glas de păsări și în frunza lină,
ai să găsești mai multă alinare;
de-aceea, lasă foaia cea velină
pentru nebunii cu simțiri amare!

Prudent ar fi să treci făr-a lua-n seamă
chemarea de sirenă către faimă.

==============================

    https://www.facebook.com/george.pasa.1     

Florin Tănăsescu: Memorii cu linii continue în sensuri giratorii

     Editorial                  

Să te trezeşti cu un musafir nepoftit în casă, mai treacă – meargă. A fi vizitat de o linie continuă, care desparte sensul dus de întors, urcarea de coborâre, asta da surpriză!

A intrat plină de var. Nu şi-a cerut scuze că a lăsat murdar în urmă. Mi-a explicat şi de ce-a intrat în casă:
„Să-mi trag sufletul. O oră. Poate două. Poate, prin vreo minune, chiar o zi”.
M-am uitat urât la ea.
„Nu privi chiorâş, nu te strâmba, nu te enerva pe ţara ta!”, mi-a spus cineva.
Deci, despre asta era vorba. Ţara se odihnea când şi pe unde apuca. Într-o zi la mine, poate în alta la altcineva. Dacă o mai apuca. Dac-o mai avea unde.
„M-au plictisit sensurile giratorii. Sunt cele mai enervante. Mă ameţesc. Nu mai ştiu nici pe ce lume trăiesc”.
Cum era şi firesc, am întrebat-o dacă nu este cazul să-şi mai ia şi ea o vacanţă, să se odihnească.
A râs:
„De vreo treizeci de ani, o zi măcar n-am avut timp de respiro. Pe plaiurile mioritice, sensurile giratorii sunt cam singurele care mai cresc. Aş zice chiar că se-nmulţesc. Nu mă grăbesc să zic că o năpădesc, deşi…
„Deci, nu privi chiorâş, nu te strâmba, nu te enerva pe ţara ta!”.
Într-un târziu, a plecat, lăsând în urmă ceea ce credeam eu că este var.
În urma ei era moloz. În drumul ei, nici către dus, nici către-ntors, lăsa în urmă totul pe dos.
Totul pe dos făcea şi-n intersecţia unde am văzut-o. Acorda prioritate şi altor linii continue ce veneau din stânga, şi celorlalte – care soseau din dreapta.
Stătea cuminte linia continuă, ţara mea.
Mâine, cu siguranţă, va intra în casa altcuiva şi îi va spune aceeaşi poveste. Acel cineva se va mira , la fel ca mine, că treizeci de ani, nu şi-a luat o zi de concediu.
„La câte sensuri giratorii se-nmulţesc, n-am avut timp!”, va suna, probabil, răspunsul ei.
Unii dintre noi au început deja să-şi scrie memoriile. Cărţile au aceleaşi titluri, diferă doar anii. Ideea este că, pentru unii dintre noi, sensurile giratorii sunt sinonime cu morile de vânt.
Punct!

     Sursa: Ziarul Prahova                                                                                                                                              

Cadar Katalin: Epilogul

... mucegaiul e impregnat
în această liniște asurzitoare,
din care curge un albastru ciudat
și orele încep
să se dilate pe cadranele
înfipte
dinspre roșul răsăritului înspre violetul amurgului,
cărora le datorăm aerul pe care îl respirăm,
chiar și atunci când ne pregătim
pentru epilogul deschis
al unei existențe,
în care
deseori
ne-am vândut și ne-am răscumpărat cu un sărut,
fără să știm
de ce...

Ina Dumitrescu: Dor de infinit

=============================

Vreau să îmi fii mereu un dor aparte
Ca visul neștiut din tot ce-i nelumesc.
Să fii și când nu ești, o pagină de carte
Ce-o știu pe dinafară chiar dacă n-o citesc.

Vreau să te știu oricând în aer oxigen,
Să mă cunun cu tine mereu printre silabe,
Să simt că-mi ești în carne același sol peren,
Același adăpost prin existențe snoabe.

Vreau sa îmi fii mereu o graniță deschisă
Prin care să mă-nalț de câte ori cobor,
Să-mi fii steaua polară care mi-a fost promisă
În visul meu albastru de caznă și de dor.

Vreau să îmi fii nestins, dorul de infinit,
Mereu să te doresc , mereu să cred, să știu
Că tot ce-am căutat de când am răsărit
E liniștea pe care, eu n-am să fac pariu!

=================================

Alexia Bădescu: ***

    poezie                                                                                                                                                             

într-o zi vom fi ingeri cazuti
vom uita ca am ingenunchiat atomi
ca am respirat praf de inimi
ca am strans in brate toate fanteziile verii
intr-o zi firul de iarba va spune povestea unui nu ma uita
nascut din toate isteriile lumii
din toate frustrarile prea umane
poate atunci vom invata cat de simpla este tandretea
si cum poti construi un scancet dintr-un bolovan

Daniel Luca: Bere second-hand

          Lui Daniel Marian

Ultimul butoi cu bere

l-ai suit pe masă
zburlind ghioceii crescuți
în scânduri
sorbind primăvara
până la ultima picătură
te conduc în grădină
carnea la grătar
are alt gust
stropită cu bere.

=======================

Cezarina Adamescu: Teodor Dume, Temnița de sub rană

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

cronică Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017

Intitulat metaforic, „Temnița de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, și volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiași dureri: „Colecționarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.
Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie și măreție!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.
Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii
noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.
Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.
Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).
Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).
Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).
Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.
Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;
Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).
Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.
Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);
Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.
CEZARINA ADAMESCU