xvl
Hoinarul din vadul tandreții*
În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate „accesoriile”: „Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)
Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: „pustiu”, „cavou”, „moarte”, „veacuri”, „îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: „uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (...)”. (30)
Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.
Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și „pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atribuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.
Neatins de suflul pudibonderiei, bardul „străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la „cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii. Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.
Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din „cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.
Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată: „Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Așa și eu, acum, la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )
Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara
Un poet în do major
Într-o noapte m-am visat la Făget. Bântuiam castanii. Atunci mi-am adus aminte de Nicolae Silade.
Eu cred că Nicolae Silade a fost într-o viaţă, mai la sud de asta în care duce de căpăstru un sobor de versuri - de departe nevinovate de vreun duh acatalectic - rudă primară cu o gamă (si-la-de).
L-am cunoscut - nu personal - de bobul acesta de miere alunecat în paharul din care zeii literelor îşi beau versurile am avut parte înspre miazănoapte -prin vântul ce-l bătea, vânt care în vârful picioarelor înălţat îl povestea salcâmilor (toată lumea ştie că un salcâm nu este în stare să-şi ţină gura) care, la rândul lor, când atenţia noastră era în concediu, dădeau fuguţa la sălciile de pe malul Timişului, care, plângăreţe (sau plângăcioase) cum le ştiu, se spovedeau apei, sau, ca să fiu mai exact în aprecierea timpului, când el se povestea în târg, la moară şi la copiii de la şcoală.
Pe atunci era cătrănit, mai apoi - şi acum - a devenit prieten cu doi meri (sau caişi) care-i împrumută chiciura de flori să şi-o prindă în păr când lor le vine dor de lunecare în fructe. Acu eu nu zic, dar vreau să spun. Când nu zic, nu zic - spre exemplu - că la el florile se împerechează cu zefirii (care bat dinspre anii pe care-i poartă în permanenţă cu el), iar când vreau să spun, atunci spun că „iarna (ce ţi-ai luat-o în cap)e/ anotimpul de graţie, e al nouălea cer/ din care vin să te colind, şi eu acum, lerui-ler”.
Unii oameni au fost hărăziţi cu darul statului cu capul în nori - meteorologii - alţii cresc porumbei - am eu unul în bloc care spune că Ceauşescu l-a însărcinat cu asta, - alţii se ocupă cu nivelul de trai dar se ocupă prost, dar Nicolae Silade a fost dăruit cu patima cuvintelor împerecheate, născut - întru stingerea patimii - într-o limbă de aur cu „sufletul doldora de dorinţi şi nici o îndoială”. El este chiar cuvântul întrupat.
Lucru hotărât, Nicolae Silade (ar fi fost mai frumos SILADO), chiar dacă se are bine cu merii - unii spun că vreo doi l-au însoţit în Spania şi că acolo ar fi făcut propagandă printre măslini să-l aleagă „alcade” la o livadă de portocali, dar eu sunt binecrescut şi nu mă uit în fructiera altora - nu este de florile mărului, mai mult, cred că este avansat în tratative cu trandafirii. Cardinali. Eu spun asta convins că o să intoxicaţi miriştea „Actualităţii literare” cu aprecierea mea de garoafă.
Este printre puţinii - după câte ştiu eu - care-şi duce aureola pe Golgota limbii române, chestie pe care o socoteşte „legea lui nescrisă”, loc unde îşi toarnă aurul cuvintelor în tipare de ceară ce se topesc pe altarul acestei limbi; el este prieten cu dicţionarele limbii române şi în numele acestei prietenii nici nu ordonă să bată versurile sale din palme (era să spun: din coadă) când reuşeşte - şi reuşeşte, să producă un zbor spre înaltele ceruri ale poeziei „care nu e poezie, ci viaţa noastră cea de toate zilele”.
Când se apleacă asupra poeziei (proză sau proză-poezie) Nicolae Silade are înţelepciunea şi solemnitatea unui mesteacăn (a cărui înţelepciune se aşează pe izvoare de credinţă), pentru că ştie „câtă geneză şi câtă apocalipsă sunt în fiecare clipă”, nu emite pretenţia că versurile sale le poţi spune la gura sobei, cu mâna pe creştetul vreunui pui de om cu pantalonii scurţi, sau mângâind Carpaţii şi alte forme care ies în relief ale celeilate jumătăţi (cea mai frumoasă) fără de care viaţa noastră n-ar fi fost urnită din genunele cosmice, dar în cutreieratul crivăţului limbii române spre a-şi alege loc de înălţare el are întotdeauna un aliat (şi în acelaşi timp liant): al cincilea element, adică iubirea.
De când străbat desculţ poiana limbii mele şi-i simt dogoarea (uneori şi tristeţea unei fântâni jefuită de ciutură într-un bărăgan de ciulini curioşi şi pelin dând din coate să se amestece în tot şi în toate) rar mi-a fost să văd intenţia de alunecare atât de manifestă spre un mistic rafinat, eterat, vaporos spre un El, zărit prin ferestrele rugăciunilor lui (deşi casa lui e o rugăciune cu ferestre spre cer) şi care-i umple cămara cu binecuvântări, spre un El fără de care nu ar fi fost decât cuvânt (aşa să fie şi este, totuşi, bine), un cuvânt dornic de-ntrupare, un El al bărbatului şi al femeii, al dragostei - al cincilea element! - un El al cerurilor şi al pământului, al unui început fără de începuturi, al unui Omega pe care micimea existenţei noastre nu-l poate prinde în hotare de timp, în faţa lui te minunezi dar de a cărui atotputernicie te cutremuri, spre care-i curge viaţa, ca un izvor, spre înălţimi (timpul întreg e un capitol din evanghelia dintâi, iar un mileniu e un ceas care încape-ntr-un verset).
Ca muritor, Nicolae Silade ştie că Atotputernicul ştie de el şi asta îl face să-i înflorească speranţa a doua oară - dacă nu cumva florile acesteia sunt în sistem de perpetuum mobile - dor, aşa cum „iarba ce se-mprumută de rouă spre roua-n lacrimi preschimbată” se poate transforma în făgăduială de ghiocei şi leac al durerii de maci, el întoarnă Divinităţii preaplinul mulţumirilor pentru „noua şi nesfârşita duminică” prilejuită de folositoarea căutare în sine însuşi, acolo unde a găsit şi găseşte în permanenţă fericirea.
Un altruism în veşmintele unui crâng primitor şi odihnitor se reazimă pe nevăzutele aripi ale dragostei de patrie, de popor, de oameni, de limbă, îl luminează pe poet, îi dă forţa şi puterea de a crede că este posibilă naşterea unei lumi mai bune (dintotdeauna poeţii au visat, şi visele lor sunt luceferi luminând nemărginirile interioarelor sufletului nostru).
Ubicuitatea Divinităţii, ca metasentiment, induce linişte, protecţie ce face posibilă „trecerea senină prin calendare/ cu toate speranţele-n floare” şi de permanentă înnoire, perfecţiunea sferei şi puritatea cristalului rămânând ţinte de atins ca Fata Morgana în împărăţia ucigătoare a nisipurilor.
Nicolae Silade nu este un mistic şi chiar când această atitudine este relevată ea ţine loc de fundal, de sprijinitor universal - ad maiorem gloriam! - la adăpostul căruia oamenii rămân oameni cu tot ce este omenesc, poetul nepierzând ocazia unei luni pline de a ne-o spune: „nimic din ce este omenesc n-aş vrea să-mi scape” (homo sum: humani nil a me alienum puto - Terenţius - sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin), deci om fiind - dar şi poet - în condiţiile unei dulci omniscienţe, susţinând: „eu cel ce ştie că este, cel ce ştie că sunt” îşi face primat din crezul că între cele două părţi ale întregului e o singură legătură: dragostea, în calitatea ei de superputere a cărei dictatură este plăcută.
Din această materie primă poetul Nicolae Silade reface cea de a doua natură a umanului, conştient că „fără dragoste apa ar fi un potop, focul un infern” şi candid ca o lalea (necultivată, departe de serele computerizate ale Olandei) sugerează acordarea premiului Nobel pentru dragoste pentru lumină, pentru iluminare: „şi-n lumea cea mare/ sub clarul de lună/ să vezi cum se naşte o lume mai bună.”
Iubirea - cine mai poate iubi e încă viu, înţelept şi puternic - fulgerul care străbate natura umană - nu este o panseluţă beată de sfioşenie pe vreun mugur de pământ uitat în cuibarele lumii, ci busuiocul ofensiv pe toate straturile de lumini florale, este cea în numele căreia te rogi pentru ea (el) (aproape), singura pentru care iei marginile cerului pe umeri şi umbli cu capul în nori, întregul care se întregeşte pe sine, care ne eternizează, care ne aşează, dacă nu alături de El (deşi El ne-a insuflat-o) cel puţin în apropierea Lui să-i putem spăla picioarele în semn de prinos de recunoştinţă pentru regăsirea Lui în noi.
Atunci când îmi este dor de o poveste cu castani dau o fugă la Făget. Îi găsesc ninşi de flori, ninsoare albă peste ninsoare verde şi încerc să-l găsesc pe Nicolae Silade, spiritul lui, ca să-mi deschidă sufletul spre creşteri de luceafăr, să mă poarte dincolo de munţii uitării, ca la rândul meu să încerc să-l veşnicesc.
Nicuşor Silade, îmi promiţi nişte unităţi de măsură pentru iubire? Le-am exporta sub marca: made in Silade!
Deci:
Foaie verde, verde de Silade
Te-om alege-n Spania alcade.
Lucreţiu EPURE
